Este Crăciunul o sărbătoare bazată pe Biblie?

Data sărbătoririi lui

O enciclopedie spune: „Sărbătorirea Crăciunului nu este stabilită de Dumnezeu şi nici nu-şi are originea în N[oul] T[estament]. Nimic din N[oul] T[estament], şi cu atât mai puţin din vreo altă sursă, nu ne permite să stabilim cu certitudine ziua naşterii lui Cristos“. — Cyclopædia, de M’Clintock şi Strong (New York, 1871), vol. II, p. 276.

Conform cu Luca 2:8–11, păstorii stăteau noaptea pe câmp când s-a născut Isus. O carte afirmă: „Turmele ... erau ţinute iarna în adăposturi; chiar şi numai de aici se poate vedea că data tradiţională a Crăciunului, stabilită să fie iarna, este puţin probabil să fie corectă, întrucât Evanghelia afirmă că păstorii se aflau pe câmp“. — Daily Life in the Time of Jesus, de Henri Daniel-Rops (New York, 1962), p. 228.

Iată ce se spune într-o enciclopedie: „Motivul pentru care sărbătoarea Crăciunului se ţine la 25 decembrie este destul de obscur, dar în general se crede că această zi a fost aleasă ca să coincidă cu sărbătorile păgâne care se ţineau în preajma solstiţiului de iarnă, când zilele încep să crească, pentru a se celebra «renaşterea soarelui». ... Saturnaliile romane (o sărbătoare dedicată lui Saturn, zeul agriculturii, şi forţei reînnoite a soarelui) se ţineau tot în acea perioadă şi se consideră că unele obiceiuri de Crăciun îşi au rădăcinile în această sărbătoare păgână antică“. — The Encyclopedia Americana (1977), vol. VI, p. 666.

O altă lucrare declară: „Data naşterii lui Cristos nu se cunoaşte. Evangheliile nu indică nici ziua, nici luna ...  Potrivit ipotezei lui H. Usener . . ., care este acceptată în prezent de cei mai mulţi erudiţi, data naşterii lui Cristos a fost fixată la solstiţiul de iarnă (25 decembrie în calendarul iulian, 6 ianuarie în cel egiptean), pentru că în această zi, în care soarele îşi începe drumul înapoi spre cerul nordic, închinătorii păgâni ai lui Mithra celebrau dies natalis Solis Invicti (ziua naşterii soarelui invincibil). La 25 decembrie 274, Aurelian a proclamat zeul-soare drept principalul zeu protector al imperiului şi i-a dedicat un templu în Campus Martius. Crăciunul a luat fiinţă într-un timp când cultul soarelui era deosebit de înfloritor la Roma“. — New Catholic Encyclopedia (1967), vol. III, p. 656.

Magii călăuziţi de o stea

Acei magi nu erau altceva decât nişte astrologi din Orient (Mat. 2:1, 2). Chiar dacă astrologia este astăzi la modă, Biblia o dezaprobă categoric (vezi paginile 110, 111, la subiectul „Destin“). Ar fi condus Dumnezeu la nou-născutul Isus nişte oameni ale căror practici le condamna?

În Matei 2:1–16 se arată că steaua i-a călăuzit pe astrologi mai întâi la regele Irod şi apoi la Isus şi că după aceea Irod a căutat să-l ucidă pe Isus. Nu se menţionează nicăieri că „steaua“ ar mai fi fost văzută de altcineva în afară de astrologi. După plecarea lor, îngerul lui Iehova l-a avertizat pe Iosif să fugă în Egipt pentru a ocroti copilul. Aşadar, cine a făcut să apară acea „stea“? Dumnezeu sau cineva care voia să-l ucidă pe Fiul lui Dumnezeu?

Să remarcăm că relatarea biblică nu spune că magii l-ar fi găsit pe micuţul Isus într-o iesle, aşa cum este reprezentată, de obicei, această scenă în tradiţia legată de Crăciun. Când au sosit astrologii, Isus şi părinţii săi locuiau într-o casă. În ce priveşte vârsta pe care o avea atunci Isus, să ne amintim că Irod, pe baza celor auzite de la astrologi, a decretat să fie ucişi toţi copiii din ţinutul Betleemului de la doi ani în jos. — Mat. 2:1, 11, 16.

