Capitolul 29

„Urâţi de toate popoarele“

ÎN ULTIMA seară pe care a petrecut-o cu apostolii săi înainte de a-şi da viaţa, Isus le-a amintit: „Robul nu este mai mare decât stăpânul său. Dacă M-au persecutat pe Mine, şi pe voi vă vor persecuta; dacă au păzit cuvântul Meu, şi pe al vostru îl vor păzi. Dar vă vor face toate aceste lucruri din cauza Numelui Meu, pentru că ei nu cunosc pe Cel care M-a trimis“. — Ioan 15:20, 21.

Isus nu s-a referit doar la nişte cazuri izolate de intoleranţă. Cu numai trei zile în urmă, el spusese: „Veţi fi urâţi de toate popoarele pentru numele Meu“. — Mat. 24:9.

Însă Isus i-a sfătuit pe discipolii săi să nu recurgă la arme carnale atunci când vor fi persecutaţi (Mat. 26:48–52). Ei nu trebuiau să-i insulte pe persecutorii lor, nici să încerce să se răzbune (Rom. 12:14; 1 Pet. 2:21–23). Nu se putea oare ca până şi aceşti persecutori să devină credincioşi într-o bună zi (Fap. 2:36–42; 7:58—8:1; 9:1–22)? Orice răzbunare trebuia lăsată în seama lui Dumnezeu. — Rom. 12:17–19.

Este bine cunoscut faptul că primii creştini au fost crunt persecutaţi de guvernul roman. Dar nu trebuie să uităm nici faptul că principalii persecutori ai lui Isus Cristos au fost conducătorii religioşi şi că Pontius Pilat, guvernatorul roman, a dispus executarea lui Isus pentru că ei au cerut lucrul acesta (Luca 23:13–25). După moartea lui Isus, tot conducătorii religioşi au fost cei mai înverşunaţi persecutori ai discipolilor săi (Fap. 4:1–22; 5:17–32; 9:1, 2). Nu s-a întâmplat exact la fel şi în timpurile mai recente?

Clerul solicită o dezbatere publică

Dat fiind că difuzarea scrierilor fratelui Charles Russell s-a ridicat rapid la zeci de milioane de exemplare în multe limbi, clericii catolici şi protestanţi nu prea puteau ignora ceea ce spunea el. Înfuriaţi de faptul că învăţăturile lor nescripturale erau demascate şi frustraţi din cauza pierderii enoriaşilor lor, mulţi clerici au condamnat de la amvon scrierile lui Russell. Ei le-au ordonat enoriaşilor lor să nu accepte publicaţiile distribuite de Studenţii în Biblie. Unii au încercat să incite autorităţile pentru a opri această lucrare. În unele oraşe din Statele Unite — printre care Tampa (Florida), Rock Island (Illinois), Winston-Salem (Carolina de Nord) şi Scranton (Pennsylvania) — ei au ars în public cărţile scrise de Russell.

 Unii clerici au considerat că era necesar să distrugă influenţa lui Russell, denunţându-l în cadrul unor dezbateri publice. În apropierea sediului unde lucra el, un grup de clerici l-au ales ca purtător de cuvânt pe dr. Eaton, pastor al Bisericii Episcopale Metodiste din North Avenue (Pennsylvania). În 1903, acesta a propus o dezbatere publică, iar fratele Russell a acceptat invitaţia.

Au fost stabilite şase subiecte de discuţie, după cum urmează: Fratele Russell afirma, iar dr. Eaton nega, că sufletele morţilor sunt inconştiente; că „a doua venire“ a lui Cristos precede Mileniul şi că atât ‘a doua sa venire’, cât şi Mileniul au drept scop binecuvântarea tuturor familiilor pământului; de asemenea, că numai sfinţii „erei evanghelice“ au parte de prima înviere, dar că mari mulţimi de oameni vor putea fi salvaţi prin învierea care va urma. Dr. Eaton afirma, iar fratele Russell nega, că nimeni nu avea să fie pus la încercare după moarte; că toţi cei salvaţi vor merge la cer; şi că cei incorigibili vor fi supuşi unor suferinţe eterne. S-a ţinut o serie de şase dezbateri pe marginea acestor subiecte, la Carnegie Hall din Allegheny în 1903, la fiecare dezbatere sala fiind arhiplină.

Ce se afla în spatele acestei provocări? Privind problema dintr-o perspectivă istorică, Albert Vandenberg a scris ulterior: „Dezbaterile au fost conduse de un ministru dintr-o altă confesiune protestantă, care a prezidat fiecare sesiune. În plus, câţiva miniştri din diverse biserici din zonă s-au aşezat pe podiumul oratorului, alături de reverendul Eaton, chipurile să-i ofere sprijin textual şi moral. . . . Faptul că s-a format o alianţă de preoţi protestanţi, chiar dacă neoficială, indica teama acestora că Russell avea să-i convertească pe membrii confesiunilor lor“. — „Charles Taze Russell: Profetul din Pittsburgh, 1879–1909“, publicată în The Western Pennsylvania Historical Magazine, ianuarie 1986, p. 14.

Acest gen de dezbateri au fost relativ puţine. Ele nu au avut rezultatele dorite de alianţa clericilor. Unii membri ai congregaţiei lui Eaton, impresionaţi de cele auzite în timpul seriei de dezbateri din 1903, au părăsit biserica sa şi li s-au asociat Studenţilor în Biblie. Chiar unul dintre clericii prezenţi a recunoscut că Russell a „îndreptat jetul de apă asupra iadului ca să stingă focul“. Cu toate acestea, fratele Russell însuşi a fost de părere că putea servi mai bine cauzei adevărului dedicând timp şi efort altor activităţi şi nu dezbaterilor.

Clericii nu şi-au încetat atacurile. Când fratele Russell a vorbit în Dublin (Irlanda) şi în Otley (Yorkshire, Anglia), ei au plasat printre auditori oameni care să lanseze critici şi acuzaţii false împotriva persoanei sale. Fratele Russell a ieşit în mod abil din aceste situaţii, bazându-şi întotdeauna răspunsurile pe Biblie.

Clericii protestanţi, indiferent de confesiunea lor, s-au unit în ceea ce este cunoscut drept Alianţa Evanghelică. În multe ţări, reprezentanţii lor i-au mobilizat pe oameni împotriva lui Russell şi a celor ce distribuiau literatura sa.  În Texas (S.U.A.), de exemplu, Studenţii în Biblie au descoperit că fiecare preot, chiar şi în cele mai mici localităţi şi zone rurale, poseda aceeaşi panoplie de acuze false împotriva lui Russell şi denatura în acelaşi mod ceea ce preda el.

Totuşi, aceste atacuri împotriva lui Russell au avut uneori rezultate pe care clerul nu le-a prevăzut. În New Brunswick (Canada), când un predicator a ţinut de la amvon o predică denigratoare la adresa lui Russell, în auditoriu se afla un bărbat care citise personal publicaţii scrise de fratele Russell. El a fost dezgustat când predicatorul a început să spună în mod deliberat minciuni. Cam pe la mijlocul predicii, bărbatul respectiv s-a ridicat, şi-a luat soţia de mână şi le-a chemat pe cele şapte fete ale sale care cântau în cor: „Veniţi, fetelor, plecăm acasă“. Toţi nouă au ieşit, iar ministrul privea în timp ce bărbatul care construise biserica şi care era principalul susţinător financiar al congregaţiei se îndepărta. Curând, congregaţia s-a destrămat, iar predicatorul a plecat.

Batjocuri şi calomnii

În eforturile lor disperate de a-i discredita pe Russell şi pe colaboratorii săi, clerul a negat calitatea sa de ministru creştin. Din motive similare, conducătorii religioşi evrei din secolul I i-au considerat pe apostolii Petru şi Ioan drept „oameni fără carte şi simpli“. — Fap. 4:13.

 Fratele Russell nu absolvise vreuna dintre şcolile teologice ale creştinătăţii. Dar el a spus cu îndrăzneală: „Îi invităm [pe clerici] să demonstreze că au fost vreodată ordinaţi de Dumnezeu sau că se gândesc vreodată la aceasta. Ei nu se gândesc decât la o ordinare, sau autorizare, sectară din partea propriei lor secte sau grup. . . . Ordinarea, sau autorizarea, divină a unei persoane de a predica se face prin acordarea Spiritului Sfânt. Oricine a primit Spiritul Sfânt a primit puterea şi autoritatea de a preda şi predica în numele lui Dumnezeu. Oricine nu a primit Spiritul Sfânt nu are nici autoritate divină, nici aprobarea de a predica“. — Is. 61:1, 2.

Pentru a-i distruge reputaţia, unii clerici au predicat şi au publicat minciuni grosolane la adresa lui. Un lucru de care ei s-au folosit frecvent — şi încă se mai folosesc — se referă la situaţia conjugală a fratelui Russell. Ei au încercat să dea impresia că el era imoral. Ce arată faptele?

În 1879, Charles Taze Russell s-a căsătorit cu Maria Frances Ackley. Timp de 13 ani totul a mers bine. Apoi, când alţii au început să o flateze pe Maria şi să-i suscite orgoliul, relaţiile dintre ei s-au deteriorat; însă, când obiectivul acestora a devenit clar, se pare că ea şi-a redobândit echilibrul. După ce un fost colaborator răspândise minciuni la adresa fratelui Russell, ea i-a cerut permisiunea soţului ei să viziteze unele congregaţii pentru a dezminţi acuzaţiile, deoarece se pretindea că el o maltrata. Însă primirea excepţională de care a avut parte cu ocazia acelei călătorii în 1894 a contribuit, evident, la o schimbare treptată a părerii ei despre sine. Ea a încercat să obţină mai multă putere de decizie în ce priveşte conţinutul Turnului de veghere *. Când şi-a dat seama că nimic din ceea ce scria ea nu avea să fie publicat dacă soţul ei, redactorul-şef al revistei, nu era de acord cu conţinutul articolelor (pe baza armoniei lor cu Scripturile), ea a fost foarte contrariată. El s-a străduit sincer să o ajute, dar în noiembrie 1897, ea l-a abandonat. Cu toate acestea, el i-a oferit adăpost şi mijloace de subzistenţă. După ani de zile, în 1908, în urma procesului intentat de ea în 1903, s-a emis o sentinţă, nu de divorţ propriu-zis, ci de separare legală cu dreptul la pensie alimentară.

Nereuşind să-şi constrângă soţul să cedeze exigenţelor ei, după ce l-a părăsit, ea a depus mari eforturi ca să-i păteze reputaţia. În 1903, ea a publicat un tract care conţinea nu adevăruri scripturale, ci minciuni grosolane la adresa fratelui Russell. Ea a încercat să angajeze miniştri din diverse confesiuni ca să distribuie acest tract în locurile în care Studenţii în Biblie ţineau întruniri speciale. Spre onoarea lor, nu mulţi au acceptat la data aceea să fie folosiţi în acel mod. Însă după aceea, alţi clerici au manifestat o stare de spirit diferită.

 Mai înainte, Maria Russell îi criticase, verbal şi în scris, pe cei ce îl acuzau pe fratele Russell de conduita rea pe care ea însăşi o invoca acum. Folosind unele declaraţii nefondate făcute în timpul procesului din 1906 (declaraţii care au fost înlăturate din dosar din ordinul tribunalului), unii adversari religioşi ai fratelui Russell au publicat acuzaţii destinate să-l facă să pară imoral şi deci nepotrivit pentru a fi ministru al lui Dumnezeu. Însă dosarul curţii arată clar că aceste acuzaţii erau false. Când propriul ei avocat a întrebat-o dacă era convinsă că soţul ei era vinovat de adulter, dna Russell a răspuns: „Nu“. Este, de asemenea, demn de notat faptul că atunci când un comitet de bătrâni creştini a ascultat acuzaţiile dnei Russell împotriva soţului ei în 1897, ea nu a făcut nici o menţiune cu privire la lucrurile pe care mai târziu le-a declarat la tribunal pentru a convinge juriul să autorizeze divorţul, deşi aceste pretinse fapte au avut loc înainte de acea întrunire.

După nouă ani de la intentarea procesului de către dna Russell, judecătorul James Macfarlane i-a răspuns în scris unui bărbat care solicita o copie a procesului verbal pentru ca unul dintre colaboratorii lui să-l poată demasca pe Russell. Judecătorul i-a spus cu francheţe că ceea ce dorea el avea să fie risipă de timp şi de bani. Scrisoarea sa afirma: „Motivul cererii ei şi al sentinţei incluse în verdictul juriului a fost «ofense», nu adulter şi, după părerea mea, mărturia nu arată că Russell trăia «în adulter cu o concubină». De fapt nu exista nici o concubină“.

Maria Russell însăşi a recunoscut mai târziu lucrul acesta, cu ocazia funeraliilor fratelui Russell la Carnegie Hall din Pittsburgh în 1916. Purtând un văl, ea a coborât aleea până la sicriu şi a depus un buchet de lăcrimioare. De acesta era ataşată o panglică cu inscripţia: „Iubitului meu soţ“.

Evident, clericii au recurs la aceeaşi tactică folosită de omologii lor din secolul I. Aceştia încercaseră să păteze reputaţia lui Isus, acuzându-l că stătea la masă cu păcătoşii şi că el însuşi era un păcătos şi un blasfemator (Mat. 9:11; Ioan 9:16–24; 10:33–37). Aceste acuze nu au schimbat adevărul cu privire la Isus; dimpotrivă, ele i-au demascat pe cei ce au recurs la o astfel de calomnie — şi îi demască pe cei ce recurg la tactici asemănătoare astăzi — ca avându-l drept tată spiritual pe Diavolul, al cărui nume înseamnă „Calomniator“. — Ioan 8:44.

