Capitolul 6

Abisuri enorme — poate arunca evoluţia poduri peste ele?

1. Ce se remarcă privitor la abisurile dintre documentele fosile?

FOSILELE furnizează dovezi concrete ale existenţei unor forme de viaţă foarte variate cu mult timp înainte de apariţia omului. În schimb‚ contrar speranţelor evoluţioniştilor‚ ele nu au confirmat teoria lor privitoare la originea vieţii şi la apariţia noilor specii. În legătură cu absenţa fosilelor de tranziţie‚ a căror existenţă ar fi permis să se arunce poduri peste abisurile biologice‚ Francis Hitching face această remarcă: „Curios este faptul că acestea sînt lacune repetate în documentele fosile: fosilele lipsesc în toate stadiile importante.“⁠¹

2. Cum confirmă fosilele peştilor existenţa acestor abisuri?

² Stadiile importante la care se referă Hitching sînt abisurile dintre marile diviziuni ale regnului animal. De exemplu‚ se credea că peştii au evoluat din nevertebrate‚ animale fără coloană vertebrală. Or‚ Hitching spune că „peştii apar brusc în documentele fosile‚ părînd că vin de nicăieri‚ în mod misterios‚ subit şi pe deplin dezvoltaţi.“⁠² Iar zoologul N.J. Berrill‚ comentînd propria sa explicaţie evoluţionistă a apariţiei peştilor‚ scrie: „Într-un anumit sens‚ această relatare este ficţiune ştiinţifică.“⁠³

3. Cum prezintă teoria evoluţionistă apariţia marilor grupe de animale?

³ Potrivit teoriei evoluţioniste‚ peştii ar fi devenit amfibieni‚ amfibienii s-ar fi transformat în reptile‚ iar reptilele‚ la rîndul lor‚ ar fi evoluat pentru a deveni mamifere sau păsări. În final‚ anumite mamifere ar fi dat naştere omului. Capitolul precedent a arătat însă că documentele fosile nu confirmă asemenea afirmaţii. Prezentul capitol va trata mai amănunţit amploarea pretinselor etape de tranziţie. În  timp ce citiţi‚ întrebaţi-vă ce şanse ar fi putut exista de a se produce asemenea schimbări în mod spontan şi accidental‚ în virtutea întîmplării?

Prăpastia dintre peşti şi amfibieni

4, 5. Care sînt cîteva din marile deosebiri dintre peşti şi amfibieni?

⁴ Peştii se deosebesc de nevertebrate prin scheletul lor. Acesta ar fi trebuit să sufere importante modificări‚ pentru ca peştii să devină amfibieni sau batracieni‚ adică animale capabile să trăiască atît în apă cît şi pe uscat. Ei aveau neapărată nevoie de un pelvis sau bazin. Dar nici un peşte fosil nu arată cum s-a dezvoltat bazinul amfibienilor. Pentru unii dintre ei‚ cum este broasca sau broasca-rîioasă‚ scheletul ar fi trebuit să fie complet transformat‚ pînă la punctul de a nu mai putea fi recunoscut. Oasele craniului sînt şi ele diferite. În plus‚ pentru ca procesul evolutiv să ducă la formarea batracienilor‚ ar fi trebuit ca înotătoarele peştilor să se transforme în membre prevăzute cu articulaţii şi degete‚ fapt care presupune modificări importante la nivelul muşchilor şi nervilor. Branhiile trebuiau să evolueze şi ele‚ pentru a deveni plămîni. În plus‚ la peşti sîngele este pompat de o inimă cu două cavităţi‚ pe cînd amfibienii au o inimă cu trei cavităţi.

⁵ Pentru a trece prăpastia care desparte peştii de amfibieni ar fi trebuit‚ pe de altă parte‚ ca simţul auzului celor dintîi să evolueze în mod considerabil. În general‚ peştii percep sunetele cu ajutorul întregului corp‚ pe cînd cele mai multe broaşte dispun de timpane. Limba ar fi trebuit să li se transforme şi ea. Spre deosebire de amfibienii de felul broaştei‚ nici un peşte nu are limbă protractilă. Batracienii se mai deosebesc de peşti prin faptul că pot clipi‚ întrucît ei au o membrană care se închide peste globul ocular‚ pentru a-l menţine curat.