Schimb de daruri, Moş Crăciun, Moş Nicolae etc.

Obiceiul de a oferi daruri de Crăciun nu se bazează pe ceea ce au făcut magii. Aşa cum s-a arătat mai sus, aceştia nu au ajuns când s-a născut Isus. Mai mult decât atât, ei nu au făcut schimb de daruri între ei, ci i le-au oferit  copilului Isus, aşa cum se obişnuia când era vizitată o persoană importantă.

O enciclopedie afirmă: „La Saturnalii ... aveau loc festivităţi şi se făcea schimb de daruri“ (The Encyclopedia Americana, 1977, vol. XXIV, p. 299). Lucrul acesta corespunde, în general, cu ceea ce se face la Crăciun: un schimb de daruri. Starea de spirit care îi îndeamnă atunci pe oameni să ofere daruri nu le procură o bucurie adevărată, deoarece contravine principiilor creştine din Matei 6:3, 4 şi 2 Corinteni 9:7. Desigur, un creştin poate oferi daruri, ca expresie a iubirii sale, în orice altă perioadă a anului, ori de câte ori doreşte.

În funcţie de locul în care trăiesc, copiilor li se spune că darurile le-au fost aduse de Santa Claus, Moş Nicolae, Moş Crăciun, Babbo Natale, Père Noël, Knecht Ruprecht, de magi, de spiriduşul Jultomten (sau Julenissen) sau de o vrăjitoare numită La Befana (The World Book Encyclopedia, 1984, vol. III, p. 414). Evident, aceste istorisiri nu sunt adevărate. Le insuflă ele copiilor respect faţă de adevăr? Este onorat în acest fel Isus Cristos, care a explicat că lui Dumnezeu trebuie să i se aducă închinare cu adevăr? — Ioan 4:23, 24.

Este greşit să participi la sărbători de origine necreştină atâta timp cât nu o faci din motive religioase?

Ef. 5:10, 11: „Asiguraţi-vă mereu de ceea ce îi este plăcut Domnului şi nu mai luaţi parte cu ei la lucrările neroditoare ale întunericului, ci, mai degrabă, dezaprobaţi-le“.

2 Cor. 6:14–18: „Ce legătură are dreptatea cu nelegiuirea? Sau ce părtăşie are lumina cu întunericul? Apoi ce armonie este între Cristos şi Belial? Sau ce parte are cel credincios cu cel necredincios? Şi ce acord este între templul lui Dumnezeu şi idoli? ... «De aceea, ieşiţi din mijlocul lor şi separaţi-vă, zice Iehova, şi nu mai atingeţi ce este necurat», «şi vă voi primi» ... «iar voi îmi veţi fi fii şi fiice, zice Iehova cel Atotputernic»“. (Obiceiurile necreştine care fac apel la sentimente pot fi abandonate cultivând o iubire sinceră pentru Iehova şi o dorinţă puternică de a-i fi  plăcut. Cine îl cunoaşte şi îl iubeşte cu adevărat pe Iehova nu consideră că se privează de fericire dacă respinge practicile care îi onorează pe dumnezeii falşi sau promovează falsitatea. Adevărata iubire îl va face să se bucure de adevăr, nu de nedreptate. — Vezi 1 Corinteni 13:6.)

Citeşte Exodul 32:4–10. Să remarcăm că israeliţii au adoptat un ritual religios egiptean, dar i-au dat un nume nou: „o sărbătoare pentru Iehova“. Însă Iehova i-a pedepsit cu asprime pentru lucrul acesta. Astăzi, cu ocazia sărbătorilor, nu vedem decât nişte obiceiuri ale timpului nostru. Unele s-ar putea să pară inofensive. Dar Iehova cunoaşte obiceiurile religioase păgâne care au stat la baza acestora, pentru că le-a văzut. Oare nu părerea lui Dumnezeu ar trebui să conteze pentru noi?

