De ce permite Dumnezeu suferinţa?

Cine se face vinovat de existenţa suferinţei?

Oamenii au o mare parte de vină. Ei poartă războaie, comit crime, poluează mediul; în afaceri sunt călăuziţi de lăcomie, nu de interesul faţă de semeni, iar uneori cad pradă unor vicii despre care ştiu că sunt dăunătoare sănătăţii. Procedând astfel, ei le fac rău altora, dar şi lor. Ar fi oare de aşteptat ca oamenii să nu suporte consecinţele acţiunilor lor (Gal. 6:7; Prov. 1:30–33)? Este logic să-l considerăm vinovat pe Dumnezeu pentru ceea ce oamenii îşi fac singuri?

Satan şi demonii lui au şi ei o parte de vină. Biblia arată că suferinţa este cauzată în mare parte de influenţa spiritelor rele. Suferinţa pentru care mulţi îl învinuiesc pe Dumnezeu nu provine, de fapt, de la el. — Rev. 12:12; Fap. 10:38; vezi şi paginile 331, 332, la subiectul „Satan Diavolul“.

Cum a apărut suferinţa? Examinarea cauzelor suferinţei ni-i aduce în atenţie pe primii noştri părinţi umani, Adam şi Eva. Iehova Dumnezeu i-a creat perfecţi şi i-a aşezat într-un loc paradiziac. Dacă ar fi ascultat de Dumnezeu, n-ar fi cunoscut niciodată boala şi moartea. Ei se puteau bucura de viaţă perfectă pentru totdeauna. Suferinţa nu făcea parte din scopul lui Iehova privitor la omenire. Cu toate acestea, Iehova i-a spus clar lui Adam că, dacă voiau să se  bucure în continuare de aceste binecuvântări, trebuiau să fie ascultători. Bineînţeles, pentru a putea rămâne în viaţă, ei trebuiau să respire, să mănânce, să bea şi să doarmă. Totodată, ca să se poată bucura de viaţă din plin şi pentru totdeauna, trebuiau să respecte normele morale ale lui Dumnezeu. Dar ei au ales să-şi urmeze propriul drum, să stabilească singuri ce este bine şi ce este rău şi, astfel, s-au îndepărtat de Dumnezeu, Dătătorul vieţii (Gen. 2:16, 17; 3:1–6). Păcatul a dus la moarte. Adam şi Eva au dat naştere la copii după ce au păcătuit, astfel că nu le-au mai putut oferi copiilor lor ceea ce nu mai aveau. Toţi urmaşii lor s-au născut în păcat, cu înclinaţia de a face răul, cu defecte care puteau degenera în boli, cu o moştenire păcătoasă care, în cele din urmă, avea să ducă la moarte. Întrucât toţi oamenii s-au născut în păcat, toţi resimţim într-un fel sau altul suferinţa. — Gen. 8:21; Rom. 5:12.

În Eclesiastul 9:11 se arată că „timpul şi evenimentele neprevăzute“ influenţează şi ele lucrurile care ni se întâmplă. Uneori s-ar putea să avem probleme, dar nu pentru că le-ar fi cauzat Diavolul sau oamenii, ci pur şi simplu pentru că se întâmplă să fim în locul nepotrivit, la momentul nepotrivit.

De ce Dumnezeu nu face nimic ca să aducă alinare omenirii? De ce trebuie să suferim toţi pentru păcatul lui Adam?

Dumnezeu ne spune în Biblie cum putem evita multe suferinţe. El ne-a dat cele mai bune sfaturi după care să ne conducem în viaţă. Dacă le aplicăm, viaţa noastră va avea un sens, ne vom bucura de o viaţă de familie fericită, precum şi de prietenii strânse cu oameni care se iubesc cu adevărat unii pe alţii şi vom evita practicile care provoacă multă suferinţă fizică inutilă. Dacă ignorăm acest ajutor, ar fi corect să-l acuzăm pe Dumnezeu pentru nenorocirile pe care ni le cauzăm nouă şi altora? — 2 Tim. 3:16, 17; Ps. 119:97–105.

