Capitolul opt

Creatorul se revelează spre folosul nostru!

ÎN MIJLOCUL tunetelor şi al fulgerelor, aproximativ trei milioane de oameni stau în picioare înaintea unui munte semeţ aflat pe peninsula Sinai. Norii învăluie muntele Sinai, iar pământul se cutremură. În acest cadru memorabil, Moise le-a deschis israeliţilor din antichitate calea spre o relaţie oficială cu Creatorul cerului şi al pământului. — Exodul, capitolul 19; Isaia 45:18.

Dar de ce Creatorul universului s-a revelat într-un mod aparte unei singure naţiuni, o naţiune relativ mică? Următoarele cuvinte ale lui Moise ne ajută să înţelegem motivul: „Pentru că DOMNUL vă iubeşte, pentru că a vrut să ţină jurământul pe care l-a făcut părinţilor voştri“. — Deuteronomul 7:6–8.

Această afirmaţie demonstrează că Biblia conţine mult mai multe informaţii utile pentru noi decât detalii referitoare la originea universului şi a vieţii de pe pământ. Ea dezvăluie multe lucruri despre modul în care Creatorul a tratat, tratează şi va trata cu oamenii. Biblia este cea mai studiată şi mai răspândită carte de pe pământ; prin urmare, o persoană studioasă trebuie să se familiarizeze cu conţinutul ei. Să examinăm pe scurt conţinutul Bibliei, concentrându-ne mai întâi atenţia asupra părţii numite adesea Vechiul Testament. Astfel, vom dobândi, de asemenea, o înţelegere valoroasă a personalităţii Creatorului universului, Autorul Bibliei.

În capitolul 6, intitulat „O relatare antică despre creaţie — Puteţi avea încredere în ea?“, am văzut că  relatarea biblică despre creaţie conţine informaţii referitoare la primii noştri strămoşi, mai precis, referitoare la originea noastră, informaţii furnizate numai de Biblie. Această primă carte biblică conţine mult mai multe informaţii. Care sunt acestea?

Mitologia greacă şi alte mitologii vorbesc despre un timp când zeii şi semizeii aveau legături cu oamenii. De asemenea, antropologii susţin că pe tot globul există legende despre un potop antic, care a nimicit majoritatea oamenilor. Poate că, pe bună dreptate, respingeţi aceste mituri. Totuşi, ştiaţi că numai Geneza * ne dezvăluie principalele fapte istorice care, mai târziu, au fost reluate de aceste mituri şi legende? — Geneza, capitolele 6, 7.

În cartea Geneza veţi citi, de asemenea, despre femei şi bărbaţi demni de încredere cu care ne putem identifica, persoane care au ştiut că există un Creator şi care, în timpul vieţii lor, au ţinut seama de voinţa lui. Veţi constata că merită să aflaţi cine au fost Avraam, Isaac şi Iacov, unii dintre „părinţii“ despre care a vorbit Moise. Creatorul a ajuns să-l cunoască pe Avraam şi l-a numit „prietenul Meu“ (Isaia 41:8; Geneza 18:18, 19). De ce? Iehova l-a observat pe Avraam şi a avut încredere în el, considerându-l un om al credinţei (Evrei 11:8–10, 17–19; Iacov 2:23). Experienţa lui Avraam arată că Dumnezeu este prietenos. Puterea şi capacităţile lui sunt copleşitoare, totuşi el nu este o forţă impersonală sau o cauză. El este o persoană reală cu care noi, oamenii, putem cultiva o relaţie plină de respect, spre folosul nostru etern.

 Iehova i-a promis lui Avraam: „Toate popoarele pământului vor fi binecuvântate în sămânţa ta“ (Geneza 22:18). Această promisiune se adaugă la promisiunea făcută în timpul lui Adam cu privire la o „sămânţă“ care urma să vină (Geneza 3:15). Da, cuvintele adresate de Iehova lui Avraam au întărit speranţa că cineva — Sămânţa — avea să apară la un moment dat şi să facă posibilă binecuvântarea tuturor popoarelor. Veţi constata că aceasta este tema centrală a Bibliei, care accentuează ideea că această carte nu este o culegere de scrieri omeneşti. Cunoaşterea temei Bibliei vă va ajuta să înţelegeţi că Dumnezeu a folosit o naţiune antică cu scopul de a binecuvânta toate naţiunile. — Psalmul 147:19, 20.

Faptul că relaţia lui Iehova cu Israelul a avut la bază acest obiectiv demonstrează că El „nu este părtinitor“ (Faptele 10:34; Galateni 3:14). În plus, chiar şi când Dumnezeu a tratat în special cu descendenţii lui Avraam, oamenii din alte naţiuni erau invitaţi să vină şi să-i slujească lui Iehova (1 Împăraţi 8:41–43). După cum vom vedea mai târziu, imparţialitatea lui Dumnezeu este de aşa natură, încât astăzi, fiecare dintre noi — indiferent de naţionalitate sau apartenenţă etnică — poate să-l cunoască şi să-i fie plăcut.

Putem afla mai multe lucruri din istoria naţiunii cu care Creatorul a tratat secole la rând. Să împărţim istoria acesteia în trei părţi. În timp ce le analizăm, remarcaţi modul în care a acţionat Iehova potrivit semnificaţiei numelui său, „El face să devină“, şi felul în care s-a oglindit personalitatea lui în relaţiile sale cu oameni reali.