 Ei profită de febra războiului pentru a-şi atinge ţelurile

Febra naţionalistă care a cuprins lumea în timpul primului război mondial a furnizat o nouă armă împotriva Studenţilor în Biblie. Conducătorii religioşi protestanţi şi catolici puteau da frâu liber urii lor din spatele unei faţade de patriotism. Ei au profitat de isteria războiului pentru a-i acuza pe Studenţii în Biblie de sediţiune — aceeaşi acuzaţie adusă împotriva lui Isus Cristos şi a apostolului Pavel de către conducătorii religioşi din Ierusalimul secolului I (Luca 23:2, 4; Fap. 24:1, 5). Desigur, pentru a aduce o astfel de acuzaţie, clericii trebuiau să fie ei înşişi susţinători activi ai eforturilor de război, dar lucrul acesta nu părea să-i deranjeze pe cea mai mare parte dintre ei, chiar dacă aceasta însemna să trimită tineri ca să-i ucidă pe coreligionarii lor din altă ţară.

În iulie 1917, după moartea lui Russell, Societatea Watch Tower a editat cartea Taina împlinită, un comentariu asupra cărţilor Apocalipsa şi Ezechiel, precum şi asupra Cântării Cântărilor. Cartea demasca în mod viguros ipocrizia clerului creştinătăţii! I s-a făcut o largă distribuire într-un timp relativ scurt. Spre sfârşitul lui decembrie 1917 şi la începutul lui 1918, Studenţii în Biblie din Statele Unite şi Canada au distribuit şi ei 10 000 000 de exemplare ale unui mesaj înfocat prin tractul The Bible Students Monthly. Acest tract de patru pagini, format de revistă, era intitulat „Căderea Babilonului“ şi conţinea subtitlul „De ce trebuie să sufere în prezent creştinătatea — deznodământul final“. El identifica organizaţia religioasă catolică şi cea protestantă drept Babilonul modern, care în curând trebuie să cadă. În sprijinul acestei afirmaţii, el reproducea din Taina împlinită un comentariu asupra profeţiilor care exprimau judecata divină împotriva „Babilonului mistic“. Pe verso era un desen sugestiv reprezentând un zid care se prăbuşea. Pietre masive care cădeau din zid purtau inscripţii ca: „Doctrina Trinităţii («3 X 1 = 1»)“, „Nemurirea sufletului“, „Teoria chinului veşnic“, „Protestantism — crezuri, cler etc.“, „Catolicism — papi, cardinali etc., etc.“.

Clerul a fost furios din cauza acestei demascări, întocmai cum fusese clerul evreu când Isus demascase ipocrizia acestuia (Mat. 23:1–39; 26:3, 4). În Canada, reacţia clerului a fost imediată. În ianuarie 1918, peste 600 de clerici canadieni au semnat o petiţie prin care cereau guvernului să interzică publicaţiile Asociaţiei Internaţionale a Studenţilor în Biblie. Conform ziarului Winnipeg Evening Tribune, după ce Charles Paterson, pastorul bisericii St. Stephen din Winnipeg, a condamnat de la amvon tractul The Bible Students Monthly, care conţinea articolul „Căderea Babilonului“, procurorul general Johnson a luat legătura cu el pentru a obţine un exemplar. La scurt timp după aceea, în 12 februarie 1918, un decret din partea guvernului canadian declara că oricine poseda cartea Taina împlinită sau tractul arătat mai sus era pasibil de amendă şi închisoare.

În aceeaşi lună, la 24 februarie, fratele Rutherford, preşedintele nou-ales al Societăţii Watch Tower, a vorbit în Statele Unite la Temple Auditorium din  Los Angeles (California). Subiectul abordat a stârnit uimirea: „Lumea s-a sfârşit — Milioane de oameni care trăiesc acum nu vor muri niciodată“. Pentru a dovedi că lumea, aşa cum era cunoscută până atunci, s-a sfârşit cu adevărat în 1914, el a indicat războiul aflat în curs, împreună cu foamea care-l însoţea, precizând că el era o parte a semnului prezis de Isus (Mat. 24:3–8). Apoi a îndreptat atenţia asupra clerului, spunând:

„Ca grup, potrivit textelor scripturale, clericii sunt cei mai vinovaţi oameni de pe pământ de marele război care afectează acum omenirea. Timp de 1 500 de ani, ei i-au învăţat pe oameni doctrina satanică a dreptului divin al regilor de a guverna. Ei au amestecat politica şi religia, biserica şi statul; s-au dovedit neloiali privilegiului încredinţat de Dumnezeu de a proclama mesajul regatului lui Mesia şi au făcut totul pentru a-i încuraja pe conducători să creadă că regele domneşte prin drept divin şi, ca atare, tot ce face el este bine“. Arătând care erau consecinţele acestui lucru, el a spus: „Regii ambiţioşi ai Europei s-au înarmat pentru război, deoarece doreau să pună mâna pe teritoriul altor popoare; iar clerul i-a felicitat zicând: «Faceţi cum vă place, voi nu puteţi greşi; tot ce faceţi este foarte bine»“. Dar nu numai clerul european acţiona astfel, şi predicatorii americani ştiau acest lucru.

Un raport detaliat al acestei conferinţe a apărut a doua zi în Morning Tribune din Los Angeles. Clerul a fost atât de furios, încât asociaţia miniştrilor religioşi s-a reunit chiar în ziua respectivă şi l-au trimis pe preşedintele lor la redacţia ziarului pentru a-şi exprima profunda lor nemulţumire. După aceea, a urmat o perioadă în care birourile Societăţii Watch Tower au constituit obiectul unor hărţuieli constante din partea membrilor serviciului de informaţii secrete.

 În această perioadă de fervoare naţionalistă, clericii au ţinut o conferinţă la Philadelphia (Statele Unite) în cadrul căreia au adoptat o rezoluţie prin care cereau revizuirea legii împotriva spionajului, astfel încât presupuşii delincvenţi să fie judecaţi de curtea marţială şi să li se aplice pedeapsa cu moartea. John Lord O’Brian, substitut special al procurorului general pentru probleme legate de război, a fost ales pentru a prezenta cazul înaintea Senatului. Preşedintele Statelor Unite nu a permis ca acest proiect de lege să fie aprobat. Însă, într-un acces de furie, James Franklin Bell, general-maior în armata americană, le-a divulgat lui Joseph Rutherford şi William Van Amburgh cele petrecute la conferinţă şi intenţia de a se utiliza proiectul de lege împotriva reprezentanţilor Societăţii Watch Tower.

Arhivele oficiale ale guvernului american arată că, cel puţin începând din 21 februarie 1918, John Lord O’Brian a fost personal implicat în tentativa de a intenta un proces Studenţilor în Biblie. Buletinul oficial al congresului S.U.A. din 24 aprilie şi din 4 mai conţine însemnări făcute de John Lord O’Brian în care acesta susţinea cu tărie că, dacă legea autoriza declararea a „ceea ce este adevărat, cu intenţii bune şi pentru scopuri justificabile“, conform aşa-numitului amendament „France“ la Legea împotriva spionajului, ratificat de Senatul american, el nu i-ar putea incrimina pe Studenţii în Biblie.

În Worcester (Massachusetts), „reverendul“ B. Wyland a profitat şi el de febra războiului pretinzând că Studenţii în Biblie făceau propagandă în favoarea duşmanului. El a publicat în Daily Telegram un articol în care declara: „Una dintre îndatoririle patriotice cu care vă confruntaţi ca cetăţeni o constituie suprimarea Asociaţiei Internaţionale a Studenţilor în Biblie, al cărei  sediu este la Brooklyn. Sub masca religiei, ei fac propagandă germană în Worcester, vânzându-şi cartea «Taina împlinit㻓. El le-a spus deschis autorităţilor că era de datoria lor să-i aresteze pe Studenţii în Biblie şi să-i împiedice să mai ţină întruniri.

În primăvara şi în vara anului 1918 persecuţia împotriva Studenţilor în Biblie s-a intensificat atât în America de Nord, cât şi în Europa. Printre instigatori figurau clerici baptişti, metodişti, episcopalieni, luterani, romano-catolici şi din alte biserici. Publicaţiile biblice au fost confiscate de funcţionari fără ordin de percheziţie şi mulţi Studenţi în Biblie au fost aruncaţi în închisoare. Alţii au fost urmăriţi de gloate, bătuţi, biciuiţi, unşi cu smoală şi acoperiţi cu pene sau le-au fost rupte coastele sau li s-a tăiat capul. Unii au fost mutilaţi pe viaţă. Bărbaţi şi femei creştine au fost ţinuţi în închisoare fără acuzaţie sau proces. Peste o sută de cazuri concrete de acest gen de tratament scandalos au fost menţionate în Epoca de aur din 29 septembrie 1920, în engleză.

Acuzaţi de spionaj

Lovitura de graţie a fost dată în 7 mai 1918, când au fost emise în Statele Unite mandate de arestare pentru Joseph Rutherford, preşedintele Watch Tower Bible and Tract Society şi pentru colaboratorii săi cei mai apropiaţi.

În ziua precedentă, la Brooklyn (New York) fuseseră prezentate două acte de inculpare împotriva fratelui Rutherford şi a colaboratorilor săi. Dacă primul nu avea să dea rezultatele scontate, atunci urma să fie înaintat al doilea act de inculpare. Primul, care învinuia cel mai mare număr de persoane, includea patru capete de acuzare: Două îi acuzau de conspiraţie în vederea violării legii împotriva spionajului, din 15 iunie 1917; iar celelalte două îi acuzau că încercau să-şi realizeze planurile lor ilegale sau că efectiv le realizau. Se susţinea că ei conspirau pentru a instiga la nesupunere şi la refuzul de a îndeplini serviciul militar în cadrul armatei americane şi că ei complotau împiedicarea recrutării şi a înrolării bărbaţilor în acest serviciu când naţiunea se afla în război; se pretindea, de asemenea, că ei încercaseră să facă sau că efectiv făcuseră ambele lucruri. Acest act de inculpare menţiona în mod expres publicarea şi distribuirea cărţii Taina împlinită. Al doilea act de inculpare interpreta trimiterea unui cec în Europa (destinat lucrării de instruire biblică din Germania) drept acţiune contrară intereselor Statelor Unite. Când inculpaţii au fost chemaţi la tribunal, s-a dat curs primului act de inculpare care conţinea patru capete de acuzare.

Încă un act de inculpare împotriva lui Clayton Woodworth şi a lui Joseph Rutherford în legătură cu legea împotriva spionajului era în curs de cercetare la data aceea în Scranton (Pennsylvania). Dar, potrivit unei scrisori din partea lui John Lord O’Brian, datată 20 mai 1918, membrii Ministerului de Justiţie se temeau că judecătorul districtual, Witmer, care avea să judece cazul, nu va fi de acord cu invocarea legii împotriva spionajului pentru suprimarea  activităţii unor oameni care, datorită unor convingeri religioase sincere, spuneau unele lucruri ce puteau fi interpretate de alţii drept propagandă împotriva războiului. Astfel, Ministerul Justiţiei a suspendat cazul Scranton, aşteptând rezultatul celui de la Brooklyn. Guvernul s-a îngrijit, de asemenea, ca judecătorul Harland Howe, din Vermont, despre care John Lord O’Brian ştia că îi împărtăşeşte părerea cu privire la astfel de chestiuni, să judece acest caz la tribunalul districtual pentru districtul de est al New York-ului. Cazul a fost judecat la 5 iunie, avându-i ca reclamanţi pe Isaac Oeland şi Charles Buchner, un catolic. În timpul procesului, aşa cum a observat fratele Rutherford, preoţii catolici se consultau frecvent cu Buchner şi cu Oeland.

În timpul procesului, s-a arătat că reprezentanţii Societăţii şi compilatorii cărţii nu aveau deloc intenţia să împiedice eforturile de război ale ţării. Dovezile prezentate indicau că planurile în vederea scrierii cărţii — de fapt, redactarea celei mai mari părţi a manuscrisului — se făcuseră înainte ca Statele Unite să declare război (la 6 aprilie 1917) şi că primul contract de tipărire fusese semnat înainte ca Statele Unite să fi emis legea (la 15 iunie) despre care li se spunea că o încălcaseră.

Acuzarea a scos în evidenţă adaosurile făcute cărţii în aprilie şi iunie 1917, în cursul pregătirii textului şi al revederii corecturilor. Acestea includeau un citat de John Haynes Holmes, un preot care declarase cu tărie că războiul constituia o violare a creştinismului. Aşa cum arăta unul dintre avocaţii apărării, comentariile preotului respectiv, publicate sub titlul A Statement to My People on the Eve of War, se aflau încă în vânzare în Statele Unite în momentul procesului. Nici preotul, nici editorul nu au fost daţi în judecată pentru acest lucru. Dar Studenţii în Biblie care au făcut referire la predica sa au fost traşi la răspundere pentru opinia exprimată în ea.

Cartea nu le spunea oamenilor din lume că nu aveau dreptul să meargă la război. Dar, în explicarea profeţiei, ea cita pasaje din ediţiile Turnului de veghere din 1915, în engleză, pentru a arăta inconsecvenţa clericilor care pretindeau a fi miniştri ai lui Cristos, dar care acţionau ca agenţi de recrutare pentru naţiunile aflate în război.

Când a aflat că guvernul avea obiecţii cu privire la carte, fratele Rutherford a trimis imediat o telegramă tipografului pentru a opri producerea ei, şi tot atunci a fost trimis un reprezentant al Societăţii la Serviciul de  informaţii secrete al armatei americane pentru a afla care era obiecţia lor. Când s-a aflat că, deoarece războiul era atunci în curs, paginile 247–253 ale cărţii erau considerate necorespunzătoare, Societatea a decis înlăturarea acelor pagini din toate exemplarele cărţii înainte ca ele să fie oferite publicului. Iar când guvernul i-a informat pe avocaţii tribunalului districtual că distribuirea în continuare a cărţii avea să constituie o violare a legii împotriva spionajului (deşi refuzase să-şi exprime opinia către Societate referitor la carte în forma ei modificată), Societatea a dispus ca orice distribuire publică a cărţii să fie suspendată.

