Misionarii extind lucrarea în întreaga lume

REDARE

Capitolul 23

Misionarii extind lucrarea în întreaga lume

ACTIVITATEA plină de zel a misionarilor, care sunt dispuşi să slujească oriunde este nevoie, a constituit un factor important în proclamarea Regatului lui Dumnezeu în întreaga lume.

Watch Tower Bible and Tract Society a trimis misionari în alte ţări cu mult înainte de a înfiinţa o şcoală pentru instruirea acestora. Primul preşedinte al Societăţii, Charles Russell, a recunoscut că erau necesari lucrători calificaţi care să ia iniţiativa şi să se afle în fruntea lucrării de predicare a veştii bune în ţări străine. El i-a trimis în acest scop pe Adolf Weber, în Europa; pe Evander Coward, în zona Mării Caraibilor; pe Robert Hollister, în Orient şi pe Joseph Booth în sudul Africii. Din nefericire, Booth s-a dovedit a fi interesat mai mult de propriile sale planuri; de aceea, în 1910, William Johnston a fost transferat din Scoţia în Nyassaland (azi Malawi), unde influenţa nocivă a lui Booth se făcuse simţită cu mai mare intensitate. Apoi, fratele Johnston a primit misiunea de a deschide o filială a Societăţii Watch Tower la Durban (Africa de Sud), iar mai târziu a slujit ca supraveghetor de filială în Australia.

După primul război mondial, Joseph Rutherford a trimis şi mai mulţi misionari, printre care: Thomas Walder şi George Phillips, din Marea Britanie, în Africa de Sud; William Brown, din Trinidad, unde fusese repartizat iniţial, în vestul Africii; George Young, din Canada, în America de Sud şi Europa; Juan Muñiz, la început în Spania şi apoi în Argentina; George Wright şi Edwin Skinner în India, urmaţi de Claude Goodman, Ron Tippin şi mulţi alţii. Ei au fost adevăraţi deschizători de drumuri, deoarece au ajuns în locuri în care vestea bună nu fusese predicată decât într-o mică măsură sau deloc şi au pus un fundament trainic pentru dezvoltarea ulterioară a organizaţiei.

Au mai fost şi alţii care, impulsionaţi de spiritul de misionar, au efectuat lucrarea de predicare dincolo de graniţele ţării lor. Printre ei s-au aflat Kate Goas şi fiica ei, Marion, care au efectuat timp de ani de zile un serviciu zelos în Columbia şi Venezuela. Un alt exemplu a fost Joseph Dos Santos, care a plecat din Hawai pentru o călătorie de predicare, dar aceasta s-a transformat în 15 ani de minister în Filipine. Un altul a fost Frank Rice, care a pornit cu vaporul din Australia pentru a începe predicarea veştii bune pe insula Jawa (azi în Indonezia).

În 1942 însă, s-au pus bazele înfiinţării unei şcoli destinate în mod special instruirii unor femei şi bărbaţi care erau dispuşi să efectueze serviciul de misionar oriunde era nevoie de ei în lume.

Şcoala Galaad

În plin război mondial, probabil că, din punct de vedere uman, părea nerealistă planificarea unei extinderi a activităţilor de predicare a Regatului în ţări străine. Totuşi, încrezându-se întru totul în Iehova, în septembrie 1942 administratorii a două dintre principalele asociaţii legale folosite de Martorii lui Iehova au aprobat propunerea lui Nathan Knorr de a înfiinţa o şcoală destinată să instruiască misionari şi alţi creştini în vederea unor servicii specializate. Această şcoală urma să fie numită Colegiul Biblic Galaad al Societăţii Watchtower. Mai târziu, acest nume a fost schimbat în Şcoala Biblică Galaad a Societăţii Watchtower. Nu aveau să se perceapă taxe de şcolarizare, iar pentru perioada de instruire Societatea urma să le acorde studenţilor cazare şi masă.

Printre cei invitaţi la organizarea cursurilor s-a aflat Albert Schroeder, care dobândise multă experienţă în timp ce lucrase în cadrul Departamentului serviciu de la sediul mondial al Societăţii din Brooklyn, precum şi în calitate de supraveghetor al Filialei din Marea Britanie. Atitudinea sa pozitivă, dăruirea plină de abnegaţie şi interesul călduros manifestat faţă de studenţi în cei 17 ani în care a slujit ca secretar şi arhivar al şcolii şi ca instructor l-au făcut să fie îndrăgit de toţi cei pe care i-a instruit. În 1974 a devenit membru al Corpului de Guvernare, iar în anul următor a fost desemnat să facă parte din Comitetul de învăţământ.

Fratele Schroeder şi ceilalţi instructori (Maxwell Friend, Eduardo Keller şi Victor Blackwell) au pregătit un curs de cinci luni care punea accentul pe studierea propriu-zisă a Bibliei şi a organizării teocratice, dar care includea şi un studiu referitor la doctrinele biblice, oratorie, ministerul de teren, serviciul de misionar, istoria religiei, legea divină, relaţiile cu funcţionarii guvernamentali, legislaţia internaţională, ţinerea registrelor, precum şi studiul unei limbi străine. De-a lungul anilor, au avut loc unele modificări în ce priveşte programul de învăţământ al şcolii, dar studiul propriu-zis al Bibliei şi importanţa lucrării de evanghelizare au rămas întotdeauna pe primul loc. Scopul cursului este acela de a întări credinţa studenţilor, de a-i ajuta să dezvolte calităţile spirituale necesare pentru a înfrunta cu succes problemele care apar în serviciul de misionar. Accentul este pus pe importanţa faptului de a se bizui în totalitate pe Iehova şi de a manifesta loialitate faţă de el (Ps. 146:1–6; Prov. 3:5, 6; Ef. 4:24). Studenţii nu primesc un răspuns foarte exact la toate întrebările, ci sunt învăţaţi să facă cercetări şi sunt ajutaţi să înţeleagă motivele pentru care Martorii lui Iehova cred şi procedează într-un anumit mod. Ei învaţă să discearnă principiile pe baza cărora pot acţiona. Astfel, sunt puse bazele progresului lor ulterior.

