Capitolul 16

Întruniri pentru închinare, instruire şi încurajare

ÎNTRUNIRILE congregaţiei ocupă un loc important în activitatea Martorilor lui Iehova. Chiar şi atunci când împrejurările nu sunt favorabile, ei se străduiesc să participe cu regularitate la întruniri, în armonie cu acest îndemn biblic: „Să veghem unii asupra altora ca să ne îndemnăm la dragoste şi la fapte bune. Să nu părăsim strângerea noastră laolaltă, cum au unii obicei; ci să ne îndemnăm unii pe alţii, şi cu atât mai mult cu cât vedeţi că ziua se apropie“ (Evr. 10:24, 25). Acolo unde este posibil, fiecare congregaţie ţine întruniri de trei ori pe săptămână, întruniri care durează în total patru ore şi patruzeci şi cinci de minute. Natura şi frecvenţa întrunirilor a variat însă în funcţie de necesităţile timpului.

În secolul I e.n., manifestările darurilor miraculoase ale spiritului constituiau un aspect principal al întrunirilor creştine. De ce? Deoarece, prin intermediul acestor daruri, Dumnezeu depunea mărturie despre faptul că el nu se mai folosea de sistemul religios iudaic, ci că spiritul său era acum peste congregaţia creştină nou-formată (Fap. 2:1–21; Evr. 2:2–4). La întrunirile primilor creştini se rosteau rugăciuni, se cântau laude lui Dumnezeu, se punea accent pe profeţire (adică pe transmiterea revelărilor referitoare la voinţa şi scopul divin) şi se acorda instruire pentru întărirea celor prezenţi. Aceşti creştini au trăit într-o perioadă în care aveau loc evenimente extraordinare în legătură cu scopul lui Dumnezeu. Ei aveau nevoie să le înţeleagă şi să ştie cum să acţioneze în armonie cu ele. Totuşi, unii dintre ei nu tratau lucrurile în mod echilibrat cu ocazia întrunirilor şi, după cum arată Biblia, au fost necesare sfaturi pentru ca acestea să se desfăşoare în modul cel mai benefic. — 1 Cor. 14:1–40.

Oare aspectele care caracterizau întrunirile primilor creştini au fost evidente şi la întrunirile ţinute de Studenţii în Biblie în anii 1870 şi după aceea?

Satisfacerea necesităţilor spirituale ale primilor Studenţi în Biblie

În 1870, Charles Russell şi un mic grup de colaboratori din Allegheny (Pennsylvania) şi din împrejurimi au format o clasă pentru a studia Biblia. În mod treptat, datorită întrunirilor, iubirea lor pentru Dumnezeu şi pentru Cuvântul său a crescut şi au ajuns să cunoască ceea ce predă Biblia. La aceste  întruniri nu exista nici un fel de vorbire miraculoasă în limbi. De ce? Deoarece aceste daruri miraculoase îşi atinseseră scopul în secolul I e.n. şi, conform celor prezise de Biblie, ele încetaseră. „Aşa cum a subliniat într-un mod cât se poate de clar sfântul Pavel, explica fratele Russell, următorul pas în ce priveşte progresul consta în manifestarea roadelor Spiritului“ (1 Cor. 13:4–10). În plus, întocmai ca în secolul I e.n., trebuia efectuată o lucrare urgentă de evanghelizare, iar pentru aceasta aveau nevoie de încurajare (Evr. 10:24, 25). Nu peste mult timp, ei ţineau cu regularitate întruniri de două ori pe săptămână.

Fratele Russell şi-a dat seama cât era de important ca slujitorii lui Iehova să fie un popor unit, indiferent de locul unde s-ar fi aflat pe glob. Astfel, în 1879, la scurt timp după ce s-a început publicarea revistei Turnul de veghere, în engleză, cititorii ei au fost invitaţi să solicite ca fratele Russell sau unul dintre colaboratorii lui să-i viziteze. Anunţul stipula în mod clar: „Fără plată, fără bani“. După ce s-a primit un număr de solicitări, fratele Russell a întreprins o călătorie de o lună, ajungând până la Lynn (Massachusetts), la fiecare escală ţinând câte o întrunire de patru până la şase ore pe zi. Subiectul prezentat a fost intitulat „Lucruri care aparţin Regatului lui Dumnezeu“.

La începutul anului 1881, fratele Russell i-a îndemnat pe cititorii Turnului de veghere în a căror regiune nu se ţineau încă întruniri cu regularitate: „Ţineţi o întrunire în propria voastră locuinţă, cu propria voastră familie sau chiar cu câteva persoane care par interesate. Citiţi, studiaţi, rugaţi-vă şi închinaţi-vă împreună, căci acolo unde sunteţi adunaţi doi sau trei în Numele Său, Domnul, Învăţătorul vostru, va fi în mijlocul vostru. Aşa erau unele dintre întrunirile bisericii din zilele apostolilor (vedeţi Filimon 2)“.

Programul întrunirilor s-a îmbunătăţit progresiv. Deşi erau oferite sugestii, rămânea ca fiecare grup local să decidă ce era mai convenabil pentru situaţia în care se afla. Din când în când, un orator ţinea un discurs, dar un accent mai mare se punea pe întrunirile la care fiecare putea să se exprime liber. La început, unele clase de Studenţi în Biblie nu utilizau prea mult publicaţiile Societăţii la întrunirile lor, însă miniştrii itineranţi, sau pelerinii, i-au ajutat să înţeleagă valoarea acestora.

După publicarea câtorva volume din seria Zorii Mileniului, acestea au început să fie folosite ca bază pentru studiu. Din 1895, grupele de studiu au fost numite Cercurile Zorilor pentru studierea Bibliei *. Mai târziu, în Norvegia, unii vorbeau despre ele numindu-le „întruniri pentru lectură şi pentru conversaţie“ şi adăugau: „Erau citite cu voce tare fragmente din cărţile fratelui Russell, iar când cineva voia să facă comentarii sau să pună întrebări, ridica mâna“. Fratele Russell le recomanda participanţilor la aceste studii să utilizeze diferite traduceri ale Scripturilor, referinţe marginale ale Bibliei şi concordanţe  biblice. Studiile aveau loc adesea într-o locuinţă particulară, în grupuri restrânse, într-o seară convenabilă pentru toţi. Aceste întruniri au fost predecesoarele actualului Studiu de Carte al Congregaţiei.