De ce o pedeapsă atât de severă?

În pofida tuturor acestor fapte, la 20 iunie 1918, juriul a emis un verdict conform căruia fiecare inculpat era declarat vinovat de toate cele patru capete de acuzare. În ziua următoare, şapte * dintre ei au primit patru pedepse a câte 20 de ani fiecare, cu cumularea pedepselor. La 10 iulie, al optulea * a primit patru pedepse a câte 10 ani, cu cumularea pedepselor. Cât de severe au fost aceste pedepse? Într-o notă adresată procurorului general la 12 martie 1919, preşedintele american Woodrow Wilson a recunoscut că „pedepsele aplicate sunt categoric excesive“. De exemplu, bărbatul care îl asasinase la Sarajevo pe prinţul moştenitor al Imperiului Austro-Ungar — incident care a atras după sine evenimentele ce au târât naţiunile în primul război mondial — nu primise o pedeapsă mai severă. Sentinţa acestuia fusese de 20 de ani de închisoare — nu de patru pedepse a câte 20 de ani, ca în cazul Studenţilor în Biblie!

Care era motivul pedepsei atât de severe impuse Studenţilor în Biblie? Judecătorul Harland Howe a declarat: „După opinia curţii, propaganda religioasă pe care aceşti inculpaţi au făcut-o cu vigoare şi au răspândit-o în toată naţiunea, precum şi printre aliaţii noştri, constituie un pericol mai mare decât o divizie a armatei germane. . . . De obicei, cineva care predică religia are multă influenţă şi, dacă este sincer, este cu atât mai eficient. Acest lucru agravează răul pe care l-au făcut, în loc să-l diminueze. Aşadar, singurul lucru înţelept în legătură cu aceste persoane, a conchis curtea, este o pedeapsă severă“. Este, de asemenea, demn de remarcat faptul că, înainte de pronunţarea sentinţei, judecătorul Howe a afirmat că unele declaraţii ale avocaţilor inculpaţilor îi puseseră în discuţie şi îi trataseră cu severitate nu numai pe oamenii legii, ci şi pe „toţi miniştrii religioşi din întreaga ţară“.

S-a făcut imediat recurs la curtea de apel din circumscripţia judiciară. Dar libertatea pe bază de cauţiune până la audierea recursului a fost refuzată în  mod arbitrar de judecătorul Howe *, iar la 4 iulie, înainte ca un al treilea şi ultim recurs pentru cauţiune să poată fi audiat, primii şapte fraţi au fost mutaţi în grabă la penitenciarul federal din Atlanta (Georgia). Ulterior s-a demonstrat că s-au comis 130 de erori procedurale în acel proces marcat de atâtea prejudecăţi. A fost nevoie de luni de muncă pentru pregătirea documentelor necesare în vederea audierii recursului. Între timp războiul s-a sfârşit. La 19 februarie 1919, cei opt fraţi din închisoare i-au cerut preşedintelui Statelor Unite, Woodrow Wilson, să le acorde amnistie. Alte scrisori care solicitau eliberarea fraţilor au fost trimise de numeroşi cetăţeni noului procuror general. Apoi, la 1 martie 1919, ca răspuns la o întrebare pusă de procurorul general, judecătorul Howe a recomandat „comutarea imediată“ a pedepselor. În timp ce aceasta avea să reducă durata pedepselor, ea avea totodată să confirme vinovăţia inculpaţilor. Înainte ca acest lucru să poată fi făcut, avocaţii fraţilor i-au prezentat procurorului general un ordin judecătoresc care deferea cazul curţii de apel.

 La 21 martie 1919, după nouă luni de la condamnarea lui Rutherford şi a colaboratorilor săi — războiul fiind deja terminat —, curtea de apel a decis eliberarea pe cauţiune a celor opt inculpaţi, iar la 26 martie ei au fost puşi în libertate la Brooklyn pe o cauţiune de 10 000 de dolari pentru fiecare. La 14 mai 1919, curtea de apel a circumscripţiei judiciare din New York a stabilit: „Inculpaţii în cauză nu au avut parte de un proces calm şi imparţial la care aveau dreptul şi din acest motiv sentinţa este anulată“. Cazul a fost propus pentru un nou proces. Însă, în data de 5 mai 1920, după ce inculpaţii compăruseră la tribunal, procurorul guvernului a anunţat, de cinci ori, în cadrul unei audieri publice la Brooklyn încetarea urmăririi penale *. De ce? Potrivit corespondenţei păstrate în Arhivele naţionale ale Statelor Unite, Ministerul Justiţiei se temea că, dacă acest caz era prezentat în faţa unui juriu imparţial, febra războiul fiind trecută, procesul avea să fie pierdut. Procurorul guvernului american, L. Ross, a declarat într-o scrisoare adresată procurorului general: „Ar fi mai bine, cred, pentru relaţiile noastre cu publicul, dacă am anunţa din proprie iniţiativă“ că acest caz nu mai este sub urmărire penală.

În aceeaşi zi, 5 mai 1920, a fost anulat şi celălalt act de inculpare prezentat în mai 1918 împotriva lui Joseph Rutherford şi a patru dintre colaboratorii săi.

Cine au fost adevăraţii instigatori?

Au fost toate aceste atacuri într-adevăr instigate de cler? John Lord O’Brian a negat lucrul acesta. Dar faptele erau bine cunoscute de contemporani. La 22 martie 1919, Appeal to Reason, un ziar publicat la Girard (Kansas), protesta: „Discipolii pastorului Russell, urmăriţi de răutatea clerului «ortodox», au fost condamnaţi şi întemniţaţi şi li s-a refuzat eliberarea pe cauţiune, deşi au depus toate eforturile posibile pentru a se conforma legii împotriva spionajului. . . . Declarăm că, indiferent de faptul că legea împotriva spionajului era sau nu constituţională din punct de vedere tehnic sau justificabilă din punct de vedere etic, aceşti discipoli ai pastorului Russell au fost condamnaţi pe nedrept sub prevederile acesteia. O examinare obiectivă a dovezilor va convinge repede pe oricine că aceşti oameni nu numai că nu au avut nici o intenţie de a încălca legea, dar că nici nu au încălcat-o“.

Cu ani mai târziu, în cartea Preachers Present Arms (Predicatorii prezintă armele), Ray Abrams a făcut observaţia: „Este semnificativ faptul că atât  de mulţi clerici au încercat, în mod agresiv, să se debaraseze de ruselişti [aşa cum erau etichetaţi în mod ironic Studenţii în Biblie]. Disputele şi ostilităţile religioase străvechi, care nu au fost deloc luate în considerare la tribunale în timp de pace, au reuşit acum să se infiltreze în tribunal sub influenţa isteriei războiului“. El a mai declarat: „O analiză a întregului caz duce la concluzia că bisericile şi clerul au fost iniţial îndărătul mişcării de suprimare a ruseliştilor“. — P. 183–185.

Însă sfârşitul războiului nu a pus capăt persecuţiei Studenţilor în Biblie. A deschis doar un nou capitol.

Preoţii exercită presiuni asupra poliţiei

Războiul fiind terminat, clerul a invocat alte chestiuni pentru a opri, dacă era posibil, activitatea Studenţilor în Biblie. În Bavaria catolică şi în alte părţi ale Germaniei s-au făcut multe arestări în anii ’20 în baza legilor privitoare la comerţul ambulant. Însă, când cazurile ajungeau la curţile de apel, judecătorii, de obicei, le dădeau dreptate Studenţilor în Biblie. În cele din urmă, după ce tribunalele au fost inundate cu mii de astfel de cazuri, Ministerul de Interne a trimis în 1930 o circulară tuturor funcţionarilor poliţiei, spunându-le să înceteze să mai intenteze procese împotriva Studenţilor în Biblie în baza legilor privind comerţul ambulant. Astfel, pentru o scurtă perioadă, presiunile din această sursă au încetat, iar Martorii lui Iehova şi-au desfăşurat activitatea într-o măsură extraordinară în terenul german.

În aceşti ani, clerul a exercitat o influenţă puternică şi în România. El a reuşit să obţină decizii de interzicere a literaturii şi activităţii Martorilor lui Iehova. Dar preoţii se temeau că oamenii ar putea totuşi citi publicaţiile pe care deja le aveau şi astfel să afle învăţăturile nescripturale şi afirmaţiile mincinoase ale bisericii. Pentru a preveni lucrul acesta, preoţii au mers din casă în casă însoţiţi de jandarmi pentru a căuta orice publicaţie distribuită de Martorii lui Iehova. Ei chiar îi întrebau pe copiii mici, care nu bănuiau nimic, dacă părinţii lor acceptaseră astfel de publicaţii. Când găseau vreuna, oamenii erau ameninţaţi că vor fi bătuţi şi închişi dacă vor mai accepta vreodată altele. În unele sate, preotul era şi primar, şi judecător de pace, iar celui care nu făcea ce spunea preotul avea să i se acorde prea puţină dreptate.

Reputaţia pe care şi-au făcut-o în aceşti ani unii funcţionari americani, voind să fie pe placul clerului, nu este mai bună. De exemplu, în 1936, după vizita episcopului catolic O’Hara în La Grange (Georgia), primarul şi procurorul local au arestat zeci de Martori ai lui Iehova. În timpul detenţiei, ei au fost puşi să doarmă lângă o grămadă de băligar pe saltele stropite cu urină de vacă, li s-a dat să mănânce alimente pline de viermi şi au fost obligaţi să lucreze la construirea de drumuri.

Şi în Polonia, clerul catolic a recurs la toate mijloacele imaginabile pentru a împiedica lucrarea Martorilor lui Iehova. Preoţii au incitat populaţia  la violenţă, au ars în public literatura Martorilor lui Iehova, i-au acuzat că sunt comunişti şi i-au târât la tribunale sub pretextul că scrierile lor erau „profanatoare“. Însă nu toţi funcţionarii au fost dispuşi să stea la dispoziţia clerului. De exemplu, procurorul de stat de la curtea de apel din Posen (Poznań) a refuzat să-i intenteze proces unui Martor al lui Iehova acuzat de clerici că etichetase clerul catolic drept „organizaţie a lui Satan“. Însuşi procurorul de stat a spus că spiritul imoral care s-a răspândit pretutindeni în creştinătate de la curtea papei Alexandru al VI-lea (1492—1503 e.n.) era, într-adevăr, spiritul unei organizaţii satanice. Iar când clerul l-a acuzat pe un Martor al lui Iehova de blasfemie împotriva lui Dumnezeu, pentru că distribuia publicaţii ale Societăţii Watch Tower, procurorul de la curtea de apel din Thorn (Toruń) a cerut achitarea acestuia, spunând: „Martorii lui Iehova adoptă exact aceeaşi poziţie ca primii creştini. Acuzaţi în mod fals şi persecutaţi, ei susţin cele mai înalte idealuri care există într-o structură mondială coruptă şi decadentă“.

Arhivele guvernului canadian dezvăluie faptul că Martorii lui Iehova au fost interzişi în Canada în 1940, ca urmare a unei scrisori trimise de la reşedinţa oficială a cardinalului catolic Villeneuve, din Quebec, către ministrul justiţiei, Ernest Lapointe. După aceea, alţi funcţionari guvernamentali au cerut o explicaţie detaliată a motivelor acelei acţiuni, dar răspunsurile lui Lapointe nu au fost deloc satisfăcătoare pentru mulţi membri ai Parlamentului canadian.

De cealaltă parte a globului, clerul urzea intrigi similare. Arhivele guvernului australian conţin o scrisoare din partea arhiepiscopului catolic de Sydney către procurorul general W. Hughes, prin care cerea scoaterea Martorilor lui Iehova în afara legii. Această scrisoare a fost scrisă la 20 august 1940, exact cu cinci luni înainte de decretarea interdicţiei. Ulterior, după ce a examinat pretinsul motiv al interdicţiei, judecătorul Williams de la Curtea Supremă din Australia a spus că el a avut drept „efect faptul de a face ilegală  apărarea principiilor şi doctrinelor religiei creştine şi de a face din orice serviciu religios ţinut de credincioşi la naşterea lui Cristos o adunare ilegală“. La 14 iunie 1943, Curtea a decretat că interdicţia nu era compatibilă cu legea australiană.

În Elveţia, un ziar catolic le cerea autorităţilor să confişte publicaţiile Martorilor pe care biserica le considera ofensatoare. Clericii au ameninţat că vor trece la acţiune dacă nu li se va îndeplini cererea. Şi exact aşa au făcut în multe părţi ale lumii.

Conducătorii religioşi recurg la violenţă

În Franţa, clerul catolic era de părere că încă ţine bine poporul în frâu şi era hotărât să nu permită nici o interferare cu monopolul său. Pe parcursul anilor 1924 şi 1925, Studenţii în Biblie din multe ţări au distribuit tractul Ecclesiastics Indicted (Clericii puşi sub acuzaţie). În 1925, Joseph Rutherford era programat să vorbească la Paris despre subiectul „Demascarea înşelătoriilor clerului“. Un martor ocular a raportat cu privire la desfăşurarea întrunirii: „Sala era arhiplină. Fratele Rutherford a apărut pe podium şi a fost aplaudat cu căldură. Abia şi-a început vorbirea când, dintr-odată, circa 50 de preoţi şi de membri ai Acţiunii Catolice, înarmaţi cu bastoane, au năvălit în sală cântând La Marseillaise [imnul naţional francez]. Ei au aruncat tracte din capul scărilor. Un preot a urcat pe podium. Doi tineri l-au tras jos. De trei ori, fratele Rutherford a părăsit podiumul şi a revenit. În cele din urmă, a plecat definitiv. . . . Mesele pe care erau expuse publicaţiile noastre au fost răsturnate şi cărţile azvârlite în toate părţile. A fost o mare învălmăşeală!“ Dar acesta nu a fost un incident izolat.

