Capitolul trei

Care este originea vieţii?

PLANETA noastră freamătă de viaţă. Din înzăpezita Arctică până în pădurea tropicală amazoniană, din deşertul Sahara până în regiunea mlăştinoasă Everglades, din adâncul întunecat al oceanului până pe crestele strălucitoare ale munţilor există viaţă din abundenţă. Şi este plină de posibilităţi care ne uimesc.

Există viaţă sub diferite forme, în cantităţi şi dimensiuni diferite care sfidează imaginaţia. Pe pământ zumzăie şi mişună un milion de specii de insecte. În apele din preajma noastră înoată peste 20 000 de specii de peşti, unii dintre ei având mărimea unui bob de orez, iar alţii având lungimea unui camion. Cel puţin 350 000 de specii de plante, unele dintre ele fiind ciudate, însă cele mai multe minunate, împodobesc pământul. Iar în aer zboară peste 9 000 de specii de păsări. Aceste creaturi, împreună cu omul, alcătuiesc tabloul şi, totodată, simfonia pe care o numim viaţă.

Însă mai uimitoare decât încântătoarea diversitate care ne înconjoară este armonia perfectă care există între aceste creaturi. Biochimiştii, care studiază îndeaproape vieţuitoarele pământului, afirmă că toate creaturile — fie că este vorba de amibe, fie că este vorba de oameni — există în virtutea unei impresionante interacţiuni, şi anume: colaborarea dintre acizii nucleici (ADN şi ARN) şi moleculele proteice. Procesele complexe în care sunt implicate aceste componente au loc în toate celulele corpului omenesc, precum şi în celulele păsării colibri, în celulele leilor şi ale balenelor. Această interacţiune constantă dă naştere splendidului mozaic al vieţii. Cum a venit în existenţă această organizare armonioasă a vieţii? De fapt, care este originea vieţii?

Probabil că acceptaţi faptul că odinioară pământul nu găzduia nici o formă de viaţă. Opiniile ştiinţifice concordă  cu acest lucru, şi la fel stau lucrurile şi în cazul multor cărţi care conţin învăţăturile a diferite religii. Totuşi, vă daţi seama că aceste două surse de informaţii, ştiinţa şi religia, se deosebesc în ce priveşte explicarea modului în care a apărut viaţa pe pământ.

Milioane de oameni aparţinând tuturor nivelelor de instruire cred că viaţa de pe pământ a fost produsul unui Creator inteligent, Proiectantul original. Spre deosebire de aceştia, mulţi oameni de ştiinţă afirmă că viaţa a apărut  pur şi simplu întâmplător din materia nevie care a trecut treptat prin diferite procese chimice. Aşadar, viaţa a fost creată sau a apărut întâmplător?

Nu ar trebui să considerăm că această problemă nu are nici o legătură cu noi sau cu găsirea unei vieţi mai pline de sens. Aşa cum s-a menţionat deja, una dintre cele mai importante întrebări la care omul s-a străduit să răspundă este: De unde venim noi, oamenii?

Majoritatea prelegerilor pe teme ştiinţifice se concentrează asupra adaptării şi a supravieţuirii formelor de viaţă, în loc să se axeze pe problema mult mai importantă a originii vieţii. Probabil aţi observat că tentativele de a explica de unde provine viaţa iau de obicei forma unor generalităţi, cum ar fi: „De-a lungul a milioane de ani, coliziunea moleculelor a dus într-un fel sau altul la apariţia vieţii“. Totuşi, este într-adevăr satisfăcătoare această explicaţie? Aceasta ar însemna că, în prezenţa energiei furnizate de soare, de fulgere sau de vulcani, unele forme de materie nevie s-au transformat, s-au organizat şi au devenit în cele din urmă primele organisme vii, şi toate acestea fără un ajutor dirijat. Cât de uriaş trebuie să fi fost acest salt! De la materia nevie la materia vie! Aşa să se fi petrecut lucrurile?

