Capitolul şapte

Ce puteţi învăţa despre Creator dintr-o carte?

PROBABIL sunteţi de acord că o carte interesantă şi informativă este într-adevăr valoroasă. Biblia este o carte de acest fel. În ea găsiţi relatări autobiografice captivante, care oglindesc înalte principii morale. De asemenea, găsiţi ilustrări pline de viaţă, care conţin adevăruri importante. Unul dintre scriitorii ei, renumit pentru înţelepciunea sa, a spus că „a căutat să afle cuvinte plăcute şi să scrie întocmai cuvintele adevărului“. — Eclesiastul 12:10.

Cartea despre care vorbim, „Biblia“, este, de fapt, o colecţie de 66 de cărţi mai mici, scrise de-a lungul unei perioade de peste 1 500 de ani. De exemplu, între anii 1513 şi 1473 î.e.n., Moise a scris primele cinci cărţi, începând cu Geneza. Ioan, unul dintre apostolii lui Isus, a fost ultimul scriitor al Bibliei. El a scris o istorie a vieţii lui Isus (Evanghelia lui Ioan), precum şi scrisori mai mici şi cartea Apocalipsa, care, în majoritatea Bibliilor, este ultima carte.

De-a lungul perioadei de 1 500 de ani care s-au scurs de la Moise la Ioan, aproximativ 40 de oameni au luat parte la scrierea Bibliei. Ei erau bărbaţi sinceri şi devotaţi, care voiau să-i ajute pe alţii să înveţe despre Creatorul nostru. Din scrierile lor putem dobândi cunoştinţe despre personalitatea lui Dumnezeu şi învăţăm cum putem să-i fim plăcuţi lui. De asemenea, Biblia ne dă posibilitatea să înţelegem de ce există atât de multă răutate şi cum i se va pune capăt acesteia. Scriitorii Bibliei au prezis un timp când omenirea va trăi într-o mai strânsă legătură cu guvernarea  lui Dumnezeu şi au descris câteva dintre condiţiile minunate de care ne vom putea bucura atunci. — Psalmul 37:10, 11; Isaia 2:2–4; 65:17–25; Apocalipsa 21:3–5.

Probabil ştiţi că mulţi nu acceptă Biblia, considerând-o o carte veche, rod al înţelepciunii umane. Totuşi, milioane de oameni sunt convinşi că Dumnezeu este adevăratul ei Autor, care a călăuzit gândurile scriitorilor ei (2 Petru 1:20, 21). Cum puteţi stabili dacă consemnările scriitorilor Bibliei provin într-adevăr de la Dumnezeu?

Aţi putea face acest lucru analizând câteva dovezi care converg spre un punct comun. Multe persoane au procedat astfel înainte de a ajunge la concluzia că Biblia este o carte care provine dintr-o sursă supraumană, şi nu doar o carte scrisă de oameni. Să ilustrăm acest lucru cu ajutorul unei singure dovezi. Procedând astfel, putem învăţa mai multe lucruri despre Creatorul universului, Sursa vieţii umane.

Preziceri care se împlinesc

Mulţi scriitori ai Bibliei au consemnat profeţii. În loc să pretindă că ei, personal, au putut prezice viitorul, scriitorii Bibliei i-au atribuit acest merit Creatorului. De exemplu, Isaia l-a numit pe Dumnezeu „Cel care dezvăluie de la început finalul“ (Isaia 1:1; 42:8, 9; 46:8–11, NW). Capacitatea de a prezice evenimentele cu zeci sau chiar cu sute de ani înainte de împlinirea acestora dovedeşte că Dumnezeul lui Isaia este unic; el nu este un idol, asemenea celor la care se închinau oamenii în trecut şi la care se închină şi în prezent. Profeţiile ne furnizează dovezi convingătoare că Biblia nu are un autor uman. Să vedem cum confirmă acest fapt cartea lui Isaia.