În Irlanda, Jack Corr a simţit de multe ori furia clerului catolic în timp ce predica. Odată, o gloată, instigată de preotul parohiei, l-a târât din pat la miezul nopţii şi apoi i-a ars în piaţă toate publicaţiile pe care le avea. În Roscrea, ţinutul Tipperary, Victor Gurd şi Jim Corby au constatat când s-au întors acasă că opozanţii îi deposedaseră de toate publicaţiile şi le dăduseră foc după ce le stropiseră cu benzină. În jurul focului, poliţia locală, clericii şi copiii din zonă intonau „Credinţă strămoşilor noştri“.

În 1939, înainte ca Martorii lui Iehova să se adune la Madison Square Garden din New York, discipolii preotului catolic Charles Coughlin i-au ameninţat că vor întrerupe adunarea. A fost înştiinţată poliţia. La 25 iunie, fratele Rutherford a prezentat discursul „Guvern şi pace“ în faţa unei asistenţe de cel puţin 18 000 de persoane şi, de asemenea, prin radio, unui vast auditoriu internaţional. După începerea discursului, cel puţin 200 de catolici şi nazişti, conduşi de diverşi preoţi, s-au îngrămădit în balcon. La un semnal dat, ei au început să ţipe, scandând „Heil Hitler!“ şi „Viva Franco!“. Ei proferau tot felul de cuvinte vulgare şi de ameninţări şi îi atacau pe mulţi oameni de ordine care interveneau pentru a calma atmosfera. Agitatorii nu au  reuşit să întrerupă adunarea. Fratele Rutherford a continuat să vorbească cu forţă şi fără teamă. Când tumultul era la apogeu, el a declarat: „Observaţi că astăzi naziştii şi catolicii ar dori să întrerupă această adunare, dar graţie lui Dumnezeu nu pot s-o facă“. Auditoriul a oferit sprijin prin ropote de aplauze. Perturbarea a figurat, evident, în înregistrarea făcută cu ocazia respectivă, şi oameni din multe părţi ale lumii au auzit-o.

Unde a fost însă posibil, la fel ca în timpul Inchiziţiei, clerul catolic s-a servit de stat pentru a-i suprima pe toţi cei ce îndrăzneau să pună la îndoială învăţăturile şi practicile bisericii.

Tratament brutal în lagărele de concentrare

În persoana lui Adolf Hitler, clerul a găsit un aliat binevoitor. În 1933, exact anul în care a fost semnat un concordat între Vatican şi Germania nazistă, Hitler a lansat o campanie de exterminare a Martorilor lui Iehova din Germania. În 1935, ei erau interzişi în întreaga naţiune. Dar cine au fost instigatorii?

Un preot catolic a scris în Der Deutsche Weg (un ziar de limbă germană publicat în Lodz, Polonia) din 29 mai 1938: „Există în prezent o singură ţară pe pământ unde cei ce îşi spun . . . Studenţi în Biblie [Martorii lui Iehova] sunt interzişi. Această ţară este Germania! . . . Când Adolf Hitler a venit la putere, iar Episcopatul Catolic German şi-a repetat cererea, Hitler a spus: «Aceşti aşa-numiţi zeloşi Studenţi în Biblie [Martorii lui Iehova] sunt tulburători ai ordinii publice; . . . eu îi consider şarlatani; nu tolerez ca germanii catolici să fie murdăriţi într-un asemenea mod de acest judecător american  Rutherford; îi dizolv [pe Martorii lui Iehova] din Germania»“. — Sublinierea noastră.

Episcopatul Catolic German era oare singurul care dorea să fie adoptate aceste măsuri? Aşa cum se raporta în Oschatzer Gemeinnützige din 21 aprilie 1933, ministrul luteran Otto a vorbit într-un discurs radiodifuzat din 20 aprilie despre „cea mai strânsă cooperare“ dintre Biserica Luterană Germană din Saxonia şi conducătorii politici ai naţiunii, iar apoi a declarat: „Primele rezultate ale acestei cooperări pot fi deja observate în interdicţia impusă în prezent Asociaţiei Internaţionale a Zeloşilor Studenţi în Biblie [Martorii lui Iehova] şi a anexelor sale din Saxonia“.

Apoi statul nazist a dezlănţuit una dintre cele mai barbare persecuţii împotriva creştinilor consemnate în istorie. Mii de Martori ai lui Iehova — din Germania, Austria, Polonia, Cehoslovacia, Olanda, Franţa şi alte ţări — au fost aruncaţi în lagăre de concentrare. Aici ei au fost supuşi celui mai crud şi mai sadic tratament care se poate imagina. Nu era ceva neobişnuit pentru ei să fie înjuraţi şi loviţi cu piciorul, iar apoi forţaţi să facă genoflexiuni, să sară şi să se târască pe burtă ore în şir, până când leşinau sau se prăbuşeau epuizaţi, în timp ce gardienii râdeau în hohote. Unii au fost forţaţi să stea în picioare, în curte, goi sau îmbrăcaţi sumar, în plină iarnă. Mulţi au fost biciuiţi până şi-au pierdut cunoştinţa şi spatele li s-a umplut de sânge. Alţii au servit drept cobai în experimente medicale. Unii, legaţi cu mâinile la spate, au fost spânzuraţi de încheieturile mâinilor. Deşi slăbiţi de foame şi îmbrăcaţi subţire pentru timpul geros, ei au fost forţaţi să efectueze munci grele, să lucreze ore îndelungate, folosindu-şi adesea mâinile când era nevoie de lopeţi şi de alte unelte. Bărbaţi şi femei deopotrivă, cei mai tineri fiind adolescenţi, iar cei mai în vârstă având peste şaptezeci de ani, au fost maltrataţi în acest mod. Persecutorii lor îl sfidau pe Iehova în gura mare.

Încercând să-i intimideze pe Martori, comandantul lagărului de la Sachsenhausen a ordonat executarea lui August Dickmann, un Martor tânăr, în prezenţa tuturor prizonierilor, Martorii lui Iehova aflându-se în primele rânduri pentru ca execuţia să-i marcheze cel mai profund. După aceea, restul deţinuţilor au fost lăsaţi să plece, însă Martorii lui Iehova au trebuit să rămână. Accentuând cuvintele, comandantul i-a întrebat: „Cine este acum gata să semneze declaraţia?“ — o declaraţie prin care cineva renunţa la credinţa sa şi arăta că era dispus să devină soldat. Nici unul dintre cei peste 400 de Martori nu a răspuns. Apoi doi dintre ei au păşit în faţă! Nu, nu pentru a semna, ci pentru a cere anularea semnăturilor date cu aproximativ un an în urmă.

 În lagărul de la Buchenwald s-au exercitat presiuni similare. Ofiţerul nazist Rödl i-a avertizat pe Martori: „Dacă vreunul dintre voi refuză să lupte contra Franţei sau a Angliei, veţi muri cu toţii!“ Două companii SS complet înarmate aşteptau la poartă. Nici măcar un singur Martor nu a cedat. A urmat un tratament dur, dar ameninţarea ofiţerului nu a fost executată. A devenit bine cunoscut faptul că, în timp ce Martorii din lagăr erau dispuşi să efectueze aproape orice gen de muncă încredinţată, ei aveau să refuze în mod categoric să facă ceva ce sprijinea războiul sau dăuna unui alt prizonier, şi aceasta chiar dacă erau supuşi unui regim de înfometare sau erau forţaţi să lucreze suplimentar.

Încercările prin care au trecut sunt aproape imposibil de descris. Sute dintre ei au murit. După ce supravieţuitorii au fost eliberaţi din lagăre la sfârşitul războiului, un Martor din Flandra a scris: „Numai dorinţa neclintită de a trăi, speranţa şi încrederea în El, Iehova, care este atotputernic, şi iubirea pentru Teocraţie au făcut posibilă suportarea tuturor acestor lucruri şi câştigarea victoriei. — Romani 8:37“.

Părinţii au fost smulşi de lângă copiii lor. Partenerii conjugali au fost separaţi, iar unii niciodată nu au mai avut veşti despre partenerul lor. La scurt timp după ce s-a căsătorit, Martin Poetzinger a fost arestat şi dus în infamul lagăr din Dachau, apoi la Mauthausen. Soţia sa, Gertrud, a fost închisă la Ravensbrück. Ei nu s-au văzut timp de nouă ani. Amintindu-şi de viaţa sa la Mauthausen, el a scris ulterior: „Gestapoul a încercat toate metodele de a ne determina să ne renegăm credinţa în Iehova. Înfometare, prietenii false, brutalităţi, obligaţia de a sta zile la rând în picioare într-un loc îngust, atârnare de încheieturile mâinilor legate la spate pe un stâlp înalt de trei metri, biciuire — toate aceste maltratări, precum şi altele, prea degradante pentru a fi menţionate, au fost încercate“. Dar  el i-a rămas loial lui Iehova. El s-a aflat, de asemenea, printre supravieţuitori şi ulterior a slujit ca membru al Corpului de Guvernare al Martorilor lui Iehova.

Întemniţaţi din cauza credinţei lor

Martorii lui Iehova nu se aflau în lagărele de concentrare pentru că erau criminali. Când ofiţerii doreau să se bărbierească, îi încredinţau unui Martor briciul, deoarece ştiau că nici un Martor nu s-ar servi vreodată de un astfel de instrument ca armă pentru a-i face rău altui om. Când ofiţerii SS din lagărul de exterminare de la Auschwitz aveau nevoie de cineva pentru a le face curăţenie în locuinţe sau pentru a le îngriji copiii, ei alegeau Martori, deoarece ştiau că aceştia nu aveau să încerce să-i otrăvească sau să evadeze. La sfârşitul războiului, în timpul evacuării lagărului din Sachsenhausen, gardienii au plasat o căruţă cu prada lor de război în mijlocul unei coloane de Martori. De ce? Deoarece ştiau că Martorii nu aveau să le-o fure.

Martorii lui Iehova au fost întemniţaţi din cauza credinţei lor. De multe ori li s-a promis eliberarea din lagăr în schimbul unei simple declaraţii de renegare a convingerilor lor. Ofiţerii SS au făcut tot ce le-a stat în putere pentru a-i ademeni sau constrânge să semneze această declaraţie. Ei doreau mai presus de orice lucrul acesta.

Toţi Martorii, cu excepţia câtorva, s-au dovedit de neclintit în integritatea lor. Dar ei au făcut mai mult decât să sufere din cauza loialităţii lor faţă de Iehova şi a devoţiunii faţă de numele lui Cristos. Au făcut mai mult decât să îndure torturile inchizitoriale care le-au fost aplicate. Ei au păstrat puternice legături de unitate spirituală.

Ei nu au încercat să supravieţuiască cu orice preţ. Ei au dat dovadă de o iubire altruistă unii faţă de alţii. Când unul dintre ei devenea slab, ceilalţi  împărţeau cu el mica lor porţie de mâncare. Când au fost privaţi de orice îngrijire medicală, ei s-au îngrijit cu iubire unii pe alţii.

În pofida tuturor eforturilor persecutorilor lor, Martorii primeau materiale pentru studierea Bibliei — ascunse în pachetele trimise din exterior, transmise oral prin cei recent întemniţaţi, chiar ascunse în piciorul de lemn al unui nou deţinut sau prin alte mijloace când lucrau în afara lagărelor. Exemplarele treceau de la unul la altul; uneori ele erau multiplicate în secret chiar în birourile ofiţerilor lagărului. Deşi era foarte riscant, unele întruniri creştine erau ţinute chiar în lagăre.

Martorii au continuat să predice că Regatul lui Dumnezeu este singura speranţă a omenirii — şi au făcut lucrul acesta acolo, în lagărele de concentrare! La Buchenwald, ca urmare a unei activităţi organizate, mii de prizonieri au auzit vestea bună. La începutul anului 1943, în lagărul din Neuengamme, în apropiere de Hamburg, a fost pregătită şi efectuată cu grijă o campanie de mărturie intensivă. Au fost pregătite fişe de mărturie în diversele limbi vorbite în lagăr. S-au depus eforturi pentru a se ajunge la fiecare deţinut. S-au luat măsuri pentru a se studia cu regularitate Biblia cu persoanele interesate. Atât de zeloşi erau Martorii în predicarea lor, încât unii prizonieri politici s-au plâns: „Oriunde te duci, nu auzi vorbindu-se decât despre Iehova!“ Când s-a primit de la Berlin ordinul de a-i împrăştia pe Martori printre ceilalţi prizonieri pentru a-i slăbi, în realitate acest lucru le-a dat posibilitatea să le depună mărturie mai multor oameni.

Referitor la cele peste 500 de Martore fidele de la Ravensbrück, o nepoată a generalului francez Charles de Gaulle a scris după eliberarea ei următoarele: „Am o sinceră admiraţie pentru ele. Ele erau de diverse naţionalităţi: germană, poloneză, rusă şi cehă şi au suportat foarte mari suferinţe pentru convingerile lor. . . . Toate au dat dovadă de foarte mult curaj, iar atitudinea lor le-a atras, în cele din urmă, chiar şi respectul SS-iştilor. Ele ar fi fost eliberate imediat dacă ar fi renunţat la credinţa lor. Dar, dimpotrivă, ele nu au încetat să se împotrivească, ba chiar au reuşit să introducă în lagăr cărţi şi tracte“.

