Capitolul 10

Cunoaşterea exactă a adevărului creşte

MARTORII LUI IEHOVA nu au căutat să introducă noi doctrine, o nouă formă de închinare, o nouă religie. Dimpotrivă, istoria lor modernă oglindeşte eforturile lor conştiente de a preda ceea ce este scris în Biblie, Cuvântul inspirat al lui Dumnezeu. Ei arată că Biblia este baza tuturor convingerilor lor şi a modului lor de viaţă. În loc să formuleze convingeri care să oglindească tendinţele laxiste ale lumii moderne, ei au căutat să se conformeze tot mai mult învăţăturilor biblice şi practicilor creştinismului din secolul I.

La începutul anilor ’70 ai secolului trecut, Charles Taze Russell şi colaboratorii săi au întreprins un studiu serios al Bibliei. Pentru ei a devenit evident că creştinătatea deviase mult de la învăţăturile şi practicile creştinismului primitiv. Fratele Russell nu a pretins că a fost primul care şi-a dat seama de acest lucru şi a recunoscut deschis că le era îndatorat altora pentru ajutorul acordat pe parcursul primilor săi ani de studiu al Scripturilor. El a vorbit apreciativ despre lucrarea bună pe care au efectuat-o diferite mişcări din cadrul Reformei pentru a face să strălucească mai puternic lumina adevărului. El a menţionat numele unor bărbaţi mai în vârstă, de exemplu Jonas Wendell, George Stetson, George Storrs şi Nelson Barbour, care au contribuit personal şi în diferite moduri pentru a-l ajuta să înţeleagă Cuvântul lui Dumnezeu *.

El a mai spus: „Diverse doctrine pe care le susţinem noi şi care par atât de noi, de recente şi de diferite erau deja susţinute sub o formă sau alta cu mult timp în urmă, de exemplu: alegerea, graţia, restabilirea, justificarea, sfinţirea, glorificarea şi învierea“. Însă deseori se întâmpla ca un grup religios să se distingă printr-o înţelegere mai clară a unui adevăr biblic; iar un alt grup printr-un alt adevăr. Foarte des, progresul ulterior al membrilor grupului era împiedicat de faptul că aceştia erau legaţi de doctrine şi crezuri impregnate de credinţele care se dezvoltaseră în vechiul Babilon şi în Egipt sau care erau împrumutate de la filozofii greci.

Dar care grup avea să reînceapă treptat, cu ajutorul spiritului lui Dumnezeu, să se conformeze în întregime ‘modelului cuvintelor sănătoase’ la care  creştinii din secolul I ţineau atât de mult (2 Tim. 1:13)? Despre care oameni avea să se poată spune că drumul lor era „ca lumina strălucitoare, care merge mereu crescând până la miezul zilei“ (Prov. 4:18)? Cine avea să îndeplinească în realitate lucrarea poruncită de Isus: ‘Îmi veţi fi martori . . . până la marginile pământului’? Cine urmau să fie cei care nu numai că aveau să facă discipoli, dar aveau şi să-i ‘înveţe să păzească tot’ ce poruncise Isus (Fap. 1:8; Mat. 28:19, 20)? Era, într-adevăr, aproape timpul când Domnul urma să facă o deosebire netă între creştinii adevăraţi, pe care îi comparase cu grâul, şi cei falşi, pe care îi denumise neghină (de fapt, o varietate de neghină care, înainte de a se maturiza, se aseamănă foarte mult cu grâul) * (Mat. 13:24–30, 36–43)? Cine avea să se dovedească a fi „sclavul fidel şi prevăzător“ căruia Stăpânul, Isus Cristos, în timpul prezenţei sale ca Rege, avea să-i încredinţeze responsabilităţi noi în legătură cu lucrarea prezisă pentru sfârşitul acestui sistem de lucruri? — Mat. 24:3, 45–47.

Ei fac să strălucească lumina

Isus le-a poruncit discipolilor să le împărtăşească altora lumina adevărului divin pe care o primiseră de la el. „Voi sunteţi lumina lumii“, a spus el. „Să lumineze . . . lumina voastră înaintea oamenilor“ (Mat. 5:14–16; Fap. 13:47). Charles Russell şi colaboratorii săi au înţeles că aveau obligaţia să facă acest lucru.

Credeau ei că ştiau totul, că aveau lumina deplină a adevărului? La această întrebare fratele Russell a răspuns în mod explicit: „Categoric, nu; nici nu o vom avea înainte de «ziua perfect㻓 (Prov. 4:18, KJ). Deseori, ei îşi defineau convingerile scripturale drept „adevărul prezent“, nu în ideea că adevărul însuşi se schimbă, ci gândindu-se mai curând că înţelegerea acestuia este progresivă.

Aceşti zeloşi cercetători ai Bibliei nu au renunţat la ideea că există un adevăr în materie de religie. Pentru ei Iehova era „Dumnezeul adevărului“, iar Biblia era Cuvântul adevărului său (Ps. 31:5; Ios. 21:45; Ioan 17:17). Ei au înţeles că mai erau multe lucruri pe care nu le ştiau, dar aceasta nu îi împiedica să afirme cu convingere ceea ce învăţaseră din Biblie. Iar când doctrinele şi practicile religioase tradiţionale erau în contradicţie cu ceea ce găseau clar enunţat în Cuvântul inspirat al lui Dumnezeu, atunci, imitându-l pe Isus Cristos, ei demascau  minciuna, chiar dacă acest lucru le atrăgea batjocurile şi ura clerului. — Mat. 15:3–9.

Pentru ca şi alţii să tragă foloase din hrana spirituală, în iulie 1879 Charles Russell a început să publice revista Zion’s Watch Tower and Herald of Christ’s Presence (Turnul de veghere al Sionului şi Mesagerul prezenţei lui Cristos).

Biblia: într-adevăr Cuvântul lui Dumnezeu

Charles Russell avea încredere în Biblie nu pentru că accepta o opinie tradiţională care era populară la vremea aceea. Dimpotrivă, ceea ce mulţi susţineau la ora aceea era înaltul criticism. Susţinătorii acestuia puneau la îndoială credibilitatea textului biblic.

În adolescenţă, Russell fusese membru activ al Bisericii Congregaţionaliste, dar absurditatea dogmelor tradiţionale l-a făcut să devină sceptic. El a descoperit că ceea ce învăţase nu putea fi susţinut în mod satisfăcător cu Biblia. De aceea, a încetat să mai creadă în aceste dogme bisericeşti şi, totodată, în Biblie. Apoi a examinat marile religii orientale, dar şi acestea l-au dezamăgit. Atunci a început să se întrebe dacă nu cumva Biblia fusese deformată de doctrinele creştinătăţii. Încurajat de ceea ce auzise într-o seară la o întrunire de adventişti, el a început să studieze sistematic Scripturile. Ceea ce a văzut dezvăluindu-se înaintea sa era, într-adevăr, Cuvântul inspirat al lui Dumnezeu.

El a devenit profund impresionat de armonia interioară a Bibliei şi de armonia ei cu personalitatea Celui pe care ea îl prezintă drept Autorul ei divin. Pentru a-i ajuta şi pe alţii să tragă foloase din aceasta, el a scris cartea Planul divin al vârstelor, pe care a publicat-o în 1886 şi în care este tratată pe larg şi tema „Biblia: Revelaţia divină văzută în lumina raţiunii“. La sfârşitul acelui capitol, el afirma fără echivoc: „Profunzimea, puterea, înţelepciunea şi amploarea mărturiei Bibliei ne conving că nu omul, ci Dumnezeul Atotputernic este autorul planurilor şi al revelaţiilor acesteia“.

Încrederea în întreaga Biblie, considerată Cuvântul lui Dumnezeu, continuă să fie o piatră unghiulară a convingerilor Martorilor lui Iehova din timpul nostru. În lumea întreagă, ei dispun de auxiliare de studiu care le permit să examineze personal dovezile potrivit cărora ea este inspirată. Acest subiect este tratat deseori, sub diferite aspecte, în revistele lor. În 1969, ei au publicat cartea Este Biblia cu adevărat Cuvântul lui Dumnezeu? Douăzeci de ani mai târziu, cartea Biblia — Cuvântul lui Dumnezeu sau al oamenilor? a reexaminat tema autenticităţii Bibliei, a prezentat noi dovezi şi a ajuns la aceeaşi concluzie: Biblia este, într-adevăr, Cuvântul inspirat al lui Dumnezeu. O altă carte a lor, tipărită prima dată în 1963 şi actualizată în 1990 (publicată în română în 1994), este „Toată Scriptura este inspirată de Dumnezeu şi utilă“. Alte amănunte se găsesc în enciclopedia biblică Insight on the Scriptures, publicată în 1988.

 Studiind aceste materiale individual şi în congregaţie, ei au ajuns la convingerea că, deşi circa 40 de oameni au fost folosiţi de-a lungul unei perioade de 16 secole ca să consemneze ceea ce se află în cele 66 de cărţi ale Bibliei, Dumnezeu însuşi a dirijat prin spiritul său redactarea acesteia. Apostolul Pavel a scris: „Toată Scriptura este inspirată de Dumnezeu“ (2 Tim. 3:16, NW; 2 Pet. 1:20, 21). Această convingere este un factor determinant în viaţa Martorilor lui Iehova. Iată ce s-a spus despre aceasta într-un ziar englez: „În spatele fiecărui lucru pe care îl face un Martor există un motiv scriptural. De fapt, unul dintre principiile lor fundamentale este recunoaşterea faptului că Biblia este . . . veridică“.

Cunoaşterea adevăratului Dumnezeu

În timp ce studiau Scripturile, fratelui Russell şi colaboratorilor săi nu le-a trebuit mult să înţeleagă că Dumnezeul descris în Biblie nu este dumnezeul creştinătăţii. Acest lucru era important deoarece, aşa cum a spus Isus Cristos, perspectivele de viaţă eternă depindeau de cunoaşterea singurului Dumnezeu adevărat şi a celui pe care el l-a trimis, Instrumentul său principal de salvare (Ioan 17:3; Evr. 2:10). Charles Russell şi grupul care studia Biblia cu el au înţeles că dreptatea lui Dumnezeu este într-un echilibru perfect cu înţelepciunea, cu iubirea şi cu puterea sa şi că aceste atribute se regăsesc în toate lucrările sale. Bazându-se pe cunoaşterea pe care o aveau atunci despre scopul lui Dumnezeu, ei au pregătit un studiu în care explicau de ce permite Dumnezeu răul şi l-au inclus într-una din primele şi cele mai răspândite publicaţii ale lor, cartea de 162 de pagini, intitulată Food for Thinking Christians (Hrană pentru creştinii care gândesc), apărută mai întâi ca ediţie specială a Turnului de veghere din septembrie 1881, în engleză.

Studiul asupra Cuvântului lui Dumnezeu i-a ajutat să înţeleagă că Creatorul are un nume personal şi că el le dă oamenilor posibilitatea să-l cunoască şi să se bucure de o relaţie strânsă cu el (1 Cron. 28:9; Is. 55:6; Iac. 4:8). Turnul de veghere din octombrie-noiembrie 1881, în engleză, făcea următoarea remarcă: „Numele IEHOVA nu se aplică nimănui altuia decât Fiinţei Supreme — Tatăl nostru, cel pe care Isus l-a numit Tată şi Dumnezeu“. — Ps. 83:18; Ioan 20:17.

Anul următor, la întrebarea „Afirmaţi că Biblia nu învaţă că există trei persoane într-un singur Dumnezeu?“ s-a dat următorul răspuns: „Da: Dimpotrivă, ea ne spune că există un singur Dumnezeu şi Tată al Domnului nostru Isus Cristos de la care sunt toate lucrurile (sau care a creat toate lucrurile). Noi credem deci într-un singur Dumnezeu şi Tată şi, de asemenea, într-un singur Domn, Isus Cristos . . . Dar aceştia sunt doi, nu unul. Ei sunt unul în sensul că sunt în armonie. Noi credem şi într-un spirit al lui Dumnezeu . . . Dar acesta nu este o persoană, aşa cum nu sunt nici spiritul demonilor, spiritul lumii şi spiritul anticristului“. — Turnul de veghere al Sionului, iunie 1882 (engl.); Ioan 17:20–22.

