Salt la conţinut

Salt la cuprins

Dacă Creatorul se interesează de noi, de ce există atât de multă suferinţă?

Dacă Creatorul se interesează de noi, de ce există atât de multă suferinţă?

Capitolul zece

Dacă Creatorul se interesează de noi, de ce există atât de multă suferinţă?

ÎN TIMPUL în care ceasul vostru ticăie de 60 de ori, peste 30 de persoane mor din cauza unor boli infecţioase, 11 persoane încetează din viaţă din cauza cancerului, iar 9 persoane sunt răpuse de o boală de inimă. Şi, după câte ştiţi, acestea sunt numai câteva dintre bolile care îi chinuie pe oameni; mulţi alţii suferă şi mor din alte cauze.

În 1996, un ceas instalat în holul clădirii Naţiunilor Unite din New York a ticăit, în mod simbolic, pentru fiecare copil născut într-o familie săracă — de 47 de ori într-un minut. Privind lucrurile dintr-o altă perspectivă, la sfârşitul fiecărei zile, 20 la sută din populaţia globului merge la culcare fără să fi luat masa. Ce rezultat aţi obţine dacă aţi încerca să calculaţi rata criminalităţii din regiunea în care locuiţi?

Trebuie să recunoaştem că, în prezent, pretutindeni există foarte multă suferinţă.

„Totuşi, mulţi dintre noi rămân indiferenţi în faţa nedreptăţilor care se comit peste tot“, spune un fost ofiţer de poliţie. Cu toate acestea, impresia că suntem indiferenţi poate dura doar până când este afectată viaţa noastră sau a unei persoane iubite. De exemplu, puneţi-vă în locul lui Masako, care şi-a îngrijit părinţii, amândoi suferinzi de cancer. Masako se simţea complet neajutorată când îi vedea cum slăbeau şi gemeau de durere. Sau gândiţi-vă la disperarea Sharadei, o fetiţă din Asia care avea nouă ani când tatăl ei a vândut-o pentru 14 dolari americani. Luată din satul ei şi dusă într-un oraş străin, ea a fost obligată să le facă favoruri sexuale la şase bărbaţi pe zi.

De ce există atât de multă suferinţă? Şi de ce Creatorul nu-i pune capăt? Din cauza acestei suferinţe, mulţi îl resping pe Dumnezeu. Mama fostului poliţist menţionat anterior a fost ucisă de un psihopat. Fostul poliţist spune despre reacţia lui la această întâmplare tragică: „Gândul că exista un suveran, un Dumnezeu iubitor care guvernează universul era foarte departe de mine“. Poate că şi voi v-aţi întrebat „De ce?“. Da, de ce există suferinţă? Ce a cauzat-o, şi este Creatorul preocupat de aceasta?

Este suferinţa cauzată de o viaţă anterioară?

În toată lumea, milioane de oameni cred că trecutul unei persoane constituie cauza suferinţei acesteia; că suferinţa ei din prezent este o pedeapsă pentru cele făcute într-o viaţă anterioară. „Suferinţa umană este cauzată de faptul că suntem îngrădiţi de karma, deoarece, de îndată ce ne naştem, purtăm cu toţii povara grea a karmei anterioare.“ * Acest punct de vedere a fost prezentat de Daisetz T. Suzuki, un filozof care a răspândit doctrina zen în ţările occidentale. Bâjbâind în încercarea de a explica suferinţa umană, înţelepţii hinduşi au inventat „legea karma“. Însă este logică sau cu adevărat satisfăcătoare explicaţia lor privitoare la suferinţă?

O budistă a spus: „Credeam că nu avea sens să sufăr pentru ceva cu care m-am născut, dar despre care nu ştiam nimic. Trebuia să accept acest lucru ca fiind soarta mea“. Ea a considerat că această explicaţie privitoare la suferinţă este nesatisfăcătoare. Poate că şi voi o consideraţi astfel. Deşi s-ar putea ca ideea renaşterii să nu fie foarte răspândită în ţara în care trăiţi, la baza acesteia se află o învăţătură care poate fi întâlnită în creştinătate şi nu numai — doctrina potrivit căreia oamenii posedă un suflet nemuritor care supravieţuieşte morţii corpului. Se spune că acest „suflet“ trebuie să suporte suferinţa — atât în viaţa prezentă, cât şi în viaţa de după moarte.

Aceste idei sunt larg răspândite, însă ce dovadă există că sunt justificate? Când este vorba de lucruri importante cum este acesta, nu este mai înţelept să ne lăsăm călăuziţi de ceea ce spune Creatorul nostru? Am observat că, în timp ce ideile umane şi convingerile ferme pot fi greşite, declaraţiile lui Dumnezeu sunt demne de încredere.