Se pare că, în evul mediu, acceptarea acestui concept nu a întâmpinat prea multe probleme, deoarece credinţa în generaţia spontanee — teoria potrivit căreia viaţa ar fi apărut în mod spontan din materia nevie — era larg răspândită. În cele din urmă, în secolul al XVII-lea, fizicianul italian Francesco Redi a demonstrat că într-o bucată de carne alterată apăreau viermi numai după ce muştele îşi depuneau ouăle pe aceasta. În bucata de carne la care muştele nu au avut acces nu a apărut nici un vierme. Dacă vietăţi de mărimea unei muşte nu au apărut pur şi simplu în mod spontan, ce se poate spune despre microbi, care sunt cu mult mai mici şi care continuă să apară în alimente, indiferent dacă acestea sunt sau nu acoperite? Deşi  experimentele efectuate ulterior au arătat că nici microbii nu apar în mod spontan, problema a rămas controversată. Apoi şi-a început activitatea Louis Pasteur.

Sunt multe persoanele care îşi amintesc de activitatea desfăşurată de Pasteur în ce priveşte rezolvarea problemelor legate de fermentaţie şi de bolile infecţioase. El a efectuat şi experimente pentru a stabili dacă formele de viaţă minuscule ar fi putut să apară de la sine. Aşa cum poate că aţi citit, Pasteur a demonstrat că în apa sterilizată, ferită de contaminare, nu apar nici măcar bacterii microscopice. În 1864, el a declarat în mod public: „Doctrina generaţiei spontanee nu-şi va mai reveni niciodată în urma loviturii de graţie pe care i-a dat-o acest experiment simplu“. Această afirmaţie rămâne adevărată. Niciodată, prin nici un experiment nu s-a produs viaţă din materia nevie.

Atunci, cum ar fi putut să vină în existenţă viaţa pe pământ? Se poate spune că în timpurile moderne, încă din anii ’20, s-au depus eforturi pentru a se da un răspuns la această întrebare, eforturi concretizate în activitatea biochimistului rus Aleksandr I. Oparin. De atunci încoace, atât el, cât şi alţi oameni de ştiinţă au prezentat ceva ce seamănă cu scenariul unei piese de teatru în trei acte, care descrie ceea ce se presupune că ar fi avut loc pe scena planetei noastre. În primul act sunt prezentate elementele pământului — sau materia de bază — care sunt transformate în grupuri de molecule. Actul al doilea prezintă trecerea la macromolecule. Iar ultimul act al acestei piese prezintă saltul la prima celulă vie. Dar, aşa să se fi petrecut lucrurile?

Esenţială pentru această piesă este explicarea faptului că atmosfera primitivă a pământului se deosebea foarte mult de atmosfera din prezent. Potrivit unei teorii, se presupune că nu exista oxigen în stare liberă şi că elemente cum sunt azotul, hidrogenul şi carbonul au format amoniacul şi metanul. Ideea este că, în momentul impactului fulgerelor şi al radiaţiilor ultraviolete cu atmosfera alcătuită  din aceste gaze şi vapori de apă, au luat naştere glucidele şi aminoacizii. Să reţinem însă că aceasta este o teorie.

Potrivit acestei piese de teatru teoretice, aceşti compuşi moleculari au ajuns în oceane sau în mări şi în lacuri. În decursul timpului, glucidele, acizii, precum şi alţi compuşi s-au concentrat într-o „supă prebiotică“, în care aminoacizii, de exemplu, s-au combinat pentru a forma proteine. Privită sub aspect teoretic, această diversificare a compuşilor a dus la formarea altor compuşi, numiţi nucleotide, care au intrat  în alcătuirea unor lanţuri ce au devenit un acid nucleic, cum este ADN-ul. Se presupune că toate acestea au pregătit scena ultimului act al piesei formării moleculelor.

Cineva ar putea descrie acest ultim act, care nu este confirmat de dovezi, ca fiind o poveste de dragoste. Moleculele proteice şi moleculele de ADN s-au întâlnit din întâmplare, s-au recunoscut şi s-au îmbrăţişat. Apoi, chiar înainte de căderea cortinei, s-a născut prima celulă vie. Dacă aţi fi urmărit această piesă, v-aţi fi putut întreba: „Este realitate sau ficţiune? Oare în felul acesta a apărut viaţa pe pământ?“

Geneză în laborator?