 O analiză comparativă între conţinutul cărţii lui Isaia şi datele istorice arată că această carte a fost scrisă în jurul anului 732 î.e.n. Isaia a prezis că asupra locuitorilor Ierusalimului şi ai Iudeei urma să se abată un dezastru pentru că aceştia erau vinovaţi de vărsare de sânge şi idolatrie. Isaia a prezis că ţara urma să fie devastată, Ierusalimul şi templul lui distruse, iar supravieţuitorii aveau să fie luaţi captivi în Babilon. Însă Isaia a profeţit şi că Dumnezeu nu va uita naţiunea captivă. Cartea a prezis că un împărat străin pe nume Cirus avea să cucerească Babilonul şi să-i elibereze pe evrei, aceştia urmând să se întoarcă în ţara lor natală. De fapt, Isaia îl numeşte pe Dumnezeu „Cel care spune despre Cirus: «el este păstorul meu, şi orice lucru în care îmi găsesc plăcerea el îl va îndeplini integral»; chiar în cuvintele mele despre Ierusalim: «el va fi reconstruit» şi despre templu: «Ţi se va pune fundaţia»“. — Isaia 2:8; 24:1; 39:5–7; 43:14; 44:24–28,  NW; 45:1.

În zilele lui Isaia, în secolul al XVIII-lea î.e.n., aceste preziceri trebuie să fi părut incredibile. La vremea aceea, Babilonul nu era nici măcar o putere militară importantă. Acesta era supus adevăratei puteri mondiale din acel timp, Imperiul Asirian. La fel de ciudată avea să pară şi ideea că un popor cucerit, care fusese exilat într-o ţară îndepărtată, putea fi eliberat şi îşi putea recâştiga ţara. „Cine a auzit vreodată aşa ceva?“, a scris Isaia. — Isaia 66:8.

Dar ce descoperim dacă mutăm cadrul istoric cu două secole mai târziu? Istoria de mai târziu a evreilor din antichitate a demonstrat că profeţia lui Isaia s-a împlinit în cel mai mic detaliu. Babilonul a devenit puternic şi a distrus Ierusalimul. Numele regelui persan (Cirus), cucerirea ulterioară a Babilonului şi întoarcerea  evreilor sunt menţionate în istorie. Aceste detalii profeţite s-au împlinit cu atâta exactitate, încât, în secolul al XIX-lea, criticii au afirmat că această carte a lui Isaia a fost o farsă; de fapt, ei au spus: „Este posibil ca Isaia să fi scris primele capitole, însă restul cărţii a fost redactat de un scriitor care a trăit mai târziu, în timpul regelui Cirus, astfel că cele scrise aveau să semene cu o profeţie“. Cineva ar putea face asemenea afirmaţii dispreţuitoare, dar care este realitatea?

Preziceri reale?

Prezicerile din cartea lui Isaia nu se limitează la evenimentele referitoare la Cirus şi la evreii exilaţi. Isaia a prezis, de asemenea, situaţia în care avea să ajungă Babilonul, iar cartea sa a furnizat numeroase detalii referitoare la un Mesia, sau un Eliberator, care avea să vină, să sufere şi, apoi, să fie glorificat. Putem stabili dacă aceste preziceri au fost consemnate cu mult timp înainte şi, prin urmare, dacă erau profeţii care aveau să se împlinească?

Să analizăm următorul aspect. Isaia a scris despre situaţia în care avea să ajungă Babilonul: „Babilonul, slava împărăţiilor, falnica mândrie a caldeenilor, va fi ca Sodoma şi Gomora, când le-a nimicit Dumnezeu. El nu va mai fi locuit, nu va mai fi niciodată popor în el, din generaţie în generaţie“ (Isaia 13:19, 20; capitolul 47). Cum s-au derulat, de fapt, evenimentele?