6. Ce creaturi au fost prezentate drept verigi intermediare între peşti şi amfibieni‚ dar de ce nu era cazul s-o facă?

⁶ S-au făcut enorme eforturi de a stabili o filiaţie între amfibieni şi vreun peşte de la care să fi putut descinde aceştia‚ dar fără rezultat. Printre candidaţii favoriţi a fost peştele cu plămîni (dipnoi)‚ deoarece‚ în afară de branhii‚ el dispune de o băşică înotătoare care îi permite să respire cînd se află temporar afară din apă. Iată ce se poate citi despre peştele cu plămîni‚ în lucrarea The Fishes (Peştii):  „Am fi ispitiţi să credem că ar putea avea o legătură directă cu amfibienii care au condus la vertebratele terestre. Dar nu aşa stau lucrurile; ei constituie un grup absolut independent.“⁠⁴ David Attenborough elimină atît dipneumonidele cît şi coelacantidele din discuţie „deoarece oasele lor craniene sînt atît de diferite de cele ale primilor amfibieni fosili‚ încît nu pot proveni unii din ceilalţi.“⁠⁵

Prăpastia dintre amfibieni şi reptile

7. Care este una dintre cele mai dificile probleme pe care trebuie să o rezolve aceia care susţin că reptilele descind din amfibieni?

⁷ Pentru a arunca un pod peste abisul care desparte amfibienii de reptile‚ trebuie soluţionate alte probleme foarte serioase. Una dintre cele mai complicate este aceea a originii oului cu coajă. Creaturile anterioare reptilelor depuneau în apă ouă moi‚ gelatinoase‚ iar fecundarea lor era externă. Reptilele‚ animale de uscat‚ îşi depun ouăle pe sol. Embrionii care se dezvoltă în interiorul ouălor trebuie să fie în continuu într-un mediu acvatic‚ lichid. Soluţia a fost deci oul cu coajă‚ dar faptul acesta necesita şi el o schimbare considerabilă în modul de fecundare. Aceasta trebuia să fie de aici înainte internă şi să aibă loc înainte ca oul să fie închis în coaja sa. Pentru aceasta era nevoie de noi organe sexuale‚ de o nouă formă de copulaţie şi de noi instincte‚ — atîtea lucruri care constituie o enormă prăpastie între amfibieni şi reptile.

8, 9. Ce alte schimbări au mai fost necesare la oul cu coajă?

 ⁸ Faptul ca oul să fie învelit într-o coajă făcea necesare şi alte schimbări remarcabile‚ îndeosebi pentru a permite dezvoltarea embrionară a reptilei şi‚ în final‚ ieşirea ei din coajă. De exemplu‚ în interiorul acesteia este nevoie de mai multe membrane şi saci‚ aşa cum este‚ bunăoară‚ amniosul care conţine fluidul în care se dezvoltă embrionul. Lucrarea The Reptiles vorbeşte despre o altă membrană‚ numită membrana alantoidă: „Alantoida primeşte şi înmagazinează reziduurile embrionului‚ îndeplinind astfel funcţia de vezică. Ea este prevăzută şi cu vase de sînge care absorb oxigenul care străbate coaja şi îl conduc pînă la embrion.“⁠⁶

⁹ Teoria evoluţionistă nu explică mai bine nici alte deosebiri foarte complexe dintre reptile şi amfibieni. Spre exemplu‚ embrionii la peşti şi ouăle la batracieni îşi elimină reziduurile sub formă de uree solubilă în apa din jur. Dar în interiorul ouălor cu coajă ale reptilelor‚ ureea ar ucide embrionii. Aşadar‚ s-a produs în interiorul oului cu coajă o capitală transformare chimică: deşeurile‚ acidul uric insolubil s-au înmagazinat în alantoidă. Mai reţineţi şi următorul fapt: embrionii de reptile se hrănesc cu gălbenuşul oului‚ astfel că sînt pe deplin dezvoltaţi încă înainte de a ieşi din ou‚ spre deosebire de amfibieni care‚ la ieşirea din ou‚ — încă nu ating acest stadiu. În plus‚ la ieşirea sa din ou‚ tînăra reptilă dispune de un dinte al oului‚ care o va ajuta să scape din captivitate.