La 14 decembrie 1942 le-au fost trimise invitaţii celor ce urmau să facă parte din prima clasă. Era în miez de iarnă când cei 100 de studenţi care formau această clasă s-au prezentat la South Lansing, în nordul statului New York. Erau dornici şi nerăbdători să înceapă, dar şi puţin emoţionaţi. Deşi cursurile constituiau preocuparea imediată, ei nu-şi puteau stăpâni curiozitatea de a şti în ce parte a lumii urmau să fie trimişi după absolvirea şcolii.

La 1 februarie 1943, în ziua de deschidere a şcolii, într-un discurs prezentat acestei prime clase, fratele Knorr a spus: „Vi se acordă o pregătire suplimentară în vederea efectuării unei lucrări asemănătoare celei efectuate de apostolul Pavel, de Marcu, de Timotei şi de alţii care au călătorit în tot Imperiul Roman, proclamând mesajul Regatului. Ei trebuiau să fie întăriţi prin intermediul Cuvântului lui Dumnezeu. Trebuiau să aibă o cunoştinţă clară despre scopurile Sale. În multe locuri, trebuiau să-i înfrunte singuri pe cei mari şi pe cei puternici din această lume. Poate şi voi veţi trece prin astfel de situaţii, iar, în cazul acesta, Dumnezeu va fi forţa voastră.

Există multe ţări în care nu s-a depus prea multă mărturie despre Regat. Locuitorii lor trăiesc în întunericul în care îi ţine religia falsă. În unele dintre aceste ţări, în care sunt puţini Martori, s-a observat că persoanele binevoitoare sunt gata să asculte mesajul şi să se alăture organizaţiei Domnului, dacă sunt instruite în mod adecvat. Dacă ar exista mai mulţi lucrători pe teren, s-ar putea ajunge probabil la alte sute sau chiar mii de persoane de acest fel. Dar, prin bunăvoinţa Domnului, vor fi mai mulţi lucrători.

Obiectivul acestui colegiu NU este acela de a face din voi miniştri ordinaţi. Voi sunteţi deja miniştri şi sunteţi activi în minister de ani de zile. . . . Programul de învăţământ al acestui colegiu nu are alt obiectiv decât acela de a vă pregăti pentru a fi miniştri mai capabili în teritoriile în care mergeţi. . . .

Principala voastră activitate este predicarea evangheliei Regatului din casă în casă, la fel cum au făcut Isus şi apostolii. Când veţi găsi o ureche ascultătoare, stabiliţi o vizită ulterioară, iniţiaţi un studiu biblic la domiciliu şi organizaţi într-o companie [congregaţie] persoanele de acest fel dintr-un oraş mai mare sau mic. Nu numai că veţi avea bucuria de a înfiinţa o companie, dar va trebui şi să-i ajutaţi pe fraţi să înţeleagă Cuvântul, să-i întăriţi, să vorbiţi cu fiecare personal din când în când, să-i ajutaţi să-şi ţină întrunirile de serviciu şi să se organizeze. Când vor fi tari şi vor putea să continue singuri şi să se îngrijească de teritoriul repartizat, puteţi pleca să predicaţi Regatul într-un alt oraş. Din când în când, s-ar putea să fie necesar să vă întoarceţi pentru a-i zidi în credinţa preasfântă şi pentru a le explica unele doctrine; aşadar, lucrarea voastră va pretinde să vă îngrijiţi de «alte oi» ale Domnului şi să nu le abandonaţi (Ioan 10:16). De fapt, lucrarea voastră constă în a-i ajuta pe oamenii bunăvoinţei. Va trebui să luaţi iniţiativa, bizuindu-vă însă pe îndrumarea lui Dumnezeu“ *.

Cinci luni mai târziu, instruirea de specialitate acordată membrilor acelei prime clase a luat sfârşit. S-au obţinut vizele, s-a organizat plecarea şi apoi s-au deplasat spre nouă ţări latino-americane. La trei luni după absolvire, primii misionari ai Şcolii Galaad plecau din Statele Unite, îndreptându-se spre Cuba. În 1992, mai bine de 6 500 de studenţi din peste 110 ţări fuseseră instruiţi ca misionari şi apoi fuseseră trimişi să slujească în peste 200 de ţări şi arhipelaguri.

Până la moartea sa, survenită la 34 de ani de la înfiinţarea Şcolii Galaad, fratele Knorr a manifestat personal un interes deosebit faţă de lucrarea misionarilor. În măsura în care era posibil, el vizita de mai multe ori fiecare clasă în perioada cursurilor, ţinea discursuri şi lua cu el alţi membri ai personalului de la sediul mondial pentru a le vorbi studenţilor. După ce absolvenţii Şcolii Galaad îşi începeau serviciul în străinătate, el însuşi vizita grupurile de misionari, îi ajuta să rezolve dificultăţile şi le oferea încurajarea necesară. Când numărul grupurilor de misionari a crescut, el a luat măsuri ca şi alţi fraţi competenţi să efectueze vizite de acest fel, astfel încât toţi misionarii, indiferent de locul în care slujeau, să se bucure cu regularitate de atenţie personală.