 Partea întâi: O naţiune condusă de Creator

Descendenţii lui Avraam au devenit sclavi în Egipt. În cele din urmă, Dumnezeu l-a ridicat pe Moise, care i-a condus spre libertate în anul 1513 î.e.n. Când Israelul a devenit o naţiune, conducătorul ei a fost Dumnezeu. Însă, în 1117 î.e.n., poporul a dorit să aibă un rege uman.

Căror împrejurări se datora prezenţa Israelului şi a lui Moise la muntele Sinai? Cartea biblică Geneza prezintă cadrul. Mai înainte, când Iacov (numit şi Israel) locuia în nord-estul Egiptului, s-a abătut o foamete asupra lumii cunoscute pe atunci. Grija pentru familia sa l-a determinat pe Iacov să caute hrană în Egipt, unde erau depozitate mari cantităţi de grâne. El descoperă că administratorul hranei era, de fapt, fiul său Iosif, despre care credea că murise în urmă cu câţiva ani. Iacov şi familia sa se mută în Egipt şi sunt invitaţi să rămână acolo (Geneza 45:25—46:5; 47:5–12). Totuşi, după moartea lui Iosif, un nou faraon îi pune pe  descendenţii lui Iacov la muncă silnică şi „le face viaţa amară prin lucrări grele de lut şi cărămizi“ (Exodul 1:8–14). Despre această relatare însufleţită, precum şi despre multe alte lucruri, puteţi citi în cea de-a doua carte a Bibliei, Exodul.

Zeci de ani, israeliţii au fost supuşi unui tratament dur, iar „strigătele lor din robie s-au suit până la Dumnezeu“. Întoarcerea la Iehova era soluţia înţeleaptă. El a manifestat interes faţă de descendenţii lui Avraam şi a fost hotărât să-Şi îndeplinească scopul de a furniza o binecuvântare viitoare pentru toate popoarele. Iehova „a auzit gemetele“ Israelului şi „a luat cunoştinţă“, ceea ce ne arată că Creatorul manifestă milă faţă de cei asupriţi şi în suferinţă (Exodul 2:23–25). El l-a ales pe Moise să-i elibereze pe israeliţi din sclavie. Dar când Moise şi fratele său, Aaron, vin la Faraonul Egiptului pentru a-i cere să lase acest popor înrobit să plece, Faraonul răspunde sfidător: „Cine este Iehova, ca să ascult eu de glasul lui şi să-l trimit pe Israel?“ — Exodul 5:2, NW.

Vi l-aţi putea imagina pe Creatorul universului intimidat de aceste cuvinte provocatoare, chiar dacă ele erau rostite de conducătorul celei mai mari puteri militare de atunci? Dumnezeu i-a lovit pe Faraon şi pe egipteni cu o serie de plăgi. În cele din urmă, după cea de-a zecea plagă, Faraonul a consimţit să-i elibereze pe israeliţi (Exodul 12:29–32). Astfel, descendenţii lui Avraam au ajuns să-l cunoască pe Iehova ca pe o persoană reală, care eliberează la momentul stabilit de el. Da, în conformitate cu numele său, Iehova a devenit împlinitorul promisiunilor sale într-un mod impresionant (Exodul 6:3). Dar atât Faraonul, cât şi israeliţii au trebuit să înveţe şi mai multe lucruri cu privire la acest nume.

 Lucrurile au stat astfel deoarece, după puţin timp, Faraonul s-a răzgândit. El a pornit în fruntea armatei sale într-o urmărire frenetică a sclavilor care plecaseră, ajungându-i din urmă în apropiere de Marea Roşie. Israeliţii erau prinşi, ca într-o cursă, între mare şi armata egipteană. Apoi, Iehova a intervenit deschizând un drum prin Marea Roşie. Faraonul ar fi trebuit să recunoască faptul că aceasta era o manifestare a puterii invincibile a lui Iehova. Departe de a proceda astfel, el şi forţele lui armate s-au năpustit după israeliţi, înecându-se când Dumnezeu a făcut ca marea să revină la poziţia ei normală. Relatarea din Exodul nu precizează cum a realizat Dumnezeu aceste fapte de putere. Le putem numi pe bună dreptate miracole, deoarece aceste acţiuni şi sincronizarea lor depăşesc puterea de control a omului. Bineînţeles, aceste acţiuni nu îl depăşeau pe Cel care a creat deopotrivă universul şi legile lui. — Exodul 14:1–31.

Acest eveniment le-a demonstrat israeliţilor — şi ar trebui să ne demonstreze şi nouă — că Iehova este un Salvator care acţionează în armonie cu numele său. Totuşi, din această relatare ar trebui să înţelegem chiar mai multe lucruri despre căile lui Dumnezeu. De exemplu, el a executat judecata împotriva unei naţiuni opresive, în timp ce a arătat bunătate iubitoare faţă de poporul său din care urma să iasă Sămânţa. Această ultimă afirmaţie arată că relatarea din Exodul este, în mod clar, mult mai mult decât istorie antică; ea vorbeşte despre scopul lui Dumnezeu de a face posibilă binecuvântarea tuturor oamenilor.