Realitatea este că Babilonul depinsese mult timp de un sistem complex de irigaţii, format din baraje şi canale artificiale construite între fluviile Tigru şi Eufrat. După cât se pare, în jurul anului 140 î.e.n., acest sistem a fost avariat şi, în mare parte, distrus în timpul invaziei parţilor. Care au fost consecinţele? The Encyclopedia Americana explică: „Solul a devenit saturat  de săruri minerale, iar la suprafaţă s-a format o crustă de substanţe alcaline, făcând imposibilă practicarea agriculturii“. După circa 200 de ani, Babilonul încă era un oraş populat, însă această situaţie nu a durat mult (compară cu 1 Petru 5:13). În secolul al III-lea, istoricul Dio Cassius (cca 150–235 e.n.) a vorbit despre un bărbat care a vizitat Babilonul şi care a găsit numai „movile de pământ, pietre şi ruine“ (LXVIII, 30). Este interesant că pe atunci Isaia era deja mort, iar cartea sa completă era pusă în circulaţie de secole. În plus, dacă aţi vizita astăzi Babilonul, aţi putea vedea numai ruinele unui oraş odinioară glorios. Deşi unele oraşe antice, cum ar fi Roma, Ierusalimul şi Atena, au supravieţuit până în zilele noastre, Babilonul este acum un loc pustiu, nelocuit, în ruine; arată exact cum a prezis Isaia. Prezicerea s-a împlinit.

 Să ne îndreptăm acum atenţia asupra descrierii făcute de Isaia cu privire la Mesia, care urma să vină. Potrivit cu Isaia 52:13 (NW), acest slujitor deosebit al lui Dumnezeu avea să fie, în cele din urmă, aşezat „într-o poziţie înaltă şi slăvit foarte mult“. Totuşi, în următorul capitol (Isaia 53) s-a profeţit că, înainte de a fi slăvit, Mesia avea să treacă printr-o situaţie cu totul neobişnuită. S-ar putea să vă surprindă detaliile consemnate în acest capitol, care este considerat o profeţie mesianică.

După cum citim aici, Mesia urma să fie dispreţuit de conaţionalii săi. Fiind sigur că acest lucru urma să se întâmple, Isaia s-a exprimat ca şi cum acesta avusese loc deja: „El era dispreţuit şi părăsit de oameni“ (versetul 3). Acest tratament dur avea să fie complet nejustificat, întrucât Mesia urma să le facă bine oamenilor. Despre actele de vindecare pe care le-a făcut Mesia, Isaia a spus: „El suferinţele noastre le-a purtat“ (versetul 4). În pofida acestui fapt, Mesia urma să fie judecat şi condamnat pe nedrept, în tot acest timp el păstrând tăcerea în faţa acuzatorilor (versetele 7, 8). El însuşi avea să permită să fie predat pentru a fi ucis în rând cu criminalii; în timpul execuţiei, corpul său urma să fie străpuns (versetele 5, 12). Deşi urma să moară ca un criminal, el avea să fie înmormântat ca un bogat (versetul 9). În plus, Isaia a afirmat de repetate ori că moartea nedreaptă a lui Mesia urma să aibă o putere ispăşitoare, acoperind păcatele altor oameni. — Versetele 5, 8, 11, 12.

Toate aceste preziceri s-au împlinit. Evenimentele istorice consemnate de contemporanii lui Isus — Matei, Marcu, Luca şi Ioan — confirmă faptul că prezicerile făcute de Isaia s-au împlinit cu adevărat. Unele evenimente au avut loc după moartea lui Isus, prin urmare,  el nu ar fi putut dirija lucrurile (Matei 8:16, 17; 26:67; 27:14, 39–44, 57–60; Ioan 19:1, 34). De-a lungul secolelor, împlinirea completă a profeţiei mesianice consemnate de Isaia a avut o influenţă puternică asupra cititorilor sinceri ai Bibliei, inclusiv asupra celor care, cândva, nu l-au acceptat pe Isus. Eruditul William Urwick a afirmat: „Mulţi evrei au recunoscut în însemnările lor că ceea ce i-a determinat să se convertească la creştinism a fost citirea acestui capitol [Isaia 53], care le-a zdruncinat credinţa în vechile crezuri şi în vechii învăţători“. — The Servant of Jehovah (Slujitorul lui Iehova). *