Aşa cum s-a menţionat în capitolul precedent, păcatul primilor noştri părinţi umani s-a soldat cu ultima tragedie umană — moartea. Creatorul l-a avertizat pe Adam: „În ziua în care vei mânca din el [nu vei asculta, sau vei păcătui], vei muri negreşit“ (Geneza 2:17; 3:19). Dumnezeu nu a spus nimic despre faptul că Adam avea un suflet nemuritor; Adam era un om. În termeni biblici, aceasta înseamnă că el era un suflet. Astfel, când el a murit, sufletul care se numea Adam a murit. După ce a murit, el nu a mai fost conştient de nimic şi nu a suferit.

Creatorul nostru nu încurajează şi nici nu aprobă învăţăturile despre karma, despre ciclurile de renaştere sau despre un suflet nemuritor care ar putea suferi într-o existenţă ulterioară. Cu toate acestea, dacă suntem conştienţi de efectele păcatului lui Adam, putem să înţelegem mai bine de ce există astăzi suferinţă.

De unde provine suferinţa?

Deşi e greu de înţeles care este scopul suferinţei umane, putem fi ajutaţi în acest sens dacă folosim instrumentul potrivit. Aşa cum folosirea unui binoclu ne poate ajuta să vedem mai clar obiectele aflate la distanţă, folosirea Bibliei ne va ajuta să discernem cauza suferinţei.

În primul rând, Biblia ne avertizează că „timpul şi împrejurările [neprevăzute, NW]“ îi ajung pe toţi oamenii (Eclesiastul 9:11). De exemplu, Isus a vorbit despre un eveniment de dată recentă în zilele sale — un turn se prăbuşise şi cauzase moartea a 18 persoane. El a arătat cu claritate că acele victime nu erau mai păcătoase decât alţii (Luca 13:1–5). Ele au suferit din cauză că se aflau într-un loc nepotrivit, la un moment nepotrivit. Însă Biblia dă o explicaţie suplimentară, oferind informaţii satisfăcătoare cu privire la cauza iniţială a suferinţei. Care sunt acestea?

După ce primii oameni au păcătuit, Iehova, Judecătorul divin, a hotărât ca ei să piardă dreptul de a trăi. În anii dinaintea morţii lor, Adam şi Eva au avut parte de o mare suferinţă. Ei înşişi şi-au atras suferinţa — efectele bolii şi ale bătrâneţii, lupta de a încropi o existenţă precară şi durerea de a-şi vedea familia destrămată din cauza geloziei şi a violenţei (Geneza 3:16–19; 4:1–12). Este important să ne amintim cine se face în primul rând vinovat de toată această suferinţă? Ei singuri şi-au atras vina pentru aceasta. Chiar aşa stând lucrurile, cum putem înţelege de ce suferinţa există şi în zilele noastre?

Deşi multe persoane ar obiecta dacă li s-ar spune că sunt păcătoase, Biblia prezintă faptele în adevărata lor lumină, afirmând: „Printr-un singur om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea, şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, căci toţi au păcătuit“ (Romani 5:12). Primul cuplu uman a cules roadele propriei conduite rele, dar şi urmaşii acestuia au fost afectaţi (Galateni 6:7). Copiii lor au moştenit imperfecţiunea, care le-a adus moartea. Unii constată că acest lucru este mai uşor de înţeles când analizează faptul, dovedit ştiinţific, că şi în prezent copiii pot moşteni boli sau defecte de la părinţii lor. Acest lucru se poate întâmpla în cazul hemofiliei, a talasemiei (anemiei mediteraneene), a bolii arterelor coronare, a unui tip de diabet şi chiar a cancerului mamar. Copiii nu au nici o vină, totuşi ei pot suferi din cauza a ceea ce au moştenit.

Strămoşii noştri genetici, Adam şi Eva, au respins modul lui Iehova de a guverna omenirea. * Aşa cum se ştie din istorie, oamenii au încercat tot felul de forme de guvernare în efortul de a stăpâni pământul. Unii oameni care au depus eforturi în acest sens au fost bine intenţionaţi. Dar cum aţi evalua rezultatele autoguvernării umane? Au fost scăpaţi oamenii de cele mai multe suferinţe? Prea puţin. Dimpotrivă, multele tipuri de politică şi numeroasele războaie naţionale au amplificat suferinţa. Cu aproximativ 3 000 de ani în urmă, un conducător înţelept a făcut următoarea remarcă: „Un om stăpâneşte peste alt om, ca să-l facă nenorocit“. — Eclesiastul 8:9.