Spre o ţară promisă

După ce au părăsit Egiptul, Moise şi poporul au traversat deşertul îndreptându-se spre muntele Sinai.  Evenimentele de aici au determinat modul în care avea să trateze Dumnezeu cu naţiunea de-a lungul secolelor care au urmat. El a dat naţiunii un cod de legi. Bineînţeles, cu mult timp înainte, Creatorul formulase deja legi care guvernau universul, legi valabile şi în prezent. Însă, la muntele Sinai, el l-a folosit pe Moise pentru a da legi naţiunii. Despre acţiunile lui Dumnezeu şi despre codul de legi pe care le-a emis putem citi în cartea Exodul şi în următoarele trei  cărţi: Leviticul, Numeri şi Deuteronomul. După părerea erudiţilor, cartea lui Iov a fost scrisă tot de Moise. În capitolul 10 vom analiza câteva aspecte importante ale acestei cărţi.

Chiar şi în zilele noastre, milioane de oameni de pretutindeni cunosc şi încearcă să respecte cele Zece Porunci, normele morale de importanţă majoră ale acestui cod de legi complet. Totuşi, acest cod conţine multe alte directive, demne de admirat datorită  superiorităţii lor. În mod logic, multe reglementări se concentrau asupra vieţii israeliţilor de atunci, cum ar fi reguli de igienă, de sanitaţie şi reguli care se aplicau în caz de boală. Deşi iniţial aceste legi au fost date unui popor din vechime, ele reflectă cunoaşterea unor fapte ştiinţifice pe care specialiştii le-au descoperit doar în secolul trecut (Leviticul 13:46, 52; 15:4–13; Numeri 19:11–20; Deuteronomul 23:12, 13). Cineva ar putea întreba pe bună dreptate: Cum a fost posibil ca legile Israelului antic să reflecte un nivel de cunoaştere şi de înţelepciune mult superior celui al naţiunilor contemporane acestuia? Răspunsul logic este acela că autorul acestor legi era Creatorul.

Legile au ajutat, de asemenea, la păstrarea liniilor de descendenţă şi prevedeau obligaţii religioase care trebuiau respectate de israeliţi până la apariţia Seminţei. Consimţind să facă tot ce le-a cerut Dumnezeu, ei se obligau să trăiască potrivit acestei Legi (Deuteronomul 27:26; 30:17–20). Bineînţeles, ei nu puteau să respecte Legea în mod perfect. Totuşi, acest lucru a servit unui scop bun. Un jurist a explicat mai târziu că Legea „a scos în evidenţă încălcările de lege până când avea să vină sămânţa căreia i-a fost făcută promisiunea“ (Galateni 3:19, 24, NW). Aşadar, datorită acestui cod de legi ei erau un popor distinct, acele legi amintindu-le că aveau nevoie de Sămânţă, sau de Mesia, şi pregătindu-i să-l întâmpine.

Israeliţii, adunaţi la muntele Sinai, au consimţit să respecte codul de legi stabilit de Dumnezeu. Astfel, ei au intrat într-un legământ, cum îl numeşte Biblia, sau au făcut o înţelegere. Legământul a fost încheiat între acea naţiune şi Dumnezeu. Deşi de bunăvoie au  intrat în acest legământ, ei s-au dovedit un popor îndărătnic. De exemplu, ei au făcut un viţel de aur, prin care l-au reprezentat pe Dumnezeu. Acest act a fost un păcat, pentru că închinarea la idoli constituia o violare directă a celor Zece Porunci (Exodul 20:4–6). În plus, ei s-au plâns de hrana primită, s-au răzvrătit împotriva conducătorului numit de Dumnezeu (Moise) şi au întreţinut relaţii imorale cu femei străine care se închinau la idoli. Dar de ce ar trebui să ne intereseze aceste lucruri, care au avut loc cu foarte mult timp în urmă, în zilele lui Moise?

Aşa cum am mai spus, aceasta nu este o simplă istorie antică. Relatările biblice despre acţiunile lipsite de recunoştinţă ale Israelului şi despre modul în care a reacţionat Dumnezeu la acestea arată că el într-adevăr manifestă interes. Biblia spune că israeliţii l-au pus pe Iehova la încercare „de repetate ori“, „l-au întristat“ şi „l-au îndurerat“ (Psalmul 78:40, 41, NW). Aşadar,  putem fi siguri că Creatorul are sentimente şi că este preocupat de ceea ce fac oamenii.

Din punctul nostru de vedere, fărădelegile Israelului ar fi trebuit să aibă drept rezultat anularea legământului de către Dumnezeu şi, probabil, alegerea altei naţiuni pentru a-şi îndeplini promisiunea. Totuşi, el nu a procedat astfel. Dimpotrivă, el i-a pedepsit pe răufăcătorii notorii, dar şi-a extins mila asupra naţiunii sale îndărătnice ca întreg. Da, Dumnezeu a rămas loial promisiunii făcute prietenului său fidel Avraam.

După puţin timp, Israelul ajunge în apropierea Canaanului, pe care Biblia îl numeşte Ţara Promisă.  Aceasta era populată de oameni puternici, afundaţi în practici imorale degradante. Creatorul permisese să treacă 400 de ani fără să acţioneze în vreun fel împotriva lor, dar acum, el a hotărât pe bună dreptate să dea această ţară în stăpânirea Israelului antic (Geneza 15:16; vezi şi „Un Dumnezeu gelos — În ce sens?“, paginile 132, 133). Ca măsură pregătitoare, Moise a trimis în ţară 12 spioni. Zece dintre ei au dovedit lipsă de credinţă în puterea salvatoare a lui Iehova. Din cauza raportului lor, poporul a început să murmure împotriva lui Dumnezeu şi să plănuiască întoarcerea în Egipt. Drept rezultat, Dumnezeu a condamnat poporul să rătăcească prin pustie 40 de ani. — Numeri 14:1–4, 26–34.