Urwick a făcut acest comentariu la sfârşitul secolului al XIX-lea, când unii puteau încă să pună la îndoială faptul că Isaia capitolul 53 fusese scris cu secole înainte de naşterea lui Isus. Totuşi, descoperirile făcute de atunci încoace au îndepărtat, în general, orice urmă de îndoială. În 1947, un păstor beduin de lângă Marea Moartă a descoperit un sul foarte vechi care conţinea toată cartea lui Isaia. Specialiştii în scrieri antice au stabilit că sulul data din 125–100 î.e.n. Apoi, în 1990, în urma unei analize cu carbon 14 la care a fost supus sulul s-a descoperit că acesta data din anii 202–107 î.e.n. Da, acest sul renumit al lui Isaia era deja foarte vechi când s-a născut Isus. Ce dezvăluie o analiză comparativă între acest sul şi Bibliile moderne?

Dacă vizitaţi Ierusalimul, puteţi vedea fragmente ale Sulurilor de la Marea Moartă. Într-un comentariu, profesorul de arheologie Yigael Yadin a explicat următoarele: „Din momentul în care Isaia a rostit aceste cuvinte până când sulul a fost copiat în secolul al II-lea î.e.n. nu au trecut mai mult de cinci sau şase sute de ani. Este uluitor faptul că, deşi este vechi de peste 2 000 de  ani, sulul original păstrat în muzeu se aseamănă atât de mult cu Biblia pe care o citim astăzi, fie în ebraică, fie în traducerile făcute după original“.

Evident, acest fapt ar trebui să ne schimbe punctul de vedere. Cu privire la ce? Ar trebui să spulbere orice păreri critice conform cărora această carte a lui Isaia este doar o pretinsă profeţie, scrisă după ce au avut loc evenimentele. Acum avem dovada ştiinţifică potrivit căreia o copie a scrierilor lui Isaia a fost realizată cu mai bine de 100 de ani înainte de naşterea lui Isus şi cu mult înainte de distrugerea Babilonului. Aşadar, cum poate fi  pus la îndoială faptul că scrierile lui Isaia au prezis atât situaţia în care avea să ajungă Babilonul, cât şi suferinţele nedrepte, felul morţii şi tratamentul la care urma să fie supus Mesia? Faptele istorice elimină orice motiv de contestare a ideii că Isaia a prezis cu exactitate ducerea în captivitate a evreilor şi eliberarea lor din Babilon. Împlinirea acestor preziceri constituie doar una dintre numeroasele dovezi care atestă faptul că adevăratul Autor al Bibliei este Creatorul şi că Biblia este „inspirată de Dumnezeu“. — 2 Timotei 3:16, NW.

Există multe alte dovezi care indică faptul că Dumnezeu este autorul Bibliei. Printre acestea se numără exactitatea Bibliei din punct de vedere astronomic, geologic şi medical; armonia internă a cărţilor ei, scrise de zeci de bărbaţi de-a lungul a multe sute de ani; potrivirea cu multe fapte consemnate de istoria laică şi de arheologie şi codul ei moral care le depăşea pe cele ale popoarelor vecine din acele timpuri, cod a cărui unicitate este recunoscută şi astăzi. Aceste dovezi, precum şi altele, au convins nenumărate persoane sârguincioase şi sincere că Biblia este într-adevăr o carte de la Creatorul nostru. *

Toate acestea ne pot ajuta, totodată, să tragem concluzii logice cu privire la Creator — cu privire la calităţile sale. Nu demonstrează această capacitate de a privi în viitor că el posedă capacităţi perceptive superioare celor umane? Oamenii nu ştiu ce se va întâmpla în viitorul îndepărtat şi nici nu pot ţine viitorul sub control. Însă Creatorul poate să facă acest lucru. El poate să prezică viitorul şi să dirijeze evenimentele în  aşa fel încât să se îndeplinească voinţa sa. În mod potrivit, Isaia îl numeşte pe Creator „Cel care dezvăluie de la început finalul şi din vremuri de demult lucrurile care n-au fost făcute; Cel care zice: «Propriul meu sfat va rămâne şi tot ce este plăcerea mea voi face»“. — Isaia 46:10; 55:11, NW.