Fratele Russell a înţeles că era nevoie de ceva mai mult decât doar de studierea unor subiecte doctrinale. Erau necesare şi exprimări de devoţiune, astfel încât inima oamenilor să fie mişcată de recunoştinţă pentru iubirea lui Dumnezeu şi de dorinţa de a-l onora şi de a-i sluji. Clasele erau îndemnate ca, o dată pe săptămână, să programeze o întrunire specială în acest scop. Acestea erau numite uneori „Cottage Meetings“ (Întruniri de familie), deoarece aveau loc în locuinţe particulare. Programul includea rugăciuni, cântări de laudă şi experienţe relatate de cei prezenţi *. Adeseori, aceste experienţe erau încurajatoare; între ele erau incluse şi încercările, dificultăţile şi neclarităţile cu care se confruntaseră în ultimul timp. În unele locuri, scopul acestor întruniri eşua în mare măsură din cauza unei accentuări exagerate a eului personal. De aceea, în Turnul de veghere s-au oferit cu amabilitate sugestii de îmbunătăţire a acestora.

Amintindu-şi de aceste întruniri, Edith Brenisen, soţia unuia dintre primii pelerini din Statele Unite, a spus: „Era o seară în care meditam la grija iubitoare a lui Iehova şi în care ne bucuram de o strânsă asociere cu fraţii şi surorile noastre. Ascultându-i în timp ce povesteau unele dintre experienţele lor, ajungeam să-i cunoaştem mai bine. Observându-le fidelitatea şi văzând cum depăşeau dificultăţile, eram ajutaţi adesea să ne rezolvăm unele dintre propriile noastre probleme“. Cu timpul însă, a devenit evident faptul că ar fi fost mai utile nişte întruniri care să-l pregătească pe fiecare pentru a participa la lucrarea de evanghelizare.

În unele locuri, modul în care se desfăşura întrunirea de duminică constituia un motiv de îngrijorare pentru fraţi. Unele clase încercau să dezbată Biblia verset cu verset. Uneori însă, divergenţele de opinie cu privire la sensul celor analizate nu erau deloc constructive. Pentru a îmbunătăţi situaţia, unii membri ai congregaţiei din Los Angeles (California) au pregătit nişte schiţe de studiu biblic pe subiecte, cu întrebări şi referinţe pe care toată clasa trebuia să le examineze înainte de a veni la întruniri. În 1902, Societatea a pus la dispoziţie, în limba engleză, o Biblie conţinând „Ajutoare pentru Studiile biblice bereene“, precum şi un index tematic *. Pentru a simplifica şi mai mult activitatea de cercetare, începând cu ediţia din 1 martie 1905, Turnul de veghere, în engleză, a publicat nişte schiţe de conversaţie pentru congregaţie, conţinând întrebări şi referinţe din Biblie, precum şi din publicaţiile Societăţii. Acestea au continuat să apară până în 1914, an în care întrebările de studiu au fost  publicate în volumele Studiilor în Scripturi, în scopul utilizării lor ca bază pentru studiile bereene.

Toate clasele aveau la dispoziţie acelaşi material, însă întrunirile săptămânale se ţineau în funcţie de posibilităţile de pe plan local, numărul lor fiind de la una la patru sau mai multe. Începând din 1914, în Colombo (Ceylon, azi Sri Lanka), întrunirile aveau loc, efectiv, în fiecare zi.

 Studenţii în Biblie au fost încurajaţi să înveţe să facă cercetări, să ‘verifice toate lucrurile’ şi să-şi exprime ideile cu propriile lor cuvinte (1 Tes. 5:21, NW). Fratele Russell încuraja discuţia liberă şi amplă pe baza materialului de studiu. El mai atenţiona: „Să nu uităm niciodată că Biblia este Standardul nostru şi că oricare ar fi auxiliarele pe care ni le dă Dumnezeu ele nu sunt decât «auxiliare», nu înlocuitoare ale Bibliei“.

 Celebrarea morţii Domnului

Începând din jurul anului 1876, Studenţii în Biblie au făcut în fiecare an pregătiri în vederea celebrării morţii Domnului *. La început, grupul din Pittsburgh (Pennsylvania) şi din împrejurimi se întrunea în locuinţa unuia dintre fraţi. În 1883, asistenţa la Comemorare a crescut, ajungând la aproximativ o sută de persoane, şi s-a folosit o sală închiriată. În 1905, fraţii au decis să obţină spaţioasa sală Carnegie, adecvată pentru numeroasa asistenţă pe care se aşteptau s-o aibă la Pittsburgh.

Studenţii în Biblie au înţeles că aceasta era o sărbătoare anuală, nu un eveniment care să fie celebrat în fiecare săptămână. Data la care celebrau sărbătoarea corespundea zilei de 14 Nisan din calendarul evreiesc, zi în care murise Isus. De-a lungul anilor, s-au făcut unele ajustări în ce priveşte metoda de calculare a datei *. Însă lucrul căruia i se acorda o atenţie deosebită era semnificaţia evenimentului însuşi.

Cu ocazia acestei celebrări, Studenţii în Biblie se adunau în grupuri de diferite mărimi şi în locuri diferite, dar toţi cei care se puteau alătura fraţilor din Pittsburgh erau bine veniţi. Din 1886 până în 1893, cititorii Turnului de veghere au fost invitaţi în mod special să vină la Pittsburgh, dacă era posibil, şi ei au răspuns acestei invitaţii, venind din diverse părţi ale Statelor Unite şi din Canada. Aceasta nu numai că le-a permis să celebreze împreună Comemorarea, dar i-a ajutat şi să-şi consolideze legăturile unităţii lor spirituale. Totuşi, întrucât numărul claselor a crescut atât în Statele Unite, cât şi în alte părţi ale lumii, încercarea de a se întruni într-un singur loc nu a mai fost practică şi s-a înţeles că era mai bine să se reunească cu colaboratorii lor în credinţă în zona unde locuiau.

După cum sublinia Turnul de veghere, mulţi declarau că aveau credinţă în răscumpărare şi toţi erau liberi să participe la celebrarea anuală. Însă această ocazie avea o semnificaţie specială pentru cei care aparţineau cu adevărat  ‘turmei mici’ a lui Cristos. Aceştia urmau să facă parte din Regatul ceresc. În noaptea dinaintea morţii sale, când a instituit Comemorarea, Isus Cristos le-a spus celor cărora le oferise această speranţă: „[Continuaţi, NW] să faceţi lucrul acesta în amintirea Mea“. — Luca 12:32; 22:19, 20, 28–30.