Cum s-a încheiat această judecată? Înainte de moartea sa, Moise i-a îndemnat pe fiii lui Israel să nu uite anii aceia, când Iehova îi umilise. Moise le-a spus: „Recunoaşte dar în inima ta că DOMNUL Dumnezeul tău te mustră aşa cum mustră un om pe copilul lui“ (Deuteronomul 8:1–5). Deşi l-au ofensat, Iehova i-a susţinut, demonstrându-le că depindeau de el. De exemplu, ei au supravieţuit deoarece el a dat naţiunii mană, o substanţă comestibilă cu gust de prăjitură cu miere. Evident, ei ar fi trebuit să tragă multe învăţăminte din cele trăite în pustie. Aceasta ar fi trebuit să le arate importanţa faptului de a-l asculta pe Dumnezeul lor îndurător şi de a depinde de el. — Exodul 16:13–16, 31; 34:6, 7.

După moartea lui Moise, Dumnezeu l-a împuternicit pe Iosua să conducă Israelul. Acest bărbat viteaz şi loial a condus naţiunea în Canaan şi, plin de curaj, a pornit să cucerească ţara. În scurt timp, Iosua a înfrânt 31 de regi şi a ocupat cea mai mare parte a Ţării  Promise. Această relatare emoţionantă o puteţi găsi în cartea Iosua.

Domnie fără un rege uman

În timpul călătoriei prin pustie şi în primii ani petrecuţi în Ţara Promisă, naţiunea a fost condusă de Moise şi apoi de Iosua. Israeliţii nu aveau nevoie de un rege uman, pentru că Iehova era Suveranul lor. El a luat măsuri pentru ca bătrâni numiţi să audieze cazurile judiciare la porţile cetăţii. Ei păstrau ordinea şi se îngrijeau de popor din punct de vedere spiritual (Deuteronomul 16:18; 21:18–20). Cartea Rut prezintă pe scurt, într-un stil fascinant, modul în care aceşti  bătrâni au rezolvat un caz judiciar pe baza legii consemnate în Deuteronomul 25:7–9.

De-a lungul anilor, membrii naţiunii şi-au atras deseori dezaprobarea lui Dumnezeu din cauza neascultării lor şi a întoarcerii la dumnezeii canaaniţi. Totuşi, când au avut parte de necazuri mari şi au strigat la Iehova pentru ajutor, el şi-a amintit de ei. El a ridicat judecători care să conducă Israelul spre eliberare şi l-a salvat din mâinile popoarelor asupritoare din vecinătate. Cartea intitulată Judecătorii prezintă într-un mod plin de viaţă faptele vitejeşti a 12 dintre aceşti judecători neînfricaţi. — Judecătorii 2:11–19; Neemia 9:27.

 Relatarea spune: „Pe vremea aceea nu era împărat în Israel, fiecare făcea ce era drept în ochii lui“ (Judecătorii 21:25). Naţiunea deţinea principiile morale consemnate în Lege, aşadar, cu ajutorul bătrânilor şi al instrucţiunilor date de preoţi, israeliţii aveau o bază pentru a face „ce era drept în ochii“ lor şi pentru a fi siguri că ceea ce făceau era corect. În plus, codul de legi conţinea instrucţiuni cu privire la tabernacol, sau templul portabil, unde se aduceau jertfe. Centrul închinării adevărate era acolo, contribuind la păstrarea unităţii naţiunii în acele timpuri.

Partea a doua: Prosperitate în timpul regilor

Pe vremea când Samuel era judecător în Israel, poporul a cerut să aibă un rege uman. Primii trei regi, Saul, David şi Solomon, au domnit fiecare 40 de ani, din 1117 până în 997 î.e.n. Israelul a cunoscut o perioadă de prosperitate materială şi de glorie, iar Creatorul a întreprins paşi importanţi pentru a pregăti domnia Seminţei care avea să vină.

Ca judecător şi profet, Samuel s-a îngrijit din plin de bunăstarea spirituală a Israelului, însă fiii săi au fost diferiţi. În cele din urmă, poporul i-a cerut lui Samuel: „Acum pune un împărat peste noi, să ne judece, ca la toate popoarele“. Iehova i-a explicat lui Samuel semnificaţia cererii lor: „Ascultă glasul poporului . . . căci nu pe tine te-au lepădat, ci pe Mine M-au lepădat, ca să nu mai domnesc peste ei“. Iehova a prezis consecinţele triste ale acestei acţiuni (1 Samuel 8:1–9). Totuşi, potrivit cererii lor, el l-a numit ca rege peste Israel pe un bărbat modest, pe nume Saul. În pofida începutului său promiţător, după ce a devenit rege, Saul a manifestat tendinţe de  răzvrătire şi a încălcat poruncile lui Dumnezeu. Profeţii lui Dumnezeu au anunţat că domnia urma să-i fie dată unui bărbat aprobat de Iehova. Aceasta ar trebui să ne arate în mod clar cât de mult apreciază Creatorul ascultarea din inimă. — 1 Samuel 15:22, 23.

David, care avea să fie următorul rege al Israelului, era fiul cel mai mic al unei familii din tribul lui Iuda. Cu privire la această alegere surprinzătoare, Dumnezeu i-a spus lui Samuel: „Omul se uită la ceea ce izbeşte ochiul, dar DOMNUL Se uită la inimă“ (1 Samuel 16:7). Nu este o încurajare faptul că Creatorul se uită la ceea ce suntem în interior, şi nu la aspectul nostru exterior? Totuşi, Saul a avut propriul lui mod de a privi lucrurile. Din momentul în care Iehova l-a ales pe David ca viitor rege, Saul a devenit obsedat de ideea de a-l ucide pe David. Iehova nu a permis să se întâmple acest lucru şi, în cele din urmă, Saul şi fiii săi au murit într-o bătălie împotriva unui popor războinic, filistenii.