Să-l cunoaştem mai bine pe Autor

Pentru a ne familiariza cu o persoană conversăm cu ea şi urmărim cum reacţionează în diferite situaţii. Când vrem să cunoaştem alţi oameni, ambele modalităţi menţionate sunt posibile, dar cum putem să-l cunoaştem pe Dumnezeu? Noi nu putem, în nici un fel, să vorbim în mod direct cu el. Totuşi, după cum am văzut, în Biblie el dezvăluie multe lucruri despre sine — atât prin ceea ce a spus, cât şi prin modul în care a acţionat. Mai mult decât atât, această carte unică ne invită, de fapt, să cultivăm o relaţie cu Creatorul. Ea ne îndeamnă: „Apropiaţi-vă de Dumnezeu şi El Se va apropia de voi“. — Iacov 2:23; 4:8.

Să vedem care este primul pas pe care trebuie să-l întreprindem: Dacă aţi vrea să vă împrieteniţi cu cineva, ar trebui mai întâi să-i aflaţi numele. Care este atunci numele Creatorului, şi ce dezvăluie el despre Creator?

Partea din Biblie scrisă în limba ebraică (numită adesea Vechiul Testament) ne face cunoscut numele unic al Creatorului. În manuscrisele ebraice antice, el este redat prin patru consoane, care, prin transliterare, pot fi scrise în forma YHWH sau JHVH. Numele Creatorului apare de circa 7 000 de ori, de mult mai multe ori decât titluri ca Dumnezeu sau Domn. Secole la rând, cei care au citit Biblia ebraică au folosit acest nume propriu. Cu timpul însă, mulţi evrei au dezvoltat o teamă superstiţioasă  de a pronunţa numele divin şi, astfel, nu l-au mai pronunţat.

„Pronunţia originală s-a pierdut în cele din urmă; încercările actuale de a o regăsi se bazează pe presupuneri“, s-a afirmat într-un comentariu evreiesc referitor la cartea Exodul. În mod firesc, nu putem şti cu certitudine cum a pronunţat Moise numele divin, consemnat în Exodul 3:16 şi 6:3. Totuşi, ca să fim sinceri, cine s-ar simţi astăzi obligat să încerce să pronunţe numele lui Moise sau al lui Isus folosind aceleaşi sunete şi aceeaşi intonaţie ca în trecut, pe vremea lor? Cu toate acestea, nu ezităm să vorbim despre Moise şi Isus pronunţându-le numele. Problema se pune în felul următor: În loc să ne preocupe peste măsură modul în care a pronunţat numele lui Dumnezeu un popor antic care vorbea o altă limbă, de ce să nu folosim pronunţia cea mai răspândită în limba noastră? De exemplu, în limba engleză, cuvântul „Jehovah“ este folosit de 400 de ani, fiind şi acum acceptat pe scară largă ca nume al Creatorului.

Dar există ceva mult mai important decât detaliile referitoare la pronunţarea acestui nume. Este vorba de semnificaţia lui. În limba ebraică, acest nume reprezintă forma cauzativă a verbului hawáh, însemnând „a deveni“ sau „a se dovedi a fi“ (Geneza 27:29; Eclesiastul 11:3). The Oxford Companion to the Bible redă sensul „«el cauzează» sau «va face să fie»“. Aşadar, putem spune că numele propriu al Creatorului înseamnă literalmente „El face să devină“. Observaţi că accentul nu cade pe activitatea desfăşurată de Creator în trecutul îndepărtat, cum s-au gândit, probabil, unii când au introdus expresia „Cauză Primă“. De ce nu?