Începând îndeosebi din anii ’30, a devenit din ce în ce mai evident că existau persoane care aveau să facă parte dintr-o „mare mulţime“ de alte oi (Apoc. 7:9, 10; Ioan 10:16). Pe atunci, aceştia erau numiţi ionadabi. În Turnul de veghere din 15 februarie 1938, în engleză, aceştia au fost pentru prima dată invitaţi în mod expres să fie prezenţi la Comemorare, spunându-li-se: „În 15 aprilie, după orele optsprezece, fiecare companie a celor unşi se va aduna să celebreze Comemorarea, fiind prezenţi şi asociaţii lor, ionadabii“. Ei asistau, nu ca participanţi, ci ca observatori. Prezenţa lor a făcut să crească numărul celor care se adunau la Comemorarea morţii lui Cristos. În 1938, asistenţa totală a fost de 73 420, în timp ce numărul celor care s-au împărtăşit din embleme, adică din pâine şi vin, a fost de 39 225. În anii care au urmat, printre cei prezenţi ca observatori au început să se afle şi numeroase persoane nou-interesate, precum şi alte persoane care încă nu deveniseră Martori activi ai lui Iehova. Astfel, în 1992, când numărul record al participanţilor în ministerul de teren a fost de 4 472 787 de persoane, asistenţa la Comemorare a fost de 11 431 171 de persoane, iar cei care s-au împărtăşit din embleme au fost numai 8 683. În unele ţări, numărul celor prezenţi a fost de cinci sau şase ori mai mare decât numărul Martorilor activi.

Datorită respectului lor profund faţă de semnificaţia morţii lui Cristos, Martorii lui Iehova celebrează Comemorarea chiar şi atunci când se confruntă cu situaţii foarte dificile. În anii ’70, în Rhodezia (cunoscută azi sub numele de Zimbabwe), din cauza războiului şi a decretării stării excepţionale era imposibil să ieşi afară din casă seara, de aceea fraţii din anumite zone se adunau cu toţii în timpul zilei în locuinţa unui Martor al lui Iehova, iar seara celebrau Comemorarea. Fără îndoială că nu se puteau întoarce acasă după întrunire, aşa că rămâneau acolo şi peste noapte. Acele ore ale serii care le rămâneau la dispoziţie erau folosite pentru a cânta cântările Regatului şi pentru a relata experienţe, ceea ce constituia o sursă de înviorare suplimentară.

În timpul celui de-al doilea război mondial, Comemorarea era celebrată chiar şi în lagărele de concentrare cu riscul unor pedepse aspre, dacă gardienii ar fi descoperit acest lucru. Harold King, care a fost ţinut la izolare într-o închisoare din China comunistă, din 1958 până în 1963, din cauza credinţei sale creştine, a celebrat Comemorarea cum a putut mai bine în împrejurările existente. Mai târziu, el a scris: „De la fereastra închisorii urmăream fazele lunii până pe la începutul primăverii, când devenea plină. Calculam cât mai exact posibil data celebrării“. El improviza emblemele necesare, făcând puţin vin din coacăze  negre, iar în loc de pâine folosea orez, care nu are aluat. El mai spunea: „Cântam, mă rugam şi ţineam o cuvântare obişnuită pentru această ocazie, cum se făcea în orice congregaţie a poporului lui Iehova. În felul acesta, în fiecare an mă simţeam unit cu fraţii mei din întreaga lume în această ocazie extraordinar de importantă“.

Locul tinerilor

În primii ani, publicaţiile şi întrunirile Studenţilor în Biblie nu ţineau cont în mod deosebit de satisfacerea necesităţilor tinerilor. Ei puteau să asiste la întruniri, iar unii dintre ei făceau acest lucru şi ascultau cu interes. Însă nu se depuneau eforturi speciale pentru a-i include în program. De ce?

Pe atunci, fraţii credeau că mai rămăsese doar o scurtă perioadă de timp până când toţi membrii miresei lui Cristos urmau să fie uniţi cu el în glorie cerească. Turnul de veghere din 1883, în engleză, explica: „Noi, cei care suntem instruiţi pentru chemarea supremă, nu ne putem abate de la lucrarea specială a acestei epoci: lucrarea de pregătire a «Miresei, soţia Mielului». Mireasa trebuie să se pregătească; şi chiar în momentul de faţă, când sunt făcute ultimele retuşări de împodobire înaintea nunţii, serviciul fiecărui membru, în cadrul acestei lucrări extrem de importante din prezent, este indispensabil“.

Părinţii erau îndemnaţi în mod energic să-şi asume responsabilitatea încredinţată de Dumnezeu de a se îngriji de instruirea spirituală a copiilor lor. Nu era încurajată ţinerea unei şcoli duminicale separate pentru tineri. Era limpede că şcolile duminicale ale creştinătăţii produseseră multe daune. Părinţii care-şi trimiteau copiii la aceste şcoli credeau deseori că în felul acesta erau absolviţi de responsabilitatea de a le acorda o instruire religioasă copiilor lor. La  rândul lor, copiii, întrucât nu-i considerau pe părinţii lor principala sursă de instruire referitoare la Dumnezeu, nu se simţeau îndemnaţi să-i onoreze şi să-i asculte aşa cum trebuia.

Totuşi, din 1892 până în 1927, Turnul de veghere a rezervat spaţiu pentru comentarea versetelor prezentate la „Lecţiile pentru Şcoala duminicală internaţională“ care se bucurau pe atunci de popularitate în multe biserici protestante. Aceste versete fuseseră selectate timp de mulţi ani de F. Peloubet, un cleric al Bisericii Congregaţionale, şi de asistenţii săi. Turnul de veghere a dezbătut aceste versete din punctul de vedere al înţelegerii avansate a Scripturilor pe care o deţineau Studenţii în Biblie, fără să aibă de-a face însă cu convingerile creştinătăţii. Se spera că, în felul acesta, Turnul de veghere ar putea fi introdus în unele biserici, că ar putea fi prezentat adevărul şi că unii membri ai bisericilor l-ar putea accepta. Desigur, deosebirea era evidentă, iar aceasta i-a înfuriat pe clericii protestanţi.