10. Cu privire la ce se plînge un evoluţionist?

¹⁰ Multe alte lucruri sînt necesare pentru a arunca o punte peste abisul care separă amfibienii de reptile‚ dar aceste exemple sînt suficiente pentru a arăta că nu-i pot fi atribuite simplei întîmplări toate modificările complicate indispensabile pentru a depăşi această enormă prăpastie. Nu este surprinzător faptul că evoluţionistul Archie Carr se plîngea în aceşti termeni: „Unul dintre aspectele cele mai deziluzionante din documentele fosile ale istoriei vertebratelor este acela că ele dezvăluie prea puţine lucruri asupra evoluţiei reptilelor de la începutul existenţei lor‚ atunci cînd s-a dezvoltat oul cu coajă.“⁠⁷

Abisul dintre reptile şi păsări

11, 12. Care este una din principalele deosebiri dintre reptile şi păsări şi cum sînt tentaţi unii să rezolve enigma?

¹¹ Reptilele sînt animale cu sînge rece‚ ceea ce înseamnă  că temperatura lor internă va creşte sau descreşte în funcţie de temperatura mediului exterior. Păsările‚ dimpotrivă‚ sînt animale cu sînge cald; corpul lor păstrează o temperatură internă relativ constantă‚ indiferent de temperatura mediului exterior. Pentru a dezlega enigma descinderii păsărilor cu sînge cald din reptilele cu sînge rece‚ anumiţi evoluţionişti spun astăzi că unii dinozauri (care erau reptile) erau animale cu sînge cald. Totuşi‚ opinia generală este încă aceea exprimată de Robert Jastrow‚ şi anume: „Dinozaurii [erau] animale cu sînge rece‚ ca toate reptilele.“⁠⁸

¹² Cu privire la transformarea evolutivă a reptilelor cu sînge rece în păsări cu sînge cald‚ Lecomte du Noüy‚ evoluţionist francez‚ a declarat: „În aceasta rezidă astăzi una dintre cele mai mari enigme ale evoluţiei.“ Apoi‚ vorbind despre homeotermia păsărilor‚ capacitatea lor de a-şi menţine corpul la o temperatură constantă‚ „prezintă“ — recunoaşte Lecomte du Noüy — „toate caracteristicile nesatisfăcătoare ale unei creaţii absolute“.⁠⁹ Nesatisfăcătoare pentru evoluţionişti!

13. Ce fac păsările pentru a-şi cloci ouăle?

¹³ Deşi atît reptilele cît şi păsările depun ouă‚ totuşi numai păsările îşi clocesc ouăle. Ele sînt concepute în felul acesta. Numeroase păsări au o zonă incubatoare în regiunea pectorală. Această zonă este lipsită de pene‚ dar este irigată de o foarte deasă reţea de vase sanguine‚ fapt care le permite păsărilor să-şi menţină ouăle la căldură. Altele‚ care nu au această particularitate‚ îşi smulg penele din această regiune a corpului. De asemenea‚ pentru ca păsările să-şi clocească ouăle ar fi necesar ca evoluţia să le doteze cu noi instincte — acela de a-şi construi un cuib‚ de a cloci ouăle şi de a-şi hrăni puii — o atitudine generoasă şi altruistă care pretindea îndemînare şi multă muncă‚ precum şi o expunere voluntară la primejdii. Toate acestea constituie o enormă prăpastie între reptile şi păsări. Dar asta nu este totul.

14. Ce structuri complexe ale penei fac să fie de neconceput ca penele să fi putut evolua din solzii reptilelor?

¹⁴ Penele sînt o caracteristică proprie păsărilor. Evoluţioniştii afirmă că solzii reptilelor s-au transformat pur şi simplu în pene‚ în această extraordinară structură. Pe rahisul unei pene se inserează şiruri de barbe şi fiecare  barbă poartă numeroase barbule. De fiecare din aceste barbule sînt legate sute de barbicele şi de croşete. Examenul microscopic al unei pene de porumbel dezvăluie că aceasta este prevăzută cu „mai multe sute de mii de barbule şi milioane de barbicele şi de croşete“.⁠¹⁰ Aceste croşete leagă între ele toate elementele penei‚ în aşa fel încît ele formează suprafeţe plane. Nu poate fi concepută o mai bună suprafaţă portantă decît aceea pe care o constituie penele unei păsări‚ şi puţine substanţe sînt atît de bune izolatoare ca o pană. O pasăre de talia lebedei are circa 25.000 de pene.