La începutul anilor ’50, oamenii de ştiinţă au trecut la verificarea teoriei lui Aleksandr Oparin. Era un fapt stabilit că viaţa nu putea proveni decât din viaţă, dar oamenii de ştiinţă au formulat un principiu potrivit căruia, dacă în trecut condiţiile erau diferite de cele din prezent, viaţa ar fi putut să apară lent din materia nevie. Se putea demonstra acest lucru? Cercetătorul ştiinţific Stanley L. Miller, lucrând în laboratorul lui Harold Urey, a introdus într-un balon de sticlă cu apă în clocot care producea vapori (reprezentând oceanul) hidrogen, amoniac şi metan (presupunând că atmosfera primitivă a fost alcătuită din acest amestec), a închis ermetic balonul şi a produs în acest amestec scântei electrice (asemănătoare fulgerelor). În decurs de o săptămână, în balon au apărut urme ale unei substanţe roşiatice vâscoase, pe care Miller a supus-o unei analize şi a descoperit că era bogată în aminoacizi — baza proteinelor. Este foarte posibil să fi auzit despre acest experiment, deoarece, pe parcursul multor ani, acesta a fost prezentat în manualele de ştiinţă şi în cadrul disciplinelor şcolare ca şi cum ar explica modul în care a apărut viaţa pe pământ. Dar face el acest lucru?

Realitatea este că, în prezent, valoarea experimentului realizat de Miller este serios pusă la îndoială (vezi chenarul  intitulat „Clasic, dar nedemn de încredere“, de la paginile 36–37). Cu toate acestea, succesul său aparent a dus la alte încercări în urma cărora au fost produse chiar unele componente descoperite în acizii nucleici (ADN şi ARN). Specialiştii în domeniu (numiţi uneori cercetători ştiinţifici în domeniul apariţiei vieţii) au devenit optimişti, întrucât, în mod aparent, au realizat o copie a primului act al piesei formării moleculelor. Se părea că vor putea să realizeze şi copii ale celorlalte două acte ale piesei, respectiv formarea macromoleculelor şi formarea primei celule vii. Un profesor de chimie a afirmat: „În curând va fi posibilă explicarea apariţiei sistemului biologic primitiv prin mecanismele evoluţiei“. Autorul unor lucrări ştiinţifice a făcut următoarea remarcă: „Criticii au lansat speculaţii potrivit cărora oamenii de ştiinţă, asemenea dr. Frankenstein din romanul scriitoarei Mary Shelley, vor crea în curând în laboratoarele lor organisme vii şi, prin aceasta, vor demonstra cu lux de amănunte cum a avut loc geneza“. Astfel, mulţi au crezut că misterul apariţiei spontane a vieţii a fost elucidat. — Vezi chenarul intitulat „Aminoacizi dextrogiri şi aminoacizi levogiri“, de la pagina 38.

Opiniile cercetătorilor se schimbă, întrebările tulburătoare rămân

Însă, în anii care s-au scurs de atunci, optimismul a dispărut. Au trecut zeci de ani, însă misterul apariţiei vieţii a rămas nedezlegat. După aproximativ 40 de ani de la  efectuarea experimentului său, profesorul Miller a spus într-un interviu acordat revistei Scientific American: „Problema apariţiei vieţii s-a dovedit a fi mult mai dificilă decât am prevăzut eu şi mulţi alţii“. Şi alţi oameni de ştiinţă împărtăşesc această opinie nouă. De exemplu, în 1969, profesorul de biologie Dean H. Kenyon a semnat în calitate de coautor cartea Biochemical Predestination (Predestinarea biochimică). Recent însă, el a concluzionat că este „esenţialmente neverosimil ca materia şi energia să se organizeze în sisteme biologice fără ajutorul cuiva“.