A sosit şi anul 1918, dar rămăşiţa celor unşi era încă pe pământ. De asemenea, numărul copiilor prezenţi la întruniri crescuse considerabil. Adeseori, lor li se permitea pur şi simplu să se joace în timp ce părinţii lor studiau. Însă, şi tinerii aveau nevoie să înveţe să ‘caute dreptatea, să caute smerenia’, dacă voiau să fie „ascunşi în ziua mâniei DOMNULUI“ (Ţef. 2:3). De aceea, în 1918, Societatea a încurajat congregaţiile să organizeze o clasă pentru copiii între 8 şi 15 ani. În unele locuri existau şi clase primare pentru cei care erau prea mici ca să facă parte din clasa pentru copii. În acelaşi timp, a fost evidenţiată din nou responsabilitatea părinţilor cu privire la copii.

S-au luat apoi şi alte măsuri. În 1920, în revista Epoca de aur a fost inserată o rubrică intitulată „Studiu biblic pentru tineri“, care conţinea întrebări însoţite de citatele scripturale în care puteau fi găsite răspunsurile. În acelaşi an a fost publicată broşura ilustrată The Golden Age ABC (ABC-ul Epocii de Aur), pe care părinţii o puteau utiliza pentru a le preda copiilor lor adevărurile biblice fundamentale şi calităţile creştine. În 1924 a fost publicată o altă carte, intitulată The Way to Paradise (Calea spre Paradis), scrisă de William Van Amburgh. Ea a fost adaptată pentru „Studenţii în Biblie de vârstă intermediară“. Un timp, aceasta a fost folosită la întrunirile cu cei mici. Pe lângă aceasta, în America, „Martorii tineri“ aveau propriul lor program pentru serviciul de teren. În Elveţia, un grup de tineri formaseră o asociaţie pentru tinerii între 13 şi 25 de ani, numită „Tineretul lui Iehova“. Ei aveau propriul lor secretariat, la Berna, şi editau o revistă specială, intitulată Jehovas Jugend (Tineretul lui Iehova), care era tipărită la presele Societăţii de pe plan local. Aceşti tineri aveau întrunirile lor şi chiar puneau în scenă drame biblice, cum a fost cea prezentată la Casa poporului din Zurich, în faţa unui public de 1 500 de persoane.

Dar, în felul acesta se dezvolta o organizaţie în interiorul organizaţiei slujitorilor lui Iehova. Această activitate nu ar fi contribuit la unitate şi, în 1936,  i s-a pus capăt. În aprilie 1938, în timpul unei vizite în Australia, preşedintele Societăţii, Joseph Rutherford, a constatat că la congres se ţinea separat o sesiune pentru copii. El a luat imediat măsuri pentru ca toţi copiii să fie aduşi să asiste la congresul principal, fapt care le-a adus mari foloase.

În acelaşi an, în Turnul de veghere s-a examinat din nou întreaga problemă a claselor separate pentru copiii din cadrul congregaţiilor. Acel studiu a subliniat încă o dată faptul că părinţii au responsabilitatea de a-şi instrui propriii lor copii (Ef. 6:4; compară cu Deuteronomul 4:9, 10 şi Ieremia 35:6–10). De asemenea, s-a arătat că Biblia nu oferă nici un precedent care să justifice separarea tinerilor prin intermediul unor clase pentru minori. Dimpotrivă, ei trebuiau să fie prezenţi împreună cu părinţii lor pentru a auzi Cuvântul lui Dumnezeu (Deut. 31:12, 13; Ios. 8:34, 35). Dacă materialul de studiu necesita explicaţii suplimentare, acestea puteau fi acordate de părinţi acasă. În plus, articolele explicau că această metodă a claselor separate constituia o diminuare a activităţii de predicare din casă în casă a veştii bune. De ce? Deoarece, pentru a se pregăti şi a ţine lecţiile, cei care predau în aceste clase nu mai participau la serviciul de teren. Astfel, au fost eliminate toate clasele separate pentru tineri.

Până în prezent, în rândurile Martorilor lui Iehova există obiceiul ca întreaga familie să asiste împreună la întrunirile congregaţiei. Copiii sunt ajutaţi de părinţii lor să se pregătească, astfel încât să poată participa în mod corespunzător. În plus, părinţilor le-au fost puse la dispoziţie diverse publicaţii, pentru a le folosi în instruirea pe care le-o acordă copiilor acasă. Printre acestea se numără cărţile Children (Copiii), în 1941; Să ascultăm de Învăţătorul cel Mare (1971, engl.; 1988, rom.); Încununează-ţi cu succes tinereţea (1976, engl.; 1987, rom.); Cartea mea cu relatări biblice (1978, engl.; 1983, rom.); şi Tinerii se întreabă — Răspunsuri practice (1989, engl.; 1993, rom.).

Instruiţi pentru a fi cu toţii evanghelizatori activi

Încă de la apariţia primelor numere ale revistei Turnul de veghere, în engleză, cititorilor acesteia li s-a amintit cu regularitate că toţi creştinii adevăraţi au privilegiul şi responsabilitatea de a proclama vestea bună referitoare la scopul lui Dumnezeu. Întrunirile congregaţiei i-au ajutat să-şi pregătească inima şi mintea pentru această activitate, consolidându-le iubirea pentru Iehova şi cunoaşterea scopului său. Dar, îndeosebi după congresul de la Cedar Point (Ohio) din 1922, s-a pus un accent mai mare pe rezultatele obţinute în serviciul de teren, precum şi pe modul de a participa cu eficienţă la acesta.

Bulletin *, un pliant cu informaţii legate direct de serviciul de teren, conţinea o scurtă mărturie, numită pe atunci canava, care trebuia memorată şi folosită  în lucrarea de predicare. În cea mai mare parte a anului 1923, în scopul stimulării unor eforturi unite de a anunţa Regatul, în prima seară de miercuri a fiecărei luni, jumătate din Întrunirea pentru rugăciune, laudă şi mărturie era rezervată experienţelor referitoare la serviciul de teren.