Acei misionari erau diferiţi

Misionarii creştinătăţii au fundat spitale, centre pentru refugiaţi şi orfelinate, pentru a se îngriji de necesităţile materiale ale oamenilor. Prezentându-se drept apărători ai celor sărmani, ei au instigat totodată la revoluţii şi au participat la lupte de guerilă. Spre deosebire de aceştia, misionarii absolvenţi ai Şcolii Galaad îi învaţă pe oameni din Biblie. În loc să construiască biserici şi să aştepte ca oamenii să vină la ei, misionarii merg din casă în casă pentru a-i găsi şi a-i instrui pe cei flămânzi şi însetaţi după dreptate.

Rămânând strâns ataşaţi de Cuvântul lui Dumnezeu, misionarii Martori le arată oamenilor motivul pentru care Regatul lui Dumnezeu este soluţia adevărată şi durabilă la problemele omenirii (Mat. 24:14; Luca 4:43). Peter Vanderhaegen a văzut cu claritate contrastul dintre această activitate şi cea a misionarilor creştinătăţii în 1951, când s-a deplasat în Indonezia, unde fusese repartizat. În afară de el, singurul pasager de pe cargou era un misionar baptist. Cu toate că fratele Vanderhaegen a încercat să vorbească cu el despre vestea bună a Regatului lui Dumnezeu, acest baptist i-a dat de înţeles în mod clar că unicul său interes era să meargă în Taivan pentru a-l susţine pe Cian Kai-Şi în eforturile lui de a reveni la putere în China.

Totuşi, multe alte persoane au ajuns să aprecieze valoarea a ceea ce se spune în Cuvântul lui Dumnezeu. În Barranquilla (Columbia), când Olaf Olson i-a depus mărturie lui Antonio Carvajalino, care era un susţinător fervent al unei anumite mişcări politice, fratele Olson nu a trecut de partea lui, nici nu a apărat vreo altă ideologie politică. Dimpotrivă, el s-a oferit să efectueze un studiu biblic gratuit cu Antonio şi cu surorile acestuia. Nu peste mult timp, Antonio a înţeles că Regatul lui Dumnezeu este, într-adevăr, singura speranţă pentru oamenii sărmani din Columbia şi pentru restul lumii (Ps. 72:1–4, 12–14; Dan. 2:44). Antonio şi surorile lui au devenit slujitori zeloşi ai lui Dumnezeu.

Un incident care s-a petrecut în Rhodezia (azi Zimbabwe) subliniază într-un alt mod deosebirea dintre misionarii Martori ai lui Iehova şi sistemele religioase ale creştinătăţii. Când Donald Morrison s-a prezentat la locuinţa unuia dintre misionarii creştinătăţii stabiliţi în acea ţară, acesta s-a lamentat că Martorii nu respectă limitele care fuseseră fixate. Despre ce limite era vorba? Ei bine, religiile creştinătăţii împărţiseră ţara în zone în care fiecare putea să-şi desfăşoare activitatea fără vreo interferenţă din partea altora. Martorii lui Iehova nu se puteau conforma unui asemenea acord. Isus spusese că mesajul Regatului trebuia să fie predicat pe tot pământul locuit. În mod evident, creştinătatea nu făcea acest lucru. Misionarii instruiţi la Galaad erau hotărâţi să asculte de Cristos, efectuând temeinic această lucrare.

Aceşti misionari fuseseră trimişi să slujească, nu să li se slujească. Era evident, sub diverse aspecte, că ei se străduiau să facă, într-adevăr, acest lucru. Desigur, nu este greşit să accepţi unele daruri materiale care sunt oferite în mod spontan (şi fără a fi solicitate) din apreciere pentru ajutorul spiritual. Însă, pentru a sensibiliza inima oamenilor din Alaska, John Errichetti şi Hermon Woodard au constatat că era util să consacre fie şi puţin timp pentru a lucra cu mâinile lor ca să-şi asigure cele necesare vieţii, aşa cum a făcut apostolul Pavel (1 Cor. 9:11, 12; 2 Tes. 3:7, 8). Activitatea lor principală era predicarea veştii bune. Dar, când li se oferea ospitalitate, ei dădeau o mână de ajutor efectuând anumite sarcini necesare — de exemplu, ei au acoperit cu smoală acoperişul casei unui om fiindcă şi-au dat seama că avea nevoie de ajutor. Iar când se deplasau dintr-un loc în altul pe mare, ei ajutau la descărcarea navei. Oamenii îşi dădeau imediat seama că aceşti misionari nu semănau câtuşi de puţin cu clericii creştinătăţii.

În unele ţări, misionarii Martori au trebuit să-şi găsească pentru un timp un serviciu laic ca să se poată stabili acolo şi astfel să-şi poată efectua ministerul. Astfel, când Jesse Cantwell s-a dus în Columbia, el a predat engleza la Facultatea de Medicină din cadrul unei universităţi până când situaţia politică s-a schimbat şi au fost înlăturate restricţiile care afectau activitatea religioasă. După aceea, el şi-a putut folosi cu timp integral experienţa în minister, slujind ca supraveghetor itinerant al Martorilor lui Iehova.