 Creşterea aprecierii faţă de numele lui Dumnezeu

Treptat, Studenţii în Biblie au înţeles mai bine importanţa pe care Scripturile inspirate o acordă numelui personal al lui Dumnezeu. Acest nume a fost pus în umbră în traducerile engleze, cum ar fi Biblia catolică Douay şi Biblia protestantă King James, aşa cum s-a întâmplat mai târziu, în secolul al XX-lea, în majoritatea traducerilor în alte limbi. Dar multe traduceri, precum şi multe lucrări de referinţă biblice confirmau că numele Iehova apare de mii de ori în textul original, adică de mult mai multe ori decât orice alt nume şi mai des decât apar în totalitate titlurile Dumnezeu şi Domnul. Fiind un „popor pentru Numele Său“, aprecierea lor faţă de numele divin a crescut (Fap. 15:14). În Turnul de veghere din 1 ianuarie 1926, în engleză, ei au prezentat ceea ce considerau a fi o chestiune asupra căreia trebuia să se pronunţe fiecare om, şi anume: „Cine îl va onora pe Iehova?“

Faptul de a acorda importanţă numelui lui Dumnezeu nu era doar o chestiune cu caracter religios. Aşa cum se explica în cartea Prophecy (Profeţie) (publicată în 1929), chestiunea supremă asupra căreia trebuiau să se pronunţe toate creaturile inteligente era cea cu privire la numele şi cuvântul lui Iehova Dumnezeu. Martorii lui Iehova scot în evidenţă faptul că Biblia arată că toţi trebuie să cunoască numele lui Dumnezeu şi să-l considere sacru (Mat. 6:9; Ezec. 39:7). Acest nume trebuie curăţat de orice dezonoare cu care a fost acoperit nu numai de cei ce l-au sfidat în mod deschis pe Iehova, ci şi de cei ce l-au prezentat într-o lumină falsă prin doctrinele şi faptele lor (Ezec. 38:23; Rom. 2:24). Pe baza Scripturilor, Martorii recunosc că binele întregului univers şi al locuitorilor lui depinde de sfinţirea numelui lui Iehova.

Ei îşi dau seama că, înainte ca Iehova să intervină pentru a-i distruge pe cei răi, martorii săi au privilegiul şi datoria de a le spune altora adevărul despre el. Martorii lui Iehova fac lucrul acesta pe tot pământul. Ei îşi îndeplinesc cu atâta zel această responsabilitate, încât, în orice naţiune, cine foloseşte în mod deschis numele Iehova este considerat imediat drept Martor al lui Iehova.

Este dezvăluită falsitatea Trinităţii

Ca martori ai lui Iehova, Charles Russell şi colaboratorii săi au simţit profund responsabilitatea de a demasca învăţăturile care îl prezentau într-o lumină falsă  pe Dumnezeu, de a-i ajuta pe cei care iubeau adevărul să înţeleagă că acestea nu se bazează pe Biblie. Ei nu au fost primii care au înţeles că Trinitatea nu este scripturală *, dar şi-au dat seama că, dacă voiau să fie slujitori fideli ai lui Dumnezeu, le revenea responsabilitatea de a face cunoscut adevărul cu privire la ea. În mod curajos şi spre binele tuturor celor ce iubesc adevărul, ei au dezvăluit rădăcinile păgâne ale acestei doctrine principale a creştinătăţii.

Turnul de veghere din iunie 1882, în engleză, afirma următoarele: „Mulţi filozofi păgâni, constatând că ar fi oportun să intre în rândurile religiei în ascensiune [o formă de creştinism apostat, aprobată de împăraţii romani din secolul al IV-lea e.n.], au început a netezi calea spre ea, încercând să descopere analogii între creştinism şi păgânism, şi, astfel, să le fuzioneze. Ei au reuşit prea bine lucrul acesta. . . . Întrucât vechea teologie avea o serie de zei principali cu mulţi semizei de ambele sexe, păgâno-creştinii (dacă se poate spune aşa) s-au apucat să refacă lista pentru noua teologie. Iată de ce, la data aceea a fost inventată doctrina celor trei dumnezei — Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul şi Dumnezeu Spiritul Sfânt“.

Unii clerici s-au străduit să dea o tentă biblică învăţăturii lor, citând texte cum ar fi 1 Ioan 5:7, dar, aducând dovezi, fratele Russell a arătat că bibliştii ştiau foarte bine că o parte din acel verset era o interpolare, o inserţie apocrifă făcută de un scrib pentru a susţine o învăţătură care nu se găseşte în Scripturi. Alţi susţinători ai Trinităţii au recurs la Ioan 1:1, dar Turnul de veghere a analizat acest pasaj biblic bazându-se atât pe conţinut, cât şi pe context, ca să arate că acest pasaj nu sprijinea deloc credinţa în Trinitate. În armonie cu aceasta, în numărul din iulie 1883, Turnul de veghere spunea: „Mai multă Biblie şi mai puţine litanii ar fi făcut subiectul mai clar pentru toţi. Doctrina Trinităţii este cu totul contrară Scripturilor“.

 Fratele Russell a arătat deschis că era absurd să afirmi că crezi în Biblie şi, în acelaşi timp, să predai o doctrină ca aceea a Trinităţii, care este în contradicţie cu Biblia. De aceea, el a scris: „În ce amestec de contradicţii şi confuzie se află cei ce spun că Isus şi Tatăl sunt un singur Dumnezeu! Aceasta ar însemna că Domnul nostru Isus era un ipocrit când se afla pe pământ, că el doar se prefăcea că i se adresează lui Dumnezeu în rugăciune, deoarece El Însuşi era acest Dumnezeu. . . . Pe lângă aceasta, Tatăl a fost întotdeauna nemuritor, deci nu putea muri. Cum a putut atunci Isus să moară? Dacă Isus nu a murit, apostolii sunt toţi martori falşi când anunţă moartea şi învierea sa. Totuşi, Scripturile declară că El a murit realmente“ *.

Astfel, încă de la începutul istoriei lor moderne, Martorii lui Iehova au respins cu fermitate Trinitatea, o dogmă a creştinătăţii, preferând învăţătura Bibliei înseşi, învăţătură care este logică şi reconfortantă *. Lucrarea pe care au îndeplinit-o ei pentru a publica aceste adevăruri şi a da lumii întregi ocazia să le audă a luat o amploare neegalată până în prezent de nici un alt om sau grup.

Care este starea morţilor?

Ce viitor îi aşteaptă pe cei ce nu au acceptat măsurile luate de Dumnezeu în vederea salvării? Această întrebare l-a preocupat mult pe Charles Russell încă de tânăr. În copilărie, el credea ce spuneau preoţii despre focul iadului, gândindu-se că ei predicau Cuvântul lui Dumnezeu. El mergea noaptea să scrie cu cretă texte biblice în locuri aflate la vedere, pentru ca trecătorii care se întorceau de la muncă să poată fi avertizaţi şi salvaţi de această soartă îngrozitoare: chinul veşnic.

Mai târziu, după ce a înţeles singur ceea ce predă Biblia în realitate, el a spus următoarele cuvinte, citate de unul dintre colaboratorii săi: „Dacă Biblia predă, într-adevăr, că destinul tuturor, cu excepţia sfinţilor, este chinul veşnic, atunci lucrul acesta trebuie predicat, da, strigat în gura mare de pe acoperişuri în fiecare săptămână, în fiecare zi şi în fiecare oră; dacă ea nu predă aşa ceva, faptul acesta trebuie făcut cunoscut, iar pata infamă care dezonorează numele sfânt al lui Dumnezeu trebuie ştearsă“.

Când a început să studieze Biblia, Charles Russell a înţeles clar că iadul nu este un loc de chinuire a sufletelor după moarte. Foarte probabil, el a fost  ajutat în această privinţă de George Storrs, editorul revistei Bible Examiner, despre care fratele Russell a vorbit cu adâncă recunoştinţă în articolele sale şi care scrisese mult despre ceea ce înţelesese din Biblie cu privire la starea morţilor.

Dar ce se poate spune despre suflet? Au sprijinit Studenţii în Biblie credinţa că sufletul este o parte spirituală a omului, ceva care continuă să trăiască după moartea corpului? Dimpotrivă, în 1903, Turnul de veghere, în engleză, declara: „Să observăm bine: lecţia nu este că omul are un suflet, ci că omul este un suflet, o fiinţă. Să luăm un exemplu din natură: aerul pe care îl respirăm se compune din oxigen şi azot, dintre care nici unul nu este atmosferă, sau aer; dar când acestea două se combină în proporţii chimice corespunzătoare, rezultatul este atmosfera. La fel este şi cu sufletul. Dumnezeu ne vorbeşte pornind de la acest punct de vedere, şi anume că fiecare dintre noi este un suflet. El nu se adresează nici corpului nostru, nici suflării noastre de viaţă, ci ni se adresează nouă ca fiinţe inteligente, sau suflete. Când a pronunţat sentinţa pentru încălcarea legii sale, el nu s-a adresat în mod specific corpului lui Adam, ci omului, sufletului, fiinţei inteligente: «Tu!» «În ziua în care [tu] vei mânca din el, [tu] vei muri negreşit». «Sufletul care păcătuieşte, acela va muri». — Gen. 2:17; Ezec. 18:20“. Aceasta era în armonie cu ceea ce Turnul de veghere, în engleză, afirmase încă din aprilie 1881 *.

Atunci, cum a apărut credinţa în nemurirea inerentă a sufletului uman? Cine a fost autorul ei? După ce a consultat cu atenţie Biblia şi istoria religioasă, fratele Russell a scris în Turnul de veghere din 15 aprilie 1894: „Evident, aceasta nu provine din Biblie . . . Biblia spune clar că omul este muritor, că poate să moară. . . . Răsfoind paginile istoriei, aflăm că, deşi doctrina nemuririi sufletului nu este predată de martorii inspiraţi ai lui Dumnezeu, ea este chintesenţa tuturor religiilor păgâne. . . . Nu este deci adevărat că Socrate şi Platon au fost primii care au predat această doctrină: a existat un învăţător care i-a precedat pe amândoi şi care este mult mai capabil. . . . Prima menţiune a acestei învăţături false se găseşte în cea mai veche istorie cunoscută de om: Biblia. Învăţătorul mincinos a fost Satan“ *.

 Focul iadului este stins

Dorind cu ardoare să şteargă de pe numele lui Dumnezeu pata infamă lăsată de învăţătura despre chinul veşnic în focul iadului, fratele Russell a scris un tract cu tema „Învaţă Scripturile că plata păcatului este chinul veşnic?“ (The Old Theology, 1889). În el se putea citi:

„Teoria despre chinul veşnic este de origine păgână, dar pentru păgâni ea nu era o doctrină necruţătoare, aşa cum a devenit mai târziu, în timpul integrării ei treptate în pseudocreştinism, când acesta a asimilat filozofiile păgâne în secolul al II-lea. Nu-i rămânea marii apostazii decât să adauge la filozofia păgână amănuntele oribile în care atât de mulţi oameni cred azi, să le picteze pe pereţii bisericilor, aşa cum s-a întâmplat în Europa, să le treacă în crezurile şi cântările lor şi să pervertească de aşa manieră Cuvântul lui Dumnezeu încât să dea un aparent sprijin divin blasfemiei care îl dezonorează pe Dumnezeu. Aşadar, lumea credulă de azi nu o primeşte ca moştenire de la Domnul sau de la apostoli sau de la profeţi, ci de la spiritul de compromis care a sacrificat adevărul şi raţiunea şi a pervertit cu neruşinare doctrinele creştinismului printr-o ambiţie profanatoare şi printr-o luptă pentru putere, bogăţie şi superioritate numerică. Chinul veşnic ca pedeapsă pentru păcat era necunoscut patriarhilor din antichitate, era necunoscut profeţilor evrei şi era necunoscut Domnului şi apostolilor; totuşi, el constituie doctrina principală a pseudocreştinismului de la marea apostazie încoace: flagelul  prin care credulii, ignoranţii şi superstiţioşii lumii au fost ţinuţi într-o ascultare servilă până la tiranie. La chinul veşnic erau condamnaţi toţi cei ce opuneau rezistenţă Bisericii de la Roma sau dispreţuiau autoritatea acesteia, iar ea, în măsura în care îi stătea în putere, începea să-i facă să îl resimtă în viaţa prezentă“.