Şi într-adevăr, activitatea de laborator confirmă declaraţia profesorului Kenyon potrivit căreia există „o greşeală fundamentală în toate teoriile actuale privitoare la apariţia vieţii în urma unor transformări de natură chimică“. După ce Miller şi alţii au efectuat sinteza unor aminoacizi, cercetătorii şi-au propus să realizeze proteine şi molecule de ADN, ambele fiind necesare vieţii de pe pământ. La ce concluzie s-a ajuns după efectuarea a mii de experimente  în aşa-numitele condiţii prebiotice? În cartea The Mystery of Life’s Origin: Reassessing Current Theories (Misterul apariţiei vieţii: Reconsiderarea teoriilor actuale) se face următoarea remarcă: „Există un contrast izbitor între succesul considerabil obţinut în ceea ce priveşte sinteza aminoacizilor şi eşecul înregistrat cu consecvenţă în ce priveşte sinteza proteinelor şi a ADN-ului“. Eforturile depuse în acest sens se caracterizează printr-o „nereuşită constantă“.

Realist vorbind, misterul nu se referă numai la modul în care au apărut prima moleculă proteică şi prima moleculă de acid nucleic (ADN sau ARN), ci şi la modul în care conlucrează acestea. „Numai parteneriatul celor două molecule a făcut posibilă existenţa vieţii pe pământ“, se spune în The New Encyclopædia Britannica. Cu toate acestea, enciclopedia respectivă notează faptul că modul în care s-a născut acest parteneriat rămâne „o problemă de importanţă crucială, dar şi nerezolvată în ce priveşte apariţia vieţii“. Şi, într-adevăr, aşa este.

În Apendicele A, intitulat „O colaborare în vederea vieţii“ (paginile 45–47), se prezintă câteva detalii importante cu privire la uluitoarea colaborare dintre proteine şi acizii nucleici din celulele noastre. Chiar şi o scurtă privire asupra celulelor corpului nostru ne stârneşte admiraţia pentru eforturile depuse de oamenii de ştiinţă în acest domeniu. Ei au furnizat informaţii cu privire la procesele foarte complexe la care puţini dintre noi abia dacă se gândesc, dar care au loc în fiecare moment al vieţii noastre. Dintr-un alt punct de vedere însă, uluitoarea complexitate şi precizia pe care o pretinde aceasta ne determină să revenim la întrebarea: Cum s-au întâmplat toate acestea?

Probabil că ştiţi că cercetătorii din domeniul apariţiei vieţii nu au renunţat la tentativa de a redacta un scenariu plauzibil pentru piesa care prezintă apariţia vieţii. Cu toate acestea, noul scenariu scris de ei nu s-a dovedit a fi convingător (vezi Apendicele B, intitulat „Din «lumea ARN-ului» sau din altă lume?“, de la pagina 48). De  exemplu, Klaus Dose, de la Institutul de Biochimie din Mainz (Germania), a spus: „În prezent, toate discuţiile referitoare la principalele teorii şi experimentele efectuate în acest domeniu sfârşesc fie într-un impas, fie cu mărturisirea ignoranţei“.

Nici chiar în 1996, la Conferinţa internaţională pe tema apariţiei vieţii, nu s-a găsit nici o soluţie. Revista Science, dimpotrivă, a afirmat că cei aproximativ 300 de oameni de ştiinţă care au conferit „s-au străduit să dezlege enigma referitoare la modul în care au apărut pentru prima oară moleculele [de ADN şi ARN], precum şi pe cea referitoare la modul în care s-au dezvoltat ele până la stadiul de celule cu reproducere asexuată“.

Pentru a studia şi chiar pentru a începe explicarea proceselor care au loc la nivel molecular în celulele noastre era nevoie de inteligenţă şi de o instruire superioară. Este raţional să credem că aceste procese complicate au avut loc pentru prima oară într-o „supă prebiotică“ în mod spontan şi nedirijat? Sau este vorba de mai mult decât atât?

De ce există aceste enigme?