Iehova a luat măsuri pentru a pune capăt tuturor suferinţelor. El a creat prima pereche umană perfectă şi a luat cu iubire toate măsurile necesare ca ei să ducă o viaţă plăcută. Când ei i-au întors în mod voit spatele, a fost Dumnezeu obligat să intervină pentru a-i ocroti pe copiii lor de consecinţele faptelor comise de părinţi (Deut. 32:4, 5; Iov  14:4)? După cum bine ştim, perechile căsătorite pot gusta bucuriile pe care le aduce naşterea copiilor, dar au şi responsabilităţi. Atitudinile şi faptele părinţilor îi influenţează pe copii. Cu toate acestea, ca o expresie a extraordinarei sale bunătăţi nemeritate, Iehova l-a trimis pe pământ pe Fiul său preaiubit ca să-şi dea viaţa ca răscumpărare, aducându-le eliberare urmaşilor lui Adam care, plini de apreciere, aveau să manifeste credinţă în această măsură (Ioan 3:16). Astfel, oamenilor care trăiesc astăzi li se oferă posibilitatea de a avea ceea ce a pierdut Adam: viaţă perfectă, lipsită de suferinţe, pe un pământ paradiziac. Cât de plină de bunătate se dovedeşte a fi această măsură!

Vezi şi paginile 281, 282, la subiectul „Răscumpărare“.

Dar de ce un Dumnezeu al iubirii permite suferinţa de atâta timp?

Am tras oare foloase din faptul că el a permis suferinţa până acum? „Iehova nu este încet cu privire la promisiunea sa, cum consideră unii încetineala, ci este răbdător cu voi, fiindcă nu doreşte ca vreunul să fie distrus, ci doreşte ca toţi să ajungă la căinţă“ (2 Pet. 3:9). Dacă Dumnezeu i-ar fi distrus pe Adam şi pe Eva imediat ce au păcătuit, niciunul dintre noi n-ar mai exista astăzi. Şi, bineînţeles, nu aceasta ne dorim. Mai mult, dacă Dumnezeu i-ar fi distrus după o vreme pe toţi păcătoşii, noi nu ne-am fi născut. Faptul că Dumnezeu a permis ca această lume păcătoasă să existe până în prezent ne-a dat posibilitatea să trăim, să învăţăm căile sale, să facem schimbările necesare în viaţă şi să beneficiem de măsurile sale iubitoare în vederea vieţii veşnice. Dându-ne această posibilitate, Iehova şi-a dovedit marea iubire. Biblia arată că Dumnezeu a stabilit un timp când va distruge acest sistem rău, iar lucrul acesta va avea loc în curând. — Hab. 2:3; Ţef. 1:14.

Dumnezeu poate să înlăture, şi chiar va înlătura, toate necazurile care s-ar putea abate asupra slujitorilor săi în acest sistem. Dumnezeu nu provoacă suferinţe. Dimpotrivă, prin Isus Cristos, Dumnezeu va învia morţii, îi va vindeca de toate bolile pe cei ascultători, va înlătura orice urmă a păcatului şi chiar va şterge din mintea noastră amintirea suferinţelor trecute. — Ioan 5:28, 29; Rev. 21:4; Is. 65:17.

 Timpul care s-a scurs a fost necesar pentru rezolvarea controversei ridicate în Eden. Pentru informaţii suplimentare, vezi paginile 287–289 şi 331, 332.

Toţi aşteptăm cu nerăbdare eliberarea de suferinţe. Dar, când Dumnezeu va trece la acţiune, lucrul acesta va fi în folosul tuturor celor care iubesc dreptatea, nu doar al câtorva. Dumnezeu nu este părtinitor. — Fap. 10:34.

Ilustrări: Nu-i aşa că un părinte iubitor poate permite ca fiul lui să suporte o operaţie dureroasă pentru că îi vrea binele? De asemenea, nu-i aşa că „soluţiile rapide“ la bolile dureroase sunt, de obicei, doar superficiale? În general, este nevoie de timp pentru eliminarea cauzei.

De ce nu l-a iertat Dumnezeu pe Adam, lucru care ar fi scutit omenirea de suferinţele cumplite pe care le-a îndurat?

Oare lucrul acesta ar fi împiedicat într-adevăr suferinţele sau, dimpotrivă, l-ar fi făcut răspunzător pe Dumnezeu pentru ele? Ce se întâmplă când un tată trece cu vederea greşelile intenţionate ale copiilor lui în loc să-i disciplineze ferm? De obicei, copiii fac o greşeală, apoi altele, dar o mare parte din responsabilitate îi revine tatălui.