Consideraţi că situaţia din prezent diferă foarte mult de cea din trecut, fiind probabil mai bună? Majoritatea vor spune „nu“. Mulţi bărbaţi, femei şi copii suferă nu numai din cauza păcatului moştenit şi a imperfecţiunii, ci şi din cauza a ceea ce au făcut ei sau alţii. Gândiţi-vă la administrarea necorespunzătoare a pământului, care adesea este o consecinţă a lăcomiei. Oamenii se fac vinovaţi, de asemenea, de producerea poluării, de crearea sărăciei şi de a fi contribuit la apariţia foametei şi a bolilor epidemice. Chiar şi unele dezastre naturale, despre care mulţi spun că ar fi acţiuni ale lui Dumnezeu, sunt cauzate de oameni. Mai există o cauză importantă a suferinţei, cauză care de obicei este trecută cu vederea.

Persoana care a cauzat suferinţa

Una dintre cărţile Bibliei este deosebit de revelatoare în legătură cu ce anume constituie cauza iniţială a suferinţei şi cu motivul pentru care Creatorul iubitor a permis-o. Această carte, intitulată Iov, poate clarifica orice neînţelegere cu privire la problema suferinţei. Şi aceasta deoarece ne oferă o înţelegere cu privire la domeniul invizibil, unde s-au petrecut anumite evenimente de maximă importanţă.

Cu aproximativ 3 500 de ani în urmă, cu puţin înainte ca Moise să scrie primele cărţi ale Bibliei, pe teritoriul Arabiei de astăzi trăia un bărbat numit Iov. Relatarea arată că Iov era integru, binevoitor şi foarte respectat. Avea o mare avere sub formă de animale domestice, fiind numit chiar „mai mare decât toţi fiii Răsăritului“. Pe planul vieţii personale, Iov avea o familie minunată — o soţie, şapte fii şi trei fiice (Iov 1:1–3; 29:7–9, 12–16). Într-o zi, un mesager a venit în grabă să-i spună că unele dintre preţioasele sale cirezi fuseseră prădate de o bandă de jefuitori. După puţin timp, un altul i-a raportat pierderea turmelor sale de oi. Apoi, caldeenii i-au răpit cele 3 000 de cămile, ucigându-i toţi slujitorii cu excepţia unuia singur. În cele din urmă a sosit vestea cea mai rea. Un vânt neobişnuit a devastat casa fiului său întâi-născut, ucigându-i pe toţi copiii lui Iov, care erau adunaţi acolo. În faţa acestei suferinţe, avea Iov să-l acuze pe Dumnezeu? Dacă aţi fi fost în locul lui, ce aţi fi simţit? — Iov 1:13–19.

Cu toate acestea, aveau să vină şi mai multe nenorociri. Iov a fost lovit de o boală oribilă, care îi umpluse corpul cu furuncule maligne. * Văzându-l pe Iov atât de bolnav şi cu un aspect respingător, soţia lui l-a acuzat pe Dumnezeu. „Blestemă pe Dumnezeu şi mori!“, i-a spus ea. Iov nu cunoştea motivul pentru care suferea, totuşi el nu l-a acuzat pe Dumnezeu că i-ar fi produs suferinţa. Iată ce citim: „În toate acestea, Iov n-a păcătuit cu buzele lui“. — Iov 2:6–10.

Auzind despre necazurile lui Iov, trei cunoştinţe au venit la el. „Unde a fost nimicit cel drept?“, l-a întrebat Elifaz, care susţinea că Iov trebuie să fi acţionat cu răutate (Iov, capitolele 4 şi 5). El l-a acuzat pe Iov de păcate ascunse şi chiar de a fi refuzat să dea pâine celor aflaţi în nevoie şi de a fi oprimat văduve şi orfani (Iov, capitolele 15 şi 22). Ceilalţi doi consolatori ipocriţi l-au mustrat şi ei cu asprime pe Iov, ca şi cum el ar fi fost răspunzător pentru că suferea. Aveau ei dreptate? Absolut deloc.

Cartea Iov ne ajută să identificăm cauza fundamentală a suferinţelor lui Iov şi să vedem de ce a permis-o Dumnezeu. Capitolele 1 şi 2 dezvăluie ce se petrecuse cu puţin timp înainte în cerurile invizibile, sau în domeniul spiritual. Spiritul rebel numit Satan * a asistat împreună cu alte spirite la o întrunire în prezenţa lui Dumnezeu. Când s-a vorbit despre conduita ireproşabilă a lui Iov, Satan a lansat o provocare: „Oare pentru nimic se teme Iov de Dumnezeu? . . . Dar ia întinde-Ţi mâna şi atinge-Te de tot ce are, şi sunt încredinţat că Te va blestema în faţă“. — Iov 1:9–12.