Începând din 1926, întrunirile lunare în care se discuta despre serviciul de teren au fost numite Întrunirile lucrătorilor. Aici asistau de obicei cei care participau la serviciul de teren. La aceste întruniri se discutau metodele care trebuiau folosite pentru a le depune mărturie altora şi se făceau planuri pentru activităţile viitoare. Din 1928, Societatea a îndemnat congregaţiile să ţină aceste întruniri în fiecare săptămână. După alţi patru ani, congregaţiile au început să înlocuiască Întrunirea pentru mărturie (sau declaraţie) cu Întrunirea de Serviciu, cum este numită acum, iar Societatea i-a încurajat pe toţi să asiste la aceasta. Această întrunire săptămânală se ţine de peste 60 de ani în congregaţii. Prin intermediul discursurilor, al discuţiilor cu participarea auditoriului, al demonstraţiilor şi al interviurilor se oferă un ajutor concret în ceea ce priveşte toate aspectele ministerului creştin.

Fără îndoială, acest gen de întruniri nu a fost introdus în secolul al XX-lea. Chiar Isus le-a dat instrucţiuni detaliate discipolilor săi înainte de a-i trimite să predice (Mat. 10:5—11:1; Luca 10:1–16). Mai târziu, ei se edificau unii pe alţii reunindu-se pentru a relata experienţele pe care le avuseseră în minister. — Fap. 4:21–31; 15:3.

În ce priveşte instruirea pentru a vorbi în public, în primii ani aceasta nu era efectuată cu ocazia întrunirilor regulare ale congregaţiei. Totuşi, începând din 1916, s-a sugerat ca aceia care considerau că au aptitudini de oratori să ţină lecţii între ei, probabil în prezenţa unui bătrân care să-i asculte şi să le ofere sfaturi în vederea îmbunătăţirii conţinutului şi a modului de prezentare a expunerilor. Aceste întruniri, la care participau numai fraţii din congregaţie, au ajuns să fie cunoscute sub numele de Şcoli ale profeţilor. Amintindu-şi de evenimentele acelor ani, Grant Suiter a spus: „Criticile constructive pe care le primisem la şcoală nu au fost nimic în comparaţie cu cele pe care mi le-a făcut propriul meu tată, după ce a asistat la o întrunire de acest fel pentru a asculta una dintre încercările mele de a ţine o cuvântare“. Pentru a-i ajuta pe cei care căutau să facă progrese, fraţii au compilat şi au tipărit, pe cont propriu, o carte care conţinea instrucţiuni referitoare la oratorie şi schiţe pentru diferite discursuri. Cu timpul însă, Şcolile profeţilor şi-au încetat activitatea. Pentru a satisface această necesitate specială care exista  pe atunci, toată atenţia s-a concentrat asupra instruirii fiecărui membru al congregaţiei în scopul participării depline la evanghelizarea din casă în casă.

Era oare posibil ca fiecare membru al acestei organizaţii internaţionale în extindere să fie instruit nu numai pentru a depune o scurtă mărturie şi pentru a oferi literatură biblică, ci şi pentru a vorbi cu eficienţă şi a fi un învăţător al Cuvântului lui Dumnezeu? Acesta a fost obiectivul unei noi şcoli care a fost instituită în 1943 în fiecare congregaţie a Martorilor lui Iehova. La sediul mondial al Martorilor lui Iehova, aceasta funcţiona deja din februarie 1942. În fiecare săptămână se trata un subiect, iar cursanţii prezentau cuvântări şi primeau sfaturi cu privire la acestea. La început, numai fraţii aveau cuvântări la şcoală, deşi toată congregaţia era îndemnată să asiste, să pregătească lecţiile şi să participe la recapitulări. În 1959, şi surorile au primit privilegiul să se înscrie pentru a învăţa să prezinte subiecte biblice sub formă de conversaţie cu o interlocutoare.

Referitor la efectul acestei şcoli, Filiala din Africa de Sud a Societăţii Watch Tower relata: „Datorită acestei măsuri excelente, mulţi fraţi care credeau că nu vor ajunge niciodată oratori au fost ajutaţi să devină în scurt timp mai competenţi pe podium şi mai eficienţi pe teren. În toate părţile Africii de Sud, fraţii au salutat această nouă măsură prevăzută de Iehova şi au adoptat-o cu entuziasm, în pofida marilor obstacole legate de limbă şi de lipsa de instruire a unora dintre ei“.

Şcoala de Minister Teocratic continuă să fie o întrunire importantă în cadrul congregaţiilor Martorilor lui Iehova. Aproape toţi cei care pot participa la ea sunt înscrişi. Aceştia sunt atât tineri, cât şi vârstnici, atât Martori noi, cât şi cu multă experienţă. Este un program de instruire continuă.

Publicul este invitat să vadă şi să audă

Martorii lui Iehova nu sunt nicidecum o societate secretă. Convingerile lor bazate pe Biblie sunt explicate amănunţit în publicaţii care sunt puse la dispoziţia oricărei persoane. În plus, ei depun eforturi speciale pentru a invita publicul să asiste la întruniri, astfel încât să vadă şi să audă personal cum se desfăşoară acestea.

Isus Cristos i-a instruit în mod individual pe discipoli, dar a vorbit şi în public, oriunde putea fi auzit de mulţimi: pe ţărmul mării, pe povârnişul unui munte, în sinagogi şi în zona templului din Ierusalim (Mat. 5:1, 2;  13:1–9; Ioan 18:20). Potrivit exemplului său, încă din anii 1870, Studenţii în Biblie au început să ţină unele întruniri la care prieteni, vecini şi alte persoane ce arătau un oarecare interes puteau să asculte un discurs despre scopul lui Dumnezeu referitor la omenire.

S-au depus eforturi speciale pentru a ţine aceste discursuri în locuri convenabile pentru public. Acestea erau cunoscute sub numele de sucursale ale claselor. În 1911, congregaţiile care aveau un număr suficient de vorbitori capabili au fost încurajate să organizeze trimiterea unora dintre ei în oraşele şi satele din împrejurimi pentru a organiza şi a ţine întruniri în săli publice. Acolo unde era posibil, se programa susţinerea unei serii de şase discursuri. După ultimul discurs, oratorul întreba câţi dintre cei prezenţi doreau să se adune cu regularitate în vederea unui studiu biblic. În primul an s-au ţinut peste 3 000 de discursuri de acest fel.

Începând din 1914 a fost prezentată publicului şi „Foto-Drama Creaţiunii“. Intrarea era gratuită. De atunci, fraţii au făcut şi alte proiecţii de filme şi de diapozitive. La începutul anilor ’20, Societatea Watch Tower a folosit pe scară largă radioul, dându-le astfel posibilitatea oamenilor să asculte discursuri biblice la domiciliul lor. Apoi, în anii ’30, cuvântările lui Joseph Rutherford au fost înregistrate şi prezentate la mii de reuniuni publice.