Asemenea lui Isus Cristos, ei au învins lumea care încerca să-i preseze în tiparul ei satanic (Ioan 16:33). Christine King, în cartea New Religious Movements: A Perspective for Understanding Society (Noi mişcări religioase: o perspectivă pentru înţelegerea societăţii), spune despre ei: „Martorii lui Iehova au sfidat conceptul totalitar al noii societăţi, iar această sfidare, care persista zi de zi, îi deranja evident pe arhitecţii noii ordini. . . . Metodele seculare, cum ar fi persecuţia, tortura, întemniţarea şi ridiculizarea, nu au reuşit să determine nici un Martor să accepte poziţia nazistă; dimpotrivă, ele s-au întors împotriva instigatorilor lor. . . . Lupta dintre aceste două grupuri rivale care pretindeau loialitate a fost crâncenă, îndeosebi pentru că naziştii, mai tari din punct de vedere fizic, erau în multe privinţe mai puţin siguri,  mai puţin înrădăcinaţi în fermitatea convingerii lor, mai puţin încrezători în supravieţuirea Reich-ului lor de 1 000 de ani. Martorii nu se îndoiau în ce priveşte fundamentul lor, deoarece credinţa lor fusese evidentă din timpul lui Abel. În timp ce naziştii trebuiau să suprime opoziţia şi să-şi convingă susţinătorii, împrumutând adesea de la creştinătatea sectară limbajul şi imaginile ei, Martorii erau siguri de loialitatea absolută şi fermă a membrilor lor, şi aceasta chiar până la moarte“. — Publicată în 1982.

La sfârşitul războiului, peste o mie de Martori supravieţuitori au ieşit din lagăre, cu credinţa neştirbită şi cu o puternică iubire unii faţă de alţii. În timp ce armatele ruse se apropiau, gardienii au evacuat în grabă lagărul din Sachsenhausen. Ei i-au grupat pe prizonieri după naţionalitatea lor. Dar Martorii lui Iehova au stat împreună ca un singur grup: 230 la număr. Dat fiind că ruşii se aflau în spatele lor, gardienii au devenit nervoşi. Nu exista mâncare, iar prizonierii erau slabi; însă oricine rămânea la urmă sau cădea din cauza extenuării era împuşcat. Mii dintre aceştia au fost abandonaţi de-a lungul drumului. Dar Martorii s-au ajutat unii pe alţii, astfel încât nici chiar cel mai slab nu a rămas pe drum! Şi totuşi unii aveau între 65 şi 72 de ani. Alţi deţinuţi au încercat să fure alimente în timpul marşului şi mulţi au fost împuşcaţi în timp ce făceau acest lucru. În contrast cu ei, Martorii lui Iehova au profitat de ocazia de a le vorbi despre scopurile iubitoare ale lui Iehova oamenilor pe care-i întâlneau în timpul retragerii, iar unii dintre aceştia, din recunoştinţă pentru mesajul consolator, le-au dat hrană lor şi fraţilor lor creştini.

 Clerul continuă să se împotrivească

După al doilea război mondial, în partea orientală a fostei Cehoslovacii clericii au continuat să instige la persecutarea Martorilor lui Iehova. Sub dominaţia nazistă, ei îi acuzaseră pe Martori că erau comunişti; acum susţineau că erau împotriva guvernului comunist. Uneori, când Martorii lui Iehova făceau vizite la locuinţele oamenilor, preoţii îi îndemnau pe profesori să lase sute de copii să iasă din şcoală ca să arunce cu pietre în Martori.

În mod similar, în 1947, preoţii catolici din Santa Ana (El Salvador) au organizat o manifestaţie împotriva Martorilor. În timp ce fraţii participau la studiul săptămânal al Turnului de veghere, nişte băieţi au aruncat cu pietre prin uşa deschisă. Apoi a urmat o procesiune condusă de preoţi. Unii duceau torţe, alţii icoane şi strigau: „Trăiască Fecioara!“, „La moarte cu Iehova!“ Timp de aproximativ două ore, clădirea s-a aflat sub o ploaie de pietre.

Pe la mijlocul anilor ’40, Martorii lui Iehova din Quebec (Canada) au constituit şi ei ţinta unor atacuri îngrozitoare din partea gloatelor de catolici, cât şi din partea funcţionarilor. Zilnic soseau la poliţie delegaţii din partea episcopului cerând desfiinţarea Martorilor. În mod frecvent, înainte de a avea loc o arestare, poliţia era văzută ieşind pe uşa din spate a bisericii. În 1949, nişte misionari ai Martorilor lui Iehova au fost expulzaţi din Joliette (Quebec) de o gloată de catolici.

Dar nu toţi oamenii din Quebec erau de acord cu ceea ce se făcea. Astăzi există o frumoasă Sală a Regatului aparţinând Martorilor lui Iehova pe una dintre străzile principale din Joliette. Fostul seminar a fost închis, cumpărat de guvern şi transformat într-un colegiu. Iar în Montreal, Martorii lui Iehova au ţinut mari congrese internaţionale, cu o asistenţă ajungând la 80 008 persoane în 1978.

Cu toate acestea, Biserica Catolică a uzat de toate mijloacele posibile pentru a-i ţine pe oameni sub o stăpânire de fier. În Italia, exercitând presiuni asupra autorităţilor, ea a reuşit să-i expulzeze pe misionarii Martori în 1949, iar în anii ’50, când a fost posibil, au anulat autorizaţiile Martorilor de a-şi ţine congresele. În pofida acestor lucruri, numărul Martorilor lui Iehova a continuat să crească, iar în 1992 în Italia existau peste 190 000 de evanghelizatori Martori.

La fel ca în timpul Inchiziţiei, în Spania clerul făcea denunţuri, lăsând apoi pe seama Statului meschina sarcină de a face restul. De exemplu, în Barcelona, unde arhiepiscopul a lansat o cruciadă împotriva Martorilor în 1954, clerul i-a îndemnat pe oameni de la amvon, precum şi prin intermediul şcolilor şi al radioului ca, atunci când Martorii vor bate la uşa lor, să-i invite în casă şi apoi să cheme imediat poliţia.

Preoţii se temeau că spaniolii s-ar putea să afle ce spune Biblia şi chiar să vorbească şi cu alţii despre aceasta. Când Manuel Mula Giménez a fost întemniţat  în Granada în 1960 pentru „delictul“ de a le preda altora din Biblie, capelanul închisorii (un preot catolic) îndepărtase singura Biblie din biblioteca închisorii. Iar când un alt deţinut i-a împrumutat lui Manuel un exemplar al Evangheliilor, acesta i-a fost confiscat. Însă Biblia a ajuns acum la oamenii de rând din Spania, ei având ocazia să vadă personal ce spune ea, iar în 1992 existau peste 90 000 de persoane care se închinau la Iehova ca Martori ai săi.

În Republica Dominicană, clerul a colaborat cu dictatorul Trujillo, servindu-se de el pentru a-şi realiza scopurile, la fel cum acesta se servea de ei pentru scopurile sale. În 1950, după ce nişte articole de ziar scrise de preoţi i-au incriminat pe Martorii lui Iehova, supraveghetorul Filialei Societăţii Watch Tower a fost convocat de ministrul de Interne şi de poliţie. În timp ce aştepta afară, supraveghetorul Filialei a văzut doi preoţi iezuiţi intrând şi apoi ieşind. Imediat după aceea, el a fost chemat în biroul ministrului, iar acesta a citit nervos un decret prin care se interzicea activitatea Martorilor lui Iehova. În 1956, după ce interdicţia a fost ridicată pentru scurt timp, clerul s-a servit atât de radio, cât şi de presă pentru a-i calomnia din nou pe Martori. Congregaţii întregi au fost arestate şi li s-a ordonat să semneze o declaraţie prin care îşi renegau credinţa şi promiteau că se vor reîntoarce la Biserica Catolică. Atunci când Martorii au refuzat, au fost bătuţi, loviţi cu picioarele, biciuiţi şi loviţi peste faţă cu paturile puştilor. Dar ei au rămas fermi, iar numărul lor a crescut.

În Sucre (Bolivia) a existat şi mai multă violenţă. În timpul unei adunări a Martorilor lui Iehova din 1955, o bandă de băieţi de la şcoala catolică Inimă  Sfântă au înconjurat locul adunării, ţipând şi aruncând cu pietre. De la biserica de peste drum, un difuzor puternic îi îndemna pe toţi catolicii să apere biserica şi „Fecioara“ de „ereticii protestanţi“. Episcopul şi preoţii au încercat personal să întrerupă întrunirea, dar au fost scoşi din sală de poliţie.

În anul precedent, la o adunare ţinută de Martorii lui Iehova în Riobamba (Ecuador), era planificat un discurs public intitulat „Este practică iubirea într-o lume egoistă?“. Dar un preot iezuit incitase populaţia catolică, îndemnând-o să împiedice acea adunare. Astfel, în timpul discursului, o gloată a început să strige: „Trăiască Biserica Catolică!“ şi „Jos cu protestanţii!“ Spre lauda ei, poliţia, cu săbiile scoase din teacă, a ţinut gloata la distanţă. Totuşi, agitatorii au aruncat cu pietre spre locul adunării, iar, mai târziu, în clădirea unde locuiau misionarii.

Clericii catolici au fost persecutorii principali, dar ei nu au fost singurii. Clerul ortodox grec a fost la fel de feroce şi a utilizat aceleaşi tactici în zonele lui mai limitate de influenţă. În plus, unde considerau că puteau s-o facă, mulţi clerici protestanţi au manifestat un spirit similar. De exemplu, în Indonezia ei s-au aflat în fruntea unor gloate care au întrerupt studiile biblice ţinute în locuinţe particulare şi i-au bătut cu cruzime pe Martorii lui Iehova care erau acolo. În unele ţări africane, ei au încercat să influenţeze autorităţile să-i expulzeze pe Martorii lui Iehova din ţară sau să-i priveze de libertatea de a le vorbi altora din Cuvântul lui Dumnezeu. Deşi poate că în alte domenii sunt în dezacord, în general clericii catolici şi protestanţi sunt uniţi în opoziţia lor faţă de Martorii lui Iehova. Cu anumite ocazii, ei chiar şi-au unit forţele în încercarea de a influenţa autorităţile să oprească activitatea Martorilor. În zonele unde predomină religiile necreştine, şi acestea s-au servit adesea de guvern pentru a-i feri pe oameni de orice expunere la învăţăturile care i-ar putea face să pună la îndoială religia în care s-au născut.

Uneori, aceste grupări necreştine şi-au unit forţele cu aşa-zişii creştini în încercarea de a menţine un statu-quo religios. Pe la începutul anilor ’50, la Dekin (Dahomey, azi Benin), un preot fetişist şi un preot catolic au complotat încercând să convingă autorităţile să interzică activitatea Martorilor lui Iehova. În disperarea lor, ei au inventat acuzaţii menite să suscite tot felul de sentimente ostile. Ei îi acuzau pe Martori că incitau populaţia la revoltă împotriva guvernului, că nu plăteau impozitele, că împiedicau fetişurile să dea ploaie şi că erau răspunzători de ineficacitatea rugăciunilor preotului. Toţi aceşti conducători religioşi se temeau că oamenii ar putea dobândi cunoştinţa care i-ar elibera de conceptele superstiţioase şi de o viaţă de ascultare oarbă.

Însă, puţin câte puţin, influenţa clerului s-a diminuat în multe părţi. În prezent, clericii nu mai pot conta întotdeauna pe sprijinul poliţiei când îi hărţuiesc pe Martori. În 1986, când un preot ortodox grec a încercat să întrerupă o adunare a Martorilor lui Iehova din Larissa (Grecia) instigând gloatele  împotriva lor, procurorul districtual, împreună cu un mare contingent al poliţiei, a intervenit în favoarea Martorilor. Şi uneori presa a fost foarte francă în denunţarea actelor de intoleranţă religioasă.

Cu toate acestea, în multe părţi ale lumii, alte chestiuni au declanşat valuri de persecuţii. Una dintre acestea se referă la atitudinea Martorilor lui Iehova faţă de emblemele naţionale.

Deoarece ei i se închină numai lui Iehova

În timpurile moderne, Martorii lui Iehova s-au confruntat pentru prima dată în mod serios cu probleme legate de ceremonii naţionaliste în Germania nazistă. Hitler a încercat să înregimenteze naţiunea germană impunând salutul nazist „Heil Hitler!“. Aşa cum raporta Björn Hallström, ziarist suedez şi crainic la BBC, când Martorii lui Iehova din Germania au fost arestaţi în epoca nazistă, în general acuzaţiile includeau „refuzul de a saluta drapelul şi de a rosti salutul nazist“. Nu peste mult timp, şi alte naţiuni au început să pretindă ca toţi cetăţenii să salute drapelul. Martorii lui Iehova refuzau — nu din lipsă de loialitate, ci din motive de conştiinţă creştină. Ei respectă drapelul, dar consideră salutul drapelului un act de închinare *.

După ce aproximativ 1 200 de Martori au fost întemniţaţi în Germania la începutul epocii naziste pentru refuzul de a rosti salutul nazist şi de a renunţa la neutralitatea lor creştină, alte mii au fost maltrataţi fizic în Statele Unite din cauză că nu au salutat drapelul american. Pe parcursul săptămânii care începea la 4 noiembrie 1935, mai mulţi elevi din Canonsburg (Pennsylvania) au fost duşi în centrala termică a şcolii şi biciuiţi pentru că refuzaseră să salute. Grace Estep, o învăţătoare, a fost dată afară din şcoala respectivă din acelaşi motiv. La 6 noiembrie, William şi Lillian Gobitas au refuzat să salute drapelul şi au fost exmatriculaţi din şcoala din Minersville (Pennsylvania). Tatăl lor  a intentat proces pentru reprimirea în şcoală a copiilor săi. Atât curtea districtuală federală, cât şi curtea de apel din circumscripţia judiciară au decis în favoarea Martorilor lui Iehova. Totuşi, în 1940, când naţiunea era pe punctul de a intra în război, Curtea Supremă a Statelor Unite a decis în cazul Sectorul Şcolar din Minersville contra Gobitis cu o majoritate de voturi de 8 contra 1 ca salutul drapelului să fie obligatoriu în şcolile de stat. Aceasta a declanşat un val de violenţă la scară naţională împotriva Martorilor lui Iehova.

