Capitolul 57

Compasiune faţă de cei amărâţi

DUPĂ ce îi condamnă pe farisei pentru tradiţiile lor egoiste, Isus pleacă împreună cu discipolii săi. Poate vă mai amintiţi că, nu cu mult timp în urmă, încercarea lui de a se retrage împreună cu ei pentru a se odihni puţin a fost zădărnicită de mulţimile care i-au găsit. Acum el pleacă împreună cu discipolii săi spre ţinuturile Tirului şi ale Sidonului, care sunt situate la o distanţă de mulţi kilometri spre nord. Se pare că aceasta este singura călătorie pe care o face Isus împreună cu discipolii săi dincolo de frontierele Israelului.

După ce găseşte o casă în care să locuiască, Isus îşi face cunoscută dorinţa ca nimeni să nu ştie unde se găsesc ei. Dar, chiar şi în acest teritoriu neisraelit, el nu poate să treacă neobservat. O femeie de origine greacă, născută aici, în Fenicia siriană, îl găseşte şi începe să-l implore: „Ai milă de mine, Doamne, Fiul lui David! Fiică-mea este stăpânită de un demon“. Isus însă nu îi răspunde nici un cuvânt.

După câtva timp, discipolii îi spun lui Isus: „Dă-i drumul, căci strigă după noi“. Explicând motivul pentru care nu o bagă în seamă, Isus spune: „Eu nu sunt trimis decât la oile pierdute ale casei lui Israel“.

Femeia însă nu renunţă. Ea se apropie de Isus şi se prosternează în faţa lui. Ea îl imploră: „Doamne, ajută-mi!“

Cât de mişcată trebuie să fie inima lui Isus de implorarea sinceră a acestei femei! El însă subliniază din nou că prima sa responsabilitate este de a-i sluji lui Israel, poporul lui Dumnezeu. În acelaşi timp, pentru a-i pune probabil la încercare credinţa, Isus recurge la prejudecata iudeilor cu privire la cei de alte naţionalităţi şi spune: „Nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci la căţei“.

Dar, prin tonul plin de compasiune al vocii şi prin expresia feţei sale, Isus îşi dezvăluie, fără îndoială, sentimentele sale tandre faţă de neiudei. El chiar atenuează comparaţia păgânilor cu câinii, folosind diminutivul „căţei“, sau căţeluşi. Femeia, departe de a se simţi jignită, înţelege aluzia lui Isus la prejudecata iudeilor şi face cu umilinţă această observaţie: „Da, Doamne, . . . dar şi căţeii mănâncă din fărâmiturile care cad de la masa stăpânilor lor“.

„O, femeie, mare este credinţa ta“, răspunde Isus. „Facă-ţi-se după cum voieşti.“ Şi aşa se şi întâmplă! Când se întoarce acasă, ea îşi găseşte fiica pe pat, complet vindecată.

Din regiunea de coastă a Sidonului, Isus şi discipolii săi traversează ţara, îndreptându-se spre cursul superior al Iordanului. După cât se pare, ei trec Iordanul prin vad, undeva în amonte de Marea Galileei şi intră în ţinutul Decapole, care se află la răsărit de mare. Acolo ei urcă un munte, dar sunt găsiţi de mulţimile de oameni care-i aduc la Isus pe şchiopii, paralizaţii, orbii şi muţii lor, precum şi pe mulţi alţi bolnavi şi infirmi. Ei îi aruncă, pur şi simplu, la picioarele lui Isus, iar el îi vindecă. Oamenii sunt uluiţi văzându-i pe muţi vorbind, pe şchiopi umblând şi pe orbi recăpătându-şi vederea, iar ei îl laudă pe Dumnezeul lui Israel.

Un om care este surd şi care abia poate să vorbească se bucură de o atenţie specială din partea lui Isus. Surzii se simt deseori stânjeniţi, mai ales într-o mulţime. Isus observă, probabil, starea de agitaţie a acestui om. De aceea, plin de compasiune, Isus îl ia deoparte din mijlocul mulţimii. Când rămâne numai cu el, Isus îi arată ce intenţionează să-i facă. El îşi pune degetele în urechile surdului, şi, după ce scuipă, îi atinge limba. Apoi, privind spre cer, Isus suspină adânc şi spune: „Deschide-te!“ Numaidecât omul îşi recapătă simţul auzului şi începe să vorbească normal.

După ce îl vede pe Isus făcând toate aceste vindecări, mulţimea îşi exprimă recunoştinţa, spunând: „Toate le face bine; chiar şi pe surzi îi face să audă şi pe muţi să vorbească“. Matei 15:21–31; Marcu 7:24–37.

▪ De ce Isus nu o vindecă imediat pe fiica femeii de origine greacă?

▪ Unde îi duce după aceea Isus pe discipolii săi?

▪ Cum îi arată Isus compasiune unui om care este surd şi care abia poate să vorbească?