Fratele Russell era perfect conştient de faptul că majoritatea oamenilor cu judecată nu credeau cu adevărat în doctrina despre focul iadului. Dar, aşa cum a remarcat el în 1896 în broşura What Say the Scriptures About Hell? (Ce spun Scripturile despre iad?), „deoarece ei cred că Biblia o predă, orice pas înainte spre adevărata înţelegere şi bunătate frăţească . . . este în majoritatea cazurilor un pas care îi îndepărtează de Cuvântul lui Dumnezeu, pe care ei, în mod fals, îl acuză că predă acest lucru“.

Pentru a-i atrage înapoi la Cuvântul lui Dumnezeu pe oamenii care gândesc, el a prezentat în această broşură toate versetele din King James Version în care apărea cuvântul iad, pentru ca cititorii să poată vedea singuri ce conţineau ele, iar apoi a afirmat: „Mulţumită lui Dumnezeu, nu găsim nici un loc de chin veşnic, despre care predau în mod eronat crezurile, culegerile de cântări şi mulţi predicatori. Totuşi, am găsit un «iad» — şeol, hades — la care a fost condamnată toată rasa umană din cauza păcatului lui Adam şi din care toţi sunt răscumpăraţi prin intermediul morţii Domnului nostru; iar acest «iad» este mormântul, moartea. Apoi găsim încă un «iad» (gheena — moartea a doua — distrugerea completă), care ne este prezentat drept pedeapsa irevocabilă pentru toţi cei care, după ce au fost răscumpăraţi şi aduşi la cunoaşterea deplină a adevărului şi la capacitatea deplină de a asculta de el, preferă totuşi moartea, alegând să se opună lui Dumnezeu şi dreptăţii sale. Iar inima noastră zice: Amin. Adevărate şi drepte sunt căile tale, Rege al naţiunilor! Cine nu te va venera, O, Doamne, şi nu va glorifica numele tău? Fiindcă tu eşti cu desăvârşire sfânt. Şi toate naţiunile vor veni şi se vor prosterna înaintea ta, deoarece acţiunile tale drepte sunt manifestate“. — Apoc. 15:3, 4.

Ceea ce preda el îi irita şi îi punea în încurcătură pe clericii creştinătăţii. În 1903, el a fost provocat la o dezbatere publică. Starea morţilor a fost una dintre temele tratate în dezbaterile care au avut loc între Charles Russell şi dr. E. Eaton, purtătorul de cuvânt al unei alianţe neoficiale a pastorilor protestanţi din vestul Pennsylvaniei.

Pe parcursul dezbaterilor, fratele Russell a susţinut cu fermitate că „moartea este moarte şi că dragii noştri dispăruţi sunt realmente morţi, că nu sunt vii nici cu îngerii, nici cu demonii într-un loc de disperare“. Pentru a susţine această teză, el a citat texte biblice cum ar fi: Eclesiastul 9:5, 10; Romani 5:12; 6:23; şi Geneza 2:17. El a mai spus: „Aceste texte sunt în deplină armonie cu ceea ce dumneavoastră, eu şi orice persoană raţională şi cu mintea sănătoasă din lume va admite că este personalitatea raţională şi veritabilă a  Dumnezeului nostru. Ce se spune despre Tatăl nostru ceresc? Că este drept, că este înţelept, că este iubitor, că este puternic. Toţi creştinii vor recunoaşte aceste atribute ale personalităţii divine. Dacă aşa stau lucrurile, ne-am putea imagina din vreun sens al termenului, că Dumnezeu este drept şi totuşi capabil să pedepsească o creatură a propriei Sale mâini pentru toată eternitatea, oricare ar fi fost păcatul ei? Nu fac o apologie a păcatului; eu însumi nu trăiesc în păcat şi nu predic niciodată păcatul. . . . Dar vă spun că toţi aceşti oameni din jurul nostru despre care fratele nostru [dr. Eaton] spune că poluează aerul cu blasfemiile lor despre Dumnezeu şi despre numele sfânt al lui Isus Cristos sunt toţi oameni cărora li s-a predat doctrina chinului veşnic. Şi toţi asasinii, hoţii şi răufăcătorii din penitenciare au învăţat această doctrină. Aceste doctrine sunt rele; de mult timp ele fac rău lumii; ele nu fac deloc parte din învăţătura Domnului, iar obscurantismul epocii întunericului încă nu s-a risipit dinaintea ochilor dragului nostru frate“.

Se relatează că, după dezbatere, un cleric care asistase la aceasta i-a spus fratelui Russell: „Sunt bucuros să văd că aţi îndreptat jetul de apă asupra iadului ca să stingeţi focul“.

Pentru a face şi mai multă publicitate adevărului despre starea morţilor, fratele Russell a participat, între 1905 şi 1907, la o lungă serie de adunări de o zi la care a ţinut discursul public „Până în infern şi înapoi. Cine se află acolo? Speranţă de întoarcere pentru mulţi“. Titlul stârnea curiozitatea şi a atras atenţia într-un mod remarcabil. În Statele Unite şi Canada, atât în oraşele mari, cât şi în cele mici, sălile unde s-a ţinut această cuvântare erau arhipline.

Printre cei care au fost profund mişcaţi de ceea ce spune Biblia despre starea morţilor era şi un student din Cincinnati (Ohio) care se pregătea să devină pastor presbiterian. În 1913, el a primit de la fratele său de corp broşura Where Are the Dead? (Unde sunt morţii?), scrisă de John Edgar, un Student în Biblie care era şi medic în Scoţia. Studentul care a primit această broşură era Frederick Franz. După ce a citit-o cu atenţie, el a afirmat hotărât: „Acesta este adevărul“. Fără să ezite, el a dat o nouă orientare vieţii sale şi s-a angajat în ministerul cu timp integral ca evanghelizator colportor. În 1920 a început să lucreze  la sediul mondial al Societăţii Watch Tower. La mulţi ani după aceea el a devenit membru al Corpului de Guvernare al Martorilor lui Iehova, iar, mai târziu, preşedinte al Societăţii Watch Tower.

Jertfa de răscumpărare a lui Isus Cristos

Studiind Scripturile, fratele Russell şi colaboratorii săi au început, în 1872, să analizeze mai îndeaproape restabilirea din punctul de vedere al răscumpărării oferite de Isus Cristos (Fap. 3:​21). Ce bucurie a fost pentru el să citească în Evrei 2:9 că ‘Isus, prin harul lui Dumnezeu, a gustat moartea pentru toţi’! Aceasta nu l-a determinat să creadă în salvarea universală, deoarece ştia tot din Scripturi că, pentru a fi salvat, trebuie să exerciţi credinţă în Isus Cristos (Fap. 4:12; 16:31). Dar el a început să înţeleagă, deşi nu dintr-o dată, ce ocazie minunată i se oferea omenirii prin jertfa de răscumpărare a lui Isus Cristos. Aceasta le dădea oamenilor posibilitatea de a obţine ceea ce pierduse Adam: perspectiva vieţii veşnice în perfecţiune umană. Fratele Russell nu a rămas indiferent în privinţa aceasta: el a înţeles semnificaţia profundă a răscumpărării şi a susţinut-o energic chiar şi atunci când colaboratorii săi apropiaţi au permis ca ideile filozofice să le corupă gândirea.

La jumătatea anului 1878, fratele Russell era de aproape un an şi jumătate redactor-şef adjunct al revistei Herald of the Morning (Mesagerul dimineţii), al cărei redactor-şef era Nelson Barbour. Dar când, în ediţia din august 1878 a revistei lor, Barbour a depreciat învăţătura scripturală despre răscumpărare, Russell a reacţionat apărând energic acest adevăr biblic fundamental.

Sub titlul „Răscumpărarea“, Barbour arătase ce credea despre această învăţătură: „Când James îşi muşcă sora, îi spun băiatului meu sau unuia dintre servitori: prinde o muscă, străpunge-o cu un ac cu gămălie şi înfige-l în perete, iar eu îl voi ierta pe James. Aceasta ilustrează doctrina substituirii“. Deşi afirma că el crede în răscumpărare, Barbour considera că ideea potrivit căreia Cristos a plătit prin moartea sa pedeapsa pentru păcat pentru descendenţii lui Adam era „nescripturală şi dezgustătoare după toate concepţiile noastre despre dreptate“ *.

Chiar în numărul următor al revistei Herald of the Morning (septembrie 1878), fratele Russell a arătat că are mari rezerve faţă de ceea ce scrisese Barbour. Russell a analizat ceea ce spun în realitate Scripturile şi coerenţa lor cu „perfecţiunea dreptăţii [lui Dumnezeu] şi, în final, marea sa îndurare şi iubire“ exprimate prin intermediul răscumpărării (1 Cor. 15:3; 2 Cor. 5:18, 19; 1 Pet. 2:24; 3:18; 1 Ioan 2:2). În primăvara următoare, după eforturi repetate de a-l ajuta pe Barbour să vadă lucrurile din punct de vedere scriptural, Russell a încetat să mai sprijine revista Herald; cu numărul din iunie 1879, numele său nu a mai figurat ca redactor-şef adjunct al revistei. Poziţia sa curajoasă,  lipsită de compromis, în legătură cu această învăţătură biblică fundamentală a avut efecte de mare răsunet.

De-a lungul întregii lor istorii moderne, Martorii lui Iehova au susţinut cu consecvenţă învăţătura scripturală despre răscumpărare. Chiar primul număr al revistei Turnul de veghere al Sionului (iulie 1879, în engleză) sublinia faptul că „meritul la Dumnezeu depinde de . . . jertfa perfectă a lui Cristos“. În 1919, la un congres organizat de International Bible Students Association la Cedar Point (Ohio), pe program erau tipărite cu litere groase cuvintele „Bine aţi venit, voi toţi care credeţi în marea jertfă de răscumpărare!“. Şi azi, pagina a doua a Turnului de veghere îndreaptă atenţia asupra răscumpărării, spunând următoarele despre scopul acestei reviste: „Îşi îndeamnă cititorii să creadă în Regele instalat de Dumnezeu, Isus Cristos, . . . care, cu preţul propriului său sânge, i-a deschis omenirii calea spre viaţă eternă“.

Progresivi, nu legaţi de un crez

Înţelegerea clară a Cuvântului lui Dumnezeu nu a avut loc dintr-o dată. În multe cazuri, Studenţii în Biblie au sesizat un detaliu al adevărului, fără să vadă însă imaginea completă. Totuşi, ei erau dornici să înveţe. Nu erau legaţi de un crez; erau progresivi. Ceea ce învăţau le comunicau altora. Nu îşi atribuiau meritul pentru ceea ce predau; ei căutau să fie „învăţaţi de Iehova“ (Ioan 6:45, NW). Ei şi-au dat seama că Iehova va face posibilă înţelegerea detaliilor scopului său la timpul său şi în felul său. — Dan. 12:9; compară cu Ioan 16:12, 13.

Când se învaţă lucruri noi este nevoie de modificarea propriului punct de vedere. Pentru a recunoaşte greşelile şi a face schimbări utile este nevoie de umilinţă. Această calitate şi roadele produse de ea îi sunt plăcute lui Iehova, iar un comportament de felul acesta îi atrage cu siguranţă pe cei ce iubesc adevărul (Ţef. 3:12). Însă lucrul acesta este ridiculizat de cei ce se mândresc cu crezurile care au rămas neschimbate de multe secole, deşi ele au fost formulate de oameni imperfecţi.

Modul întoarcerii Domnului

Pe la jumătatea anilor ’70 ai secolului trecut, fratele Russell şi cei care examinau cu asiduitate Scripturile împreună cu el au înţeles că Domnul, la venirea sa, va fi invizibil ochilor umani. — Ioan 14:3, 19.

Mai târziu, fratele Russell a spus: „Am fost foarte mâhniţi de eroarea adventiştilor, care îl aşteptau pe Cristos în carne şi predau că lumea şi toţi cei ce sunt în ea, cu excepţia adventiştilor, vor fi mistuiţi de foc în 1873 sau 1874 şi al căror calcul de date, deziluzii şi idei în general sumare cu privire la scopul şi modul venirii sale a adus, într-o oarecare măsură, ruşinea asupra noastră şi asupra tuturor acelora care tânjeau după Regatul său apropiat şi îl proclamau. Tocmai aceste idei greşite cu privire la scopul şi modul întoarcerii Domnului m-au determinat să scriu broşura «The Object and Manner of Our Lord’s Return» (Scopul şi modul întoarcerii Domnului nostru)“. Această broşură a fost  publicată în 1877. Fratele Russell a dispus tipărirea şi distribuirea a 50 000 de exemplare.