Deoarece numele divin se referă la ceea ce îşi propune Creatorul să facă. În limba ebraică, verbele au numai două timpuri, iar timpul verbului care formează  numele Creatorului „exprimă acţiuni . . . aflate în desfăşurare. Acesta nu se referă la simpla continuare a unei acţiuni . . ., ci la desfăşurarea ei de la început până la sfârşit“ (A Short Account of the Hebrew Tenses). Da, prin intermediul numelui său, Iehova se dezvăluie drept cel ce îşi duce întotdeauna la bun sfârşit scopurile. Prin urmare, învăţăm că, acţionând în mod progresiv, el este Cel ce îşi îndeplineşte promisiunile. Pentru mulţi, faptul de a şti că Creatorul îşi duce întotdeauna la îndeplinire scopurile este un lucru îmbucurător, care conferă siguranţă.

Scopul său, scopul vostru

Deşi numele lui Dumnezeu arată că el are un scop, mulţi oameni consideră că este greu să găsească adevăratul scop al vieţii lor. Ei văd cum oamenii se confruntă cu nenumărate probleme: războaie, dezastre naturale, epidemii, sărăcie şi criminalitate. Chiar şi acei câţiva oameni privilegiaţi, care sunt scutiţi întrucâtva de aceste situaţii devastatoare, recunosc adesea că au îndoieli persistente cu privire la viitor şi la sensul vieţii lor.

Biblia afirmă: „Creaţia a fost supusă deşertăciunii [frustrării, The New Testament Letters, de J. W. C. Wand], nu de voie, ci din cauza celui care a supus-o, cu nădejdea însă că însăşi creaţia va fi eliberată . . . ca să se bucure de libertatea slavei copiilor lui Dumnezeu“ (Romani 8:20, 21). Relatarea din Geneza arată că oamenii se aflau cândva în relaţii paşnice cu Creatorul lor. Din cauza conduitei greşite a oamenilor, Dumnezeu a făcut, pe bună dreptate, ca omenirea să ajungă într-o stare care, dintr-un anumit punct de vedere, a produs frustrare. Să vedem cum s-au derulat evenimentele, ce dezvăluie acestea despre Iehova şi ce putem spune cu privire la viitor.

 Potrivit acestei istorii scrise, care a fost confirmată în multe feluri, primii oameni creaţi s-au numit Adam şi Eva. Relatarea spune că ei nu au fost lăsaţi într-o stare de bâjbâială, fără nici un scop şi fără nici o instrucţiune referitoare la voinţa lui Dumnezeu. Creatorul le-a furnizat oamenilor instrucţiuni folositoare, întocmai cum un tată uman iubitor şi grijuliu ar proceda cu urmaşii săi. El le-a spus: „Fiţi roditori, înmulţiţi-vă, umpleţi pământul şi supuneţi-l; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului şi peste orice vieţuitoare care se mişcă pe pământ“. — Geneza 1:28.

Astfel, viaţa primilor oameni avea un scop plin de sens. Acesta includea îngrijirea sistemului ecologic şi popularea pământului cu oameni responsabili (compară cu Isaia 11:9). Nimeni nu-l poate învinui pe drept pe Creator pentru nivelul de poluare actual al planetei noastre, pe motiv că el le-a dat voie oamenilor să exploateze şi să ruineze pământul. Termenul „a supune“  nu se referă la acordarea libertăţii de a exploata, ci la cultivarea şi îngrijirea planetei care le-a fost dată oamenilor în stăpânire (Geneza 2:15). Mai mult decât atât, ei urmau să îndeplinească această sarcină importantă într-un timp nelimitat. Perspectiva lor de a nu muri niciodată este în armonie cu faptul că omul are un creier cu o capacitate mult mai mare decât capacitatea maximă folosită într-o viaţă de 70, 80 sau chiar 100 de ani. Creierul a fost creat pentru a fi folosit la nesfârşit.