În 1945 exista un mare număr de oratori care fuseseră instruiţi la Şcoala de Minister Teocratic. În luna ianuarie a acelui an a fost iniţiată o campanie bine coordonată de întruniri publice. Societatea a furnizat schiţele pentru o serie de opt discursuri adecvate. Pentru anunţarea acestora au fost folosite invitaţii şi pancarte. Pe lângă utilizarea locurilor obişnuite de întrunire a congregaţiilor, fraţii au depus eforturi speciale pentru a organiza aceste întruniri publice în teritorii unde nu exista nici o congregaţie. Toţi membrii congregaţiei puteau participa la această campanie anunţând întrunirile, asistând personal la ele, precum şi întâmpinându-i pe cei nou-veniţi şi răspunzând la întrebările lor. În primul an al acestei activităţi speciale s-au ţinut în Statele Unite 18 646 de întruniri publice, la care au asistat în total 917 352 de persoane. În anul următor, numărul întrunirilor publice s-a ridicat la 28 703 în Statele Unite. În 1945 şi în Canada au fost organizate 2 552 de întruniri de acest fel, iar în anul următor, 4 645.

În prezent, în majoritatea congregaţiilor Martorilor lui Iehova, întrunirile publice fac parte din programul obişnuit al întrunirilor săptămânale. Ele constau dintr-o cuvântare în cursul căreia auditoriul este îndemnat să caute  principalele texte scripturale în timp ce acestea sunt citite şi analizate. Aceste întruniri constituie un izvor abundent de instruire spirituală atât pentru congregaţie, cât şi pentru cei nou-veniţi.

Persoanele care asistă pentru prima dată la întrunirile Martorilor lui Iehova rămân adesea plăcut impresionate. Un important om politic din Zimbabwe s-a dus la o sală a Regatului pentru a vedea ce se petrece acolo. Era un om violent din fire şi, în mod intenţionat, a mers nebărbierit şi cu părul neîngrijit. Se aştepta ca Martorii să-l poftească să iasă afară. Însă ei, dimpotrivă, au manifestat un interes sincer faţă de el şi l-au îndemnat să accepte un studiu biblic la domiciliu. Acum el este un Martor creştin umil şi paşnic.

Există milioane de persoane care, după ce au asistat la întrunirile Martorilor lui Iehova, s-au simţit îndemnate să spună: „În adevăr, Dumnezeu este în mijlocul vostru“. — 1 Cor. 14:25.

Locuri adecvate pentru întruniri

În zilele apostolilor lui Isus Cristos, creştinii îşi ţineau deseori întrunirile în locuinţe particulare. În unele locuri, puteau vorbi în sinagogile evreieşti. În Efes, apostolul Pavel a ţinut discursuri timp de doi ani în aula unei şcoli (Fap. 19:8–10; 1 Cor. 16:19; Filim. 1, 2). Tot astfel, în ultima parte a secolului al XIX-lea, Studenţii în Biblie se întruneau în locuinţe particulare, vorbeau uneori în capelele unor biserici, dar foloseau şi săli închiriate. Mai târziu, în câteva cazuri, au cumpărat unele clădiri care fuseseră folosite de alte grupări religioase şi le-au utilizat cu regularitate. Aşa a fost cazul cu Tabernacolul din Brooklyn şi cu Tabernacolul din Londra.

Însă ei n-au avut nevoie de clădiri bogat împodobite pentru întrunirile lor şi nici nu le-au dorit. Câteva congregaţii au cumpărat şi au renovat unele clădiri adecvate; altele şi-au construit săli noi. După 1935, aceste locuri de întrunire a congregaţiilor au ajuns treptat să fie numite Săli ale Regatului. De obicei, ele au un aspect atrăgător, dar lipsit de ostentaţie. Arhitectura poate fi diferită de la un loc la altul, dar sunt funcţionale.

Un program unificat de instruire

În ultima parte a secolului al XIX-lea şi la începutul secolului al XX-lea, creşterea şi activitatea spirituală difereau în mod considerabil de la o congregaţie la alta. Toţi aveau însă în comun anumite convingeri fundamentale care îi deosebeau de creştinătate. Totuşi, în timp ce unii fraţi manifestau o apreciere profundă pentru mijloacele prin care Iehova îşi hrănea poporul, alţii se lăsau uşor influenţaţi de opiniile unor persoane care aveau puncte de vedere personale foarte categorice asupra anumitor chestiuni.

Înaintea morţii sale, Isus s-a rugat pentru discipolii săi ca „toţi să fie una“, în unitate cu Dumnezeu şi cu Cristos, precum şi între ei (Ioan 17:20, 21). Aceasta nu trebuia să fie o unitate forţată. Ea urma să rezulte dintr-un program unificat de instruire care sensibiliza inimile receptive. Cu mult timp  înainte fusese prezis astfel: „Toţi fiii tăi vor fi învăţaţi de DOMNUL [Iehova, NW] şi mare va fi pacea fiilor tăi“ (Is. 54:13). Pentru a se bucura în mod deplin de această pace, toţi trebuiau să aibă posibilitatea de a beneficia de pe urma instruirii progresive pe care Iehova o acorda prin intermediul canalului său vizibil de comunicare.

Studenţii în Biblie foloseau de mulţi ani ca bază pentru studiu volumele din seria Studii în Scripturi, împreună cu Biblia. Conţinutul lor constituia, fără îndoială, „hrană la timp“ (Mat. 24:45). Însă, din studierea continuă a Scripturilor sub conducerea spiritului lui Dumnezeu a reieşit în mod clar că slujitorii lui Iehova aveau încă multe de învăţat şi aveau încă nevoie de o purificare spirituală considerabilă (Mal. 3:1–3; Is. 6:1–8). În plus, după instaurarea Regatului în 1914, multe profeţii s-au împlinit într-o succesiune rapidă, iar acestea indicau o lucrare urgentă pe care toţi adevăraţii creştini trebuiau să o efectueze. Aceste informaţii scripturale oportune erau furnizate cu regularitate prin intermediul paginilor Turnului de veghere.