Un om al zilelor noastre poate privi în urmă la aproape o jumătate de secol de speculaţii şi mii de încercări de a dovedi că viaţa a apărut de la sine. Dacă ar face acest lucru, s-ar simţi îndemnat să împărtăşească punctul de vedere al unui laureat al Premiului Nobel, Francis Crick, care, referindu-se la teoriile lansate pe tema apariţiei vieţii, a remarcat faptul că există „prea multe speculaţii  bazate pe prea puţine lucruri concrete“. Astfel, este lesne de înţeles că unii oameni de ştiinţă care analizează faptele ajung la concluzia că viaţa este mult prea complexă pentru a apărea brusc şi de la sine chiar şi într-un laborator organizat, ca să nu mai vorbim de apariţia ei într-un mediu necontrolat.

Dacă ştiinţa avansată nu poate dovedi că viaţa a apărut de la sine, de ce continuă unii oameni de ştiinţă să susţină aceste teorii? Cu câteva decenii în urmă, profesorul J. D. Bernal a prezentat un raţionament profund în cartea The Origin of Life (Originea vieţii): „Aplicând canoanele stricte ale metodelor ştiinţifice la acest subiect [generaţia spontanee  a vieţii], se poate demonstra efectiv în câteva puncte ale relatării că viaţa nu putea să apară în mod spontan; improbabilităţile sunt prea mari faţă de şansele apariţiei vieţii, care sunt prea mici“. Apoi a adăugat: „Aceste improbabilităţi constituie o problemă pentru cei care cred în generaţia spontanee a vieţii, deoarece, în mod evident, viaţa se prezintă pe pământ în toată multitudinea formelor şi a activităţilor ei, iar dovezile privitoare la apariţia ei trebuie denaturate pentru a arăta cum a venit ea în existenţă“. Aşadar, situaţia nu s-a îmbunătăţit.

Gândiţi-vă la importanţa fundamentală a acestui raţionament. Acesta este acelaşi lucru cu a spune: „Din punct de vedere ştiinţific este corect să se declare că viaţa nu poate să apară de la sine. Însă, apariţia spontană a vieţii este singura posibilitate pe care o vom lua în considerare. Aşadar, este necesar să denaturăm dovezile pentru a sprijini ipoteza potrivit căreia viaţa a apărut în mod spontan“. Sunteţi satisfăcuţi cu un asemenea raţionament? Nu cumva acesta pretinde o „denaturare“ prea mare a realităţii?

Cu toate acestea, există reputaţi oameni de ştiinţă bine informaţi care nu consideră necesar să denatureze realitatea pentru a o face să coincidă cu o filozofie răspândită referitoare la originea vieţii, ci, dimpotrivă, lasă ca realitatea să indice o concluzie logică. Care este realitatea, şi care este concluzia?

Informaţiile şi inteligenţa

Fiind intervievat cu ocazia realizării unui film documentar, profesorul Maciej Giertych, un remarcabil genetician de la Institutul de Dendrologie al Academiei Poloneze de Ştiinţe, a răspuns:

„Am devenit conştienţi de volumul uriaş de informaţii pe care îl conţin genele. Ştiinţa nu este în măsură să explice cum pot să apară aceste informaţii în mod spontan. Informaţiile pretind existenţa unei inteligenţe; ele nu pot  apărea în mod accidental. Nu se pot obţine cuvinte prin simpla amestecare a literelor“. Apoi a adăugat: „De exemplu, sistemul extraordinar de complex de replicare al ADN-ului, al ARN-ului şi al proteinelor, care are loc la nivel celular, trebuie să fi fost perfect de la bun început. Altfel, sistemele biotice nu ar fi putut exista. Singura explicaţie logică este că această vastă cantitate de informaţii a provenit de la o fiinţă inteligentă“.

Cu cât învăţăm mai mult despre miracolele vieţii, cu atât este mai logic să fim de acord cu următoarea concluzie: Apariţia vieţii presupune existenţa unei surse inteligente. Care este aceasta?

Aşa cum s-a menţionat mai înainte, milioane de persoane cu un înalt nivel de instruire ajung la concluzia că viaţa de pe pământ trebuie să fi fost adusă în existenţă de o inteligenţă superioară, de un proiectant. După o examinare imparţială a lucrurilor, aceste persoane au acceptat faptul că, până şi în era noastră ştiinţifică, este logic să fim de acord cu poetul biblic care, cu mult timp în urmă, a spus despre Dumnezeu: „Căci la Tine este izvorul vieţii“. — Psalmul 36:9.