În această broşură, el a scris: „Credem că Scripturile ne învaţă următoarele: La venirea Sa şi o anumită perioadă după venirea Sa, El va rămâne invizibil; după aceea, el se va manifesta sau se va arăta sub diferite forme şi executând judecăţi, astfel încât «orice ochi îl va vedea»“. În sprijinul acestei afirmaţii, el a analizat unele versete, ca Faptele 1:11 („va veni în acelaşi fel cum L-aţi văzut mergând“, adică neobservat de lume) şi Ioan 14:19 („încă puţin şi lumea nu Mă va mai vedea“). Fratele Russell s-a referit şi la faptul că The Emphatic Diaglott (Biblie publicată pentru prima dată în formă completă în 1864, cu o traducere engleză interliniară cuvânt cu cuvânt) demonstra că termenul grecesc parousía însemna „prezenţă“. Analizând folosirea acestui termen în Biblie, Russell a explicat în broşura sa: „Cuvântul grecesc folosit în general pentru a indica a doua venire — parousia, deseori tradus prin venire — semnifică în mod invariabil prezenţa în persoană a cuiva care e deja venit, sosit, şi nu înseamnă niciodată pe cale de a veni, sens în care folosim cuvântul venire“.

Vorbind despre scopul prezenţei lui Cristos, Russell a explicat că aceasta nu era ceva ce putea să se împlinească într-un singur moment care ar fi zguduit lumea. „A doua venire, la fel ca prima, a scris el, cuprinde o perioadă de timp şi nu este un eveniment de o clipă.“ Pe parcursul acestei perioade, a scris el, membrii ‘turmei mici’ îşi vor primi recompensa cu Domnul în calitate de comoştenitori în Regatul său; altora, poate miliarde la număr, li se va da posibilitatea de a obţine viaţă perfectă pe un pământ readus la o frumuseţe edenică. — Luca 12:32.

În numai câţiva ani, continuând să studieze Scripturile, Russell şi-a dat seama că Cristos nu numai că avea să se întoarcă în mod invizibil, dar şi că va rămâne invizibil, chiar şi când îşi va manifesta prezenţa prin executarea judecăţii împotriva celor răi.

În 1876, când a citit prima dată un exemplar al revistei Herald of the Morning, Russell a înţeles că mai exista un grup de persoane care credeau pe atunci că întoarcerea lui Cristos avea să fie invizibilă şi care asociau această întoarcere cu binecuvântări pentru toate familiile pământului. În cele din urmă, şi Russell s-a lăsat convins de domnul Barbour, redactorul-şef al acestei publicaţii, că prezenţa invizibilă a lui Cristos începuse în 1874 *. Mai târziu,  el a atras atenţia asupra acestui fapt prin subtitlul „Mesagerul prezenţei lui Cristos“, care apărea pe coperta revistei Zion’s Watch Tower.

Recunoaşterea faptului că prezenţa lui Cristos era invizibilă a devenit un fundament important pe care avea să se bazeze înţelegerea multor profeţii biblice. Studenţii în Biblie din perioada aceea au înţeles că prezenţa Domnului trebuia să fie un lucru de importanţă majoră pentru toţi creştinii adevăraţi (Mar. 13:33–37). Ei manifestau un viu interes faţă de întoarcerea Stăpânului şi erau conştienţi că aveau responsabilitatea de a o face cunoscută, dar încă nu înţelegeau cu claritate toate detaliile. Însă ceea ce spiritul lui Dumnezeu le-a permis să înţeleagă foarte devreme era, într-adevăr, extraordinar. Unul dintre aceste adevăruri se referea la o dată foarte importantă indicată de profeţiile biblice.

Sfârşitul timpurilor neamurilor

De vreme îndelungată, cronologia biblică îi interesa mult pe cei ce studiau Biblia. Comentatorii exprimaseră diferite opinii asupra profeţiei lui Isus despre „timpurile neamurilor“ şi asupra consemnării făcute de profetul Daniel cu privire la visul lui Nebucadneţar despre trunchiul copacului legat pentru „şapte timpuri“. — Luca 21:24; Dan. 4:10–17.

Deja în 1823, John Brown, a cărui lucrare a fost publicată la Londra, a calculat că durata celor „şapte timpuri“ din Daniel, capitolul 4, era de 2 520 de ani. Dar el nu a înţeles clar data la care începuse perioada profetică sau la care urma să se sfârşească. Totuşi, el a făcut o legătură între aceste „şapte timpuri“ şi timpurile neamurilor din Luca 21:24. În 1844, E. Elliott, un preot britanic, a atras atenţia asupra anului 1914 ca dată posibilă pentru sfârşitul celor „şapte timpuri“ din Daniel, dar el a propus şi o altă soluţie care indica data Revoluţiei franceze. În 1849, Robert Seeley, din Londra, a rezolvat problema într-un mod asemănător. În sfârşit, prin 1870, o publicaţie editată de Joseph Seiss şi colaboratorii săi şi tipărită la Philadelphia (Pennsylvania) prezenta calcule care indicau că 1914 era o dată semnificativă, chiar dacă raţionamentul pe care îl conţinea publicaţia pornea de la o cronologie pe care Charles Russell a respins-o ulterior.

Apoi, în numerele din august, septembrie şi octombrie 1875 ale revistei Herald of the Morning, Nelson Barbour a contribuit la armonizarea detaliilor semnalate de alţii. Folosind cronologia compilată de Christopher Bowen, un preot din Anglia, şi publicată de E. Elliott, Barbour a arătat că începutul timpurilor neamurilor coincide cu detronarea regelui Zedechia profeţită în Ezechiel 21:25, 26 şi a indicat că 1914 va marca sfârşitul timpurilor neamurilor.

La începutul anului 1876, Charles Russell a primit un exemplar al publicaţiei Herald of the Morning. El i-a scris imediat lui Barbour, iar apoi, în timpul verii, s-a întâlnit cu el la Philadelphia pentru a discuta, printre altele, despre timpurile profetice. La scurt timp după aceea, într-un articol intitulat „Timpurile neamurilor: Când se vor sfârşi?“, Russell a tratat şi el acest subiect  bazându-se pe Scripturi şi a afirmat că, potrivit dovezilor, „cele şapte timpuri se vor sfârşi în 1914 e.n.“. Acest articol a fost tipărit în Bible Examiner * din octombrie 1876. Cartea Three Worlds, and the Harvest of This World, publicată în 1877 de Nelson Barbour în colaborare cu Charles Russell, trăgea aceeaşi concluzie. După aceea, în unele dintre primele numere ale Turnului de veghere, de pildă în cele din decembrie 1879 şi iulie 1880, s-a arătat că 1914 e.n. va fi un an foarte important din punctul de vedere al profeţiilor biblice. În 1889, capitolul al patrulea din volumul al II-lea al cărţii Zorii Mileniului (care a fost numită mai târziu Studii în Scripturi) a fost dedicat în întregime subiectului „Timpurile neamurilor“. Dar ce avea să însemne sfârşitul timpurilor neamurilor?

Studenţii în Biblie nu erau absolut siguri cu privire la ce avea să se întâmple. Ei erau convinşi că rezultatul nu va fi arderea pământului şi distrugerea vieţii umane. Dimpotrivă, ei ştiau că el va marca un moment semnificativ în legătură cu domnia divină. La început, ei credeau că până la data aceea Regatul lui Dumnezeu va fi ajuns la dominaţie totală, universală. Când aceasta nu s-a întâmplat, credinţa lor în profeţiile biblice care indicau acea dată nu s-a clătinat. Ei au ajuns în schimb la concluzia că data respectivă indicase doar un punct de plecare în ce priveşte domnia Regatului.

În mod asemănător, ei au mai crezut la început că data aceea va fi precedată de tulburări mondiale ce vor culmina cu anarhia (care, potrivit înţelegerii lor, corespundea cu războiul „zilei celei mari a Dumnezeului Celui Atotputernic“; Apoc. 16:14). Dar apoi, cu zece ani înainte de 1914, Turnul de veghere, în engleză, a emis ipoteza că tulburările mondiale care vor declanşa distrugerea instituţiilor omeneşti vor surveni imediat după sfârşitul timpurilor neamurilor. Ei aşteptau ca anul 1914 să fie un punct de cotitură pentru Ierusalim, deoarece profeţia spusese că „Ierusalimul va fi călcat în picioare“ până se vor împlini timpurile neamurilor. Văzând că anul 1914 se apropia şi că ei nu erau încă morţi ca oameni şi nu fuseseră încă ‘răpiţi în nori’ pentru a-l întâmpina pe Domnul — aşa cum crezuseră —, ei au nutrit speranţa arzătoare că schimbarea lor va surveni la sfârşitul timpurilor neamurilor. — 1 Tes. 4:17.

Cu trecerea anilor, ei au examinat şi reexaminat Scripturile, credinţa lor în profeţii a rămas tare şi nu s-au reţinut să spună ce aşteptau să se întâmple. Chiar dacă rezultatele au fost mai mult sau mai puţin bune, ei s-au străduit să nu fie dogmatici cu privire la detaliile care nu erau direct menţionate în Scripturi.

A sunat ‘ceasul deşteptător’ prea devreme?

Fără îndoială, în 1914 în lume au izbucnit mari tulburări odată cu declanşarea primului război mondial, care, timp de mulţi ani, a fost numit în termeni  simpli Războiul cel Mare, dar acesta nu a dus imediat la răsturnarea tuturor guvernelor umane existente. În evenimentele din Palestina care s-au derulat după 1914, Studenţii în Biblie credeau că vedeau dovezi de schimbări semnificative pentru Israel. Dar au trecut luni şi apoi ani, iar Studenţii în Biblie nu şi-au primit răsplata cerească aşa cum se aşteptaseră. Care a fost reacţia lor?

Turnul de veghere din 1 februarie 1916 a atras în mod special atenţia asupra datei de 1 octombrie 1914, spunând: „Aceasta a fost ultima dată pe care cronologia biblică a indicat-o în legătură cu evenimentele Bisericii. Ne-a spus Domnul că vom fi luaţi [la cer] în momentul acela? Nu. Ce a spus el? Cuvântul său şi împlinirea profeţiilor păreau să indice fără echivoc că această dată a marcat sfârşitul timpurilor neamurilor. Am dedus din aceasta că «schimbarea» Bisericii va avea loc la data aceea sau înaintea ei. Dar Dumnezeu nu ne-a spus că va fi aşa. El ne-a permis să ajungem la această concluzie, iar noi credem că aceasta s-a dovedit a fi un test necesar pentru sfinţii dragi ai lui Dumnezeu de pretutindeni“. Dar au dovedit aceste evenimente că speranţa lor glorioasă era zadarnică? Nu. Ele au indicat pur şi simplu că nu totul se întâmpla atât de repede cum se aşteptau ei.

Cu câţiva ani înainte de 1914, Russell scrisese: „Cronologia (profeţiile cronologice în general) nu avea, desigur, drept scop să dea poporului lui Dumnezeu informaţii cronologice exacte de-a lungul tuturor secolelor. Evident, ea trebuia să servească mai curând drept ceas deşteptător pentru a-l trezi pe poporul lui Dumnezeu şi a-i insufla energie la timpul potrivit. . . . Dar să presupunem, de exemplu, că octombrie 1914 ar trece fără să survină vreo cădere serioasă a puterii neamurilor. Ce ar confirma sau infirma aceasta? Nu ar infirma nici un aspect al Planului divin al vârstelor. Preţul răscumpărării plătit complet la Golgota ar rămâne mereu o garanţie a împlinirii finale a marelui program divin al restabilirii omenirii. «Chemarea de sus» a membrilor Bisericii de a suferi cu Răscumpărătorul şi de a fi glorificaţi cu el ca membre ale lui sau ca Mireasă a lui ar rămâne mereu aceeaşi. . . . Singurul lucru afectat de cronologie ar fi timpul împlinirii acestor speranţe glorioase pentru Biserică şi pentru lume. . . . Şi dacă data aceea ar trece, lucrul acesta nu ar dovedi decât că «ceasul nostru deşteptător» a sunat puţin mai devreme. Am considera o mare catastrofă faptul că ceasul nostru deşteptător ne-a trezit cu câteva momente mai devreme în dimineaţa unei zile atât de mari şi de pline de bucurie şi de plăcere? Cu siguranţă, nu!“

Dar acel „ceas deşteptător“ nu sunase prea devreme. În realitate, experienţele la care îi trezise „ceasul“ nu au fost cele pe care le aşteptaseră ei.