15. Cum se îngrijesc păsările de starea penelor lor?

¹⁵ Cînd barbele penelor sale se desfac unele de altele‚ pasărea şi le piaptănă cu ciocul. Pe măsură ce barbele trec prin ciocul ei‚ cu care ea exercită o anumită presiune  asupra lor‚ croşetele barbulelor se prind unele de altele ca dinţii unui fermoar. Cele mai multe păsări au la baza cozii o glandă care secretă o substanţă uleioasă cu care îşi ung penele. Cele care nu au această glandă dispun în schimb de pene speciale care se fărîmiţează la vîrfuri‚ producînd un praf fin‚ asemănător pudrei de talc‚ cu care îşi menţin penele în bună stare. În plus‚ penele lor se reînnoiesc în fiecare an prin năpîrlire.

16. Cum a explicat un evoluţionist formarea penelor?

¹⁶ Cunoscînd acum toate aceste uimitoare detalii asupra penelor‚ urmăriţi în ce mod mai degrabă surprinzător decît merituos se străduieşte un evoluţionist să explice apariţia lor: „Cum s-a dezvoltat această minune? Nu este necesar să faci un prea mare efort de imaginaţie pentru a concepe că o pană este un solz modificat‚ un solz în esenţă asemănător celui al unei reptile — un solz destul de lung‚ dispunînd de un punct de legătură suplă‚ care s-a ramificat la infinit pînă a devenit structura atît de complexă care este (pana) astăzi.“⁠¹¹ Ce credeţi? Vi se pare cu adevărat ştiinţifică această explicaţie? Nu este aceasta mai curînd ficţiune ştiinţifică?

17. Prin ce sînt deosebite oasele păsărilor de acelea ale reptilelor?

¹⁷ Dar să vedem acum modul în care este concepută pasărea pentru zbor. Oasele ei sînt uşoare şi goale în interior‚ spre deosebire de ale reptilelor‚ care sînt pline. Însă pentru zbor pasărea are nevoie de oase robuste. De aceea‚ în interiorul oaselor ei‚ ea are un fel de longeroane cam ca acelea din interiorul aripilor avioanelor. Dar această structură particulară a oaselor serveşte unui alt scop: ea permite să explicăm o altă caracteristică minunată‚ proprie păsărilor — sistemul lor respirator.

18. Ce sistem de răcire folosesc păsările în zborurile de lungă durată?

¹⁸ Efortul muscular continuu pretins de bătaia aripilor timp de ore sau chiar zile întregi de zbor produce o considerabilă încălzire a corpului păsării. Şi totuşi‚ cu toate că nu dispun de glande sudoripare pentru răcire‚ păsările rezolvă problema: „motorul“ lor are răcire cu aer. Ele sînt dotate cu saci aerieni care permit aerului să pătrundă la aproape toate părţile importante ale corpului lor‚ chiar şi în interiorul oaselor. Această circulaţie internă de aer reduce căldura corpului lor. În plus‚ graţie  acestor saci aerieni păsările absorb oxigenul din aer cu mult mai multă eficienţă decît oricare alt animal vertebrat. Cum procedează ele?

19. Ce caracteristici ale păsărilor le permite acestora să respire aer rarefiat?

¹⁹ La reptile şi la mamifere plămînii sînt aceia care‚ ca nişte foale‚ inspiră şi expiră alternativ aerul. Dar la păsări‚ un curent de aer proaspăt le traversează încontinuu plămînii‚ atît în timpul inspiraţiei cît şi în timpul expiraţiei. Rezumat în termeni simpli‚ sistemul funcţionează astfel: Cînd pasărea inspiră aer‚ acesta pătrunde în anumiţi saci aerieni care‚ ca nişte foale‚ îl împing în plămîni. Din plămîni‚ aerul este trimis în alţi saci aerieni şi‚ în final‚ aceştia îl expulzează. Aceasta înseamnă că un  curent de aer proaspăt trece încontinuu prin plămînii păsării‚ întotdeauna în acelaşi sens‚ asemănător apei care trece printr-un burete. Sîngele circulă prin capilarele plămînilor‚ dar în direcţie opusă. Această circulaţie a aerului în sens invers faţă de circulaţia sîngelui face ca sistemul respirator al păsărilor să fie ieşit din comun. Datorită lui‚ păsările pot respira aerul rarefiat de la marile altitudini ale atmosferei şi pot zbura la înălţimea de circa 6.000 de metri timp de zile întregi‚ în cursul migraţiei anuale în care parcurg mii de kilometri.