Cu alte cuvinte, Satan l-a acuzat pe Dumnezeu că îl mituia pe Iov. Această creatură spirituală insolentă pretindea că, dacă Iov ar fi fost privat de bogăţie şi de sănătate, el l-ar fi blestemat pe Iehova. Într-un sens mai larg, Satan susţinea că, odată ajuns în faţa suferinţei, nici un om nu-l va iubi pe Dumnezeu şi nu-i va fi loial. Acea provocare a avut un efect de durată şi pe scară mondială. Controversele pe care le-a iscat Satan se cereau soluţionate. Astfel, Dumnezeu i-a dat lui Satan libertatea să acţioneze împotriva lui Iov, iar Satan a adus asupra omului acele forme de suferinţă descrise anterior.

Bineînţeles, Iov nu a ştiut şi nu avea cum să afle de controversa universală care s-a ivit în ceruri. Iar Satan a aranjat lucrurile în aşa fel încât să pară că Dumnezeu i-a cauzat lui Iov toate nenorocirile. De exemplu, când turmele de oi ale lui Iov au fost lovite de fulger, slujitorul rămas în viaţă a tras concluzia că fusese chiar „focul lui Dumnezeu“. Deşi Iov nu ştia de ce se întâmplau acele lucruri, el nu intenţiona să-l blesteme sau să-l respingă pe Iehova. — Iov 1:16, 19, 21.

Dacă analizaţi situaţia care a dus la experienţa lui Iov, veţi înţelege că problema controversată era următoarea: Aveau oamenii să-i slujească lui Iehova din iubire, în pofida necazurilor? Iov a contribuit la oferirea unui răspuns. Numai o iubire autentică pentru Dumnezeu putea impulsiona o persoană să-i rămână fidelă lui Iehova, lucru pe care l-a făcut Iov. Ce mărturie a fost aceasta împotriva acuzaţiilor false ale lui Satan! Însă această controversă nu a început şi nu s-a sfârşit în zilele lui Iov; ea a existat de-a lungul secolelor. Şi noi suntem implicaţi în aceasta.

Cum reacţionează multe persoane când văd suferinţa sau când se confruntă cu ea, indiferent de cauza acesteia? Este posibil ca acestea să nu cunoască controversele care s-au ivit în zilele lui Iov sau este posibil să nu creadă că Satan există în realitate. De aceea, deseori acestea se îndoiesc de existenţa unui Creator sau îl acuză pe el pentru suferinţa lor. Ce părere aveţi despre aceasta? Din ceea ce ştiţi despre Creator, nu sunteţi de acord cu scriitorul biblic Iacov? În pofida suferinţei, el nutrea această convingere: „Nimeni, când este ispitit, să nu zică: «sunt ispitit de Dumnezeu», căci Dumnezeu nu poate fi ispitit de rele şi El Însuşi nu ispiteşte pe nimeni“. — Iacov 1:13.

Pentru a dobândi un punct de vedere înţelept, beneficiem de un ajutor preţios. Acest ajutor îl constituie faptul de a lua în considerare exemplul dat de Isus. Ştim că Isus este preţuit pentru perspicacitatea, cunoştinţa şi măiestria cu care preda. Care a fost poziţia sa cu privire la Satan şi la suferinţă? Isus era sigur atât de faptul că Satan Diavolul există, cât şi de faptul că acesta poate cauza suferinţă. Satan, care a încercat să ştirbească integritatea lui Iov, a încercat în mod făţiş să facă acelaşi lucru şi în cazul lui Isus. În afara faptului că dovedea că Satan este o persoană reală, aceasta demonstra că controversa ivită în zilele lui Iov există încă. La fel ca Iov, Isus s-a dovedit fidel Creatorului chiar cu preţul bogăţiilor şi al puterii şi cu toate că acest lucru i-a cauzat suferinţă fizică şi moartea pe un stâlp de tortură. Exemplul lui Isus dovedeşte că Dumnezeu le permite oamenilor să demonstreze că îi rămân fideli în pofida problemelor cu care se confruntă. — Luca 4:1–13; 8:27–34; 11:14–22; Ioan 19:1–30.

Timpul trece, dar cu un motiv întemeiat

Pentru a înţelege suferinţa trebuie să recunoaştem că accidentele, înclinaţiile umane păcătoase, greşelile omului în administrarea pământului, precum şi Satan Diavolul sunt cauze ale suferinţei. Însă nu este suficient să ştim ce anume generează suferinţa. Când cineva este foarte tulburat, ar putea foarte uşor să gândească la fel ca profetul antic Habacuc, care a spus: „Până când, o, Iehova, va trebui să strig după ajutor, fără ca tu să auzi? Până când voi striga la tine după ajutor, împotriva violenţei, fără ca tu să salvezi? De ce mă faci să văd ce este dăunător şi continui să priveşti numai la supărare? Şi de ce înaintea mea este numai jaf şi violenţă, şi de ce are loc ceartă, şi de ce se poartă dispută?“ (Habacuc 1:2, 3NW). Într-adevăr, de ce Iehova „continuă să privească la supărare“ fără să pară că acţionează? Fiind Cel Atotputernic, el are puterea şi iubirea de dreptate necesare pentru a pune capăt suferinţei. Aşadar, când va face el acest lucru?