Câţiva ani mai târziu, când lumina a devenit mai strălucitoare, ei au recunoscut următoarele: „Mulţi dintre sfinţii dragi credeau că toată lucrarea era îndeplinită. . . . Ei s-au bucurat de dovada clară că lumea se sfârşise, că regatul  cerurilor era aproape şi că ziua eliberării lor se apropia. Dar ei au trecut cu vederea că mai trebuia făcut ceva. Vestea bună pe care ei o primiseră trebuia comunicată altora, deoarece Isus poruncise: «Evanghelia aceasta a împărăţiei va fi predicată în toată lumea ca o mărturie pentru toate popoarele. Şi atunci va veni sfârşitul» (Matei 24:14)“. — Turnul de veghere din 1 mai 1925, în engleză.

Pe măsură ce se derulau evenimentele de după 1914, iar Studenţii în Biblie le comparau cu ceea ce le spusese Stăpânul, ei au ajuns să înţeleagă treptat că trăiau în ultimele zile ale vechiului sistem şi aceasta începând din 1914. Ei au înţeles, de asemenea, că prezenţa invizibilă a lui Cristos a început în 1914, nu în sensul că el revenise personal (fie şi în mod invizibil) în vecinătatea pământului, ci în sensul că îşi îndreptase atenţia spre pământ ca Rege în exerciţiu. Ei au înţeles şi au acceptat marea responsabilitate ce le revenea: predicarea ‘acestei veşti bune a regatului’ ca mărturie pentru toate naţiunile în timpul acestei perioade critice a istoriei omenirii. — Mat. 24:3–14, NW.

Care era cu exactitate mesajul Regatului pe care ei trebuiau să-l predice? Se deosebea acesta de mesajul creştinilor din secolul I?

 Regatul lui Dumnezeu, singura speranţă a omenirii

Ca urmare a studierii atente a Cuvântului lui Dumnezeu, Studenţii în Biblie care colaborau cu fratele Russell au înţeles că Regatul lui Dumnezeu era guvernul pe care Iehova promisese că îl va instaura prin intermediul Fiului său pentru binecuvântarea omenirii. Lui Isus Cristos, în cer, i se va alătura o „turmă mică“ ai cărei membri vor domni cu el, fiind aleşi de Dumnezeu dintre oameni. Ei au înţeles că acest guvern va fi reprezentat de oameni fideli din vechime care vor sluji ca prinţi pe tot pământul. Aceştia au fost numiţi „merituoşii din vechime“. — Luca 12:32; Dan. 7:27; Apoc. 20:6; Ps. 45:16.

Creştinătatea preda de mult timp ‘dreptul divin al regilor’ ca mijloc de a-i ţine pe oameni în supunere. Dar Studenţii în Biblie au înţeles din Scripturi că viitorul guvernelor umane nu era asigurat prin nici o garanţie divină. În armonie cu ceea ce învăţau ei, Turnul de veghere din decembrie 1881, în engleză, a spus: „Instaurarea acestui regat va însemna, desigur, răsturnarea tuturor regatelor pământului, deoarece ele sunt toate — chiar şi cele mai bune dintre ele — întemeiate pe nedreptate, pe drepturi inegale, pe oprimarea multora şi pe favorizarea câtorva, după cum citim: «El va sfărâma în bucăţi şi va mistui toate aceste regate şi el va dura veşnic»“. — Dan. 2:44.

Referitor la modul în care aceste regate opresive vor fi sfărâmate, Studenţii în Biblie mai aveau încă mult de învăţat. Ei încă nu înţelegeau bine cum vor fi extinse asupra întregii omeniri foloasele Regatului lui Dumnezeu. Dar ei nu confundau Regatul lui Dumnezeu cu un sentiment vag al inimii, nici cu dominaţia unei ierarhii religioase exercitate prin intermediul braţului laic al Statului.

În 1914, slujitorii fideli ai lui Dumnezeu din era precreştină nu au fost înviaţi pe pământ ca reprezentanţi princiari ai Regelui mesianic, aşa cum se credea, şi nici membrii rămăşiţei ‘turmei mici’ nu s-au alăturat lui Cristos în Regatul ceresc în anul acela. Cu toate acestea, Turnul de veghere din 15 februarie 1915, în engleză, a afirmat plin de încredere că 1914 a fost momentul fixat în care „Domnul nostru trebuia să-şi asume marea Lui putere şi să-şi înceapă domnia“, punând, astfel, capăt mileniilor de dominaţie neîntreruptă a neamurilor. În numărul din 1 iulie 1920, Turnul de veghere, în engleză, a reafirmat acest punct de vedere şi l-a pus în legătură cu vestea bună despre care Isus a profeţit că va fi proclamată pe tot pământul înainte de a veni sfârşitul (Mat. 24:14). La congresul ţinut de Studenţii în Biblie la Cedar Point (Ohio) în 1922, această explicaţie a fost confirmată printr-o rezoluţie publică, iar fratele Rutherford i-a îndemnat pe cei prezenţi: „Vestiţi, vestiţi, vestiţi Regele şi regatul său“.

Totuşi, la vremea aceea, Studenţii în Biblie considerau că instaurarea Regatului, stabilirea completă în cer a acestuia, nu va avea loc înainte ca ultimii  membri ai miresei lui Cristos să fie glorificaţi. Un mare progres s-a realizat deci când, în 1925, a apărut în Turnul de veghere din 1 martie articolul „Naşterea naţiunii“. Acesta era un studiu care clarifica Apocalipsa, capitolul 12. Articolul prezenta dovezi că Regatul mesianic fusese născut, sau instaurat, în 1914, că atunci Cristos începuse să domnească pe tronul său ceresc şi că, după aceea, Satan a fost aruncat din cer în vecinătatea pământului. Aceasta era vestea bună care trebuia proclamată: Regatul lui Dumnezeu era deja în funcţiune. Această înţelegere mai clară i-a stimulat pe aceşti proclamatori ai Regatului să predice până în cele mai îndepărtate părţi ale pământului.

Prin toate mijloacele potrivite, poporul lui Iehova a depus mărturie despre faptul că numai Regatul lui Dumnezeu poate aduce o uşurare durabilă şi poate rezolva problemele adânc înrădăcinate care chinuie omenirea. În 1931, acest mesaj a fost prezentat de Joseph Rutherford într-o emisiune radiodifuzată de cea mai vastă reţea internaţională care existase până atunci. Textul acestui discurs a fost, de asemenea, publicat în multe limbi, în broşura Regatul, speranţa lumii, care în câteva luni a fost distribuită în milioane de exemplare. Pe lângă o largă difuzare în public, s-au depus eforturi speciale pentru a înmâna această broşură politicienilor, oamenilor de afaceri proeminenţi şi clericilor.

Printre altele, în broşură se spunea: „Actualele guverne nedrepte ale lumii nu pot oferi nici o speranţă oamenilor. Potrivit judecăţii lui Dumnezeu, ele trebuie să piară. Aşadar, speranţa lumii — unica ei speranţă — este Regatul, sau guvernul, drept al lui Dumnezeu, avându-l pe Isus Cristos drept Conducător invizibil“. Ei au înţeles că acest Regat va aduce adevărata pace şi securitate omenirii şi că, sub domnia lui, pământul va deveni un adevărat paradis, în care nu va mai exista nici boală, nici moarte. — Apoc. 21:4, 5.

Vestea bună a Regatului lui Dumnezeu continuă să fie un element esenţial pentru Martorii lui Iehova. Începând cu numărul din 1 martie 1939, în engleză, revista lor principală, publicată în prezent în peste 110 limbi, poartă titlul Turnul de veghere anunţă Regatul lui Iehova.

Dar înainte ca domnia Regatului să transforme pământul într-un paradis, prezentul sistem rău trebuie să dispară. În ce mod?

Războiul zilei celei mari a Dumnezeului Atotputernic

Războiul mondial care a început în 1914 a zguduit din temelii sistemul de lucruri existent. Se părea că evenimentele urmau să se desfăşoare aşa cum se aşteptau Studenţii în Biblie.

Cu ani înainte, în august 1880, fratele Russell scrisese: „După părerea noastră, înainte ca familia umană să fie restabilită sau chiar înainte de a se începe binecuvântarea ei, actualele regate ale pământului care înlănţuie şi  oprimă omenirea vor fi toate răsturnate, regatul lui Dumnezeu îşi va asuma puterea, iar binecuvântările şi restabilirea vor veni prin intermediul noului regat“. Cum urma să aibă loc ‘răsturnarea regatelor’? Pe baza situaţiei pe care o putea vedea atunci evoluând în lume, Russell credea că, în timpul războiului de la Armaghedon, Dumnezeu se va folosi de facţiunile rivale ale omenirii pentru a răsturna instituţiile existente. El a spus: „Începe lucrarea de demolare a imperiilor umane. Puterea care le va răsturna este în acţiune acum. Oamenii îşi organizează deja armatele sub numele de comunişti, socialişti, nihilişti etc.“.

Cartea The Day of Vengeance (Ziua de răzbunare), numită mai târziu The Battle of Armageddon (Bătălia Armaghedonului), publicată în 1897, a lărgit şi mai mult modul în care Studenţii în Biblie înţelegeau chestiunea la vremea aceea, spunând: „Domnul, prin providenţa sa care dirijează totul, îşi va asuma sarcina de a conduce această mare armată de nemulţumiţi — patrioţi, reformatori, socialişti, moralişti, anarhişti, ignoranţi şi disperaţi — şi se va servi de speranţele, temerile, nebuniile şi egoismul lor, conform înţelepciunii sale divine, pentru a-şi îndeplini scopurile grandioase privind răsturnarea instituţiilor actuale şi pregătirea oamenilor pentru Regatul Dreptăţii“. Astfel, ei credeau că războiul Armaghedonului va coincide cu o violentă revoluţie socială.

Dar urma să fie Armaghedonul doar o luptă între facţiunile rivale ale omenirii, o revoluţie socială pe care Dumnezeu o va folosi ca să răstoarne instituţiile existente? Când Studenţii în Biblie au acordat mai multă atenţie pasajelor biblice referitoare la acest subiect, Turnul de veghere din 15 iulie 1925 a atras atenţia asupra textului din Zaharia 14:1–3 şi a spus: „Prin aceste cuvinte înţelegem că toate naţiunile pământului, sub conducerea lui Satan, vor fi adunate pentru a se lupta cu clasa Ierusalimului, şi anume cu cei ce stau de partea Domnului . . . Apocalipsa 16:14, 16“.

Anul următor, în cartea Deliverance (Eliberare), atenţia s-a concentrat asupra scopului real al acestui război: „Acum, Iehova, conform Cuvântului său, îşi va demonstra puterea atât de clar şi fără echivoc, încât oamenii vor fi convinşi de conduita lor nepioasă şi vor înţelege că Iehova este Dumnezeu. Acesta este motivul pentru care Dumnezeu a adus marele potop, a dărâmat turnul Babel, a nimicit armata lui Sanherib, regele asirian, şi i-a înghiţit pe egipteni; şi acesta este şi motivul pentru care va aduce acum un alt mare necaz asupra lumii. Calamităţile anterioare nu au fost decât umbre ale celei ce este acum iminentă. Adunarea este pentru marea zi a Dumnezeului Atotputernic. Aceasta este «ziua DOMNULUI, ziua aceea mare şi înfricoşătoare» (Ioel 2:31), când Dumnezeu îşi va face un nume. În acest mare şi ultim conflict, popoarele din orice naţiune, trib şi limbă vor învăţa că Iehova este Dumnezeul atotputernic, atotînţelept şi drept“. Dar slujitorii lui Iehova de pe pământ au fost avertizaţi: „În această mare bătălie, nici un creştin nu va da vreo lovitură. Motivul pentru care ei nu fac aceasta este faptul că Iehova a declarat:  «Căci lupta nu este a voastră, ci a lui Dumnezeu»“. Războiul despre care este vorba aici nu a fost nicidecum cel pe care l-au purtat naţiunile şi care a început în 1914. El era încă de domeniul viitorului.