În multe locuri, misionarii au trebuit să înceapă cu o viză turistică ce le permitea să rămână în ţara respectivă una sau poate câteva luni. Apoi trebuiau să plece şi să vină din nou. Dar ei nu au renunţat, ci au repetat acest procedeu până când au putut obţine permisele de rezidenţă. Ei doreau din toată inima să-i ajute pe locuitorii ţărilor în care fuseseră repartizaţi.

Aceşti misionari nu se considerau superiori localnicilor. În calitate de supraveghetor itinerant, John Cutforth, care fusese profesor la o şcoală din Canada, vizita atât congregaţii, cât şi Martori ai lui Iehova izolaţi din Papua-Noua Guinee. El şedea pe pământ cu ei, mânca împreună cu ei şi accepta invitaţia de a dormi pe o rogojină întinsă pe jos în locuinţele lor. El le aprecia compania când mergeau împreună pe jos în ministerul de teren. Dar această atitudine îi uimea pe cei care nu erau Martori, deoarece pastorii europeni ai misiunilor creştinătăţii aveau reputaţia de a se ţine la distanţă de indigeni, asociindu-se cu enoriaşii lor doar pentru scurt timp la unele dintre reuniunile lor, dar fără să mănânce vreodată împreună cu ei.

Oamenii în rândurile cărora slujeau aceşti Martori simţeau interesul plin de iubire pe care îl manifestau faţă de ei misionarii şi organizaţia care-i trimisese. Răpunzând unei scrisori trimise de João Mancoca, un african umil deţinut într-o colonie penitenciară din Africa Occidentală Portugheză (azi Angola), Societatea Watch Tower a trimis un misionar pentru a-i acorda ajutor spiritual. Mai târziu, gândindu-se la această vizită, Mancoca a declarat: „Nu mai aveam nici o îndoială că aceasta era adevărata organizaţie susţinută de Dumnezeu. Nu mă gândisem, nici nu crezusem vreodată că o altă organizaţie religioasă ar fi făcut un asemenea lucru: să trimită pe cheltuiala sa un misionar într-o ţară îndepărtată pentru a vizita un om neînsemnat, numai pentru că acesta îi adresase o scrisoare“.

Condiţii de viaţă şi obiceiuri

Foarte adesea, condiţiile de viaţă din ţările în care au fost trimişi misionarii nu erau atât de prospere din punct de vedere material ca acelea din ţările lor. Când Robert Kirk a sosit în Birmania (azi Myanmar) la începutul anului 1947, urmările războiului erau încă vizibile şi puţine case aveau curent electric. În multe ţări, misionarii au constatat că spălatul rufelor se făcea nu cu maşina de spălat, ci manual, pe o scândură sau pe o piatră la marginea unui râu. Dar ei veniseră să-i înveţe pe oameni adevărul biblic, aşa că s-au adaptat condiţiilor locale şi s-au dăruit pe deplin ministerului.

La început se întâmpla uneori ca nimeni să nu-i întâmpine pe misionari. Trebuia să-şi găsească singuri o locuinţă. Când Charles Eisenhower şi alţi 11 misionari au sosit în Cuba în 1943, în prima noapte au dormit pe jos. A doua zi şi-au cumpărat paturi şi şi-au făcut dulapuri din lăzi de mere. Fiecare grup de misionari îi cerea lui Iehova să le binecuvânteze eforturile, astfel încât, din donaţiile primite pentru publicaţii şi din modestul subsidiu acordat de Societatea Watch Tower pionierilor speciali, să-şi poată achita chiria, să-şi cumpere alimente şi să acopere toate celelalte cheltuieli indispensabile.

Câteodată, prepararea hranei pretindea din partea lor o schimbare de mentalitate. Acolo unde nu exista frigider, trebuiau să facă zilnic piaţa. În multe ţări se gătea la foc cu cărbuni sau cu lemne, nu pe o maşină de gătit electrică sau pe un aragaz. Astfel, când au sosit în Liberia, George şi Willa Mae Watkins au constatat că maşina lor de gătit consta numai din trei pietre care serveau ca suport pentru un ceaun de fier.

Dar cum stăteau lucrurile cu apa? Privind noua ei locuinţă din India, Ruth McKay a spus: ‘Iată o casă cum n-am mai văzut vreodată. În bucătărie nu există chiuvetă, ci numai un simplu robinet într-un colţ, cu o bordură de beton menită să împiedice apa să se reverse în încăpere. Pe parcursul zilei, apa este oprită uneori, de aceea trebuie să-ţi faci rezerve’.

Unii misionari s-au îmbolnăvit în primele luni după sosirea lor în ţară deoarece nu erau obişnuiţi cu condiţiile existente aici. Russell Yeatts a făcut de repetate ori dizenterie după sosirea lui la Curaçao, în 1946. Dar un frate local a rostit o rugăciune atât de fierbinte pentru a-i mulţumi lui Iehova pentru prezenţa misionarilor, încât acestora nici nu le-a trecut prin minte ideea de a pleca. La sosirea lor în Volta Superioară (azi Burkina Faso), Brian şi Elke Wise au constatat că ajunseseră într-o climă care avea efecte dăunătoare asupra sănătăţii. Ei au trebuit să se obişnuiască cu temperaturi de 43°C în timpul zilei. În primul an, Elke a fost bolnavă timp de câteva săptămâni din cauza căldurii excesive şi a malariei. Anul următor, Brian a stat cinci luni la pat din cauza unei hepatite grave. Dar, nu peste mult timp, ei au constatat că aveau atâtea studii biblice excelente câte puteau conduce, iar apoi, chiar mai multe. Ceea ce i-a ajutat să persevereze a fost iubirea pentru aceşti oameni, precum şi faptul că şi-au considerat misiunea drept un privilegiu şi o bună pregătire în vederea a ceea ce Iehova le rezerva pentru viitor.