Aşa cum s-a menţionat anterior, când primul cuplu uman a ales independenţa totală, Creatorul a fost sigur că unii dintre descendenţii acestui cuplu vor acţiona într-un mod diferit. Acţionând cu înţelepciune, Iehova a permis să treacă timp. De ce? Pentru a dovedi că guvernarea independentă de Creator aduce numai nefericire şi că, în contrast cu aceasta, faptul de a trăi în armonie cu Creatorul este just şi aduce fericire.

Între timp, Dumnezeu a păstrat pământul ca mediu plăcut în limite rezonabile. Apostolul Pavel a spus: „El, în generaţiile trecute a lăsat pe toate popoarele să umble pe căile lor, măcar că nu S-a lăsat fără mărturie, întrucât v-a făcut bine, v-a trimis ploi din cer şi timpuri roditoare, v-a dat hrană din belşug şi v-a umplut inimile de bucurie“ (Faptele 14:16, 17). În mod evident, Creatorul nu aduce suferinţa, ci o permite cu scopul de a soluţiona controversele de cea mai mare importanţă.

Când va veni eliberarea?

În prezent, faptul că suferinţa umană ia amploare denotă că timpul ca aceasta să ia sfârşit este aproape. De ce afirmăm acest lucru? Biblia dezvăluie cele întâmplate în zilele lui Iov în domeniul invizibil şi la fel procedează şi cu privire la zilele noastre. Ultima ei carte, Apocalipsa, ne îndreaptă atenţia asupra unui conflict care a avut loc în ceruri. Care a fost rezultatul? Satan „a fost aruncat pe pământ“ împreună cu hoardele lui de demoni. „De aceea“, se spune în continuare în această carte biblică, „bucuraţi-vă, ceruri şi voi care locuiţi în ele! Vai de voi, pământ şi mare! Căci Diavolul s-a coborât la voi cuprins de o mânie mare, fiindcă ştie că are puţin timp“. — Apocalipsa 12:7–12.

O analiză detaliată a profeţiei biblice îndreaptă atenţia spre secolul nostru ca fiind momentul în care a avut loc acest eveniment. Aşa cum poate ştiţi, istorici renumiţi recunosc că anul 1914, an în care a început primul război mondial, a marcat un punct de cotitură în istorie. * Începând de atunci, suferinţa şi necazurile au sporit. Isus a vorbit despre aceeaşi perioadă când discipolii apropiaţi l-au întrebat cu privire la „semnul prezenţei [sale] şi al încheierii sistemului de lucruri“. Isus a spus: „Un neam se va scula împotriva altui neam şi o împărăţie împotriva altei împărăţii. Pe alocuri vor fi mari cutremure de pământ, foamete şi epidemii; şi vor fi arătări înspăimântătoare şi semne mari din cer“ (Matei 24:3–14NW; Luca 21:5–19). Pentru prima dată în istorie, aceste cuvinte, care indicau o grea suferinţă, îşi găsesc împlinirea deplină.

Biblia descrie aceste evenimente ca fiind un preludiu la „un necaz aşa de mare, cum n-a fost niciodată de la începutul lumii până acum şi nici nu va mai fi“ (Matei 24:21). Aceasta va fi intervenţia decisivă a lui Dumnezeu în treburile oamenilor. El va acţiona pentru a pune capăt sistemului rău de lucruri, care cauzează de mult timp suferinţa. Însă aceasta nu va însemna „sfârşitul lumii“ printr-un holocaust nuclear care să distrugă omenirea. Cuvântul lui Dumnezeu ne asigură că vor exista supravieţuitori. „O mare mulţime . . . din orice neam, din orice seminţie, din orice popor şi de orice limbă“ va supravieţui acelui necaz. — Apocalipsa 7:9–15.