20. Ce anume adînceşte şi mai mult prăpastia dintre reptile şi păsări?

²⁰ Alte deosebiri adîncesc şi mai mult prăpastia care separă păsările de reptile. Una dintre ele este vederea. De la vultur la pitulice‚ păsările au ochi care funcţionează în felul unui telescop sau al unei lupe. Ochii păsărilor au mai multe celule senzitive decît oricare altă creatură vie. Şi picioarele păsărilor sînt caracteristice. Cînd se prind de o ramură‚ tendoanele blochează automat degetele în jurul ei. Şi ele nu au decît patru degete‚ pe cînd reptilele au cinci. Pe de altă parte‚ păsările nu au coarde vocale‚ ci dispun de un syrinx (laringe inferior) cu ajutorul căruia pot să emită sunete melodioase ca acelea ale privighetorii sau ale sturzului zeflemitor. Reţineţi de asemenea că inima reptilelor are trei cavităţi‚ pe cînd a păsărilor are patru cavităţi. Acestea din urmă se mai deosebesc de reptile şi prin cioc. Ciocul le serveşte să spargă nuci‚ să filtreze hrana din apa murdară‚ să facă găuri în trunchiul arborilor‚ iar ciocul încrucişat al unor păsări este deosebit de potrivit pentru a desface conurile de pin. Varietatea ciocurilor păsărilor pare infinită. Şi cu toate că ciocul păsărilor a fost conceput cu un scop atît de precis‚ evoluţioniştii pretind că el a evoluat din întîmplare din gura unei reptile. Vă pare credibilă o asemenea explicaţie?

21. De ce arheopterixul nu poate fi o formă intermediară între reptile şi păsări?

²¹ Cu nu prea mult timp în urmă‚ evoluţioniştii credeau că arheopterix‚ al cărei nume înseamnă „aripă străveche“ sau „pasăre străveche“‚ era o verigă intermediară între reptile şi păsări. Dar astăzi mulţi nu mai împărtăşesc această părere. Resturile ei fosilizate permit să se  observe că ea avea aripi aerodinamice capabile de zbor şi prevăzute cu pene‚ — toate pe deplin dezvoltate. Oasele aripilor şi ale picioarelor sale sînt uşoare şi goale în interior. Unele dintre caracteristicile sale‚ care se pretindea că sînt proprii reptilelor‚ pot fi recunoscute la păsări care trăiesc astăzi. Şi arheopterixul nici nu a fost un animal anterior păsărilor‚ deoarece în roci care datează din aceeaşi epocă în care a trăit arheopterixul s-au găsit resturi fosile ale altor păsări.⁠¹²

Prăpastia dintre reptile şi mamifere

22. Ce deosebire între reptile şi mamifere decurge din însuşi cuvîntul „mamifer“?

²² Deosebiri foarte importante între reptile şi mamifere crează o adîncă prăpastie între ele. Numele de „mamifere“ subliniază una dintre aceste mari deosebiri: existenţa‚ la mamifere‚ a glandelor mamare‚ pentru a-şi putea hrăni cu lapte puii care‚ de la naşterea lor‚ duc o viaţă autonomă. Theodosius Dobzhansky a dat de înţeles că glandele mamare „ar putea fi glande sudoripare modificate“.⁠¹³ Dar reptilele nu posedă cîtuşi de puţin glande sudoripare. În plus‚ glandele sudoripare secretă deşeuri‚ nu hrană. În sfîrşit‚ spre deosebire de nou-născuţii reptilelor‚ micile mamifere sînt dotate atît cu instinctul cît şi cu muşchii necesari suptului de la mama lor.

23, 24. Care sînt alte cîteva caracteristici proprii mamiferelor şi pe care reptilele nu le posedă?

²³ Mamiferele prezintă şi alte caracteristici care nu se găsesc la reptile. Astfel‚ mamiferele femele au o placentă cu o alcătuire foarte complexă‚ ea fiind necesară hrănirii şi dezvoltării fetusului. Reptilele nu au aşa ceva. Reptilele nu au nici diafragmă‚ cum au mamiferele‚ şi care separă toracele de abdomen. Organul lui Corti‚ prezent în urechea mamiferelor‚ de asemenea nu se găseşte la reptile. Acest organ minuscul şi foarte complex are 20.000 de celule acustice şi 30.000 de terminaţii nervoase. Pe de altă parte‚ mamiferele îşi păstrează o temperatură constantă a corpului‚ pe cînd reptilele nu au această particularitate.