Ilustrare: Să presupunem că un grup de persoane vin la locuinţa unui om spunând că doresc să-i sărbătorească ziua de naştere. Însă el nu apreciază acest gen de aniversare. El dezaprobă excesele de mâncare şi de băutură, precum şi conduita libertină. Însă unii dintre ei practică toate aceste lucruri; mai mult, ei îşi oferă reciproc daruri, dar lui nu-i dau niciunul! Şi, ca şi cum toate acestea n-ar fi de ajuns, ei aleg ca dată a aniversării chiar ziua de naştere a unuia dintre duşmanii acestui om. Cum se va simţi el? Aţi dori să participaţi la aşa ceva? Exact lucrul acesta se petrece la sărbătorile de Crăciun.

Care este originea Paştelui creştinătăţii şi a obiceiurilor legate de el?

O enciclopedie afirmă: „În Noul Testament sau în scrierile Părinţilor apostolici nu există nicio menţiune cu privire la sărbătorirea Paştelui creştinătăţii. Sfinţenia unor zile speciale este o idee străină gândirii primilor creştini“. — The Encyclopædia Britannica (1910), vol. VIII, p. 828.

Într-o altă lucrare se spune: „Multe obiceiuri păgâne, care celebrau venirea primăverii, au fost asociate cu Paştele. Oul este simbolul germinării care are loc la începutul primăverii. ... Iepurele este un simbol păgân care a reprezentat întotdeauna fertilitatea“. — The Catholic Encyclopedia (1913), vol. V, p. 227.

 În unele limbi, cum ar fi engleza şi germana, chiar numele sărbătorii (Easter şi Ostern) aminteşte de originile sale păgâne. În acest sens, Alexander Hislop a scris: „Ce înseamnă termenul Easter? Acesta nu este un nume creştin, ci poartă pecetea originii sale caldeene. Easter nu este altceva decât Astarteea, unul dintre titlurile lui Beltis, regina cerului, al cărei nume ... este Iştar, potrivit descoperirii făcute de Layard pe nişte monumente asiriene. ... Aceasta îi este istoria. Tradiţiile populare din perioada sărbătoririi lui confirmă pe deplin mărturia istoriei cu privire la caracterul babilonian al acestei sărbători. Plăcintele calde cu semnul crucii din Vinerea Mare şi ouăle vopsite din Duminica Paştelui apăreau în ritualurile caldeenilor exact ca în prezent“. — The Two Babylons (New York, 1943), p. 103, 107, 108; compară cu Ieremia 7:18.

Este greşit pentru creştini să sărbătorească Anul Nou?

O enciclopedie explică: „Romanii i-au dedicat această zi (1 ianuarie) lui Ianus, zeul porţilor, al intrărilor şi al începuturilor. Numele lunii ianuarie provine de la Ianus, care avea două feţe, una îndreptată înainte, iar alta înapoi“. — The World Book Encyclopedia (1984), vol. XIV, p. 237.

Data şi obiceiurile legate de sărbătorirea Anului Nou diferă de la o ţară la alta. În multe locuri, acestea includ chefuri şi beţii. Dar în Romani 13:13 suntem sfătuiţi: „Să umblăm cuviincios, ca în timpul zilei, nu în chefuri şi în beţii, nici în relaţii sexuale nepermise, în conduită libertină, în ceartă şi în gelozie“ (vezi şi 1 Petru 4:3, 4; Galateni 5:19–21).

Ce stă la baza sărbătorilor ţinute în onoarea „spiritelor morţilor“?

O enciclopedie spune: „Ziua Morţilor [este] ... ziua pe care Biserica Romano-Catolică a dedicat-o comemorării credincioşilor decedaţi. Sărbătoarea se bazează pe doctrina potrivit căreia sufletele credincioşilor care la moarte nu s-au purificat de păcatele ce pot fi iertate sau nu şi-au  ispăşit fărădelegile din trecut nu pot ajunge la viziunea beatifică. Ele pot fi ajutate prin rugăciune şi prin jertfa liturghiei. ... Unele credinţe populare referitoare la Ziua Morţilor sunt de origine păgână şi provin din timpuri foarte îndepărtate. Astfel, oamenii din multe ţări catolice cred că în acea noapte [de sărbătoare] morţii se întorc la fostele lor case şi mănâncă din alimentele celor vii“. — The Encyclopædia Britannica (1910), vol. I, p. 709.