Atacurile violente contra Martorilor lui Iehova au fost atât de numeroase, încât dna Eleanor Roosevelt (soţia preşedintelui Franklin Roosevelt) a implorat publicul să înceteze. La 16 iunie 1940, într-o emisiune radiodifuzată la nivel naţional, viceprocurorul general Francis Biddle a făcut referire concretă la atrocităţile comise împotriva Martorilor şi a spus că acestea nu vor mai fi tolerate. Dar aceasta nu a oprit valul de persecuţii.

În toate împrejurările imaginabile — pe străzi, la locul de muncă, în timp ce Martorii făceau vizite în case în cadrul ministerului lor — li se puneau  în faţă drapele şi li se cerea să le salute — altminteri . . . La sfârşitul anului 1940, Anuarul Martorilor lui Iehova, în engleză, spunea: „Ierarhia şi Legiunea americană, prin intermediul acestor gloate care au trecut la violenţă fizică, au cauzat daune indescriptibile. Martorii lui Iehova au fost atacaţi, bătuţi, răpiţi, expulzaţi din oraşe, districte şi ţări, unşi cu smoală şi acoperiţi cu pene, forţaţi să bea ulei de ricin, legaţi laolaltă şi fugăriţi pe străzi asemenea unor fiare necuvântătoare, castraţi şi mutilaţi, batjocoriţi şi insultaţi de mulţimi demonizate, întemniţaţi cu sutele fără acuzaţie şi ţinuţi la carceră, privaţi de dreptul de a vorbi cu familia, cu prietenii sau cu avocaţii. Multe alte sute au fost întemniţaţi şi ţinuţi în aşa-zisa «detenţiune preventivă»; unii au fost împuşcaţi noaptea; alţii au fost ameninţaţi cu spânzurătoarea şi bătuţi până şi-au pierdut cunoştinţa. Violenţa din partea gloatelor s-a manifestat în diverse moduri. Multora le-au fost sfâşiate hainele, le-au fost confiscate Bibliile şi alte publicaţii şi arse în public; automobilele, rulotele, locuinţele şi locurile de adunări le-au fost distruse şi arse . . . În multe cazuri, când au avut loc procese în localităţi unde gloatele dictau, atât avocaţii, cât şi martorii au fost bătuţi în plin proces. Aproape în toate cazurile de violenţă din partea gloatelor, autorităţile nu au intervenit şi au refuzat să ofere protecţie, iar în zeci de cazuri oamenii legii s-au alăturat gloatelor şi uneori chiar s-au aflat în fruntea lor“. Din 1940 până în 1944, în Statele Unite s-au înregistrat peste 2 500 de cazuri de atacuri violente ale gloatelor împotriva Martorilor lui Iehova.

Dat fiind că mulţi copii ai Martorilor lui Iehova au fost daţi afară din şcoli, spre sfârşitul anilor ’30 şi începutul anilor ’40 a fost necesar ca ei să-şi înfiinţeze pentru un timp propriile şcoli în Statele Unite şi Canada, pentru a le oferi instruire copiilor lor. Acestea au fost numite Şcolile Regatului.

Şi alte ţări i-au persecutat cu cruzime pe Martori deoarece refuzau să salute sau să sărute emblemele naţionale. În 1959, în Costa Rica, copiii Martorilor lui Iehova care nu participau la ceea ce legea numea „adorarea emblemelor naţionale“ au fost exmatriculaţi din şcoli. De un tratament similar au avut parte şi copiii Martorilor din Paraguay în 1984. În 1959, Curtea Supremă din Filipine a decretat că, în pofida obiecţiilor de natură religioasă, copiii Martorilor lui Iehova puteau fi obligaţi să salute drapelul. Cu toate acestea, în majoritatea cazurilor autorităţile şcolare locale au cooperat cu Martorii, astfel încât copiii lor să poată frecventa şcoala fără să-şi încalce conştiinţa. În 1963, autorităţile din Liberia (Africa occidentală) i-au acuzat pe Martori de neloialitate faţă de Stat; ele au întrerupt cu forţa o adunare a Martorilor din Gbarnga şi le-au pretins tuturor celor prezenţi — atât liberieni, cât şi străini — să jure credinţă drapelului naţional. În 1976, un raport intitulat „Martorii lui Iehova din Cuba“ afirma că în ultimii doi ani, o mie de părinţi, taţi şi mame, fuseseră întemniţaţi, deoarece copiii lor nu salutaseră drapelul.

 Nu toţi erau de acord cu aceste măsuri represive luate împotriva unor oameni care, din motive de conştiinţă, refuzau cu respect să participe la ceremonii patriotice. The Open Forum, săptămânal publicat de filiala sud-californiană a Uniunii pentru Libertăţi Civile în America, a declarat în 1941: „Este timpul să ne venim în fire în ce priveşte chestiunea salutării drapelului. Martorii lui Iehova nu sunt americani neloiali. . . . Ei nu încalcă legile în general, ci duc o viaţă decentă şi ordonată, contribuind astfel la binele obştesc“. În 1976, un ziarist argentinian a declarat cu francheţe în Herald din Buenos Aires că „convingerile [Martorilor] sunt ofensatoare numai pentru cei care cred că patriotismul este în principal o chestiune legată de salutul drapelului şi de intonarea imnului, şi nu o chestiune legată de inimă“. El a adăugat: „Hitler şi Stalin nu i-au înghiţit [pe Martori] şi i-au tratat într-un mod abominabil. Mulţi alţi dictatori care vor să impună supunerea totală au încercat să-i suprime. Dar fără succes“.

Este bine cunoscut faptul că unele grupări religioase au sprijinit violenţa armată împotriva guvernelor pe care le dezaprobau. Dar nicăieri pe pământ Martorii lui Iehova nu s-au angajat vreodată în acte politice subversive. Ei refuză să salute emblemele naţionale nu pentru că ar fi neloiali şi ar susţine vreun alt guvern uman. Ei adoptă aceeaşi poziţie indiferent de ţara în care trăiesc. Atitudinea lor nu este lipsită de respect. Ei nu fluieră, nici nu strigă pentru a perturba ceremoniile patriotice; ei nu scuipă drapelul, nu-l calcă în picioare, nici nu-l ard. Ei nu sunt împotriva guvernului. Poziţia lor se bazează pe ceea ce a spus însuşi Isus Cristos, conform cu Matei 4:10: „DOMNULUI Dumnezeului tău să te închini şi numai Lui să-I slujeşti“.

Poziţia adoptată de Martorii lui Iehova este similară celei adoptate de primii creştini sub Imperiul Roman. Referitor la ei, cartea Essentials of Bible  History afirmă: „Actul de închinare la împărat consta în aruncarea câtorva boabe de tămâie sau a câtorva picături de vin pe un altar aflat înaintea unei imagini a împăratului. Probabil din cauza timpului care ne desparte de acea situaţie nu vedem în acel act nimic mai mult decât . . . un gest făcut cu mâna pentru salutarea drapelului sau a unui ilustru şef de stat, un semn de politeţe, respect şi patriotism. Probabil foarte mulţi oameni din secolul I credeau exact aşa, dar nu şi creştinii. Ei au privit întreaga chestiune drept o problemă de închinare religioasă prin care recunoşteau divinitatea împăratului, deci un act de infidelitate faţă de Dumnezeu şi de Cristos şi au refuzat să facă lucrul acesta“. — Elmer Mould, 1951, p. 563.

Urâţi pentru că „nu sunt din lume“

Deoarece Isus a spus că discipolii săi „nu sunt din lume“, Martorii lui Iehova nu participă la afacerile ei politice (Ioan 17:16; 6:15). Şi în această privinţă ei sunt la fel ca primii creştini, despre care istoricii spun:

„În faza de început, creştinismul se bucura de puţină înţelegere şi era privit în mod nefavorabil de către conducătorii lumii păgâne. . . . Creştinii refuzau să îndeplinească anumite îndatoriri ca cetăţeni romani. . . . Ei nu deţineau funcţii politice“ (On the Road to Civilization — A World History, de A. Heckel şi J. Sigman, 1937, p. 237, 238). „Ei refuzau să ia parte activă în administraţia civilă sau în apărarea militară a imperiului. . . . Era imposibil ca un creştin să-şi asume rolul de soldat, magistrat sau prinţ, fără să renunţe la o îndatorire mai sacră.“ — History of Christianity, de Edward Gibbon, 1891, p. 162, 163.

Această poziţie nu este pe placul lumii, îndeosebi în ţările în care conducătorii pretind ca toţi cetăţenii să participe la anumite activităţi ca dovadă că sprijină sistemul politic. Rezultatul este cel indicat de Isus: „Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al ei; dar, pentru că nu sunteţi din lume şi pentru că Eu v-am ales din mijlocul lumii, de aceea lumea vă urăşte“. — Ioan 15:19.

În unele ţări, participarea la vot cu ocazia alegerilor politice este obligatorie. Cei care nu votează sunt pedepsiţi cu amendă, închisoare sau chiar mai drastic. Dar Martorii lui Iehova susţin Regatul mesianic al lui Dumnezeu, care, aşa cum a spus Isus, „nu este din lumea aceasta“. De aceea, ei nu participă la afacerile politice ale naţiunilor acestei lumi (Ioan 18:36). Decizia este personală; ei nu le impun altora opiniile lor. Acolo unde lipseşte toleranţa religioasă, autorităţile au considerat neparticiparea Martorilor drept un pretext pentru a-i persecuta cu cruzime. Aşa au stat lucrurile, de exemplu, în ţările aflate sub dominaţie nazistă. Lucrul  acesta s-a întâmplat şi în Cuba. Din fericire, în multe ţări, autorităţile au fost mai tolerante.

Însă în unele ţări, conducătorii au pretins ca toţi cetăţenii să arate că susţin partidul politic aflat la putere scandând anumite slogane. Întrucât conştiinţa nu le-a permis să facă lucrul acesta, mii de Martori ai lui Iehova din partea de est a Africii au fost bătuţi, privaţi de mijloacele de trai şi scoşi din casele lor în anii ’70 şi ’80. Dar Martorii lui Iehova din toate ţările, deşi sunt harnici şi supuşi legilor, sunt creştini neutri în ce priveşte chestiunile politice.

În Malawi există doar un singur partid politic, iar posedarea unui carnet de partid arată calitatea de membru. Cu toate că Martorii sunt exemplari în ce priveşte plătirea impozitelor, în armonie cu convingerile lor religioase ei refuză să cumpere carnete de partid politice. Aceasta ar însemna să-şi renege credinţa în Regatul lui Dumnezeu. Din acest motiv, spre sfârşitul anului 1967, bande de tineri, încurajaţi de autorităţi, au lansat în toată ţara un atac înverşunat împotriva Martorilor lui Iehova, fără precedent în ce priveşte obscenitatea şi cruzimea sadică. Peste o mie de creştine devotate au fost violate. Unele au fost dezbrăcate înaintea unor mari gloate, bătute cu bastonul şi lovite cu pumnul, iar apoi violate pe rând de diverşi bărbaţi. Martorilor de sex masculin le-au fost bătute cuie în tălpi şi spiţe de bicicletă în gambe, după care li s-a ordonat să alerge. În toată ţara, casele lor, mobilierul, îmbrăcămintea şi rezervele de alimente le-au fost distruse.

În 1972, după congresul anual al partidului din Malawi s-a dezlănţuit un nou val de brutalitate. La acel congres s-a luat hotărârea oficială de a-i priva pe Martorii lui Iehova de orice serviciu laic şi de a-i izgoni din casele lor. Nici chiar cererile patronilor de a-i păstra pe aceşti muncitori de încredere nu au servit la nimic. Le-au fost confiscate sau distruse casele, recoltele şi animalele de pe lângă casă. Li s-a interzis să ia apă din fântânile satului. Mulţi au fost bătuţi, violaţi, mutilaţi sau ucişi. În tot acest timp au fost batjocoriţi şi ridiculizaţi pentru credinţa lor. În cele din urmă, peste 34 000 au fugit din ţară pentru a nu fi ucişi.

Dar aceasta nu a fost totul. Mai întâi dintr-o ţară, apoi din alta, ei au fost forţaţi să treacă înapoi graniţa, ajungând din nou în mâinile persecutorilor lor, care i-au brutalizat şi mai tare. Însă, în pofida tuturor acestor lucruri, ei nu au făcut compromis şi nu şi-au abandonat credinţa în Iehova Dumnezeu. Ei s-au dovedit a fi asemenea acelor slujitori fideli ai lui Dumnezeu despre  care Biblia spune: „Alţii au suferit batjocuri şi biciuiri, lanţuri şi închisoare, au fost ucişi cu pietre, tăiaţi în două cu ferăstrăul, ispitiţi, au murit ucişi de sabie, au pribegit îmbrăcaţi cu cojoace şi în piei de capră, lipsiţi de toate, prigoniţi, primiţi rău, ei, de care lumea nu era vrednică“. — Evr. 11:36–38.

Persecutaţi în toate naţiunile

Sunt relativ puţine naţiunile care şi-au încălcat pretenţia de libertate printr-o astfel de persecuţie religioasă? Nicidecum! Isus Cristos şi-a avertizat discipolii: „Veţi fi urâţi de toate popoarele pentru numele Meu“. — Mat. 24:9.