Pentru a vă face o imagine completă, reflectaţi la ce spune Biblia că va urma: Locuinţa asemănătoare unei grădini oferită iniţial omenirii va fi restaurată (Luca 23:43). Nu vor mai fi oameni fără locuinţe. Isaia a scris: „«Vor construi case şi le vor locui; vor sădi vii şi le vor mânca rodul. . . . Căci zilele poporului Meu vor fi ca zilele copacilor şi aleşii Mei se vor bucura de lucrul mâinilor lor. Nu vor munci degeaba şi nu vor avea copii ca să-i vadă pierind, căci vor alcătui o sămânţă binecuvântată de DOMNUL şi urmaşii lor vor fi împreună cu ei. . . . Lupul şi mielul vor paşte împreună, leul va mânca paie ca boul . . . Nici un rău, nici o pustiire nu se va face pe tot muntele Meu cel sfânt», zice DOMNUL“. — Isaia 65:21–25.

Ce se poate spune despre suferinţa la nivel individual? Nu vor mai exista războaie, nici violenţă, nici criminalitate (Psalmul 46:8, 9; Proverbele 2:22; Isaia 2:4). Făuritorul şi, totodată, Cel care i-a dat viaţă omului va ajuta omenirea ascultătoare să dobândească o sănătate perfectă şi să se bucure de ea (Isaia 25:8; 33:24). Nu va mai exista foamete, deoarece echilibrul ecologic al planetei va fi restabilit, iar pământul va produce din abundenţă (Psalmul 72:16). Într-adevăr, cauzele suferinţei pe care le vedem în prezent vor aparţine trecutului. — Isaia 14:7.

Cu siguranţă că această veste întruneşte condiţiile necesare pentru a fi considerată cea mai bună veste. Totuşi, unii ar putea considera că mai rămân doi nori întunecaţi, ca să spunem aşa. Posibilitatea unei persoane de a se bucura de aceste binecuvântări va fi limitată dacă aceasta se va aştepta să înceteze din viaţă după numai 70 sau 80 de ani. Şi nu i-ar regreta ea pe cei dragi care au murit înainte ca Creatorul să pună capăt suferinţelor omenirii? Care este răspunsul?

Anularea celei mai cumplite suferinţe

Creatorul deţine soluţia. El este Făuritorul universului şi al vieţii umane de pe pământ. El poate să facă lucruri care depăşesc posibilităţile umane sau lucruri despre care oamenii abia au început să înţeleagă că sunt posibile. Să analizăm acum doar două exemple în acest sens.

Avem capacitatea de a trăi veşnic.

Biblia ne prezintă cu claritate perspectiva de a primi de la Dumnezeu viaţa veşnică (Ioan 3:16; 17:3). În urma unui studiu efectuat asupra genelor din celulele umane, dr. Michael Fossel a declarat următoarele: calitatea celulelor de reproducere masculine nu se pierde odată cu înaintarea în vârstă. „Genele pe care le posedăm, şi care transmit în mod corect informaţiile codificate pe care le conţin, pot păstra tinere celulele noastre.“ Acest lucru corespunde cu ceea ce am observat în capitolul 4, şi anume că creierul nostru are o capacitate pe care aproape că nu o folosim deloc pe toată durata vieţii; el pare proiectat să funcţioneze la nesfârşit. Acestea sunt, desigur, doar aspecte secundare, care se adaugă la ceea ce spune Biblia în mod direct, şi anume că Iehova ne va da posibilitatea să trăim veşnic fără să suferim. Observaţi ce ne promite el în ultima carte a Bibliei: „El [Dumnezeu] va şterge orice lacrimă din ochii lor. Şi moartea nu va mai exista. Nu va mai fi nici plâns, nici ţipăt, nici durere“. — Apocalipsa 21:4.

Creatorul are capacitatea de a ajuta pe cineva care a suferit şi a murit — readucându-l la viaţă, sau înviindu-l.

Lazăr a fost o persoană care a fost înviată (Ioan 11:17–45; vezi paginile 158–160). Profesorul Donald MacKay a folosit ilustrarea cu fişierul unui computer. El a scris că distrugerea unui computer nu înseamnă neapărat sfârşitul definitiv al unei ecuaţii matematice sau al unui program de computer. Aceeaşi ecuaţie sau acelaşi program ar putea fi introduse într-un computer nou şi ar putea funcţiona, „dacă matematicianul doreşte acest lucru“. Profesorul MacKay a mai spus: „Ştiinţa care studiază creierul din punct de vedere mecanicist s-ar părea că ridică şi ea puţine obiecţii cu privire la speranţa vieţii eterne prezentată de [Biblie], cu accentele puse în mod caracteristic pe «înviere»“. Dacă un om moare, Creatorul l-ar putea readuce ulterior la viaţă, aşa cum a făcut cu Isus şi aşa cum a făcut Isus cu Lazăr. MacKay a conchis că moartea unei persoane nu ar ridica nici un obstacol în calea readucerii acesteia la viaţă într-un corp nou, „dacă Creatorul nostru doreşte acest lucru“.