În calitate de autor şi stăpânitor al creaţiei sale, Iehova Dumnezeu le-a dat oamenilor libertate de acţiune în ce priveşte modul în care aveau să-i îndeplinească scopul referitor la pământ şi omenire. El nu a fost nici excesiv de pretenţios, nici exagerat de restrictiv. De exemplu, el i-a încredinţat lui Adam o muncă pe care un zoolog ar considera-o o încântare, şi anume, faptul de a studia animalele şi de a le da nume. După ce Adam a văzut ce trăsături aveau fiecare, le-a dat nume, multe dintre acestea fiind descriptive (Geneza 2:19). Acesta este doar un exemplu despre modul în care oamenii îşi puteau folosi talentele şi capacităţile în armonie cu scopul lui Dumnezeu.

Este de înţeles faptul că înţeleptul Creator al întregului univers putea ţine cu uşurinţă sub control orice situaţie de pe pământ, chiar dacă oamenii adoptau o atitudine neînţeleaptă şi dăunătoare. Relatarea istorică ne spune că Dumnezeu i-a dat lui Adam o singură poruncă restrictivă: „Poţi să mănânci după plăcere din orice pom din grădină; dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit“. — Geneza 2:16, 17.

Această poruncă presupunea ca omenirea să recunoască dreptul lui Dumnezeu de a pretinde ascultare.  De la Adam până astăzi, oamenii au trebuit să accepte legea gravitaţiei şi să trăiască în armonie cu ea; ar fi neînţelept şi dăunător să se procedeze altfel. Aşadar, de ce ar refuza oamenii să trăiască în armonie cu o altă lege, sau poruncă, dată de generosul Creator? El le-a arătat în mod clar care urmau să fie consecinţele respingerii legii sale, însă le-a acordat lui Adam şi Evei dreptul de a i se supune de bunăvoie. Nu este greu să deducem din relatarea referitoare la începutul istoriei omenirii că Creatorul le acordă oamenilor libertatea de alegere. Totuşi, el vrea ca creaturile sale să cunoască fericirea absolută, aceasta fiind rezultatul firesc al faptului de a trăi în armonie cu legile lui bune.

Într-un capitol anterior am văzut că Creatorul a adus în existenţă creaturi inteligente invizibile, sau creaturi spirituale. Începutul istoriei omenirii relevă faptul că unul dintre aceste spirite a devenit obsedat de ideea de a submina poziţia lui Dumnezeu (compară cu Ezechiel 28:13–15). Acesta a abuzat de libertatea de alegere acordată de Dumnezeu şi i-a ademenit pe primii oameni să adopte o atitudine pe care putem să o numim răzvrătire făţişă. Printr-un act sfidător de neascultare, care a constat în faptul că au mâncat din „pomul cunoştinţei binelui şi răului“, primul cuplu uman şi-a manifestat independenţa faţă de guvernarea lui Dumnezeu.  Mai mult decât atât, calea adoptată de ei arăta că ei susţineau afirmaţia potrivit căreia Creatorul se reţine să-i facă bine omului. Era ca şi cum Adam şi Eva cereau să decidă singuri ce era bine şi ce era rău, fără să ţină seama de evaluarea pe care o făcea Făuritorul lor.

Cât de iraţional ar fi ca oamenii să declare că nu le place legea gravitaţiei şi să reacţioneze contrar acesteia! Atitudinea lui Adam şi a Evei de respingere a normelor morale stabilite de Creator a fost la fel de iraţională. Bineînţeles, oamenii care încalcă legea fundamentală stabilită de Dumnezeu prin care li se pretinde ascultare trebuie să se aştepte la consecinţe nefaste, aşa cum cel care nesocoteşte legea gravitaţiei suferă consecinţe dezastruoase.

Istoria ne spune că, după aceea, Iehova a trecut la acţiune. În „ziua“ când Adam şi Eva au refuzat să facă voinţa Creatorului, ei au început să decadă, îndreptându-se spre moarte, întocmai cum îi avertizase Dumnezeu (compară cu 2 Petru 3:8). Această acţiune dezvăluie o altă faţetă a personalităţii Creatorului. El este un dumnezeu al dreptăţii, care nu trece uşor cu vederea neascultarea crasă. El are şi susţine principii înţelepte şi drepte.