Pe parcursul ultimelor zile ale acestui sistem de lucruri, din 1914 încoace, această ură a devenit deosebit de intensă. Canada şi Statele Unite au început atacul interzicând publicaţiile biblice în timpul primului război mondial şi nu peste mult timp li s-au alăturat India şi Nyassaland (azi Malawi). În anii ’20 le-au fost impuse restricţii arbitrare Studenţilor în Biblie din Grecia, Italia, România, Spania şi Ungaria. În unele dintre aceste ţări, distribuirea literaturii biblice a fost interzisă; uneori, chiar şi reuniunile particulare au fost declarate ilegale. Alte ţări s-au alăturat atacului pe parcursul anilor ’30, când au fost impuse interdicţii (unele asupra Martorilor lui Iehova, altele asupra publicaţiilor lor) în Albania, Austria, Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, unele cantoane din Elveţia, fosta Iugoslavie, Coasta de Aur (azi Ghana), unele teritorii franceze din Africa, Trinidad şi Fiji.

În timpul celui de-al doilea război mondial, în multe părţi ale lumii au fost impuse restricţii asupra Martorilor lui Iehova, asupra ministerului lor public şi asupra publicaţiilor lor biblice. Aceasta nu s-a întâmplat numai în Germania, Italia şi Japonia — ţări aflate sub regim dictatorial —, ci şi în multele ţări care au ajuns direct sau indirect sub dominaţia lor înaintea sau în timpul războiului. Printre acestea figurau Albania, Austria, Belgia, Cehoslovacia, Coreea, Indiile Orientale Olandeze (azi Indonezia), Norvegia şi Olanda. În timpul acelor ani de război, Argentina, Brazilia, Finlanda, Franţa şi Ungaria au emis decrete oficiale împotriva Martorilor lui Iehova sau a activităţii lor.

Marea Britanie nu a scos în mod direct în afara legii activitatea Martorilor lui Iehova în timpul războiului, dar l-a expulzat din ţară pe supraveghetorul Filialei Societăţii Watch Tower, care era de naţionalitate americană, şi a încercat să pună piedici activităţii Martorilor, impunând un embargo în timp de război asupra expedierii publicaţiilor lor biblice. Pe tot cuprinsul imperiului britanic şi al Commonwealthului britanic de naţiuni, Martorii lui Iehova au fost puşi sub interdicţie, iar publicaţiile lor au fost interzise. Africa de Sud, Australia, Bahamas, Basutoland (azi Lesotho), Bechuanaland (azi Botswana), Birmania (azi Myanmar), Canada, Ceylon (azi Sri Lanka), Cipru,  Coasta de Aur (azi Ghana), Dominica, Fiji, Guyana Britanică (azi Guyana), India, Insulele de sub Vânt (Indiile Occidentale Britanice), Jamaica, Nigeria, Noua Zeelandă, Nyassaland (azi Malawi), Rhodezia de Nord (azi Zambia), Rhodezia de Sud (azi Zimbabwe), Singapore şi Swaziland, toate şi-au exprimat ostilitatea faţă de slujitorii lui Iehova luând astfel de măsuri împotriva lor.

După terminarea războiului, persecuţia s-a diminuat în unele zone, dar s-a intensificat în altele. În următorii 45 de ani, pe lângă faptul că Martorilor lui Iehova li s-a refuzat recunoaşterea oficială în multe ţări, au fost impuse interdicţii categorice asupra lor sau asupra activităţilor lor în 23 de ţări din Africa, în 9 ţări din Asia, în 8 din Europa, în 3 din America Latină şi în 4 naţiuni insulare. În 1992, Martorii lui Iehova erau încă sub interdicţie în 24 de ţări.

Aceasta nu înseamnă că toţi funcţionarii guvernamentali se opun personal lucrării Martorilor lui Iehova. Mulţi dintre ei apără libertatea religioasă şi recunosc faptul că Martorii sunt un bun de preţ pentru societate. Aceşti oameni nu sunt de acord cu cei care luptă să se ia măsuri oficiale împotriva Martorilor. De exemplu, înainte de a fi recunoscută independenţa Coastei de Fildeş (azi Côte d’Ivoire), un preot catolic şi un ministru metodist au încercat să-l influenţeze pe un funcţionar să-i expulzeze pe Martorii lui Iehova din ţară, dar au constatat că vorbeau cu nişte funcţionari care nu erau dispuşi să le facă jocul. În 1990, când un funcţionar a încercat să modifice legislaţia namibiană pentru a-i discrimina pe refugiaţii cunoscuţi drept Martori ai lui Iehova, Adunarea Constituantă nu a permis lucrul acesta. Şi în multe ţări în care Martorii lui Iehova erau altădată interzişi, ei sunt acum recunoscuţi oficial.

Totuşi, într-un fel sau altul, Martorii lui Iehova sunt persecutaţi în toate părţile pământului (2 Tim. 3:12). În unele locuri, această persecuţie poate veni, în principal, din partea unor locatari brutali, a unor rude împotrivitoare sau a colegilor de muncă sau de şcoală care nu au teamă de Dumnezeu. Dar, indiferent cine sunt persecutorii sau cum încearcă ei să-şi justifice comportamentul, Martorii lui Iehova înţeleg cine este în realitate răspunzător de persecutarea adevăraţilor creştini.

Chestiunea în discuţie

Publicaţiile Watch Tower arată de mult timp că prima carte a Bibliei a prezis într-un limbaj simbolic duşmănia, sau ura, lui Satan Diavolul şi a celor aflaţi sub dominaţia sa împotriva organizaţiei cereşti a lui Iehova şi a reprezentanţilor săi pământeşti (Gen. 3:15; Ioan 8:​38, 44; Apoc. 12:​9, 17). Îndeosebi din 1925 încoace, Turnul de veghere a explicat cu ajutorul Scripturilor că nu există decât două organizaţii principale: cea a lui Iehova şi cea a lui Satan. Şi, aşa cum declară 1 Ioan 5:19, „toată lumea [adică toată omenirea din  afara organizaţiei lui Iehova] zace în Cel Rău“. Acesta este motivul pentru care toţi creştinii adevăraţi sunt persecutaţi. — Ioan 15:20.

Dar de ce permite Dumnezeu lucrul acesta? Serveşte oare la ceva? Isus Cristos a explicat că, înainte ca el, în calitate de Rege ceresc, să-l zdrobească pe Satan şi organizaţia sa rea, urmează să aibă loc o separare a oamenilor tuturor naţiunilor, aşa cum un păstor din Orientul Mijlociu separă oile de capre. Oamenilor li se va oferi ocazia să audă despre Regatul lui Dumnezeu şi să ia poziţie de partea lui. Când proclamatorii acestui Regat sunt persecutaţi, chestiunea iese şi mai pregnant în evidenţă: Cei care aud despre acest lucru le vor face bine „fraţilor“ lui Cristos şi însoţitorilor lor, arătând astfel iubire faţă de Cristos însuşi? Sau li se vor alătura celor care nu încetează să-i maltrateze pe reprezentanţii Regatului lui Dumnezeu — sau poate vor păstra tăcerea când alţii o vor face (Mat. 25:31–46; 10:40; 24:14)? În Malawi, unii au văzut clar cine îi slujea adevăratului Dumnezeu şi, astfel, şi-au unit soarta cu cea a Martorilor persecutaţi. Nu puţini deţinuţi şi, de asemenea, unii gardieni din lagărele de concentrare germane au procedat la fel.

Chiar dacă se lansează împotriva lor acuzaţii false şi sunt maltrataţi, chiar dacă sunt batjocoriţi pentru credinţa lor în Dumnezeu, Martorii lui Iehova nu se simt abandonaţi de Dumnezeu. Ei ştiu că Isus Cristos a trecut prin încercări identice (Mat. 27:43). Ei ştiu, de asemenea, că prin loialitatea sa faţă de Iehova, Isus a dovedit că Diavolul este un mincinos şi a contribuit la sfinţirea numelui Tatălui său. Fiecare Martor al lui Iehova doreşte să facă la fel. — Mat. 6:9.

Chestiunea în discuţie nu este dacă ei vor supravieţui torturii şi vor scăpa cu viaţă. Isus Cristos a profeţit că unii dintre discipolii săi aveau să fie omorâţi (Mat. 24:9). El însuşi a fost omorât. Dar el niciodată nu a făcut compromis cu Adversarul principal al lui Dumnezeu, Satan Diavolul, „Prinţul lumii“. Isus a biruit lumea (Ioan 14:30; 16:33). Aşadar, chestiunea în discuţie este dacă închinătorii adevăratului Dumnezeu îi vor rămâne fideli în pofida oricăror dificultăţi. Martorii lui Iehova din timpurile moderne au oferit o amplă dovadă a faptului că sunt de aceeaşi părere cu apostolul Pavel, care a scris: „Dacă trăim, pentru Domnul trăim; şi dacă murim, pentru Domnul murim. Deci, fie că trăim, fie că murim, noi suntem ai Domnului“. — Rom. 14:8.

[Note de subsol]

[Text generic pe pagina 642]

Principalii persecutori ai lui Isus Cristos au fost conducătorii religioşi

[Text generic pe pagina 645]

„Ordinarea, sau autorizarea, divină a unei persoane de a predica se face prin acordarea Spiritului Sfânt“

[Text generic pe pagina 647]

Cartea „Taina împlinită“ demasca în mod viguros ipocrizia clerului creştinătăţii!

[Text generic pe pagina 650]

Bărbaţi şi femei creştine au fost atacaţi de gloate, aruncaţi în închisoare şi ţinuţi acolo fără acuzaţie sau proces

[Text generic pe pagina 652]

„Pedepsele aplicate sunt categoric excesive“ — Preşedintele american Woodrow Wilson

[Text generic pe pagina 656]

Celui care nu făcea ce spunea preotul avea să i se acorde prea puţină dreptate

[Text generic pe pagina 666]

Preoţii îi îndemnau pe profesori să-i lase pe copii să iasă din şcoală ca să arunce cu pietre în Martori

[Text generic pe pagina 668]

Preoţii şi-au unit forţele pentru a se împotrivi Martorilor

[Text generic pe pagina 671]

În Statele Unite au avut loc atacuri violente din partea gloatelor împotriva Martorilor lui Iehova

[Text generic pe pagina 676]

Martorii lui Iehova sunt persecutaţi în toate părţile pământului

 [Chenarul de la pagina 655]

Clerul îşi dezvăluie sentimentele

Este demnă de remarcat reacţia unor periodice religioase la condamnarea lui Joseph Rutherford şi a colaboratorilor săi în 1918:

◆ „The Christian Register“: „Ceea ce guvernul atacă aici în mod implacabil este presupunerea că ideile religioase, chiar dacă sunt absurde şi dăunătoare, pot fi propagate fără a fi pedepsite. Aceasta este o veche greşeală, şi până în prezent noi am fost complet nepăsători cu privire la ea. . . . Pare a fi sfârşitul ruselismului“.

◆ „The Western Recorder“, o publicaţie baptistă, spunea: „Nu este deloc surprinzător ca şeful acestui cult arţăgos să fie închis într-o instituţie pentru recalcitranţi. . . . Problema care ne lasă realmente perplecşi în această privinţă este dacă inculpaţii ar fi trebuit să fie trimişi la ospiciu sau la penitenciar“.

◆ „The Fortnightly Review“ a atras atenţia asupra comentariului din ziarul „Evening Post“ din New York, care spunea: „Avem încredere că învăţătorii de religie de pretutindeni vor lua notă de opinia acestui judecător, potrivit căreia predarea unei religii, exceptând cea care este în absolută armonie cu legile stabilite, constituie un delict grav, care devine şi mai grav dacă, fiind un ministru al evangheliei, cineva este şi sincer“.

◆ „The Continent“ i-a calificat în mod dispreţuitor pe inculpaţi drept „discipoli ai defunctului «pastor» Russell“ şi le-a denaturat convingerile spunând că, după părerea lor, „toţi, cu excepţia păcătoşilor, trebuie să fie scutiţi de a lupta împotriva kaizerului german“. El susţinea că, potrivit procurorului general din Washington, „cu câtva timp în urmă, guvernul italian s-a plâns Statelor Unite că Rutherford şi colaboratorii săi . . . făcuseră în rândul armatei italiene o mare propagandă antimilitaristă“.

◆ Cu o săptămână mai târziu, „The Christian Century“ a publicat cuvânt cu cuvânt majoritatea articolelor de mai sus, indicând că editorii săi erau întru totul de acord cu ele.

◆ Revista catolică „Truth“ a menţionat pe scurt verdictul şi apoi a exprimat sentimentele editorilor ei, spunând: „Publicaţiile acestei asociaţii abundă în atacuri virulente la adresa Bisericii Catolice şi a preoţilor ei“. Încercând să eticheteze drept „sediţios“ pe oricine şi-ar exprima în mod public dezacordul faţă de Biserica Catolică, ea adăuga: „Devine din ce în ce mai evident faptul că spiritul de intoleranţă este strâns legat de cel de sediţiune“.

◆ În cartea sa „Preachers Present Arms“ („Predicatorii prezintă armele“), Ray Abrams a făcut observaţia: „Când vestea despre sentinţele de douăzeci de ani a ajuns la editorii revistelor religioase, practic fiecare dintre aceste publicaţii, mare sau mică, s-a bucurat de eveniment. Nu am reuşit să găsesc nici un cuvânt de simpatie în vreunul dintre periodicele religioase tradiţionale“.