Da, Creatorul nostru deţine soluţia definitivă. Numai el poate să îndepărteze complet suferinţa, să anuleze efectele păcatului şi să anihileze moartea. Isus Cristos le-a vorbit discipolilor săi despre un eveniment remarcabil care ne stă în faţă. El a spus: „Vine ceasul când toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui şi vor ieşi din ele“. — Ioan 5:28, 29.

Reflectaţi la acest lucru! Suveranul universului este pregătit şi este capabil să-i readucă la viaţă pe toţi cei aflaţi în memoria sa. Acestora li se va da posibilitatea să se dovedească demni de a primi „ceea ce este cu adevărat viaţă“. — 1 Timotei 6:19; Faptele 24:15.

Însă, ni se pretinde să facem ceva acum, în timp ce aşteptăm completa eliberare de suferinţă? Şi dacă da, ar putea acest lucru să ne facă încă de pe acum viaţa şi mai plină de sens? Să vedem.

[Note de subsol]

^ par. 9 Despre karma se spune că este „influenţa pe care trecutul unui individ o exercită asupra vieţilor sale viitoare, sau a reîncarnărilor lui“.

^ par. 19 În Geneza 2:17 este consemnată porunca dată de Dumnezeu lui Adam de a nu mânca din pomul cunoştinţei binelui şi răului. Într-o notă de subsol la acest text, The New Jerusalem Bible (1985) face următorul comentariu privitor la ceea ce reprezintă această cunoştinţă: „Facultatea de a decide singur ce este bine şi ce este rău şi de a proceda în consecinţă; este o revendicare a unei autonomii morale depline, prin care omul refuză să-şi recunoască statutul de făptură creată, vezi Is[aia] 5:20. Primul păcat a fost un atentat la suveranitatea lui Dumnezeu“.

^ par. 24 Alte pasaje completează imaginea suferinţei lui Iov. Trupul îi era acoperit de viermi, pielea lui forma cruste, iar respiraţia lui era urât mirositoare. Iov era chinuit de durere, iar pielea înnegrită se desprindea de pe el. — Iov 7:5; 19:17; 30:17, 30.

^ par. 26 Într-unul din capitolele anterioare, „Ce puteţi învăţa despre Creator dintr-o carte?“, am analizat rolul pe care l-a avut Satan Diavolul în comiterea păcatului de către Adam şi Eva.

^ par. 38 Pentru o discuţie detaliată despre această profeţie, vezi capitolul 9 al cărţii Ce ne învaţă în realitate Biblia?, publicată de Martorii lui Iehova.

[Chenarul de la pagina 168]

Nu un suflet nemuritor

Biblia ne învaţă că fiecare persoană este un suflet uman; când persoana moare, sufletul moare. În Ezechiel 18:4 se spune: „Sufletul care păcătuieşte, acela va muri“. Morţii nu sunt conştienţi şi nici nu trăiesc undeva. Solomon a scris: „Cei morţi nu ştiu nimic“ (Eclesiastul 9:5, 10). Nici evreii, nici primii creştini nu au predat iniţial faptul că sufletul este nemuritor.

„Termenul «suflet» care apare în V[echiul] T[estament] nu se referă la o parte din om, ci la om în întregime — la om ca făptură vie. În mod similar, în N[oul] T[estament] acesta înseamnă viaţă umană . . . Biblia nu vorbeşte despre supravieţuirea unui suflet imaterial.“ — New Catholic Encyclopedia.

„Ideea de nemurire a sufletului şi credinţa în învierea morţilor . . . sunt două concepte situate pe planuri complet diferite.“ — Dopo la morte: immortalità o resurrezione?, de teologul Philippe H. Menoud.

„Întrucât omul, ca întreg, este păcătos, la moarte el moare în mod complet, cu trup şi suflet (o moarte deplină) . . . Între moarte şi înviere există o prăpastie.“ — Catehismul luteran Evangelischer Erwachsenenkatechismus.

[Chenarul de la pagina 175]

Oare a durat atât de mult?

Din zilele lui Iov până în zilele lui Isus se pare că a trecut mult timp în care a existat suferinţă — aproximativ 1 600 de ani. Din punct de vedere uman, 100 de ani ar părea o perioadă lungă de aşteptare ca suferinţa să înceteze. Însă trebuie să recunoaştem că controversele pe care le-a iscat Satan îl prezentau pe Creator într-o lumină nefavorabilă. Din punctul de vedere al lui Dumnezeu, permiterea ulterioară a suferinţei şi a răutăţii a fost de scurtă durată. El este „Regele eternităţii“ pentru care „o mie de ani sunt ca ziua de ieri, care a trecut“ (1 Timotei 1:17NW; Psalmul 90:4). Şi oamenilor cărora li se va acorda viaţa veşnică li se va părea foarte scurtă această epocă a istoriei în care a existat suferinţa.