Fie că aţi ajuns la o concluzie bine stabilită referitoare la acest lucru, fie că nu, haideţi să ne îndreptăm atenţia spre câteva miracole care au legătură cu propria voastră persoană. Acest lucru aduce o mare satisfacţie şi poate face lumină în această problemă care ne influenţează viaţa.

 [Chenarul de la pagina 30]

Cât de mare este probabilitatea ca viaţa să fi apărut din întâmplare?

„Întâmplarea, numai întâmplarea a făcut totul, de la supa primară până la om“, a spus Christian de Duve, laureat al Premiului Nobel, referindu-se la originea vieţii. Însă este întâmplarea o explicaţie raţională pentru cauza apariţiei vieţii?

Ce este întâmplarea? Unele persoane şi-o explică luând în considerare probabilitatea matematică, cum ar fi întâmplarea pe care o implică faptul de a da cu banul. Totuşi, nu acesta este sensul cu care mulţi oameni de ştiinţă folosesc termenul „întâmplare“ privitor la originea vieţii. Termenul vag „întâmplare“ este folosit ca înlocuitor al unui termen mult mai exact, cum ar fi „cauză“, în special când cauza este necunoscută.

„A personifica «întâmplarea» ca şi cum am vorbi despre un factor cauzator, remarcă biofizicianul Donald M. MacKay, înseamnă a face o trecere ilogică de la un concept ştiinţific la unul mitologic cvasireligios.“ În mod similar, Robert C. Sproul subliniază: „Pentru că de atât timp am numit cauza necunoscută «întâmplare», oamenii au început să uite că s-a făcut o substituire. . . . Ipoteza potrivit căreia «întâmplarea egal o cauză necunoscută» a ajuns să însemne pentru mulţi «întâmplarea egal cauza»“.

De exemplu, Jacques L. Monod, laureat al Premiului Nobel, a folosit acest tip de raţionament, şi anume: „întâmplarea egal cauza“. „Pura întâmplare, absolut liberă, însă oarbă, [stă] chiar la baza uluitorului edificiu al evoluţiei“, a scris el. „Omul află în cele din urmă că este singur în imensitatea rece a universului în care a apărut pur şi simplu din întâmplare.“ Remarcaţi ce a spus el: „DIN întâmplare“. Monod face exact ce fac mulţi alţii: ridică întâmplarea la rangul de principiu creator al vieţii. Întâmplarea este prezentată drept modalitatea prin care a apărut viaţa pe pământ.

De fapt, dicţionarele definesc termenul „întâmplare“ ca „presupusul determinant impersonal şi nepremeditat al evenimentelor inexplicabile“. Astfel, dacă cineva afirmă că viaţa a apărut din întâmplare, acesta spune, cu alte cuvinte, că viaţa a apărut datorită unui agent cauzator necunoscut. Nu s-ar putea ca unii să scrie „Întâmplare“ cu literă majusculă, gândindu-se, de fapt, la Creator?

[Chenarul de la pagina 35]

„[Până şi cea mai mică bacterie] se aseamănă cu oamenii mult mai mult decât amestecurile de substanţe chimice obţinute de Stanley Miller, deoarece aceasta are deja proprietăţile unui sistem biochimic. Aşadar, ar fi mai uşor ca o bacterie să se transforme într-o persoană decât ca un amestec de aminoacizi să formeze bacteria respectivă.“ — Lynn Margulis, profesoară de biologie

 [Chenarul/Fotografia de la paginile 36, 37]

Clasic, dar nedemn de încredere

Experimentul efectuat de Stanley Miller în 1953 este adesea prezentat ca dovadă a faptului că în trecut ar fi putut avea loc generaţia spontanee. Temeiul explicaţiei sale însă îl constituie presupunerea că atmosfera primitivă a pământului era „reducătoare“. Aceasta înseamnă că atmosfera era alcătuită dintr-o cantitate foarte mică de oxigen în stare liberă (necombinat cu alte elemente chimice). De ce trebuia să existe un astfel de mediu?