Cu trecerea anilor, din ce în ce mai mulţi misionari au fost întâmpinaţi la sosire de predecesorii lor sau de Martori locali. Unii au fost repartizaţi în ţări ale căror oraşe principale erau destul de moderne. Începând din 1946, Societatea Watch Tower a depus totodată eforturi pentru a pune la dispoziţia fiecărui grup de misionari o locuinţă convenabilă, cu un mobilier strict necesar, precum şi bani pentru alimente, eliberându-i astfel de această grijă şi permiţându-le să-şi îndrepte atenţia mai mult spre lucrarea de predicare.

În unele locuri, perseverenţa lor era pusă la încercare când trebuiau să călătorească. În Papua Noua-Guinee, după ploaie, multe surori misionare erau obligate să-şi poarte în spate bagajele şi să meargă printr-o zonă aridă pe o cărare atât de noroioasă, încât pantofii rămâneau adeseori înglodaţi în noroi. În America de Sud, multe misionare simţeau că le trec toţi fiorii când călătoreau cu autocarul pe şoselele înguste din Munţii Anzi. Este o experienţă de neuitat să te afli într-un autocar care, rulând chiar pe marginea şoselei, la o curbă fără parapet se întâlneşte cu un alt vehicul care circulă în direcţie opusă şi simţi cum autocarul începe să se încline spre prăpastie!

În unele ţări, revoluţiile păreau să facă parte din viaţa obişnuită, dar misionarii Martori au păstrat în minte declaraţia lui Isus potrivit căreia discipolii săi ‘nu fac parte din lume’, astfel că au rămas neutri în aceste conflicte (Ioan 15:19, NW). Ei au învăţat să-şi înfrâneze orice curiozitate care i-ar fi expus unor pericole inutile. Adeseori, cel mai bun lucru era să stai pur şi simplu la adăpost până când situaţia se liniştea. În Vietnam, nouă misionari locuiau chiar în centrul oraşului Saigon (azi Ho Şi Min) când a izbucnit războiul. Ei vedeau bombele căzând, incendiile cuprinzând oraşul şi mii de oameni fugind să-şi scape viaţa. Dar ştiind că Iehova îi trimisese acolo pentru a le comunica oamenilor însetaţi de adevăr cunoştinţa dătătoare de viaţă, ei s-au bizuit pe el pentru a fi ocrotiţi.

Chiar şi atunci când situaţia era relativ calmă, misionarii îşi îndeplineau cu greu ministerul în anumite cartiere ale unor oraşe din Asia. Simpla apariţie a unei persoane străine pe străzile înguste ale unui cartier sărac din Lahore (Pakistan) era suficientă pentru a atrage o mulţime de copii de toate vârstele, murdari şi neîngrijiţi. Ei mergeau după misionari din casă în casă, strigând şi înghiontindu-se între ei, iar uneori se strecurau în case pe la spatele vestitorului. În scurt timp, toată strada ştia care era contribuţia sugerată pentru reviste şi că străinul respectiv ‘îi făcea pe oameni creştini’. De obicei, în asemenea condiţii, acesta trebuia să plece din zonă. Plecarea lui era deseori însoţită de strigăte, de aplauze şi, câteodată, de o ploaie de pietre.

Obiceiurile locale îi obligau adeseori pe misionari să se adapteze. În Japonia, ei au învăţat să se descalţe la intrarea în casă. De asemenea, cu ocazia studiilor biblice au trebuit să se obişnuiască, în măsura în care era posibil, să şadă pe podea în faţa unei mese joase. În unele regiuni ale Africii, ei au aflat că era o insultă să-i oferi ceva altei persoane cu mâna stângă. Şi au constatat că, în această parte a lumii, era contrar bunelor maniere să dezvăluie scopul vizitei lor înainte de a fi discutat cu locatarul despre diverse lucruri — interesându-se reciproc de starea sănătăţii, explicând de unde vin, câţi copii au etc. În Brazilia, misionarii au observat că, în loc să bată la uşă, trebuiau de obicei să bată din palme în faţa porţii pentru a-l chema pe locatar.

În Liban însă, misionarii s-au confruntat cu un alt gen de obiceiuri. Puţini fraţi îşi aduceau soţiile şi fiicele la întruniri. Cele care asistau se aşezau întotdeauna pe locurile din spate, niciodată printre bărbaţi. Misionarii, care nu cunoşteau acest obicei, au provocat o mare tulburare când au asistat prima dată la întrunire. Un cuplu s-a aşezat mai în faţă, iar surorile celibatare, acolo unde au găsit un loc liber. Dar, după întrunire, o dezbatere a principiilor creştine a contribuit la clarificarea problemei (compară cu Deuteronomul 31:12; Galateni 3:28). Segregaţia a încetat. Tot mai multe soţii şi fiice ale Martorilor au început să asiste la întruniri. De asemenea, ele s-au bucurat să participe împreună cu surorile misionare la ministerul din casă în casă.