²⁴ Urechea mamiferelor are trei oase‚ pe cînd a reptilelor nu are decît unul. De unde au apărut aceste două oase „suplimentare“? Evoluţioniştii sînt tentaţi să explice astfel acest fapt: maxilarul inferior al reptilelor este format din cel puţin patru oase‚ pe cînd al mamiferelor nu are  decît unul singur; astfel‚ atunci cînd reptilele au devenit mamifere‚ a existat o presupusă reorganizare a oaselor: cele care aparţineau maxilarului reptilelor s-ar fi deplasat‚ afară de unul‚ şi ar fi format cele trei oase ale urechii medii. Dar oricît de abil ar fi acest raţionament‚ el se izbeşte de dificultatea că nimic din documentele fosile nu vine să confirme această ipoteză. Nu este decît o simplă presupunere de dorit.

25. Ce alte deosebiri se constată între reptile şi mamifere?

²⁵ O altă problemă o reprezintă scheletul acestor animale. Picioarele reptilelor sînt fixate pe părţile laterale ale corpului lor‚ în aşa fel încît abdomenul lor atinge solul sau este foarte aproape de sol. La mamifere însă picioarele sînt situate sub corp‚ care‚ astfel‚ este ridicat de la sol. Vorbind despre această deosebire‚ Dobzhansky spune: „Oricît de neînsemnată ar putea să pară‚ această schimbare a necesitat importante modificări ale scheletului şi muşchilor.“ Acest evoluţionist recunoaşte apoi o altă deosebire foarte importantă dintre reptile şi mamifere: „Mamiferele au o dentiţie foarte elaborată. În locul dinţilor conici‚ foarte simpli‚ ai reptilelor‚ mamiferele dispun de o mare varietate de dinţi pentru a putea ciupi‚ apuca‚ străpunge‚ tăia‚ fărîmiţa şi sfărîma hrana.“⁠¹⁴

26. Ce întoarcere înapoi a procesului evolutiv ar fi avut loc în legătură cu eliminarea reziduurilor?

²⁶ Un ultim punct: atunci cînd s-a produs presupusa transformare a amfibienilor în reptile‚ reziduurile acestor animale n-aveau să mai fie eliminate sub formă de uree‚ ci sub formă de acid uric. În schimb‚ o dată ce reptilele au devenit mamifere‚ a avut loc o evoluţie în sens invers. Astfel mamiferele‚ ca şi amfibienii‚ îşi elimină reziduurile sub formă de uree. Aceasta ar fi de fapt o întoarcere înapoi a procesului evolutiv‚ ceea ce‚ teoretic‚ nu ar trebui să se producă.

Abisul cel mai adînc dintre toate

27. Ce anume ar fi‚ după cum spune un evoluţionist‚ o ’eroare tragică‘?

²⁷ Referindu-ne la fizicul său‚ omul poate fi definit în general drept un mamifer. Însă un evoluţionist a declarat: „Nu s-ar putea comite o eroare mai tragică decît aceea de a-l considera pe om drept «un simplu animal». Omul este unic; el diferă de toate celelalte animale prin  numeroasele lui însuşiri cum sînt limbajul‚ tradiţiile‚ cultura şi o perioadă enorm de lungă de creştere şi de grijă părintească.“⁠¹⁵

28. Cum îl deosebeşte creierul său pe om de animal?

²⁸ Ceea ce îl deosebeşte radical pe om de toate celelalte creaturi de pe pămînt este creierul său. Informaţiile înregistrate de către cei circa 100 de miliarde de neuroni pe care îi conţine creierul uman ar umple paginile a circa 20 de milioane de volume! Limbajul său‚ ca şi capacitatea sa de a raţiona‚ de a dispune de gîndire abstractă‚ îl face cu totul deosebit de animale. În plus‚ facultatea de a înmagazina cunoştinţe este una dintre caracteristicile sale cele mai remarcabile. Utilizarea acestor cunoştinţe i-a permis să depăşească toate celelalte forme de viaţă terestră‚ pînă acolo încît să ajungă pe lună şi să se întoarcă înapoi. Da‚ într-adevăr‚ aşa cum a spus un savant‚ creierul uman „este deosebit şi infinit mai complex decît orice alt lucru din universul cunoscut“.⁠¹⁶