Tot aşa, dacă Iehova ar fi iertat păcatul intenţionat al lui Adam, s-ar fi făcut părtaş la nelegiuire. Lucrul acesta n-ar fi îmbunătăţit nicidecum condiţiile de pe pământ (compară cu Eclesiastul 8:11). Dimpotrivă, Dumnezeu ar fi pierdut respectul fiilor săi îngereşti şi ar fi lăsat să se înţeleagă că nu exista o bază reală pentru o speranţă de mai bine. Dar aşa ceva nu se putea întâmpla, pentru că dreptatea este temelia de nezdruncinat a guvernării lui Iehova. — Ps. 89:14.

De ce permite Dumnezeu să se nască unii copii cu defecte fizice şi mintale grave?

Dumnezeu nu cauzează aceste defecte. El a creat prima pereche umană perfectă şi a înzestrat-o cu capacitatea de a aduce pe lume copii perfecţi, asemenea lor. — Gen. 1:27, 28.

Am moştenit păcatul de la Adam. Această moştenire poate cauza defecte fizice şi mintale (Rom. 5:12; pentru informaţii suplimentare, vezi paginile 377, 378). Noi moştenim  păcatul încă de când suntem concepuţi în pântecele mamei. De aceea, regele David a scris: „În păcat m-a conceput mama mea“ (Ps. 51:5). Dacă n-ar fi păcătuit, Adam le-ar fi transmis urmaşilor lui numai trăsături plăcute. (Pentru informaţii privitoare la Ioan 9:1, 2, vezi pagina 300.)

Părinţii le pot face rău copiilor încă nenăscuţi — de exemplu, dacă consumă droguri sau fumează în timpul sarcinii. Desigur, mama sau tatăl nu sunt întotdeauna răspunzători de malformaţiile congenitale sau de sănătatea precară a copilului lor.

Plin de iubire, Iehova aplică şi în cazul copiilor foloasele jertfei de răscumpărare a lui Cristos. Din consideraţie faţă de părinţii care îi slujesc cu fidelitate, Dumnezeu îi socoteşte sfinţi pe copiii lor minori (1 Cor. 7:14). Aceasta îi determină pe părinţii temători de Dumnezeu să fie atenţi la reputaţia pe care o au înaintea lui Dumnezeu, întrucât îi preocupă binele copiilor lor. Tinerilor care sunt suficient de mari ca să manifeste credinţă şi să asculte de poruncile sale, Iehova le acordă privilegiul de a avea o poziţie aprobată ca slujitori ai săi (Ps. 119:9; 148:12, 13; Fap. 16:1–3). Este demn de remarcat că Isus, care a fost o reflectare perfectă a Tatălui său, s-a interesat îndeaproape de bunăstarea copiilor şi chiar a înviat un copil. Cu siguranţă, el va continua să facă lucrul acesta ca Rege mesianic. — Mat. 19:13–15; Luca 8:41, 42, 49–56.

De ce permite Dumnezeu dezastrele naturale, care provoacă mari pagube materiale şi fac multe victime?

Dumnezeu nu cauzează cutremurele, uraganele, inundaţiile, secetele şi erupţiile vulcanice, despre care se vorbeşte astăzi tot mai des la ştiri. El nu se foloseşte de aceste calamităţi pentru a-i pedepsi pe unii oameni. În mare măsură, acestea sunt provocate de forţele naturii, care acţionează de la crearea pământului. Biblia a profeţit pentru zilele noastre mari cutremure de pământ şi lipsuri de alimente, dar aceasta nu înseamnă că Dumnezeu sau Isus sunt răspunzători de producerea lor, aşa cum nici meteorologul nu este răspunzător de vremea pe care o prevede. Întrucât au loc odată cu toate celelalte aspecte prezise în cadrul  semnului complex al încheierii acestui sistem, calamităţile constituie una dintre dovezile care arată că binecuvântările Regatului lui Dumnezeu sunt aproape. — Luca 21:11, 31.

Oamenii au o mare parte de vină pentru situaţiile rele pe care le îndură. În ce fel? Chiar şi când li se dau avertismente clare, mulţi refuză să părăsească zona periculoasă sau să-şi ia măsurile de prevedere necesare. — Prov. 22:3; compară cu Matei 24:37–39.