Mai erau şi alte chestiuni care trebuiau rezolvate pe baza Scripturilor. Una dintre ele se referea la identitatea Ierusalimului, care trebuia să fie călcat în picioare până la sfârşitul timpurilor neamurilor, aşa cum citim în Luca 21:24, şi strâns legată de aceasta era identificarea Israelului menţionat în atât de multe profeţii de restabilire.

Avea să-i readucă Dumnezeu pe evrei în Palestina?

Studenţii în Biblie cunoşteau bine numeroasele profeţii de restabilire adresate Israelului antic de profeţii lui Dumnezeu (Ier. 30:18; 31:8–10; Amos 9:14, 15; Rom. 11:25, 26). Până în 1932, ei au crezut că ele se referă chiar la evreii naturali. Astfel, ei credeau că Dumnezeu îi va arăta din nou favoare Israelului, readucându-i treptat pe evrei în Palestina, deschizându-le ochii la adevărul potrivit căruia Isus este Răscumpărătorul şi Regele mesianic şi servindu-se de ei ca intermediari pentru a extinde binecuvântările la toate naţiunile. Având aceasta în minte, fratele Russell a vorbit de mai multe ori în faţa unui mare auditoriu de evrei la New York, precum şi în Europa, pe tema „Sionismul în profeţie“, iar fratele Rutherford a scris în 1925 cartea Comfort for the Jews (Mângâiere pentru evrei).

Dar, treptat, a devenit evident faptul că ceea ce se întâmpla cu evreii din Palestina nu era împlinirea marilor profeţii de restabilire inspirate de Iehova. Pustiirea a venit în secolul I asupra Ierusalimului, deoarece evreii îl respinseseră pe Fiul lui Dumnezeu, Mesia, cel care fusese trimis în numele lui Iehova (Dan. 9:25–27; Mat. 23:38, 39). Era din ce în ce mai clar că evreii, ca popor, nu-şi schimbaseră atitudinea. Ei nu se căiau de faptele rele comise de strămoşii lor. Întoarcerea unora în Palestina nu era motivată de iubirea pentru Dumnezeu sau de dorinţa de a preamări numele său, împlinind Cuvântul său. Lucrul acesta a fost clar explicat în volumul al II-lea al cărţii Vindication (Justificare), publicată de Watch Tower Bible and Tract Society in 1932 *. Exactitatea acestei opinii a fost confirmată în 1949, când Statul Israel, recent format ca naţiune şi ca patrie pentru evrei, a devenit membru al Naţiunilor Unite, arătând astfel că el nu se încredea în Iehova, ci în naţiunile politice ale lumii.

Ceea ce se petrecuse ca împlinire a profeţiilor de restabilire indica într-o altă direcţie. Slujitorii lui Iehova au început să-şi dea seama că era vorba despre Israelul spiritual, „Israelul lui Dumnezeu“, compus din creştini unşi cu spirit, care, conform împlinirii scopului divin, se bucurau de pace cu  Dumnezeu prin intermediul lui Isus Cristos (Gal. 6:16). Acum ochii li s-au deschis şi au discernut în modul în care Dumnezeu acţionase cu aceşti creştini adevăraţi o minunată împlinire spirituală a acelor promisiuni de restabilire. Cu timpul, ei au înţeles, de asemenea, că Ierusalimul care fusese înălţat la sfârşitul timpurilor neamurilor nu era un simplu oraş pământesc, nici măcar un popor de pe pământ reprezentat prin acest oraş, ci, mai curând, „Ierusalimul ceresc“, unde, în 1914, Iehova l-a instalat pe Fiul său, Isus Cristos, dându-i autoritate de guvernare. — Evr. 12:22.

După ce au înţeles aceste lucruri, Martorii lui Iehova au fost mai în măsură să se achite, fără părtinire faţă de vreun grup, de însărcinarea de a predica vestea bună a Regatului „pe tot pământul locuit, ca mărturie tuturor naţiunilor“. — Mat. 24:14, NW.

Cui i se atribuie toate aceste explicaţii din Biblie care au apărut în publicaţiile Societăţii Watch Tower?

Mijlocul prin care sunt învăţaţi slujitorii lui Iehova

Isus Cristos a profeţit că după întoarcerea sa la cer le va trimite discipolilor săi spiritul sfânt. Acesta urma să le servească drept ajutor, îndrumându-i „în tot adevărul“ (Ioan 14:26; 16:7, 13). Isus a mai spus că, în calitate de Domn sau Stăpân al creştinilor adevăraţi, el va avea un ‘sclav fidel şi prevăzător’, un „administrator credincios“, care va da „hrană [spirituală] la timpul potrivit“ slujitorilor, lucrătorilor din casa credinţei (Mat. 24:45–47, NW; Luca 12:42). Cine este acest sclav fidel şi prevăzător?

Chiar primul număr al Turnului de veghere, în engleză, făcuse aluzie la Matei 24:45–47, spunând că scopul editorilor acestei reviste era de a fi atenţi la evenimentele care aveau legătură cu prezenţa lui Cristos şi de a da ‘hrană [spirituală] la timpul potrivit’ casei credinţei. Dar redactorul-şef al revistei nu afirma că el însuşi era sclavul fidel şi prevăzător, sau „robul credincios şi înţelept“ (conform traducerii Cornilescu).

Astfel, în numărul din octombrie-noiembrie 1881 al revistei, Charles Russell a declarat: „Noi credem că fiecare membru al acestui corp al lui Cristos este angajat fie direct, fie indirect, în binecuvântata lucrare care constă în a da hrană la timpul potrivit casei credinţei. «Care este deci robul credincios şi înţelept, pe care l-a pus Stăpânul peste ceata slugilor sale» să le dea hrană la timpul potrivit? Nu este acea «turmă mică» de slujitori consacraţi care îşi ţin în mod fidel promisiunile solemne de consacrare — corpul lui Cristos — şi nu dă întregul corp, individual şi colectiv, hrană la timpul potrivit casei credinţei,  marii congregaţii de credincioşi? Binecuvântat este acest slujitor (întregul corp al lui Cristos) pe care Domnul său, la venirea lui (gr. elthon) îl va găsi făcând aşa. «Adevărat vă spun că îl va stabili peste toate averile sale»“.

Însă după mai bine de un deceniu, soţia fratelui Russell a exprimat public ideea că Russell însuşi era robul credincios şi înţelept *. Punctul ei de vedere cu privire la identitatea ‘robului credincios’ a ajuns să fie împărtăşit de majoritatea Studenţilor în Biblie timp de circa 30 de ani. Fratele Russell nu a respins această ipoteză, dar el personal a evitat să facă o astfel de aplicare a versetului, declarându-se împotriva conceptului de clasă a clerului însărcinată să predea Cuvântul lui Dumnezeu şi de clasă a laicilor care nu avea această însărcinare. Turnul de veghere din 15 februarie 1927, în engleză, reafirma înţelegerea exprimată de fratele Russell în 1881, potrivit căreia robul credincios şi înţelept era în realitate un slujitor colectiv, alcătuit din toţi membrii unşi cu spirit ai corpului lui Cristos care trăiau pe pământ. — Compară cu Isaia 43:10.

Cum îşi considera fratele Russell propriul său rol? Pretindea el că primise vreo revelaţie specială de la Dumnezeu? În Turnul de veghere din 15 iulie 1906 (pagina 229), în engleză, el a răspuns cu umilinţă: „Nu, dragi fraţi, nu pretind că am vreo superioritate sau vreo autoritate, demnitate sau putere supranaturală; nici nu aspir să mă înalţ în stima fraţilor mei din casa credinţei, decât în sensul pe care l-a încurajat Stăpânul, când a zis: «Oricare va voi să fie cel dintâi între voi, să fie robul vostru» (Mat. 20:27). . . . Adevărurile pe care le prezint ca purtător de cuvânt al lui Dumnezeu nu au fost revelate în viziuni sau visuri, nici prin vocea audibilă a lui Dumnezeu, nici toate deodată, ci treptat. . . . Iar această revelare clară a adevărului nu se datorează nici vreunei ingeniozităţi omeneşti sau vreunei intuiţii acute, ci simplului fapt că a sosit timpul stabilit de Dumnezeu; dacă eu nu vorbeam şi dacă nu s-ar fi găsit nici un alt instrument, pietrele înseşi ar fi strigat“.

Cititorii Turnului de veghere au fost îndemnaţi să se încreadă în Iehova, Marele lor Instructor, la fel ca toţi Martorii lui Iehova de azi (Is. 30:20). Lucrul acesta a fost evidenţiat cu tărie în Turnul de veghere din 1 noiembrie 1931 în engleză, în articolul „Învăţaţi de Dumnezeu“, în care se spunea: „Turnul de veghere recunoaşte că adevărul îi aparţine lui Iehova şi nu vreunei creaturi. Turnul de veghere nu este instrumentul vreunui om sau grup de oameni, nici nu este publicat după capriciile oamenilor. . . . Iehova Dumnezeu este marele Învăţător al copiilor săi. Cu siguranţă, aceste adevăruri sunt publicate de oameni imperfecţi şi de aceea ele nu sunt formulate într-o manieră absolut perfectă, dar ele sunt prezentate într-un mod care să reflecte adevărul pe care Dumnezeu îl predă copiilor săi“.

În secolul I, când se ridicau întrebări despre doctrină sau procedură, acestea erau înaintate unui corp de guvernare central, alcătuit din bătrâni în sens spiritual. Ei luau decizii după ce examinau Scripturile inspirate, precum şi  dovezile activităţii care era în armonie cu aceste Scripturi şi care prospera datorită acţiunii spiritului sfânt. Deciziile erau comunicate în scris congregaţiilor (Fap. 15:1—​16:5). Acelaşi procedeu este urmat astăzi de Martorii lui Iehova.

Se furnizează instruire spirituală prin intermediul articolelor din reviste, precum şi al cărţilor, programelor de congres şi al schiţelor de cuvântări pentru congregaţii, toate aceste materiale fiind pregătite sub îndrumarea Corpului de Guvernare al clasei sclavului fidel şi prevăzător. Conţinutul lor demonstrează clar că ceea ce a prezis Isus se adevereşte azi — că el are, într-adevăr, o clasă, sclavul fidel şi prevăzător, care predă cu loialitate ‘tot ce le-a poruncit el’; că acest instrument ‘veghează’, este atent la evenimentele care împlinesc profeţiile biblice, îndeosebi la cele referitoare la prezenţa lui Cristos; că îi ajută pe oamenii temători de Dumnezeu să înţeleagă ce înseamnă ‘a păzi’ lucrurile poruncite de Isus şi a demonstra, astfel, că sunt cu adevărat discipolii săi. — Mat. 24:42; 28:20; Ioan 8:31, 32.

Treptat, de-a lungul anilor, au fost eliminate obiceiurile care ar fi putut atrage în mod nepotrivit atenţia asupra anumitor persoane în legătură cu pregătirea hranei spirituale. Până la moartea lui Charles Russell, numele său ca redactor apărea aproape în fiecare număr al Turnului de veghere. Numele sau iniţialele altora apăreau deseori la sfârşitul articolelor pe care le scriau. Apoi, începând cu numărul din 1 decembrie 1916, în engleză, în loc să menţioneze numele redactorului-şef, Turnul de veghere menţiona numele membrilor unui comitet de redactare. În numărul din 15 octombrie 1931, în engleză, chiar şi această listă a fost eliminată şi înlocuită cu textul din Isaia 54:13, citat din American Standard Version: „Şi toţi copiii tăi vor fi învăţaţi de Iehova; şi mare va fi pacea copiilor tăi“. Din 1942 încoace, regula generală este aceea de a nu indica în literatura publicată de Watch Tower Society numele scriitorului *. Sub supravegherea Corpului de Guvernare, creştini dedicaţi din America de Nord şi de Sud, din Europa, Africa, Asia şi din insulele mărilor au participat la elaborarea materialului care să fie folosit în congregaţiile Martorilor lui Iehova din lumea întreagă. Dar ei îi atribuie toată onoarea lui Iehova Dumnezeu.