29. Din ce motiv abisul dintre om şi animal este cel mai adînc dintre toate?

²⁹ O altă trăsătură care face ca prăpastia dintre om şi animal să fie cea mai adîncă dintre toate este faptul că omul are capacităţi morale şi spirituale care rezultă din calităţi ca iubirea‚ dreptatea‚ înţelepciunea‚ puterea şi mila. La aceasta face aluzie Geneza atunci cînd spune că omul este făcut ’după imaginea şi asemănarea lui Dumnezeu‘. Această prăpastie dintre om şi animal este un adevărat abis‚ cel mai adînc dintre toate. — Geneza 1:26.

30. Ce spun în realitate documentele fosile?

³⁰ Există deci enorme deosebiri între principalele grupuri de forme de viaţă‚ care se disting între ele prin structurile‚ instinctele şi însuşirile proprii. Este rezonabil oare să credem că ele au putut veni în existenţă în urma unor accidente‚ prin forţa întîmplării? După cum am văzut‚ mărturia fosilelor nu sprijină deloc această teorie. Nu a fost găsită nici o fosilă care să permită aruncarea de punţi peste aceste abisuri. Lucrurile stau aşa cum au spus Hoyle şi Wickramasinghe: „Formele intermediare lipsesc din documentele fosile. Noi ştim acum de ce. Înainte de toate‚ deoarece nu au existat forme intermediare.“⁠¹⁷ Tuturor acelora care au urechi de auzit‚ documentele fosile le spun: „Creaţie specială.“

[Întrebări de studiu]

[Text generic pe pagina 72]

Nici un peşte fosil nu arată cum s-au putut dezvolta oasele pelviene ale amfibienilor

[Text generic pe pagina 81]

„Nu-s-ar putea comite o eroare mai tragică decît aceea de a-l considera pe om drept «un simplu animal»“

[Text generic/Ilustraţiile de la pagina 73]

Nu au existat forme intermediare între marile diviziuni. Un savant a spus: „Fosilele lipsesc în toate stadiile importante“

[Ilustraţiile]

„Fiecare se reproduce conform speciei sale“

Peşte

Amfibian

Reptilă

Pasăre

Mamifer

Om

[Textul generic/Fotografiile/Diagrama de la pagina 76]

Evoluţioniştii spun: „Nu este necesar să faci un prea mare efort de imaginaţie pentru a concepe că o pană este un solz [de reptilă] modificat.“ Faptele arată că lucrurile stau cu totul altfel

[Fotografiile]

Papagal

Pasărea paradis

Păun

[Diagrama]

Rahis

Barbe

Barbicele

Barbule

[Legenda fotografiei de la pagina 71]

„Peştii apar brusc în documentele fosile‚ părînd că vin de nicăieri“

[Legenda ilustraţiei de la pagina 72]

Peştii şi broaştele au schelete foarte diferite

[Legenda fotografiei de la pagina 75]

„Păsările prezintă toate caracteristicile nesatisfăcătoare ale unei creaţii absolute“

[Legenda fotografiilor de la pagina 78]

Ochiul vulturului funcţionează ca un telescop‚ iar cel al pitulicei ca o lupă

[Legenda ilustraţiei de la pagina 79]

Arheopterix nu este o verigă intermediară între reptile şi păsări

[Legenda ilustraţiei de la pagina 80]

Puiul unui mamifer vivipar duce‚ chiar de la naştere‚ o viaţă autonomă şi suge de la mama sa

[Legenda ilustraţiilor de la pagina 82]

„Formele intermediare lipsesc din documentele fosile (. . .) deoarece nu au existat forme intermediare“

Peşte

Amfibian

Reptilă

Pasăre

Mamifer

Omul

[Legenda ilustraţiilor/Diagrama de la pagina 74]

Ouăle gelatinoase ale amfibienilor nu au coajă

Ouăle reptilelor au o coajă de protecţie

[Diagrama]

(Pentru modul în care textul apare în pagină, vezi publicaţia)

Secţiune longitudinală a unui ou cu coajă

coajă

albuş

corion

gălbenuş

amnios

alantoidă

embrion

cameră de aer

membrana oului