O altă enciclopedie spune: „Elemente ale obiceiurilor de Halloween [Sărbătoarea tuturor sfinţilor] se regăsesc tocmai în ceremoniile druidice din timpurile precreştine. Celţii aveau două divinităţi importante: un dumnezeu-soare şi un dumnezeu al morţilor (numit Samhain), care erau sărbătoriţi la 1 noiembrie, începutul Anului Nou celtic. Sărbătoarea morţilor a fost introdusă treptat în ritualurile creştine“. — The Encyclopedia Americana (1977), vol. XIII, p. 725.

Referitor la originea acestei sărbători, într-o carte se poate citi: „Mitologiile tuturor popoarelor antice au legătură cu evenimentele de la Potop ... O dovadă în acest sens este faptul că o mare sărbătoare a morţilor în amintirea acelui eveniment este celebrată nu numai de naţiuni care au mai mult sau mai puţin legătură între ele, ci şi de naţiuni aflate la distanţă foarte mare unele de altele, fiind separate de oceane, dar şi de secole. Mai mult decât atât, toate aceste naţiuni celebrează această sărbătoare în ziua în care, conform relatării lui Moise, a început Potopul, adică în a şaptesprezecea zi a lunii a doua, lună care corespunde aproximativ cu luna noiembrie din calendarul nostru“ (The Worship of the Dead, de J. Garnier, Londra, 1904, p. 4). Aşadar, aceste celebrări au început în realitate cu onorarea unor oameni pe care Dumnezeu i-a distrus în zilele lui Noe din cauza răutăţii lor. — Gen. 6:5–7; 7:11.

Aceste sărbători, care onorează „spiritele morţilor“ ca şi cum ar fi vii într-o altă lume, nu sunt în armonie cu ceea ce spune Biblia despre moarte, şi anume că este o stare de absolută inconştienţă. — Ecl. 9:5, 10; Ps. 146:4.

Referitor la originea credinţei în nemurirea sufletului omenesc, vezi pagina 228, la subiectul „Moarte“, şi paginile 387, 388, la subiectul „Suflet“.

 Care este originea sărbătorii Sf. Valentin?

Într-o enciclopedie se spune: „Ziua Sf. Valentin comemorează doi martiri creştini numiţi Valentin. Dar obiceiurile legate de această zi ... vin, probabil, de la o veche sărbătoare romană, Lupercalia, care se celebra la 15 februarie. Sărbătoarea se ţinea în cinstea zeiţei Junona, zeiţa romană a femeilor şi a căsătoriei, şi în cinstea lui Pan, zeul naturii“. — The World Book Encyclopedia (1973), vol. XX, p. 204.

Care este originea sărbătorii în cinstea mamei?

O enciclopedie spune că această sărbătoare „provine de la cultul mamei practicat în Grecia antică. La idele lui martie, în toată Asia Mică se celebra cultul mamei, care includea ceremonii în onoarea zeiţei Cibele sau Rhea, Marea Mamă a zeilor“. — The Encyclopædia Britannica (1959), vol. XV, p. 849.

Ce principii biblice explică punctul de vedere al creştinilor referitor la comemorarea evenimentelor din istoria naţională?

Ioan 18:36: „Isus a răspuns [guvernatorului roman]: «Regatul meu nu face parte din lumea aceasta»“.

Ioan 15:19: „Dacă [voi, discipolii lui Isus] aţi face parte din lume, lumea ar iubi ce este al ei, dar, fiindcă nu faceţi parte din lume, ci eu v-am ales din lume, de aceea lumea vă urăşte“.

1 Ioan 5:19: „Întreaga lume zace în puterea celui rău“ (compară cu Ioan 14:30; Revelaţia 13:1, 2; Daniel 2:44).

Alte sărbători locale şi naţionale

Există multe sărbători de acest gen şi nu pot fi analizate toate aici. Dar informaţiile istorice prezentate mai sus ne ajută să înţelegem lucrurile de care trebuie să ţinem cont când este vorba de astfel de sărbători, iar principiile biblice deja examinate sunt suficiente pentru a-i îndruma pe cei ce doresc sincer să-i fie plăcuţi lui Iehova Dumnezeu.