Provocarea de a învăţa o limbă nouă

Cei câţiva misionari care au sosit în Martinica, în 1949, cunoşteau foarte puţin franceza, dar ei ştiau că locuitorii acestei insule aveau nevoie să audă mesajul Regatului. Manifestând o credinţă autentică, ei au început să meargă din casă în casă, încercând să citească câteva versete din Biblie sau un pasaj din publicaţia pe care o ofereau. Cu răbdare, ei şi-au îmbunătăţit în mod treptat cunoştinţele de limbă franceză.

Cu toate că misionarii doreau să-i ajute pe Martorii locali şi persoanele interesate, la început chiar ei erau cei ce aveau deseori nevoie de ajutor, pentru a învăţa limba. Cei care au fost trimişi în Togo au constatat că gramatica limbii ewe, principala limbă din această ţară, era foarte diferită de cea a limbilor europene şi că tonul cu care era rostit un cuvânt putea schimba sensul acestuia. Astfel, cuvântul din două litere to, când este rostit pe un ton ascendent, poate însemna ureche, munte, socru sau trib, iar pe un ton descendent, înseamnă bivol. Misionarii care au fost trimişi în Vietnam s-au confruntat cu o limbă care foloseşte şase tonuri diferite pentru orice cuvânt, fiecare ton dând un sens diferit cuvântului respectiv.

Edna Waterfall, care a fost repartizată în Perú, nu a putut uita prima persoană căreia a încercat să-i depună mărturie în limba spaniolă. Cu o sudoare rece pe tot corpul, ea şi-a recitat de bine de rău în faţa unei doamne în vârstă prezentarea pe care o memorase, a oferit o publicaţie şi a stabilit o vizită în vederea unui studiu biblic cu aceasta. Atunci doamna respectivă i-a spus într-o engleză perfectă: „Foarte bine, totul este excelent. Voi studia cu dvs. şi vom vorbi numai în spaniolă pentru a vă ajuta să învăţaţi această limbă“. Surprinsă, Edna i-a spus: „Vorbiţi engleza? Şi m-aţi lăsat să vă explic toate aceste lucruri în spaniola mea stâlcită?“ „A fost un exerciţiu bun pentru dvs.“, a răspuns interlocutoarea. Şi, într-adevăr, aşa a fost. După cum şi-a dat seama Edna nu peste mult timp, este important să te exprimi efectiv într-o limbă pentru a o învăţa.

În Italia, când George Fredianelli a încercat să vorbească limba, a constatat că oamenii nu înţelegeau ceea ce el credea că erau expresii italieneşti (dar care, de fapt, erau cuvinte englezeşti italienizate). Pentru a rezolva problema, el a decis să-şi aştearnă în scris cuvântările şi să le citească în faţa congregaţiilor după manuscris. Dar o mare parte din auditoriu adormea. El a pus deci manuscrisul deoparte, s-a exprimat în mod liber şi a rugat auditoriul să-l ajute atunci când nu reuşea să termine o frază. Aceasta i-a menţinut treji pe cei prezenţi, iar pe el l-a ajutat să progreseze.

Pentru a le oferi misionarilor noţiunile de bază ale limbii pe care urmau să o vorbească, în cadrul Şcolii Galaad se ţineau la început şi cursuri de limbi străine, cum ar fi spaniola, franceza, italiana, portugheza, japoneza, araba şi urdu. Cu timpul, s-au predat peste 30 de limbi. Dar, întrucât absolvenţii unei clase nu mergeau toţi în ţări în care să se vorbească aceeaşi limbă, aceste cursuri de limbi străine au fost înlocuite mai târziu cu o perioadă de studiu intensiv al limbii sub îndrumarea unui instructor la sosirea în ţara repartizată. În prima lună, misionarii nou-veniţi se cufundau complet în studiul limbii timp de 11 ore pe zi, iar în luna următoare, petreceau jumătate din timp studiind limba acasă, iar cealaltă jumătate era folosită pentru a pune în aplicare aceste cunoştinţe în ministerul de teren.

S-a observat însă că folosirea efectivă a limbii în ministerul de teren era cheia principală a progresului, de aceea s-a introdus o modificare: pe parcursul primelor trei luni de la sosirea lor, noii misionari care nu cunoşteau limba ţării petreceau patru ore pe zi învăţând limba cu un profesor competent, iar apoi aplicau ceea ce învăţau, depunându-le chiar de la început mărturie oamenilor despre Regatul lui Dumnezeu.

Mulţi misionari studiau în grup pentru a-şi îmbunătăţi cunoştinţele de limbă. În fiecare zi, la micul dejun, discutau câteva cuvinte noi, uneori până la 20, iar apoi se străduiau să le folosească în minister.

Pentru misionari, învăţarea limbii locale a fost un factor important în câştigarea încrederii oamenilor. În unele ţări, oamenii manifestă o oarecare neîncredere faţă de străini. Hugh şi Carol Cormican au slujit ca misionari în cinci ţări africane înainte şi după căsătoria lor. Ei sunt perfect conştienţi de lipsa de încredere care există adesea în rândurile africanilor şi ale europenilor. Dar ei spun: „Acest sentiment se risipeşte repede atunci când vorbeşti limba ţării. În plus, persoane care nu sunt dispuse să asculte vestea bună când aceasta le este prezentată de compatrioţii lor sunt gata să ne asculte, să accepte literatură de la noi şi să studieze, deoarece am depus eforturi pentru a le vorbi în propria lor limbă“. Pentru a ajunge la acest rezultat, fratele Cormican a învăţat cinci limbi, în afară de engleză, iar sora Cormican, şase.