David a domnit ca rege din oraşul Hebron. Apoi el a cucerit Ierusalimul şi şi-a mutat capitala acolo. De asemenea, el a extins graniţele Israelului până la marginile ţării pe care Dumnezeu promisese că le-o va da descendenţilor lui Avraam. Despre această perioadă (şi despre istoria regilor de mai târziu) se vorbeşte în şase cărţi istorice ale Bibliei. * Ele arată că viaţa lui David nu a fost lipsită de probleme. De exemplu, cedând dorinţelor umane, el a comis adulter cu frumoasa Bat-Şeba şi apoi a comis alte fapte rele cu scopul de a-şi ascunde păcatul. Ca Dumnezeu  al dreptăţii, Iehova nu a putut trece cu vederea păcatul lui David. Dar, pentru că David s-a căit din toată inima, Dumnezeu nu a cerut ca pedeapsa prevăzută de Lege să fie aplicată în mod rigid; totuşi, din cauza păcatului său, David urma să aibă parte de multe probleme familiale.

 În timpul acestor momente cruciale, David a ajuns să-l cunoască pe Dumnezeu ca persoană, o fiinţă cu sentimente. El a scris: „DOMNUL este lângă toţi cei care Îl cheamă, . . . le aude strigătul şi-i scapă“ (Psalmul 145:18–20). Sinceritatea şi devoţiunea lui David sunt clar exprimate în frumoasele cântece compuse de el, care alcătuiesc aproape jumătate din cartea Psalmii. Milioane de oameni au fost mângâiaţi şi încurajaţi de aceste versuri. Remarcaţi ataşamentul lui David faţă de Dumnezeu descris în Psalmul 139:1–4: „DOAMNE, Tu mă cercetezi de aproape şi mă cunoşti; ştii când stau jos şi când mă scol; şi de departe îmi pătrunzi gândul. . . . Căci nu-mi ajunge cuvântul pe limbă şi Tu, DOAMNE, îl şi cunoşti în totul“.

David era deplin conştient de puterea salvatoare a lui Dumnezeu (Psalmii 20:6; 28:9; 34:7, 9; 37:39). De fiecare dată când simţea această putere, încrederea lui în Iehova sporea. Puteţi observa acest lucru citind Psalmii 30:5; 62:8 şi 103:9. Sau puteţi citi Psalmul 51, pe care David l-a compus după ce a fost mustrat din cauza păcatului comis cu Bat-Şeba. Cât de reconfortant este să ştim că ne putem adresa Creatorului cu uşurinţă, siguri fiind că el nu este arogant, ci este dispus să asculte cu umilinţă! (Psalmii 18:35; 69:33; 86:1–8). David nu a ajuns să-l aprecieze pe Iehova doar în urma experienţei. „Mă gândesc la toate lucrările Tale, a scris el, cuget la lucrarea mâinilor Tale.“ — Psalmii 63:6; 143:5.

Iehova a încheiat un legământ special cu David pentru un regat veşnic. Probabil că David nu a înţeles pe deplin semnificaţia acelui legământ, dar, din detaliile consemnate mai târziu în Biblie, putem înţelege că Dumnezeu a arătat că Sămânţa promisă avea să vină pe linia lui David. — 2 Samuel 7:16.

 Înţeleptul rege Solomon şi sensul vieţii

Solomon, fiul lui David, a fost renumit pentru înţelepciunea sa, iar noi putem trage foloase din ea citind cărţile Proverbele şi Eclesiastul, cărţi de o valoare practică inestimabilă (1 Împăraţi 10:23–25). * Ultima carte le este de folos în special persoanelor care se află în căutarea sensului vieţii, întocmai ca regele Solomon. Fiind primul rege israelit născut într-o familie regală, în faţă îi stăteau mari perspective. De asemenea, el a realizat construcţii maiestuoase, a avut mese îmbelşugate, de o varietate impresionantă, s-a bucurat de muzică şi de compania unor tovarăşi de seamă. Totuşi, el a scris: „Apoi m-am uitat la toate lucrările pe care le făcusem cu mâinile mele şi la efortul cu care le făcusem; şi iată, totul era deşertăciune“ (Eclesiastul 2:3–9, 11). La ce concluzie a ajuns Solomon?

Solomon a scris: „Să ascultăm încheierea tuturor învăţăturilor: Teme-te de Dumnezeu şi păzeşte poruncile Lui. Aceasta este datoria oricărui om. Căci Dumnezeu va aduce orice faptă la judecată, împreună cu orice lucru ascuns, fie bun, fie rău“ (Eclesiastul 12:13, 14). În acest sens, Solomon s-a angajat să construiască un templu glorios, în care poporul a putut să-i aducă închinare lui Dumnezeu, proiect care a durat şapte ani. — 1 Împăraţi, capitolul 6.