Lumina străluceşte tot mai tare

Aşa cum demonstrează istoria lor modernă, experienţa Martorilor lui Iehova este bine descrisă în Proverbele 4:18: „Cărarea celor drepţi este ca lumina strălucitoare, care merge mereu crescând până la miezul zilei“. Lumina a strălucit în mod progresiv, la fel cum lumina zorilor este urmată de răsăritul soarelui şi de lumina deplină a unei noi zile. Observând lucrurile în lumina de care dispuneau, concepţiile lor erau uneori incomplete, ba chiar inexacte. Oricât de mult au încercat, ei pur şi simplu nu au putut să înţeleagă  anumite profeţii până când acestea nu au început să se împlinească. Pe măsură ce Iehova revărsa mai multă lumină peste Cuvântul său prin intermediul spiritului său, slujitorii săi au fost gata să facă în mod umil schimbările necesare.

Această înţelegere progresivă nu s-a limitat la perioada de început a istoriei lor moderne. Ea continuă şi în prezent. De exemplu, în 1962 a fost corectată înţelegerea referitoare la ‘autorităţile superioare’ din Romani 13:1–7, NW.

Timp de mulţi ani, Studenţii în Biblie fuseseră învăţaţi că ‘autorităţile care sunt mai presus’ erau Iehova Dumnezeu şi Isus Cristos. De ce? În Turnul de veghere din 1 şi 15 iunie 1929 au fost citate o serie de legi laice şi s-a arătat că ceea ce era permis într-o ţară era interzis în alta. S-a atras atenţia şi asupra legilor laice care le cereau oamenilor să facă ceea ce Dumnezeu interzicea sau care interziceau ceea ce Dumnezeu le poruncise slujitorilor săi să facă. Datorită dorinţei lor sincere de a arăta respect pentru autoritatea supremă a lui Dumnezeu, Studenţii în Biblie credeau că ‘autorităţile care sunt mai presus’ trebuie să fie Iehova Dumnezeu şi Isus Cristos. Ei ascultau totuşi de legile laice, dar puneau ascultarea de Dumnezeu pe primul plan. Aceasta a fost o lecţie importantă, care i-a întărit pe parcursul anilor de tulburări mondiale care au urmat. Dar ei nu au înţeles bine sensul textului din Romani 13:1–7.

După ani de zile , acest text biblic, precum şi contextul şi semnificaţia lui, a fost reanalizat cu atenţie în lumina întregii Biblii. Ca urmare, în 1962 s-a înţeles că ‘autorităţile superioare’ sunt conducătorii laici, dar cu ajutorul versiunii New World Translation s-a sesizat bine principiul supunerii relative *. Lucrul acesta nu le-a pretins Martorilor lui Iehova să-şi schimbe radical atitudinea faţă de guvernele lumii, dar le-a corectat înţelegerea cu privire la o parte importantă din Scripturi. Aceasta i-a dat, totodată, fiecărui Martor ocazia de a se analiza atent pentru a vedea dacă trăieşte, într-adevăr, conform responsabilităţilor sale atât faţă de Dumnezeu, cât şi faţă de autorităţile laice. Această înţelegere clară cu privire la ‘autorităţile superioare’ le-a servit ca protecţie Martorilor lui Iehova, îndeosebi în ţările în care răbufnirile de naţionalism şi cererile vehemente pentru mai multă libertate au dus la valuri de violenţă şi la formarea de noi guverne.

Anul următor, 1963, a fost prezentată o explicaţie mai amplă cu privire la „Babilonul cel Mare“ (Apoc. 17:5) *. O trecere în revistă a istoriei laice şi religioase i-a dus la concluzia că influenţa Babilonului antic a pătruns nu numai în creştinătate, ci şi în toate părţile pământului. S-a înţeles astfel că Babilonul cel Mare este întregul imperiu mondial al religiei false. Conştientizarea acestui lucru le-a permis Martorilor lui Iehova să ajute mult mai mulţi oameni, din medii diferite, să asculte de porunca biblică: „Ieşiţi din mijlocul ei, poporul Meu“. — Apoc. 18:4.

 De fapt, derularea evenimentelor profeţite în toată cartea Apocalipsa a furnizat din abundenţă clarificări spirituale. În 1917, un studiu al Apocalipsei a apărut în cartea The Finished Mystery (Taina împlinită). Dar „ziua Domnului“, menţionată în Apocalipsa 1:10, era abia la început în timpul acela; o mare parte din ceea ce fusese profeţit nu se realizase încă şi nu exista o înţelegere clară. Totuşi, evenimentele din anii care au urmat au adus mai multă lumină în ce priveşte semnificaţia acestei părţi a Bibliei, iar aceste evenimente au influenţat profund studiul deosebit de revelator al Apocalipsei, studiu publicat în 1930 sub titlul Light (Lumină), lucrare în două volume. În anii ’60, aceste explicaţii au fost aduse la zi în cărţile „Babylon the Great Has Fallen!” God’s Kingdom Rules! („Babilonul cel Mare a căzut!“ Regatul lui Dumnezeu guvernează!) şi „Then Is Finished the Mystery of God“ („Atunci s-a sfârşit misterul lui Dumnezeu“). Două decenii mai târziu s-a făcut un alt studiu aprofundat al acestei părţi a Bibliei. Limbajul figurativ al Apocalipsei a fost analizat cu atenţie în lumina expresiilor similare care se găsesc în alte părţi ale Bibliei (1 Cor. 2:10–13). Au fost analizate evenimentele din secolul al XX-lea care împlinesc profeţiile biblice. Rezultatele acestui studiu au fost publicate într-o carte captivantă: Apocalipsul — grandiosul său apogeu este aproape!

În primii ani ai istoriei lor moderne, Martorii lui Iehova au pus bazele. A fost produsă multă hrană spirituală. În ultimii ani a fost furnizată o mai mare diversitate de material de studiu biblic pentru a satisface atât necesităţile creştinilor maturi, cât şi cele ale cercetătorilor noi, proveniţi din multe şi diverse medii. Studierea continuă a Scripturilor şi împlinirea profeţiilor divine le-a dat posibilitatea în multe cazuri să exprime învăţăturile biblice cu mai multă claritate. Deoarece studiul lor asupra Cuvântului lui Dumnezeu este progresiv, Martorii lui Iehova au hrană spirituală din abundenţă, aşa cum au profeţit Scripturile cu privire la slujitorii lui Dumnezeu (Is. 65:13, 14). Ei nu şi-au schimbat niciodată punctul de vedere ca să-i fie mai plăcuţi lumii prin adoptarea valorilor ei morale decadente. Dimpotrivă, istoria Martorilor lui Iehova arată că schimbările sunt făcute pentru a fi şi mai fideli Bibliei, pentru a semăna mai mult cu creştinii fideli din secolul I şi, astfel, pentru a-i fi mai plăcuţi lui Dumnezeu.

Experienţa lor este, aşadar, în armonie cu rugăciunea apostolului Pavel, care le-a scris tovarăşilor săi creştini: „Noi . . . nu încetăm să ne rugăm pentru voi şi să cerem să vă umpleţi de cunoaşterea deplină a voii Lui, în orice fel de înţelepciune şi de pricepere duhovnicească, ca să umblaţi într-un chip vrednic de Domnul, ca să-I fiţi plăcuţi în orice lucru, aducând rod în tot felul de fapte bune şi crescând în cunoaşterea [exactă a, NW] lui Dumnezeu“. — Col. 1:9, 10.

Creşterea în cunoaşterea exactă a lui Dumnezeu a avut efect şi asupra alegerii numelui lor: Martorii lui Iehova.

[Note de subsol]

[Text generic pe pagina 120]

Charles Russell a recunoscut deschis ajutorul primit de la alţii pe parcursul primilor săi ani de studiu al Bibliei

[Text generic pe pagina 122]

Ei au examinat personal dovezile potrivit cărora Biblia este într-adevăr Cuvântul lui Dumnezeu

[Text generic pe pagina 123]

Studenţii în Biblie au înţeles că dreptatea lui Dumnezeu este într-un echilibru perfect cu înţelepciunea, cu iubirea şi cu puterea sa

[Text generic pe pagina 127]

Russell a înţeles clar că iadul nu este un loc de chin după moarte

[Text generic pe pagina 129]

Majoritatea oamenilor cu judecată nu credeau în doctrina despre focul iadului

[Text generic pe pagina 132]

Poziţia fermă adoptată de Russell cu privire la răscumpărare a avut efecte de mare răsunet

[Text generic pe pagina 134]

Ei au înţeles că anul 1914 era clar indicat de profeţiile biblice

[Text generic pe pagina 136]

Nu s-a întâmplat totul atât de repede cum s-au aşteptat

[Text generic pe pagina 139]

Vestea bună care trebuie proclamată: Regatul lui Dumnezeu este deja în funcţiune!

[Text generic pe pagina 140]

Urma să fie Armaghedonul doar o revoluţie socială?

[Text generic pe pagina 141]

În sfârşit, în 1932 a fost identificat adevăratul ‘Israel al lui Dumnezeu’

[Text generic pe pagina 143]

„Sclavul fidel şi prevăzător“: o persoană sau o clasă de persoane?

[Text generic pe pagina 146]

Treptat, au fost eliminate obiceiurile care ar fi putut atrage în mod nepotrivit atenţia asupra anumitor persoane

[Text generic pe pagina 148]

Schimbările sunt făcute pentru a fi şi mai fideli Cuvântului lui Dumnezeu

[Chenarul de la pagina 124]

Ei fac cunoscut numele lui Dumnezeu

◆ Din 1931, numele Martorii lui Iehova este folosit pentru a-i desemna pe cei care i se închină lui Iehova şi îi slujesc lui, singurul Dumnezeu adevărat.

◆ De la 15 octombrie 1931, numele propriu al lui Dumnezeu, Iehova, apare pe coperta fiecărui număr al revistei „Turnul de veghere“.

◆ Într-o vreme în care numele propriu al lui Dumnezeu era omis din aproape toate traducerile moderne ale Bibliei, Martorii lui Iehova au început să publice, în 1950, „Traducerea Lumii Noi“, care a redat numelui divin locul ce i se cuvine.

◆ În afară de Biblia propriu-zisă, Watch Tower Bible and Tract Society a editat multe alte publicaţii pentru a atrage în mod special atenţia asupra numelui divin, de pildă cărţile „Jehovah“ („Iehova“, 1934), „Let Your Name Be Sanctified“ („Să se sfinţească numele tău“, 1961) şi „«The Nations Shall Know That I Am Jehovah» — How?“ („«Naţiunile vor şti că eu sunt Iehova» — Cum?“, 1971), precum şi broşura „Numele divin care va dăinui pentru totdeauna“ (1984; 1986, rom.).

[Chenarul de la pagina 126]

‘Îl vom contrazice noi pe însuşi Cristos?’

După ce a demonstrat că doctrina trinităţii nu este nici scripturală, nici logică, Charles Russell şi-a exprimat în mod just indignarea, întrebând: „Îi vom contrazice noi pe apostoli, pe profeţi şi pe însuşi Isus şi vom face abstracţie de raţiune şi de bun simţ ca să susţinem o dogmă ce ne-a fost transmisă dintr-un trecut obscur şi plin de superstiţii de o Biserică apostată şi coruptă? Nu! «La lege şi la mărturie! Dacă ei nu vorbesc potrivit acestui Cuvânt, este pentru că în ei nu există lumin㻓. — „Turnul de veghere“ din 15 august 1915 (engl.).

[Chenarul de la pagina 133]

Adevărul progresiv

În 1882, Charles Russell scria: „Biblia este singurul nostru Standard, iar învăţăturile ei singurul nostru crez şi, recunoscând că adevărurile biblice se dezvăluie progresiv, suntem gata şi pregătiţi să ne completăm sau să ne modificăm crezul (credinţa, convingerea) pe măsură ce primim mai multă lumină de la Standardul nostru“. — „Turnul de veghere“ din aprilie 1882, p. 7 (engl.).

 [Chenarul de la paginile 144, 145]

Convingerile Martorilor lui Iehova

◆ Biblia este Cuvântul inspirat al lui Dumnezeu (2 Tim. 3:16, 17).

Conţinutul ei nu este doar o istorie sau o concepţie omenească, ci cuvântul lui Dumnezeu, consemnat spre folosul nostru (2 Pet. 1:21; Rom. 15:4; 1 Cor. 10:11).

◆ Iehova este singurul Dumnezeu adevărat (Ps. 83:18; Deut. 4:39).

Iehova este Creatorul tuturor lucrurilor şi, ca atare, numai el merită să i se aducă închinare (Apoc. 4:11; Luca 4:8).