Desigur, când încerci să înveţi o limbă nouă pot apărea şi probleme. În Puerto Rico, un frate care le propunea locatarilor să asculte un mesaj biblic înregistrat, când i se răspundea: „¡Como no!“, îşi închidea fonograful şi trecea la uşa următoare. Pentru el aceasta însemna „nu“ şi i-a trebuit câtva timp până când a învăţat că această expresie înseamnă „De ce nu!“. Pe de altă parte, misionarii nu înţelegeau întotdeauna când locatarii spuneau că nu-i interesează, de aceea ei continuau să le depună mărturie. Drept rezultat, unele persoane înţelegătoare au tras foloase.

Dar au existat şi situaţii hazlii. În Singapore, Leslie Franks a învăţat că trebuia să fie atent să nu spună „nucă de cocos“ (kelapa) când voia să spună „cap“ (kepala), nici „iarbă“ (rumput) când voia să spună „păr“ (rambut). În Samoa, din cauza unei greşeli de pronunţare, un misionar l-a întrebat pe un indigen „Ce face barba dvs.?“ (deşi omul nu avea barbă), când, de fapt, voia să se intereseze în mod politicos de soţia acestuia. În Ecuador, când un şofer de autobuz a demarat brusc, Zola Hoffman, care stătea în picioare în autobuz, şi-a pierdut echilibrul şi a ajuns pe genunchii unui pasager. Jenată, ea a încercat să-şi ceară scuze. Dar ceea ce i-a venit în minte au fost cuvintele „Con su permiso“ (Cu permisiunea dvs.). Când omul a răspuns amabil, „Chiar vă rog, doamnă“, ceilalţi pasageri au izbucnit în hohote de râs.

Totuşi, eforturile misionarilor nu au întârziat să dea roade. Lois Dyer, care a sosit în Japonia în 1950, îşi aminteşte de sfatul pe care i l-a dat fratele Knorr: „Fă tot ce îţi stă în putinţă; chiar dacă faci greşeli, fă totuşi ceva!“ Ea a făcut aşa şi la fel au făcut mulţi alţii. Pe parcursul următorilor 42 de ani, misionarii trimişi în Japonia au văzut numărul proclamatorilor Regatului din această ţară crescând de la câţiva, la peste 170 000, iar această creştere a continuat. Ce bogată recompensă pentru că au fost gata să încerce, după ce s-au bizuit pe îndrumarea lui Iehova!

Ei încep lucrarea în teritorii noi şi o dezvoltă în altele

În numeroase ţări şi arhipelaguri, misionarii instruiţi la Galaad au fost cei care au iniţiat lucrarea de predicare a Regatului sau care i-au dat impulsul necesar pentru a se dezvolta acolo unde alţii depuseseră deja mărturie într-o măsură limitată. Se pare că ei au fost primii Martori ai lui Iehova care au predicat vestea bună în Somalia, Sudan, Laos şi în numeroase arhipelaguri de pe glob.

Se predicase deja într-o oarecare măsură în unele ţări cum ar fi: Bolivia, Republica Dominicană, Ecuador, El Salvador, Honduras, Nicaragua, Etiopia, Gambia, Liberia, Cambodgia, Hong Kong, Japonia şi Vietnam. Totuşi, nici un Martor al lui Iehova nu dădea raport de activitate în aceste ţări când au sosit primii misionari absolvenţi ai Şcolii Galaad. Acolo unde a fost posibil, misionarii au parcurs în mod sistematic ţara, concentrându-şi eforturile mai întâi asupra oraşelor mai mari. Ei nu s-au mulţumit doar să distribuie publicaţii şi apoi să plece, aşa cum făcuseră colportorii în trecut. Dimpotrivă, ei s-au reîntors cu răbdare la persoanele interesate, conducând studii biblice cu acestea şi instruindu-le în ministerul de teren.

În alte ţări nu erau decât vreo zece proclamatori ai Regatului (deseori chiar mai puţini) înainte de sosirea misionarilor absolvenţi ai Şcolii Galaad. Printre aceste ţări se numărau: Columbia, Guatemala, Haiti, Puerto Rico, Venezuela, Burundi, Coasta de Fildeş (azi Côte d’Ivoire), Kenya, Mauritius, Senegal, Africa de Sud-Vest (azi Namibia), Ceylon (azi Sri Lanka), China şi Singapore, precum şi numeroase arhipelaguri. Prin zelul lor, misionarii au fost un exemplu în minister, i-au ajutat pe Martorii locali să devină mai eficienţi, au organizat congregaţiile şi i-au susţinut pe fraţi să se califice pentru a se afla în fruntea lucrării. În multe cazuri, ei au început lucrarea de predicare în regiuni în care nimeni nu predicase până atunci.

Datorită ajutorului dat de ei, numărul Martorilor a început să crească. În majoritatea acestor ţări există acum mii de Martori activi ai lui Iehova. În unele dintre ele există zeci de mii sau chiar peste o sută de mii de lăudători ai lui Iehova.

Unii au fost dispuşi să asculte

În unele locuri, misionarii au găsit multe persoane dispuse şi dornice să înveţe. Când Ted şi Doris Klein, absolvenţi ai primei clase Galaad, au sosit în Insulele Virgine în 1947, erau atât de multe persoane dornice să studieze Biblia, încât, adeseori, se întâmpla să nu-şi termine ziua de serviciu înainte de miezul nopţii. Când fratele Klein a rostit primul său discurs public la Charlotte Amalie din Market Square, au fost prezente o mie de persoane.