În armonie cu calităţile sale extraordinare, el nu a pus imediat capăt vieţii umane, manifestând astfel îndurare. De ce? Datorită interesului pe care îl manifestă faţă de urmaşii lui Adam şi ai Evei care nici măcar nu erau concepuţi şi care nu erau direct răspunzători de calea păcătoasă urmată de strămoşii lor. Interesul lui Dumnezeu faţă de viaţa care urma să fie concepută ne vorbeşte despre personalitatea Creatorului. El nu este un judecător nemilos, lipsit de sentimente. Dimpotrivă, el este imparţial, fiind dispus să le dea tuturor o şansă, şi manifestă respect faţă de caracterul sacru al vieţii umane.

 Aceasta nu înseamnă că generaţiile următoare aveau să se bucure de aceleaşi condiţii încântătoare ca prima pereche umană. După ce Creatorul a permis naşterea urmaşilor lui Adam, „creaţia a fost supusă frustrării“. Totuşi nu era o stare de frustrare absolută sau lipsită de speranţă. Amintiţi-vă că în Romani 8:20, 21 se spune şi că „creaţia va fi eliberată“ de Creator. Despre aceasta ar trebui să dorim să aflăm mai multe lucruri.

Îl puteţi cunoaşte?

În Biblie, duşmanul care a îndemnat prima pereche umană la răzvrătire este numit Satan Diavolul, care înseamnă „Împotrivitor“ şi „Calomniator“. În sentinţa pronunţată împotriva acestui instigator principal la răzvrătire, Dumnezeu l-a numit pe acesta duşman, însă a pus bazele unei speranţe pentru generaţiile următoare. Dumnezeu a spus: „Vrăjmăşie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei. Aceasta îţi va zdrobi capul şi tu îi vei zdrobi călcâiul“ (Geneza 3:15). Evident, aceste cuvinte sunt figurative, sau simbolice. Ce se înţelege prin faptul că avea să vină o „sămânţă“?

Acest verset interesant este clarificat de alte părţi ale Bibliei. Ele arată că versetul are o strânsă legătură cu capacitatea lui Iehova de a acţiona potrivit numelui său şi de a „deveni“ ceea ce este necesar pentru a-şi îndeplini scopul referitor la oameni. Pentru aceasta, el a folosit o anumită naţiune, o mare parte a Bibliei vorbind despre modul în care a tratat Dumnezeu cu această naţiune antică. Să analizăm acum pe scurt această istorie importantă. Cu această ocazie putem învăţa mai multe lucruri despre calităţile Creatorului nostru. Într-adevăr, putem afla multe lucruri preţioase despre el analizând mai îndeaproape cartea pe care el a lăsat-o omenirii, şi anume, Biblia.

[Note de subsol]

[Legenda fotografiei de la pagina 107]

La secole după ce Biblia prezisese acest lucru, puternicul Babilon a devenit un loc pustiu şi a rămas astfel până în zilele noastre

[Legenda fotografiilor de la pagina 110]

Acest sul al lui Isaia, copiat în secolul al II-lea î.e.n., a fost găsit într-o grotă de lângă Marea Moartă. În sul erau prezise în mod detaliat evenimentele care urmau să aibă loc după sute de ani de la scrierea acestuia

[Legenda fotografiei de la pagina 115]

Această scrisoare scrisă pe un ciob în ebraica veche a fost descoperită la Lachish. Numele lui Dumnezeu (vezi săgeţile) apare de două ori, acest lucru demonstrând că numele Creatorului era cunoscut şi, în general, folosit

[Legenda fotografiei de la pagina 117]

Isaac Newton a formulat legea gravitaţiei. Legile stabilite de Creator sunt rezonabile, iar faptul de a le respecta este spre binele nostru