Domnia lui Solomon a fost pentru mulţi ani o perioadă de pace şi belşug (1 Împăraţi 4:20–25). Totuşi, spre deosebire de David, inima lui Solomon nu s-a dovedit a fi completă faţă de Iehova. El şi-a luat multe  soţii străine şi s-a lăsat atras de ele spre dumnezeii lor. În cele din urmă, Iehova a spus: „Voi rupe negreşit împărăţia de la tine . . . voi lăsa o seminţie fiului tău, din pricina slujitorului Meu David şi din pricina Ierusalimului“. — 1 Împăraţi 11:4, 11–13.

Partea a treia: Regatul divizat

După moartea lui Solomon, survenită în anul 997 î.e.n., cele zece triburi din nord s-au separat. Acestea au format regatul lui Israel, care a fost cucerit de asirieni în 740 î.e.n. Regii din Ierusalim domneau peste două triburi. Acest regat, Iuda, a existat până în 607 î.e.n., când babilonienii au cucerit Ierusalimul şi i-au luat captivi pe locuitori. Iuda a fost lăsat în părăsire 70 de ani.

Când Solomon a murit, fiul său Roboam a venit la putere, oprimând poporul. Această situaţie a dus la izbucnirea unei revolte, în urma căreia zece triburi s-au separat de celelalte, formând regatul lui Israel (1 Împăraţi 12:1–4, 16–20). De-a lungul anilor, acest regat nordic nu a rămas de partea adevăratului Dumnezeu. Deseori, poporul şi-a plecat genunchii înaintea unor idoli sub forma unui viţel de aur sau au ajuns să practice alte forme de închinare falsă. Unii regi au fost asasinaţi, iar dinastiile lor au fost răsturnate de uzurpatori. Iehova a manifestat multă răbdare, trimiţând de repetate ori profeţi pentru a avertiza naţiunea cu privire la tragedia care urma să aibă loc dacă apostazia lor continua. Cărţile Osea şi Amos au fost scrise de profeţi ale căror mesaje vizau acest regat nordic. În cele din urmă, în 740 î.e.n., asirienii au adus tragedia pe care profeţii lui Dumnezeu o preziseseră.

 În partea de sud, la tronul lui Iuda s-au succedat până în 607 î.e.n. 19 regi provenind din casa lui David. Regii Asa, Iosafat, Ezechia şi Iosia au domnit ca strămoşul lor David şi s-au bucurat de favoarea lui Iehova (1 Împăraţi 15:9–11; 2 Împăraţi 18:1–7; 22:1, 2; 2 Cronici 17:1–6). În timpul domniei acestor regi, Iehova a binecuvântat naţiunea. În lucrarea The Englishman’s Critical and Expository Bible Cyclopædia se face următoarea remarcă: „O importantă caracteristică tradiţională a [regatului] lui I[uda] a fost templul construit din porunca lui Dumnezeu, preoţia, legea scrisă şi recunoaşterea unui singur Dumnezeu adevărat, Iehova, drept adevăratul lui rege teocratic . . . Aderarea la lege . . . a dus la o succesiune de regi dintre care mulţi au fost monarhi înţelepţi şi buni . . . În consecinţă, I[uda] a supravieţuit sorei ei din nord, care a avut o populaţie mult mai mare“. Numărul acestor regi buni a fost mult mai mic decât cel al regilor care nu au călcat pe urmele lui David. Totuşi, Iehova a dirijat lucrurile în aşa fel, încât „slujitorul său David a avut totdeauna o lumină înaintea Lui la Ierusalim, cetatea pe care [Dumnezeu] a ales-o ca să pună în ea Numele Său“. — 1 Împăraţi 11:36.

Drumul spre distrugere

Manase a fost unul dintre regii lui Iuda care au abandonat închinarea adevărată. „Şi-a trecut pe fiul său prin foc; se îndeletnicea cu ghicirea şi vrăjitoria şi a ţinut la el oameni care chemau duhurile şi preziceau viitorul. A făcut din ce în ce mai mult ce este rău înaintea DOMNULUI, ca să-L provoace la mânie“ (2 Împăraţi 21:6, 16). Regele Manase a determinat poporul „să facă rău, mai mult decât popoarele pe care DOMNUL le distrusese“. După avertismente  repetate adresate lui Manase şi poporului său, Creatorul a declarat: „Voi curăţi Ierusalimul, ca o farfurie care se curăţeşte“. — 2 Cronici 33:9, 10; 2 Împăraţi 21:10–13.

Ca preludiu la ceea ce avea să se întâmple, Iehova a permis ca asirienii să-l ia captiv pe Manase şi să-l pună în lanţuri de bronz (2 Cronici 33:11). În exil, Manase îşi vine în fire şi „se smereşte adânc înaintea Dumnezeului părinţilor săi“. Cum a reacţionat Iehova? „[Dumnezeu] i-a ascultat cererile şi l-a adus înapoi la Ierusalim, în împărăţia lui. Şi Manase a cunoscut că El, DOMNUL era Dumnezeu.“ Regele Manase şi nepotul său, regele Iosia, au făcut schimbările necesare. Totuşi, naţiunea nu a renunţat definitiv la atitudinea degradată din punct de vedere moral şi religios. — 2 Cronici 33:1–20; 34:1—35:25; 2 Împăraţi, capitolul 22.