Cartea The Mystery of Life’s Origin: Reassessing Current Theories arată că, dacă în atmosferă ar fi fost prezent prea mult oxigen în stare liberă, „nu s-ar fi putut forma nici unul dintre aminoacizi, iar dacă s-ar fi întâmplat totuşi să se formeze, s-ar fi descompus repede“. * Cât de temeinică a fost afirmaţia lui Miller referitoare la aşa-numita atmosferă primitivă?

Într-o publicaţie renumită, apărută la doi ani de la experimentul său, Miller a scris următoarele: „Aceste idei sunt, desigur, speculaţii, deoarece nu ştim dacă Pământul a avut o atmosferă reducătoare când s-a format. . . . Până în prezent nu s-a descoperit nici o dovadă sigură în acest sens“. — Journal of the American Chemical Society, 12 mai 1955.

S-a descoperit ulterior vreo dovadă? După aproape 25 de ani, autorul de lucrări ştiinţifice Robert C. Cowen a declarat: „Oamenii de ştiinţă trebuie să-şi revizuiască unele presupuneri. . . . Au apărut prea puţine dovezi care să sprijine noţiunea de atmosferă reducătoare, bogată în molecule de hidrogen, în schimb unele dovezi mărturisesc contrariul“. — Technology Review, aprilie 1981.

S-a mai descoperit vreo dovadă de atunci? În 1991, John Horgan a scris în Scientific American: „În decursul ultimilor aproximativ zece ani, îndoielile cu privire la presupunerile lansate  de Urey şi Miller în legătură cu atmosfera au crescut. Experimentele de laborator şi reconstituirile atmosferei, obţinute cu ajutorul computerului, . . . sugerează că radiaţiile ultraviolete provenite de la soare — care, în prezent, sunt blocate de ozonul din atmosferă — ar fi distrus moleculele de hidrogen. . . . Această atmosferă [alcătuită din dioxid de carbon şi azot] nu ar fi favorizat sinteza aminoacizilor şi a altor pre­cursori ai vieţii“.

Atunci, de ce mulţi continuă să susţină că atmosfera primitivă a pământului era reducătoare, conţinând foarte puţin oxigen? În lucrarea Molecular Evolution and the Origin of Life, Sidney W. Fox şi Klaus Dose răspund: Atmosfera trebuie să fi fost săracă în oxigen în primul rând pentru că „experimentele de laborator dovedesc că evoluţia chimică . . . ar fi fost într-o mare măsură inhibată de oxigen“ şi pentru că compuşii de tipul aminoacizilor, „aflaţi în prezenţa oxigenului, ar fi fost instabili pe parcursul erelor geologice“.

Nu este acesta un cerc vicios? Se afirmă că atmosfera primitivă era reducătoare, deoarece, în alte condiţii, generaţia spontanee nu ar fi putut să apară. În realitate însă, nu există nici o garanţie că atmosfera a fost reducătoare.

Mai există un detaliu elocvent: Dacă amestecul de gaze din experimentul lui Miller reprezintă atmosfera, dacă scânteile electrice imită fulgerele, iar apa în clocot joacă rolul mării, atunci ce sau pe cine reprezintă omul de ştiinţă care se ocupă de efectuarea experimentului?

[Notă de subsol]

[Chenarul de la pagina 38]

Aminoacizi dextrogiri şi aminoacizi levogiri

Dintre cei aproximativ 100 de aminoacizi cunoscuţi, numai 20 sunt constituenţi ai proteinelor şi toţi sunt levogiri. Când oamenii de ştiinţă produc aminoacizi în laborator, imitând ceea ce consideră că s-ar fi putut întâmpla într-o supă prebiotică, ei găsesc un număr egal de molecule dextrogire şi levogire. „Acest tip de distribuţie în proporţii egale nu este caracteristic vieţii, care depinde numai de aminoacizii levogiri“, menţionează The New York Times. Motivul pentru care organismele vii sunt alcătuite numai din aminoacizi levogiri este „o adevărată enigmă“. Chiar şi aminoacizii descoperiţi în meteoriţi „s-au dovedit a fi predominant levogiri“. Dr. Jeffrey L. Bada, care studiază unele probleme legate de originea vieţii, a spus că „s-ar putea ca unele influenţe exercitate din afara planetei să fi jucat un rol major în determinarea orientării aminoacizilor biologici“.