Iehova este Suveranul universului, cel căruia îi datorăm ascultare absolută (Fap. 4:24; Dan. 4:17; Fap. 5:29).

◆ Isus Cristos este singurul Fiu născut al lui Dumnezeu, singurul creat direct de însuşi Dumnezeu (1 Ioan 4:9; Col. 1:13–16).

Isus a fost prima dintre creaţiile lui Dumnezeu; astfel, înainte de a fi fost conceput şi născut ca om, Isus a trăit în cer (Apoc. 3:14; Ioan 8:23, 58).

Isus i se închină Tatălui său, care este pentru el singurul Dumnezeu adevărat; Isus niciodată nu a pretins că este egal cu Dumnezeu (Ioan 17:3; 20:17; 14:28).

Isus şi-a dat viaţa umană perfectă ca răscumpărare pentru omenire. Jertfa sa face posibilă viaţa veşnică pentru toţi cei ce exercită, într-adevăr, credinţă în această jertfă (Mar. 10:45; Ioan 3:16, 36).

Isus a fost sculat dintre morţi ca persoană spirituală nemuritoare (1 Pet. 3:18; Rom. 6:9).

Isus s-a întors (în sensul că îşi îndreaptă atenţia spre pământ în calitate de Rege) şi este acum prezent ca spirit plin de glorie (Mat. 24:3, 23–27; 25:31–33; Ioan 14:19).

◆ Satan este „stăpânitorul [invizibil al] lumii acesteia“ (Ioan 12:31; 1 Ioan 5:19).

La origine, el a fost un fiu perfect al lui Dumnezeu, dar a permis ca în inima lui să se dezvolte orgoliul, a râvnit după închinarea care îi revine numai lui Iehova şi i-a ademenit pe Adam şi pe Eva să asculte de el în loc să asculte de Dumnezeu. Astfel, el s-a făcut pe sine însuşi Satan, care înseamnă „Adversar“ (Ioan 8:44; Gen. 3:1–5; compară cu Deuteronomul 32:4, 5; Iacov 1:14, 15; Luca 4:5–7).

Satan „înşală întreaga lume“; el şi demonii lui sunt răspunzători de necazurile care iau amploare pe pământ în acest timp al sfârşitului (Apoc. 12:7–9, 12).

La timpul stabilit de Dumnezeu, Satan şi demonii lui vor fi distruşi pentru totdeauna (Apoc. 20:10; 21:8).

◆ Regatul lui Dumnezeu condus de Cristos va înlocui toate guvernele umane şi va deveni singurul guvern al întregii omeniri (Dan. 7:13, 14).

Actualul sistem rău de lucruri va fi distrus complet (Dan. 2:44; Apoc. 16:14, 16; Is. 34:2).

Regatul lui Dumnezeu va guverna cu dreptate şi va aduce adevărata pace supuşilor săi (Is. 9:6, 7; 11:1–5; 32:17; Ps. 85:10–12).

Cei răi vor fi distruşi pentru totdeauna, iar închinătorii lui Iehova se vor bucura de securitate durabilă (Prov. 2:21, 22; Ps. 37:9–11; Mat. 25:41–46; 2 Tes. 1:6–9; Mica 4:3–5).

◆ Din 1914 trăim în „timpul sfârşitului“ acestei lumi rele (Mat. 24:3–14; 2 Tim. 3:1–5; Dan. 12:4) *.

În timpul acestei perioade se depune mărturie tuturor naţiunilor; după aceea va veni sfârşitul, nu al pământului, ci al sistemului rău şi al persoanelor lipsite de pietate (Mat. 24:3, 14; 2 Pet. 3:7; Ecl. 1:4).

◆ Există o singură cale care duce la viaţă; nu toate religiile sau practicile religioase sunt aprobate de Dumnezeu (Mat. 7:13, 14; Ioan 4:23, 24; Ef. 4:4, 5).

Adevărata închinare nu dă importanţă ritualurilor şi manifestărilor exterioare, ci iubirii sincere faţă de Dumnezeu, demonstrată prin ascultare de poruncile lui şi prin iubire faţă de semeni (Mat. 15:​8, 9; 1 Ioan 5:3; 3:10–18; 4:21; Ioan 13:​34, 35).

Oameni din toate naţiunile, rasele şi limbile pot să-i slujească lui Iehova şi să aibă aprobarea sa (Fap. 10:34, 35; Apoc. 7:​9–17).

Rugăciunea trebuie să-i fie adresată numai lui Iehova prin intermediul lui Isus; imaginile nu trebuie folosite nici ca obiecte de devoţiune, nici ca auxiliare în închinare (Mat. 6:9; Ioan 14:6, 13, 14; 1 Ioan 5:21; 2 Cor. 5:7; 6:16; Is. 42:8).

Practicile spiritiste trebuie evitate (Gal. 5:19–21; Deut. 18:10–12; Apoc. 21:8).

La adevăraţii creştini nu există două clase: clerici şi laici (Mat. 20:25–27; 23:8–12).

 Adevăratul creştinism nu prevede pentru salvare respectarea sabatului săptămânal sau conformarea la alte cerinţe ale Legii mozaice; respectarea acestor lucruri ar echivala cu respingerea lui Cristos, care a împlinit Legea (Gal. 5:4; Rom. 10:4; Col. 2:13–17).

Cei care practică adevărata închinare nu se implică în interconfesionalism (2 Cor. 6:14–17; Apoc. 18:4).

Toţi discipolii adevăraţi ai lui Cristos sunt botezaţi prin scufundare completă (Mat. 28:19, 20; Mar. 1:9, 10; Fap. 8:36–38).

Toţi cei ce urmează exemplul lui Isus şi ascultă de poruncile lui le depun mărturie altora despre Regatul lui Dumnezeu (Luca 4:43; 8:1; Mat. 10:7; 24:14).

◆ Moartea este o consecinţă a păcatului moştenit de la Adam (Rom. 5:12; 6:23).

La moarte, sufletul însuşi este cel care moare (Ezec. 18:4).

Morţii nu sunt conştienţi de nimic (Ps. 146:4; Ecl. 9:5, 10).

Iadul (Şeolul, Hadesul) este mormântul comun al omenirii (Iov 14:13; Apoc. 20:13, 14).

‘Iazul de foc’ în care sunt aruncaţi oamenii răi incorigibili înseamnă, aşa cum spune însăşi Biblia, „moartea a doua“, moartea veşnică (Apoc. 21:8).

Învierea este speranţa pentru morţi şi pentru cei cărora moartea le-a răpit fiinţe dragi (1 Cor. 15:20–22; Ioan 5:28, 29; compară cu Ioan 11:25, 26, 38–44; Marcu 5:35–42).

Moartea cauzată de păcatul adamic nu va mai exista (1 Cor. 15:26; Is. 25:8; Apoc. 21:4).

◆ Numai 144 000 de persoane, o „turmă mică“, merg la cer (Luca 12:32; Apoc. 14:1, 3).

Aceştia sunt „născuţi din nou“ ca fii spirituali ai lui Dumnezeu (Ioan 3:3; 1 Pet. 1:3, 4).

Dumnezeu îi alege din toate popoarele şi naţiunile pentru a domni ca regi împreună cu Cristos în Regat (Apoc. 5:9, 10; 20:6).

◆ Ceilalţi care au aprobarea lui Dumnezeu vor trăi veşnic pe pământ (Ps. 37:29; Mat. 5:5; 2 Pet. 3:13).

Pământul nu va fi niciodată distrus sau depopulat (Ps. 104:5; Is. 45:18).

În armonie cu scopul original al lui Dumnezeu, tot pământul va deveni un paradis (Gen. 1:27, 28; 2:8, 9; Luca 23:42, 43).

Vor exista locuinţe adecvate şi hrană din abundenţă, pe placul fiecăruia (Is. 65:21–23; Ps. 72:16).

Bolile, toate infirmităţile şi însăşi moartea nu vor mai exista (Apoc. 21:3, 4; Is. 35:5, 6).

◆ Autorităţile laice trebuie tratate cu respectul cuvenit (Rom. 13:1–7; Tit 3:1, 2).

Adevăraţii creştini nu participă la rebeliuni împotriva autorităţilor guvernamentale (Prov. 24:21, 22; Rom. 13:1).

Ei se supun tuturor legilor care nu intră în conflict cu legea lui Dumnezeu; supunerea faţă de Dumnezeu are prioritate (Fap. 5:29).

Ei îl imită pe Isus rămânând neutri faţă de afacerile politice ale lumii (Mat. 22:15–21; Ioan 6:15).

◆ Creştinii trebuie să se conformeze normelor biblice privitoare la sânge şi la moralitatea sexuală (Fap. 15:28, 29).

Introducerea sângelui în organism pe cale orală sau intravenoasă violează legea lui Dumnezeu (Gen. 9:​3–6; Fap. 15:19, 20).

Creştinii trebuie să fie curaţi moraliceşte; fornicaţia, adulterul şi homosexualitatea, precum şi beţia şi toxicomania nu trebuie să facă parte din viaţa lor (1 Cor. 6:9–11; 2 Cor. 7:1).

◆ Cinstea şi fidelitatea în îndeplinirea responsabilităţilor conjugale şi familiale sunt importante pentru creştini (1 Tim. 5:8; Col. 3:18–21; Evr. 13:4).

Necinstea în vorbire şi în afaceri, precum şi ipocrizia nu sunt compatibile cu personalitatea creştină (Prov. 6:16–19; Ef. 4:25; Mat. 6:5; Ps. 26:4).

◆ Închinarea plăcută lui Iehova pretinde să îl iubim mai presus de orice (Luca 10:27; Deut. 5:9).

Lucrul cel mai important din viaţa unui creştin este de a înfăptui voinţa lui Iehova, onorând astfel numele său (Ioan 4:34; Col. 3:23; 1 Pet. 2:12).

Deşi le fac bine tuturor oamenilor, în măsura posibilităţilor, creştinii recunosc că au o obligaţie specială faţă de ceilalţi slujitori ai lui Dumnezeu; astfel, în caz de boală sau de dezastru, ei îi ajută în primul rând pe aceştia (Gal. 6:10; 1 Ioan 3:16–18).

Iubirea de Dumnezeu le pretinde adevăraţilor creştini nu numai să asculte de porunca de a-şi iubi aproapele, ci şi să nu iubească modul de viaţă imoral şi materialist al lumii. Adevăraţii creştini nu fac parte din lume şi se abţin deci de la orice activitate care i-ar putea face să adopte spiritul lumii (Rom. 13:8, 9; 1 Ioan 2:15–17; Ioan 15:19; Iac. 4:4).

[Notă de subsol]

[Legenda fotografiilor de la pagina 121]

Charles Russell a început să publice „Turnul de veghere al Sionului“ în 1879, când avea 27 de ani

[Legenda fotografiilor de la pagina 125]

Sir Isaac Newton şi Henry Grew au fost printre cei care respinseseră deja Trinitatea, deoarece nu era o învăţătură biblică

[Legenda fotografiilor de la pagina 128]

Într-o dezbatere publică, Russell a afirmat că morţii erau realmente morţi, că nu erau vii nici cu îngerii, nici cu demonii într-un loc al disperării

Carnegie Hall, din Allegheny (Pensylvannia), unde au avut loc dezbaterile

[Legenda fotografiei de la pagina 130]

Russell s-a deplasat în oraşe mari şi mici ca să spună adevărul despre iad

[Legenda fotografiei de la pagina 131]

Când Frederick Franz, student la universitate, a aflat adevărul despre starea morţilor, a dat o nouă orientare vieţii sale

[Legenda fotografiei de la pagina 135]

Studenţii în Biblie au făcut multă publicitate anului 1914, când trebuiau să se sfârşească timpurile neamurilor, de exemplu prin acest tract al IBSA, distribuit în anul acela

[Legenda fotografiilor de la pagina 137]

În 1931, prin intermediul celei mai vaste reţele radiofonice care existase până atunci, Joseph Rutherford a arătat că numai Regatul lui Dumnezeu poate aduce o uşurare durabilă pentru omenire

Discursul „Regatul, speranţa lumii“ a fost radiodifuzat simultan de 163 de staţii şi retransmis mai târziu de alte 340

[Legenda fotografiilor de la pagina 142]

În 1925, Alexander Macmillan s-a îmbarcat pentru Palestina datorită interesului special pentru rolul pe care l-au avut evreii în profeţiile biblice