În mod semnificativ, Iehova a trimis profeţi zeloşi pentru a-şi face cunoscut punctul de vedere referitor la cele ce se petreceau atunci. * Ieremia a relatat cuvintele lui Dumnezeu: „Din ziua când au ieşit părinţii voştri din Egipt, până în ziua de azi, v-am trimis pe toţi slujitorii Mei, prorocii, i-am trimis în fiecare zi, de dimineaţă“. Dar poporul nu l-a ascultat pe Dumnezeu. Ei au acţionat mai rău decât strămoşii lor (Ieremia 7:25, 26)! El i-a avertizat de repetate ori, „deoarece simţea compasiune faţă de poporul său“. Însă ei tot au refuzat să întreprindă acţiuni  corespunzătoare. Prin urmare, în 607 î.e.n., el le-a permis babilonienilor să distrugă Ierusalimul şi să devasteze ţara. Aceasta a fost lăsată în părăsire 70 de ani. — 2 Cronici 36:15, 16, NW; Ieremia 25:4–11.

Această scurtă analiză a acţiunilor lui Dumnezeu ar trebui să ne ajute să manifestăm apreciere pentru grija lui Iehova şi chiar pentru modul corect în care a tratat el cu naţiunea sa. El nu a stat deoparte, aşteptând pur şi simplu să vadă ce va face poporul său, ca şi când nu i-ar fi păsat. În mod susţinut, el a încercat să-i ajute. Astfel, putem înţelege de ce Isaia a spus: „DOAMNE, Tu eşti Tatăl nostru . . ., suntem cu toţii lucrarea mâinilor Tale“ (Isaia 64:8). Prin urmare, astăzi mulţi îl numesc pe Creator „Tatăl“, pentru că el acţionează ca un tată uman iubitor, care manifestă interes. Totuşi, el spune şi că trebuie să dăm socoteală pentru calea pe care o urmăm şi pentru consecinţele acesteia.

După ce naţiunea a stat captivă în Babilon 70 de ani, Iehova Dumnezeu şi-a împlinit profeţia referitoare la restabilirea Ierusalimului. Poporul a fost eliberat, permiţându-i-se să se întoarcă în ţara natală ca să „construiască acolo casa DOMNULUI, . . . care este în Ierusalim“ (Ezra 1:1–4; Isaia 44:24—45:7). Câteva cărţi biblice * vorbesc despre această restabilire, despre reconstruirea templului sau despre evenimentele care au urmat. Una dintre aceste cărţi, Daniel, este foarte interesantă deoarece a profeţit în mod exact când avea să apară Sămânţa, sau Mesia, şi a prezis evenimentele care au loc astăzi pe plan mondial.

 În cele din urmă, templul a fost reconstruit, însă Ierusalimul se afla într-o stare jalnică. Zidurile şi porţile lui erau în paragină. Aşadar, Dumnezeu a numit oameni ca Neemia pentru a-i încuraja şi a-i organiza pe evrei. În Neemia capitolul 9 putem citi o rugăciune care descrie în linii mari modul în care a tratat Iehova cu israeliţii. Aici se spune că Iehova este „un Dumnezeu al iertării, îndurător şi milostiv, încet la mânie şi bogat în bunătate“. De asemenea, rugăciunea arată că Iehova acţionează în armonie cu perfectele sale norme de dreptate. Chiar şi atunci când are motive întemeiate să-şi exercite puterea executându-şi judecata el este gata să tempereze justiţia cu iubire. Pentru a proceda astfel, într-un mod echilibrat şi demn de admiraţie, este nevoie de înţelepciune. Bineînţeles, modul în care Creatorul a tratat cu naţiunea Israel ar trebui să ne facă să ne simţim atraşi spre el şi îndemnaţi să dorim să înfăptuim voinţa sa.

În încheierea acestei părţi a Bibliei (Vechiul Testament) se arată că Iuda, regatul sudic, care avea templul la Ierusalim, a fost restabilit, aflându-se însă sub dominaţia unor regi păgâni. Aşadar, cum se putea împlini legământul pe care Dumnezeu l-a încheiat cu David referitor la o „sămânţă“ care avea să domnească „în veci“ (Psalmii 89:3, 4; 132:11, 12)? Evreii au continuat să aştepte cu nerăbdare apariţia lui „Mesia Conducătorul“, care avea să elibereze poporul lui Dumnezeu şi să restabilească pe pământ un regat teocratic, condus de Dumnezeu (Daniel 9:24, 25, NW). Dar acesta era scopul lui Iehova? Dacă nu, cum avea să aducă eliberarea promisul Mesia? Şi cum ne influenţează astăzi acest lucru? Următorul capitol va analiza acest subiect important.

[Note de subsol]

[Chenarul de la paginile 126, 127]

Credeţi în miracole?

„Este imposibil să folosim lumina electrică şi radioul şi să profităm de pe urma descoperirilor medicale şi chirurgicale moderne şi, în acelaşi timp, să credem în lumea spiritelor din Noul Testament şi în miracole.“ Aceste cuvinte ale teologului german Rudolf Bultmann reflectă punctul de vedere al multor oameni referitor la miracole. Credeţi şi voi acelaşi lucru despre miracolele consemnate în Biblie, cum ar fi despărţirea Mării Roşii de către Dumnezeu?

The Concise Oxford Dictionary defineşte „miracolul“ drept „un eveniment extraordinar atribuit unei forţe supranaturale“. Un asemenea eveniment extraordinar presupune o întrerupere a ordinii naturale a lucrurilor, ceea ce îi determină pe mulţi să nu creadă în miracole. Totuşi, această aparentă încălcare a legilor naturale poate fi uşor explicată în lumina altor legi naturale care intră în acţiune.