[Chenarul de la pagina 40]

„În urma acestor experimente . . . unii au ajuns să afirme că sinteza abiotică ar fi răspunzătoare pentru un lucru care, de fapt, a fost proiectat şi realizat de un om foarte inteligent şi cât se poate de biotic, din dorinţa de a confirma ideile faţă de care s-a angajat într-o mare măsură.“ — Origin and Development of Living Systems.

 [Chenarul/Fotografia de la pagina 41]

„Un act intelectual intenţionat“

Astronomul britanic Sir Fred Hoyle a petrecut zeci de ani studiind universul şi viaţa din el, adoptând chiar ideea că viaţa de pe pământ provine din spaţiul cosmic. Într-o conferinţă ţinută la Institutul de Tehnologie din California, el a vorbit despre succesiunea aminoacizilor în proteine.

„Marea problemă a biologiei, a spus Hoyle, nu constă atât de mult în faptul incontestabil că o proteină este alcătuită dintr-un lanţ de aminoacizi legaţi între ei într-un anumit fel, cât în faptul că succesiunea aminoacizilor îi conferă lanţului respectiv proprietăţi remarcabile . . . Dacă aminoacizii ar fi legaţi la întâmplare, un număr mare de dispuneri ale acestora nu ar servi scopului celulei vii. Dacă luaţi în considerare faptul că o enzimă tipică are un lanţ care cuprinde probabil 200 de legături cu aminoacizi, şi că există 20 de posibilităţi de realizare a fiecărei legături, este lesne de înţeles că numărul posibil de dispuneri inutile este enorm, chiar mai mare decât numărul atomilor existenţi în toate galaxiile care pot fi văzute cu ajutorul celor mai mari telescoape. Acest lucru este valabil în cazul unei singure enzime, însă există mai bine de 2 000 de enzime, care, în esenţă, servesc celor mai diferite scopuri. Aşadar, cum au ajuns aminoacizii să se lege unii de alţii în anumite moduri pentru a alcătui atât de multe feluri de enzime?“

Sir Fred Hoyle a adăugat: „În loc să acceptăm fantastic de mica probabilitate ca viaţa să fi apărut datorită forţelor oarbe ale naturii, s-a părut preferabil să presupunem că la originea vieţii a stat un act intelectual intenţionat“.

[Chenarul de la pagina 44]

Profesorul Michael J. Behe a afirmat: „Pentru cineva care nu se simte obligat să-şi limiteze căutările la cauze neinteligente, concluzia clară este aceea că multe sisteme biochimice au fost proiectate. Ele nu au fost proiectate nici de legile naturii, nici din întâmplare şi nici de nevoie; ele au fost mai degrabă planificate. . . . Viaţa de pe pământ, în formele ei cele mai elementare, în componentele ei cele mai importante, este produsul unei activităţi inteligente“.

[Diagrama/Fotografia de la pagina 42]

(Pentru modul în care textul apare în pagină, vezi publicaţia)

Chiar şi o simplă privire aruncată asupra lumii complexe a celulei şi asupra funcţiilor complicate pe care le îndeplineşte fiecare celulă a corpului duce la întrebarea: Cum au apărut toate acestea?

• Membrană celulară

Controlează ce intră şi ce iese din celulă

• Nucleu

Centrul de control al celulei

• Cromozomi

Conţin ADN-ul, principalul plan genetic

• Ribozomi

Locul în care se produc proteinele

• Nucleol

Locul în care se produc ribozomii

• Mitocondrie

Centru de producere a moleculelor care îi furnizează celulei energie

[Legenda fotografiei de la pagina 33]

În prezent, mulţi oameni de ştiinţă recunosc că moleculele complexe extrem de importante pentru existenţa vieţii nu puteau fi generate în mod spontan într-o aşa-numită supă prebiotică