Dându-şi seama că nu toţi membrii congregaţiilor beneficiau de pe urma acestor articole, unii dintre reprezentanţii itineranţi ai Societăţii au sugerat biroului de la sediul mondial ca, la întrunirile săptămânale regulare, toate congregaţiile să studieze Turnul de veghere. Această sugestie a fost transmisă congregaţiilor şi, începând cu numărul din 15 mai 1922, în engleză, „Întrebările bereene“ destinate studiului articolelor principale din Turnul de veghere au devenit o caracteristică obişnuită a revistei. Majoritatea congregaţiilor ţineau un astfel de studiu o dată sau de mai multe ori pe săptămână, însă cantitatea de material studiat realmente din revistă nu era aceeaşi peste tot. În unele locuri, întrucât conducătorul avea multe de spus, acest studiu dura câte două ore sau mai mult.

În anii ’30 însă, procedurile democratice au fost înlocuite cu o organizare teocratică. Aceasta a influenţat mult modul în care era considerat studiul Turnului de veghere *. A fost acordată o mai mare atenţie înţelegerii subiectelor de studiu furnizate de Societate. Cei care profitaseră de întruniri pentru a-şi exprima propriile lor puncte de vedere şi care respingeau responsabilitatea de a participa la ministerul de teren s-au retras în mod treptat. Ajutaţi cu răbdare, fraţii au învăţat cum să încadreze studiul într-o singură oră. A rezultat o participare mai amplă, iar întrunirile au devenit mai dinamice. De asemenea, în congregaţii a început să predomine un spirit de autentică unitate, bazat pe un program unificat de hrănire spirituală în care Cuvântul lui Dumnezeu constituia norma pentru adevăr.

În 1938, Turnul de veghere era publicat în aproximativ 20 de limbi. Toate materialele apăreau mai întâi în limba engleză. În general, treceau luni de zile, sau poate chiar un an, până când acestea deveneau disponibile şi în alte  limbi, deoarece era nevoie de timp pentru traducerea şi tipărirea lor. Totuşi, datorită schimbării metodei de tipărire, s-a realizat publicarea simultană a Turnului de veghere în mai multe limbi. În 1992, Turnul de veghere a ajuns să fie publicat simultan în 66 de limbi, iar congregaţiile care înţelegeau una dintre aceste limbi puteau studia acelaşi material în acelaşi timp. Astfel, marea majoritate a Martorilor lui Iehova de pretutindeni primesc în fiecare săptămână aceeaşi hrană spirituală. În toată America de Nord şi de Sud, în cea mai mare parte a Europei, în numeroase ţări din Orient, în multe locuri din Africa, precum şi într-un mare număr de insule din întreaga lume, poporul lui Iehova se bucură de o hrănire spirituală simultană. Acum ei sunt „deplin uniţi într-un gând şi o simţire“. — 1 Cor. 1:10.

Numărul celor prezenţi la întrunirile congregaţiei dovedeşte că Martorii lui Iehova le privesc cu seriozitate. În Italia, unde în 1989 existau 172 000 de Martori activi, asistenţa săptămânală la întrunirile de la Sala Regatului era de 220 458. În contrast cu ei, o agenţie de presă catolică declară că 80 la sută dintre italieni se declară a fi catolici, dar numai 30 la sută dintre ei asistă la serviciile religioase cu o oarecare regularitate. În mod proporţional, cifrele sunt similare în Brazilia. În Danemarca, Biserica Naţională declara în 1989 că membrii ei constituiau 89,7 la sută din populaţie, dar numai 2 la sută dintre aceştia frecventau biserica o dată pe săptămână! În rândurile Martorilor lui Iehova de atunci din Danemarca, numărul celor prezenţi săptămânal se ridica la 94,7 la sută. În Germania, un sondaj efectuat în 1989 de Institutul de cercetări Allensbach arăta că 5 la sută dintre luterani şi 25 la sută dintre catolicii din Republica Federală frecventau cu regularitate biserica. Însă la sălile Regatului ale Martorilor lui Iehova asistenţa săptămânală depăşea numărul Martorilor.

Adesea, aceştia depuneau mari eforturi pentru a fi prezenţi. În anii ’80, o femeie în vârstă de 70 de ani din Kenya mergea cu regularitate pe jos 10 kilometri şi traversa un râu pentru a ajunge la întruniri în fiecare săptămână. Pentru a fi prezentă la întrunirile care se ţineau în limba sa, o Martoră din Statele Unite, de origine coreeană, făcea de fiecare dată trei ore, călătorind cu autobuzul, cu trenul, cu barca şi pe jos. O familie din Surinam care avea venituri mici, pentru a se duce la întruniri, cheltuia în fiecare săptămână salariul pe o zi ca să achite costul autobuzului. În Argentina, o familie parcurgea cu regularitate 50 de kilometri şi cheltuia un sfert din veniturile sale pentru a asista la întrunirile de studiu biblic. Dacă, din cauza unei boli, unii nu pot nicidecum să asiste la întrunirile congregaţiei, uneori se iau măsuri să fie conectaţi telefonic sau să li se înregistreze programul pentru a-l putea asculta.

Martorii lui Iehova privesc cu seriozitate sfatul biblic de a nu părăsi strângerea lor laolaltă în scopul consolidării lor spirituale (Evr. 10:24, 25). Ei sunt prezenţi nu numai la întrunirile congregaţiei lor locale. Asistarea la congrese constituie un alt moment important din programul lor anual.

[Note de subsol]

[Text generic pe pagina 237]

Întruniri care pretindeau o participare individuală

[Text generic pe pagina 238]

Nu simpla dezbatere a unor idei, ci exprimări care să mişte inima

[Text generic pe pagina 246]

Toţi membrii familiei sunt încurajaţi să asiste împreună la întruniri

[Text generic pe pagina 252]

Unificarea programului de hrănire spirituală

[Text generic pe pagina 253]

Martorii privesc cu seriozitate întrunirile

 [Chenarul/Fotografiile de la pagina 239]

Primele congregaţii

În 1916 erau aproximativ 1 200 de grupuri de Studenţi în Biblie în întreaga lume

Durban (Africa de Sud), 1915 (dreapta sus); Guyana Britanică (acum Guyana), 1915 (dreapta mijloc); Trondheim (Norvegia), 1915 (dreapta jos); Hamilton (Ontario, Canada), 1912 (jos); Ceylon (azi Sri Lanka), 1915 (stânga jos); India, 1915 (stânga sus)

[Chenarul/Fotografiile de la paginile 240, 241]

Laude lui Iehova prin cântări

După cum israeliţii din antichitate şi Isus însuşi au folosit cântările în închinare, la fel fac şi Martorii lui Iehova din timpurile moderne (Neem. 12:46; Mar. 14:26). Pe lângă exprimarea laudelor la adresa lui Iehova şi a recunoştinţei faţă de lucrările sale, cântările au contribuit la întipărirea adevărurilor biblice în minte şi în inimă.