De exemplu, în revista New Scientist se anunţa că doi fizicieni de la Universitatea din Tokyo au aplicat pe un tub orizontal umplut parţial cu apă un câmp magnetic foarte puternic. Apa s-a strâns la capetele tubului, partea din mijloc rămânând uscată. Fenomenul, descoperit în 1994, a avut loc deoarece apa este uşor diamagnetică, fiind respinsă de un magnet. Acest fenomen demonstrat referitor la deplasarea apei dintr-o zonă cu câmp magnetic foarte puternic într-o zonă cu câmp magnetic slab a fost numit „Efectul Moise“. New Scientist a făcut următoarea remarcă: „Este uşor să porunceşti apei — dacă ai un magnet suficient de mare. Şi dacă ai, atunci aproape totul este posibil“.

Bineînţeles, nimeni nu ar putea spune în mod sigur ce proces a folosit Dumnezeu când a despărţit Marea Roşie pentru israeliţi. Dar Creatorul cunoaşte în cele mai mici detalii toate legile naturii. El poate ţine uşor sub control anumite efecte ale unei legi folosind alte legi create de el. Pentru oameni, rezultatul ar putea părea miraculos, mai ales dacă ei nu cunosc pe deplin legile respective.

Referitor la miracolele din Biblie, Akira Yamada, profesor emerit la Universitatea din Kyoto (Japonia), a spus: „Deşi nu greşim dacă spunem că [un miracol] nu poate fi înţeles acum din punctul de vedere al ştiinţei în care cineva este specializat (sau al statu-quo al ştiinţei), este greşit să conchidem că acesta nu a avut loc pur şi simplu bazându-ne pe autoritatea fizicii sau a biologiei moderne avansate. Peste zece ani, ştiinţa modernă de azi va fi o ştiinţă a trecutului. Cu cât ştiinţa progresează mai repede, cu atât mai mult creşte riscul ca oamenii de ştiinţă din prezent să devină în viitor ţinta ironiei altora, care ar putea spune: «Oamenii de ştiinţă de acum zece ani susţineau sus şi tare cutare şi cutare lucru»“. — Gods in the Age of Science.

În calitate de Creator, capabil să ţină sub control toate legile naturii, Iehova îşi poate folosi puterea pentru a înfăptui miracole.

[Chenarul de la paginile 132, 133]

Un Dumnezeu gelos — În ce sens?

„DOMNUL se numeşte gelos, este un Dumnezeu gelos.“ Care este semnificaţia acestor cuvinte pe care le putem citi în Exodul 34:14?

Termenul ebraic redat prin „gelos“ poate însemna „care pretinde devoţiune exclusivă, care nu tolerează rivalitate“. Într-un sens pozitiv şi spre folosul creaturilor sale, Iehova este gelos pentru numele său şi pentru închinarea adusă lui (Ezechiel 39:25). Zelul pentru a fi la înălţimea semnificaţiei numelui său dovedeşte că el îşi va îndeplini scopul referitor la omenire.

Să vedem, de exemplu, cum i-a judecat el pe locuitorii ţării Canaan. Un erudit face următoarea descriere şocantă: „Închinarea adusă lui Baal, lui Aştoret şi altor zeităţi canaanite consta în cele mai dezmăţate orgii; templele lor erau centre de depravare. . . . Canaaniţii se închinau practicând acte imorale . . . şi apoi asasinându-şi copiii întâi-născuţi ca ofrandă adusă aceloraşi zei“. Arheologii au descoperit vase care conţineau rămăşiţe ale copiilor sacrificaţi. Deşi Dumnezeu a văzut păcatele canaaniţilor din zilele lui Avraam, el a manifestat răbdare faţă de ei 400 de ani, dându-le mult timp pentru a se schimba. — Geneza 15:16.

Erau conştienţi canaaniţii de gravitatea păcatelor lor? Ei erau înzestraţi cu conştiinţă, specifică oamenilor, despre care juriştii spun că este o bază universală a moralităţii şi a justiţiei (Romani 2:12–15). În pofida acestui fapt, canaaniţii au persistat în conduita lor detestabilă, sacrificându-şi copiii şi practicând perversiuni sexuale.

Potrivit justiţiei sale echilibrate, Iehova a hotărât că ţara trebuia curăţată. Acesta nu a fost un genocid. Canaaniţii, atât persoane individuale, asemenea lui Rahav, cât şi grupuri de persoane asemenea gabaoniţilor, care au acceptat de bunăvoie înaltele principii morale ale lui Dumnezeu au fost cruţaţi (Iosua 6:25; 9:3–15). Rahav a devenit o verigă în linia genealogică a lui Mesia, iar descendenţii gabaoniţilor au primit privilegiul de a sluji la templul lui Iehova. — Iosua 9:27; Ezra 8:20; Matei 1:1, 5–16.

Aşadar, când cineva caută informaţii complete şi exacte bazate pe adevăr, constată cu uşurinţă că Iehova este un Dumnezeu drept şi demn de admiraţie, gelos într-un sens pozitiv, în folosul creaturilor sale fidele.

[Legenda fotografiei de la pagina 123]

Creatorul a eliberat din sclavie un popor şi l-a folosit pentru a-şi îndeplini scopul

[Legenda fotografiei de la pagina 129]

La muntele Sinai, naţiunea antică a Israelului a intrat într-un legământ cu Creatorul

[Legenda fotografiei de la pagina 130]

Respectând legile unice ale Creatorului, poporul său a putut să se bucure de Ţara Promisă

[Legenda fotografiei de la pagina 136]

Puteţi vizita regiunea situată la sud de zidurile Ierusalimului, unde regele David şi-a avut reşedinţa