[Chenarul de la pagina 178]

O cotitură în istorie

„Privind în urmă din perspectiva avantajoasă a prezentului înţelegem în mod clar că izbucnirea primului război mondial a inaugurat în secolul nostru o «epocă a problemelor» — după cum s-a exprimat în termeni elocvenţi istoricul britanic Arnold Toynbee — din care civilizaţia noastră încă nu a ieşit.“ — The Fall of the Dynasties, de Edmond Taylor.

„În realitate, anul 1914, mai mult chiar decât anul Hiroshimei, marchează un punct de cotitură în epoca noastră, pentru că acum ne dăm seama că . . . primul război mondial a inaugurat o eră a tranziţiei confuze, în care ne mişcăm cu greutate.“ — Dr. René Albrecht-Carrié, de la Colegiul Barnard.

„În 1914, lumea şi-a pierdut coeziunea, şi de atunci nu a mai reuşit să şi-o regăsească. . . . Am intrat într-o perioadă de dezordine şi violenţă fără egal atât la scară naţională, cât şi la scară internaţională.“ — The Economist.

[Chenarul de la pagina 181]

Este posibilă învierea unei persoane?

Neurologul Richard M. Restak a făcut unele observaţii privitoare la creierul uman şi la neuroni. „Un observator capabil să descifreze conexiunile şi circuitele formate în cadrul celor 50 de miliarde de celule nervoase ale noastre ar putea afla totul despre noi, ca persoane, şi tot ce am făcut.“ Aşa stând lucrurile, nu ar putea Creatorul nostru iubitor să reconstituie o persoană pe baza informaţiilor pe care le deţine cu privire la aceasta?

[Chenarul de la pagina 182]

Conexiunile vă sunt numărate

Isus a spus: „Până şi perii de pe cap, toţi vă sunt număraţi“ (Matei 10:29–31). Ce se poate spune despre materia cenuşie din interiorul craniului? Celulele creierului (numite neuroni) sunt atât de mici, încât nu pot fi văzute decât cu ajutorul unui microscop puternic. Imaginaţi-vă că încercaţi să număraţi nu numai neuronii, ci şi conexiunile mai mici (sinapsele) care se realizează între ei, care pot atinge cifra de 250 000 în cazul unora dintre neuroni.

Dr. Peter Huttenlocher, folosind un microscop electronic puternic, a iniţiat numărarea conexiunilor neuronale cu ocazia autopsiilor efectuate pe fetuşi, pe nou-născuţi şi pe oameni în vârstă. În mod surprinzător, toate eşantioanele, fiecare de dimensiunea unei gămălii de ac, conţineau aproape acelaşi număr de neuroni, adică aproximativ 70 000.

Apoi, dr. Huttenlocher a început să numere conexiunile neuronale, sau ale celulelor creierului, din aceste micuţe eşantioane. Neuronii prelevaţi de la un fetus aveau 124 de milioane de conexiuni; cei prelevaţi de la un nou-născut aveau 253 de milioane; cei proveniţi de la un copil de opt luni aveau 572 de milioane. Dr. Huttenlocher a descoperit că, pe măsură ce copilul creşte, numărul conexiunilor descreşte treptat.

Aceste descoperiri prezintă interes având în vedere ceea ce spune Biblia privitor la înviere (Ioan 5:28, 29). Întregul creier al unui adult conţine aproximativ un milion de miliarde de conexiuni neuronale, adică 1 urmat de 15 zerouri. Are Creatorul capacitatea de a număra aceste conexiuni şi, în plus, de a le reconstitui?

În The World Book Encyclopedia se afirmă că numărul stelelor din univers este de 200 de miliarde de miliarde, adică 2 urmat de 20 de zerouri. Creatorul cunoaşte numele fiecăreia dintre aceste stele (Isaia 40:26). Prin urmare, el deţine într-o măsură extraordinară capacitatea de a-şi aminti şi de a reconstitui conexiunile neuronale care determină amintirile şi sentimentele oamenilor pe care el decide să-i învie.

[Legenda fotografiei de la pagina 166]

Mulţi cred într-un ciclu karma, de la naştere până la moarte

[Legenda fotografiei de la pagina 171]

Alexei, fiul ţarului Nicolae al II-lea şi al Alexandrei, a moştenit hemofilia. Noi am moştenit imperfecţiunea de la strămoşul nostru, Adam

[Legenda fotografiilor de la pagina 179]

Chiar şi în timp ce permite suferinţa, Creatorul le dăruieşte oamenilor multe bucurii