Dumnezeu poate ţine sub control forţele naturii. El i-a dat lui Isus Cristos puterea de a potoli o furtună pe Marea Galileii, ca o anticipare a ceea ce va face pentru omenire sub Regatul Său mesianic (Mar. 4:37–41). Întorcându-i spatele lui Dumnezeu, Adam a respins această intervenţie divină, care ar fi fost în folosul lui şi al urmaşilor lui. Cei care vor primi viaţă în timpul Domniei mesianice a lui Cristos se vor bucura de această ocrotire iubitoare, pe care numai un guvern de origine divină o poate asigura. — Is. 11:9.

Sunt necazurile care vin peste unii oameni pedeapsa lui Dumnezeu pentru răutatea lor?

Cei ce încalcă normele divine privitoare la modul de viaţă suportă consecinţe dureroase (Gal. 6:7). Uneori ei culeg imediat roadele amare ale acţiunilor lor. Alteori se pare că le merge bine mult timp. Isus Cristos, care n-a făcut niciodată ceva rău, a fost totuşi maltratat şi omorât. Astfel, în acest sistem, prosperitatea n-ar trebui considerată o dovadă a binecuvântării lui Dumnezeu, nici necazurile o dovadă a dezaprobării sale.

Iov şi-a pierdut toate bunurile şi a fost lovit de o boală respingătoare, dar aceasta nu s-a întâmplat pentru că a fost dezaprobat de Dumnezeu. Biblia arată clar că Satan a fost răspunzător de toate acestea (Iov 2:3, 7, 8). Dar tovarăşii lui Iov, care veniseră să-l viziteze, au susţinut că starea deplorabilă a lui Iov dovedea că el făcuse ceva rău (Iov 4:7–9; 15:6, 20–24). Iehova i-a mustrat, spunând: „M-am aprins de mânie împotriva [voastră] ... pentru că n-aţi spus adevărul despre mine, aşa cum a făcut slujitorul meu Iov“. — Iov 42:7.

De fapt, celor răi le-ar putea merge bine o vreme. Asaf a scris: „Am început să-i invidiez pe cei lăudăroşi, văzând pacea oamenilor răi. N-au parte de necazurile omului muritor  şi nu sunt loviţi ca alţi oameni. Vorbesc zeflemitor şi spun răutăţi, vorbesc cu îngâmfare despre înşelătorie. Iată că aceştia sunt cei răi, care se bucură de tihnă pe timp indefinit. Ei şi-au înmulţit averile“. — Ps. 73:3, 5, 8, 12.

Dar va veni ziua când oamenii vor trebui să-i dea socoteală lui Dumnezeu. Atunci el îi va pedepsi pe cei răi, nimicindu-i pentru totdeauna. În Proverbele 2:21, 22 se spune: „Cei drepţi vor locui pe pământ şi cei ireproşabili vor rămâne pe el. Dar cei răi vor fi nimiciţi de pe pământ, iar cei neloiali vor fi smulşi de pe el“. Atunci cei drepţi, dintre care mulţi au suportat necazuri, se vor bucura de o sănătate perfectă şi de roadele îmbelşugate ale pământului.

„De ce permite Dumnezeu suferinţa?“

Aţi putea răspunde: „Lucrul acesta ne preocupă pe toţi. Dar pot să vă întreb ce v-a făcut să vă gândiţi astăzi la această idee?“ Apoi aţi putea adăuga: 1) „(Folosiţi informaţiile de la paginile 377–380.)“ 2) „(Prezentaţi alte versete care arată soluţia la problema concretă cu care se confruntă persoana respectivă.)“

Sau aţi putea spune (dacă persoana este preocupată de nedreptăţile existente în lume): „Biblia arată de ce există astăzi aceste stări de lucruri (Ecl. 4:1; 8:9). Ştiaţi că ea arată şi ce va face Dumnezeu pentru a ne scăpa de toate acestea (Ps. 72:12, 14; Dan. 2:44)?“

Altă posibilitate: „Observ că sunteţi o persoană care crede în Dumnezeu. Dar credeţi că el este iubire? ... Credeţi şi că este înţelept şi atotputernic? ... Atunci el trebuie să aibă motive întemeiate pentru care permite suferinţa. Biblia prezintă aceste motive“ (vezi paginile 377–380).