[Chenarul de la pagina 660]

„Persecutaţi din motive religioase“

„În lagărul de concentrare din Mauthausen se afla un grup de oameni persecutaţi doar din motive religioase: membrii sectei «Zeloşii Studenţi în Biblie», sau «Martorii lui Iehova» . . . Ei erau persecutaţi pentru refuzul lor de a depune jurământul de loialitate faţă de Hitler şi de a efectua orice formă de serviciu militar — o consecinţă politică a credinţei lor.“ — „Die Geschichte des Konzentrationslagers Mauthausen“ (Istoria lagărului de concentrare din Mauthausen), document furnizat de Hans Maršálek, Viena (Austria), 1974.

[Chenarul/Fotografia de la pagina 661]

Traducerea declaraţiei pe care SS-iştii au încercat să-i forţeze pe Martori să o semneze

Lagărul de concentrare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . ..

Secţia II

DECLARAŢIE

Subsemnatul . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . ..,

născut la . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . ..,

în . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . ..,

prin prezenta declar următoarele:

1. Recunosc că Asociaţia Internaţională a Studenţilor în Biblie proclamă învăţături eronate şi sub pretextul religiei urmăreşte scopuri subversive.

2. De aceea, am părăsit această organizaţie completamente şi m-am eliberat în mod absolut de învăţăturile acestei secte.

3. Prin prezenta garantez că niciodată nu voi mai participa la activitatea Asociaţiei Internaţionale a Studenţilor în Biblie. Voi denunţa imediat orice persoană care mă va aborda cu învăţătura Studenţilor în Biblie sau care va dovedi într-un fel sau altul că este în legătură cu ei. Voi preda imediat la cel mai apropiat post de poliţie toate publicaţiile Studenţilor în Biblie trimise pe adresa mea.

4. Voi respecta pe viitor legile Statului, în special în caz de război îmi voi apăra patria cu arma în mână şi mă voi integra complet în comunitatea naţională.

5. Am fost informat că voi fi pus imediat din nou în detenţiune preventivă dacă voi acţiona contrar prezentei declaraţii.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . ., Data . . . . . . . . ..

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . ..

Semnătura

 [Chenarul de la pagina 662]

Scrisori de la unii fraţi condamnaţi la moarte

De la Franz Reiter (care urma să fie omorât prin ghilotinare) către mama sa, 6 ianuarie 1940, din centrul de detenţie Berlin-Plötzensee:

„Am convingerea fermă că am făcut alegerea corectă. Încă mai am posibilitatea să-mi schimb hotărârea, dar aceasta ar însemna neloialitate faţă de Dumnezeu. Toţi cei de aici doresc să-i fie fideli lui Dumnezeu, spre onoarea sa. . . . Conform cu ceea ce ştiu, dacă depuneam jurământul [militar], comiteam un păcat care merita moartea. Nu ar fi fost în avantajul meu. Nu aş avea parte de înviere. Dar eu rămân ataşat acestor cuvinte ale lui Cristos: «Cine îşi va fi găsit viaţa, o va pierde; şi cine îşi va fi pierdut viaţa pentru Mine, o va găsi». Iar acum, scumpa mea mamă şi voi, fraţii şi surorile mele, nu vă înspăimântaţi; astăzi mi s-a comunicat condamnarea la moarte şi voi fi executat mâine dimineaţă. Dumnezeu îmi dă forţa de care am nevoie, întocmai cum le-a dat-o întotdeauna tuturor creştinilor adevăraţi din trecut. Apostolii au scris că «oricine este născut din Dumnezeu nu practică păcatul». Acelaşi lucru este valabil şi pentru mine. V-am dovedit lucrul acesta, iar voi îl puteţi confirma. Dragă mamă, nu fi îndurerată. Ar fi bine pentru toţi să cunoaşteţi şi mai bine Sfintele Scripturi. Dacă veţi rămâne fermi până la moarte, ne vom revedea la înviere. . . .

Al vostru Franz,

Până ne vom revedea“.

De la Berthold Szabo, împuşcat de un pluton de execuţie în Körmend (Ungaria), la 2 martie 1945:

„Draga mea surioară, Marika,

În această oră şi jumătate care mi-a mai rămas, încerc să-ţi scriu pentru ca să-i poţi informa pe părinţii noştri despre situaţia mea: că mă aflu chiar în faţa morţii.

Le doresc aceeaşi pace a minţii pe care o simt eu în aceste momente finale în această lume plină de nenorociri. Acum este ora zece şi voi fi executat la unsprezece şi jumătate; dar sunt foarte liniştit. Viaţa mea viitoare o încredinţez în mâinile lui Iehova şi a iubitului său Fiu, Isus Cristos, Regele, care niciodată nu-i va uita pe cei ce îi iubesc sincer. Ştiu, de asemenea, că va fi în curând o înviere a celor care au murit sau, mai degrabă, a acelora care au adormit, în Cristos. Doresc, de asemenea, din toată inima să aveţi parte de cele mai bogate binecuvântări din partea lui Iehova pentru iubirea pe care mi-aţi arătat-o. Te rog să-i săruţi pe tata şi pe mama din partea mea şi, de asemenea, pe Annus. Să nu se îngrijoreze în privinţa mea; ne vom revedea în curând. Mâna îmi este liniştită acum, şi mă voi duce să mă odihnesc până când Iehova mă va chema din nou. Chiar acum trebuie să-mi păstrez legământul pe care l-am făcut.

Acum timpul a expirat. Dumnezeu să fie cu voi şi cu mine.

Cu multă iubire, . . .

Berthi“

[Chenarul de la pagina 663]

Remarcaţi pentru curajul şi convingerile lor

◆ „În pofida tuturor împotrivirilor, Martorii din lagăre s-au întrunit şi s-au rugat împreună, au produs literatură şi au făcut prozeliţi. Susţinuţi de fraternitatea lor şi, spre deosebire de mulţi alţi deţinuţi, perfect conştienţi de motivele pentru care existau astfel de locuri şi pentru care trebuiau să sufere în felul acesta, Martorii s-au dovedit a fi un grup mic, dar extraordinar, de deţinuţi, marcaţi cu triunghiul violet şi remarcaţi pentru curajul şi convingerile lor.“ Aşa a scris Christine King în „The Nazi State and the New Religions: Five Case Studies in Non-Conformity“.

◆ Cartea „Values and Violence in Auschwitz“, de Anna Pawełczyńska, afirmă: „Acest grup de deţinuţi a constituit o forţă ideologică solidă şi ei au câştigat bătălia împotriva nazismului. Grupul german al acestei secte a fost ca o minusculă insulă de rezistenţă neobosită în sânul unei naţiuni terorizate şi ei au continuat să aibă acelaşi spirit curajos în lagărul de la Auschwitz. Ei au reuşit să câştige respectul celorlalţi deţinuţi, . . . al deţinuţilor cu funcţii administrative şi chiar al ofiţerilor SS. Oricine ştia că nici un «Bibelforscher» [Martor al lui Iehova] nu avea să execute un ordin contrar convingerii sale religioase“.

◆ Rudolf Hoess, în autobiografia sa publicată în cartea „Commandant of Auschwitz“, vorbea despre executarea unor Martori ai lui Iehova pentru refuzul lor de a renunţa la neutralitatea creştină. El a spus: „Aşa îmi imaginez că trebuie să fi arătat primii martiri creştini în timp ce aşteptau în arenă să fie sfâşiaţi de fiarele sălbatice. S-au dus la moarte cu feţele transfigurate, cu ochii ridicaţi spre cer şi cu mâinile încleştate în rugăciune. Toţi cei care au asistat la executarea lor — chiar şi plutonul de execuţie — au fost profund mişcaţi“. (Această carte a fost publicată în Polonia sub titlul „Autobiografia Rudolfa Hössa-komendanta obozu oświęcimskiego“.)

[Chenarul de la pagina 673]

„Ei nu sunt împotriva statului“

„Ei nu sunt împotriva statului; sunt doar pentru Iehova.“ „Ei nu ard ordinele de încorporare, nu se răzvrătesc . . . şi nu participă la nici o formă de sediţiune.“ „Cinstea şi integritatea Martorilor sunt constante. Indiferent ce ar crede cineva despre Martori — şi multe persoane au o părere negativă — ei duc o viaţă exemplară.“ — „Telegram“, Toronto (Canada), iulie 1970.

[Chenarul de la pagina 674]

Cine a primit misiunea?

Martorii lui Iehova ştiu că responsabilitatea lor de a predica nu depinde de funcţionarea Societăţii Watch Tower sau a vreunei alte corporaţii juridice. „Să fie interzisă Societatea Watch Tower, iar filialele ei din diverse ţări să fie închise în mod forţat de stat! Aceasta nu anulează, nici nu înlătură misiunea divină a bărbaţilor şi a femeilor care s-au consacrat să înfăptuiască voinţa lui Dumnezeu şi asupra cărora El şi-a pus spiritul. «Predică!» este scris clar în Cuvântul său. Acest ordin este mai presus de cel al unui om“ („Turnul de veghere“, 15 decembrie 1949, în engleză). Conştienţi că ordinele lor provin de la Iehova Dumnezeu şi de la Isus Cristos, ei perseverează în proclamarea mesajului Regatului, indiferent de opoziţia pe care o întâmpină.

[Chenarul de la pagina 677]

La fel ca primii creştini

◆ „Martorii lui Iehova îşi iau religia mult mai în serios decât marea majoritate a oamenilor. Principiile lor ne amintesc de cele ale primilor creştini care au fost atât de nepopulari şi care au fost persecutaţi cu atâta brutalitate de către romani.“ — „Akron Beacon Journal“, din Akron (Ohio), 4 septembrie 1951.

◆ „Ei [primii creştini] duceau o viaţă liniştită, morală, într-adevăr o viaţă model. . . . În orice privinţă, cu singura excepţie a arderii tămâiei, ei erau cetăţeni exemplari.“ „Cât timp jertfa adusă geniului împăratului rămânea testul patriotismului, puteau autorităţile să ignore nesupunerea acestor creştini nepatriotici? Dificultăţile cu care s-au confruntat creştinii ca urmare a acestui fapt nu s-au deosebit prea mult de cele de care a avut parte în anii de război în Statele Unite acea sectă neînfricată cunoscută sub numele de Martorii lui Iehova în privinţa salutului drapelului naţional.“ — „20 Centuries of Christianity“, de Paul Hutchinson şi Winfred Garrison, 1959, p. 31.

◆ „Probabil lucrul cel mai remarcabil cu privire la Martori este insistenţa lor în a pune supunerea faţă de Dumnezeu înaintea supunerii faţă de orice altă putere din lume.“ — „These Also Believe“, de C. S. Braden, 1949, p. 380.

[Legenda fotografiilor de la pagina 644]

„The Pittsburgh Gazette“ a făcut o mare publicitate dezbaterilor care au avut loc cu ocazia confruntării dintre dr. Eaton şi Charles Russell

[Legenda fotografiei de la pagina 646]

Împotrivitorii au răspândit minciuni grosolane cu privire la situaţia conjugală a lui Charles şi Maria Russell

[Legenda fotografiilor de la pagina 648]

Clerul a fost furios când au fost distribuite 10 000 000 de exemplare ale acestui tract, care demasca doctrinele şi practicile acestuia în lumina Cuvântului lui Dumnezeu

[Legenda fotografiilor de la pagina 649]

Ziarele au înteţit persecuţia asupra Studenţilor în Biblie în 1918

[Legenda fotografiilor de la pagina 651]

În timpul procesului care a avut loc aici împotriva membrilor sediului Societăţii, s-a acordat multă atenţie cărţii „Taina împlinită“

Tribunalul federal şi oficiul poştal din Brooklyn (N.Y.)

[Legenda fotografiei de la pagina 653]

Condamnaţi mult mai sever decât asasinul a cărui împuşcătură a declanşat primul război mondial. De la stânga la dreapta: William Van Amburgh, Joseph Rutherford, Alexander Macmillan, Robert Martin, Frederick Robison, Clayton Woodworth, George Fisher, Giovanni DeCecca

[Legenda fotografiilor de la pagina 657]

Cu ocazia acestei adunări a Martorilor, ţinută la New York în 1939, circa 200 de agitatori, conduşi de preoţi catolici, au încercat să o întrerupă

[Legenda fotografiilor de la pagina 659]

În timpul celui de-al doilea război mondial, mii de Martori ai lui Iehova au fost aruncaţi în aceste lagăre de concentrare

Insigna în formă de craniu a gardienilor SS (stânga)

[Legenda fotografiei de la pagina 664]

Extras dintr-un manual pentru studierea Bibliei, redus printr-un procedeu fotografic, pus într-o cutie de chibrituri şi trimis în mod clandestin Martorilor dintr-un lagăr de concentrare

[Legenda fotografiilor de la pagina 665]

Unii dintre Martorii a căror credinţă a trecut prin focul încercărilor în lagărele de concentrare naziste

Mauthausen

Wewelsburg

[Legenda fotografiei de la pagina 667]

Atac din partea unei gloate în apropiere de Montreal (Quebec), în 1945. Astfel de acte de violenţă suscitate de cler împotriva Martorilor au fost frecvente în anii ’40 şi ’50

[Legenda fotografiei de la pagina 669]

Mii de Martori ai lui Iehova (inclusiv John Booth, prezent în fotografie) au fost arestaţi în timp ce distribuiau publicaţii biblice

[Legenda fotografiilor de la pagina 670]

În 1940, în urma unei decizii luate de Curtea Supremă împotriva Martorilor, violenţa gloatelor s-a dezlănţuit pe tot cuprinsul Statelor Unite: întrunirile au fost întrerupte, Martorii au fost bătuţi, iar bunurile le-au fost distruse

[Legenda fotografiilor de la pagina 672]

În multe locuri a fost necesar să se înfiinţeze şcoli ale Regatului, deoarece copiii Martorilor au fost exmatriculaţi din şcolile de stat