De-a lungul anilor, Martorii lui Iehova au folosit multe culegeri de cântări. Versurile au fost actualizate în armonie cu înţelegerea progresivă a Cuvântului lui Dumnezeu.

1879: „Songs of the Bride“ (Cântările Miresei)

(144 de imnuri care exprimau dorinţele şi speranţele miresei lui Cristos)

1890: „Poems and Hymns of Millennial Dawn“ (Poeme şi imnuri ale Zorilor Mileniului)

(151 de poeme şi 333 de imnuri, fără note. Majoritatea erau operele unor scriitori bine cunoscuţi)

1896: „Turnul de veghere“ din 1 februarie, în engleză, a fost dedicat acestor „Zion’s Glad Songs of the Morning“ (Cântări vesele de dimineaţă ale Sionului)

(Cuvintele pentru 11 cântări, cu note; versurile erau compuse de Studenţi în Biblie)

1900: „Zion’s Glad Songs“ (Cântările vesele ale Sionului)

(82 de cântări, multe dintre ele fiind scrise de un Student în Biblie, ca supliment la culegerea precedentă)

1905: „Hymns of the Millennial Dawn“ (Imnurile Zorilor Mileniului)

(Cele 333 de imnuri publicate în 1890, dar cu note)

1925: „Kingdom Hymns“ (Imnurile Regatului)

(80 de cântări, cu note, îndeosebi pentru copii)

1928: „Songs of Praise to Jehovah“ (Cântări de laudă pentru Iehova)

(337 de cântări, o combinare de cântări noi, compuse de Studenţii în Biblie, cu imnuri mai vechi. S-au depus eforturi deosebite pentru a elimina din versurile lor sentimentele specifice religiei false şi cultul personalităţii)

1944: „Kingdom Service Song Book“ (Carte de cântări pentru Serviciul Regatului)

(62 de cântări. Adaptate necesităţilor de atunci ale serviciului pentru Regat. Nu mai erau indicate numele autorilor, nici ale compozitorilor)

1950: „Songs to Jehovah’s Praise“ (Cântări spre lauda lui Iehova)

(91 de cântări. Această carte de cântări avea teme mai actuale şi nu mai folosea un limbaj arhaic. A fost tradusă în 18 limbi)

1966: „Cântând şi acompaniindu-vă cu muzică în inimile voastre“

(119 cântări, abordând toate aspectele vieţii şi închinării creştine. Muzica recunoscută ca fiind de inspiraţie laică sau având legătură cu religia falsă a fost eliminată. Au fost făcute înregistrări orchestrale ale întregii cărţi şi au fost folosite pe scară largă ca acompaniament la întrunirile congregaţiei. Au fost înregistrate şi unele selecţiuni vocale. Începând din 1980, au fost înregistrate aranjamente orchestrale ale „Melodiilor Regatului“, astfel încât persoanele individuale să se poată bucura acasă de o muzică edificatoare)

1984: „Cântaţi laude lui Iehova“

(225 de cântări ale Regatului, ale căror versuri şi melodii au fost compuse în întregime de slujitori dedicaţi ai lui Iehova din toate părţile pământului. Au fost înregistrate pe discuri şi pe audiocasete pentru a fi folosite ca acompaniament)

La primele lor Întruniri de familie, Studenţii în Biblie au inclus şi cântări de laudă. Cântările au devenit în scurt timp şi o caracteristică a congreselor lor. Unii cântau o cântare înainte de a servi masa, la închinarea de dimineaţă, aşa cum s-a făcut ani de zile la Casa Bibliei. În jurul anului 1938, intonarea cântărilor în cadrul congregaţiilor locale a încetat în mare măsură, dar a fost reintrodusă în 1944 şi continuă să fie o caracteristică importantă a întrunirilor congregaţiei şi a programelor de congres ale Martorilor lui Iehova.

[Legenda fotografiei]

Karl Klein dirijând orchestra la un congres din 1947

[Graficul de la pagina 242]

(Pentru modul în care textul apare în pagină, vezi publicaţia)

Comemorarea morţii lui Cristos

Martori activi

Asistenţa

11 000 000

10 000 000

9 000 000

8 000 000

7 000 000

6 000 000

5 000 000

4 000 000

3 000 000

2 000 000

1 000 000

1935 1945 1955 1965 1975 1985 1992

[Legenda fotografiei de la pagina 243]

Deşi izolat într-o închisoare din China, Harold King a continuat să celebreze Comemorarea

[Legenda fotografiei de la pagina 244]

Clasă de studiu biblic pentru copii în Germania, la începutul anilor ’30

[Legenda fotografiilor de la pagina 244]

În Elveţia, pe la mijlocul anilor ’30, tinerii Martori publicau această revistă (jos) şi puneau în scenă drame biblice (în centru, jos) în faţa unui auditoriu numeros

[Legenda fotografiilor de la pagina 247]

„Bulletin“ (1919–1935), „Director“ (1935–1936), „Informator“ (1936–1956), iar acum „Ministerul nostru pentru Regat“, care apare în 100 de limbi — toate au furnizat cu regularitate instrucţiuni pentru ca Martorii lui Iehova să-şi înfăptuiască în unitate ministerul de teren

[Legenda fotografiei de la pagina 248]

Demonstraţiile de la întrunirile de serviciu îi ajută pe Martori să-şi îmbunătăţească ministerul de teren (Suedia)

[Legenda fotografiei de la pagina 249]

Acest tânăr Martor din Kenya dobândeşte experienţă ţinând o expunere în faţa tatălui său cu ocazia Şcolii de Minister Teocratic

 [Legenda fotografiei de la pagina 250]

În 1992, materialele pentru studiu biblic în cadrul congregaţiilor Martorilor lui Iehova erau publicate simultan în 66 de limbi, continuând să se adauge şi alte limbi