În 1949, Joseph McGrath şi Cyril Charles au fost trimişi în Taivan, în teritoriul tribului amis. Ei au locuit în case cu acoperiş de paie şi cu podea din pământ bătătorit. Dar ei se aflau acolo pentru a-i ajuta pe oameni. Unii dintre membrii tribului amis obţinuseră publicaţii ale Societăţii Watch Tower, fuseseră încântaţi de ceea ce citiseră şi le vorbiseră şi altora despre vestea bună. Acum, misionarii se aflau acolo pentru a-i ajuta pe aceştia să crească spiritualiceşte. Li se spusese că 600 de persoane erau interesate de adevăr, dar, la întrunirile pe care le ţineau din sat în sat, au fost prezente în total 1 600 de persoane. Aceste persoane umile erau dornice să înveţe, dar nu aveau cunoştinţă exactă cu privire la multe lucruri. Cu răbdare, aceşti fraţi au început să-i înveţe, tratând câte un singur subiect odată, iar uneori li se întâmpla ca în fiecare sat să petreacă opt sau mai multe ore pentru a examina un subiect pe bază de întrebări şi răspunsuri. Ei au instruit totodată cele 140 de persoane care şi-au exprimat dorinţa de a participa la predicarea din casă în casă. Ce experienţă îmbucurătoare pentru acei misionari! Dar mai era încă mult de făcut pentru consolidarea acestor progrese spirituale.

După aproximativ 12 ani, Harvey şi Kathleen Logan, misionari instruiţi la Galaad care slujiseră în Japonia, au fost trimişi să le dea un ajutor suplimentar fraţilor din tribul amis. Fratele Logan a petrecut mult timp ajutându-i să înţeleagă doctrinele şi principiile biblice fundamentale, precum şi chestiunile organizatorice. Sora Logan lucra în fiecare zi în serviciul de teren împreună cu surorile amis, după care se străduia să studieze cu ele adevărurile biblice fundamentale. Apoi, în 1963, cu ocazia adunării ţinute în lumea întreagă, Societatea Watch Tower a prevăzut ca delegaţi din 28 de ţări să se reunească împreună cu Martorii din această regiune în satul Shou Feng. Toate aceste măsuri au contribuit la punerea unui fundament solid pentru creşterea ulterioară.

În 1948, doi misionari, Harry Arnott şi Ian Fergusson, au sosit în Rhodezia de Nord (azi Zambia). La acea dată erau deja 252 de congregaţii de Martori africani în această ţară, dar acum li se acorda atenţie şi europenilor care se stabiliseră aici pentru a lucra în minele de cupru. Rezultatele au fost încurajatoare. Au fost distribuite multe publicaţii, iar persoanele care au acceptat să studieze Biblia progresau cu rapiditate. În anul acela, numărul Martorilor care participau în ministerul de teren a crescut cu 61 la sută.

În multe locuri, nu era un lucru neobişnuit ca misionarii să-i înscrie pe o listă pe cei care doreau să studieze Biblia. Uneori se întâmpla să fie prezenţi la studii şi rude, vecini şi alţi prieteni. Chiar înainte de a beneficia de un studiu biblic, ei puteau să asiste cu regularitate la întrunirile ţinute la Sala Regatului.

În alte ţări însă, deşi misionarii au depus eforturi susţinute, secerişul a fost foarte limitat. Încă din 1953, Societatea Watch Tower a trimis misionari în Pakistanul de Est (azi Bangladesh), ţară cu o populaţie care depăşeşte în prezent 115 000 000 de locuitori şi este compusă în principal din musulmani şi hinduşi. Au fost depuse eforturi susţinute pentru a-i ajuta pe oameni. Totuşi, în 1992 nu existau în această ţară decât 42 de închinători ai lui Iehova. Însă în ochii misionarilor care slujesc în astfel de ţări, persoanele care adoptă închinarea adevărată sunt deosebit de preţioase, tocmai fiindcă sunt atât de rare.

Acordarea unui ajutor iubitor celorlalţi Martori

Activitatea principală a misionarilor este evanghelizarea, predicarea veştii bune despre Regatul lui Dumnezeu. Totuşi, în timp ce au participat la această activitate, ei au avut totodată posibilitatea de a le fi de mare ajutor Martorilor locali. Misionarii i-au invitat să-i însoţească în ministerul de teren şi le-au dat sugestii despre modul în care puteau să facă faţă unor situaţii dificile. Observându-i pe misionari, Martorii locali au învăţat adeseori cum să-şi efectueze ministerul într-un mod mai organizat şi cum să predea mai eficient. La rândul lor, misionarii au fost ajutaţi de Martorii locali să se adapteze obiceiurilor ţării.

La sosirea în Portugalia, în 1948, John Cooke a organizat lucrarea sistematică din casă în casă. Deşi Martorii locali erau plini de bunăvoinţă, mulţi dintre ei aveau nevoie de instruire. Mai târziu, el a spus: „Nu voi uita niciodată una dintre primele mele ieşiri în minister cu surorile din Almada. Într-adevăr, şase dintre ele s-au dus împreună la aceeaşi casă. Vă puteţi imagina un grup de şase femei stând în faţa unei uşi, în timp ce una dintre ele ţinea o predică! Dar, încetul cu încetul, lucrurile au început să ia altă formă şi s-au făcut progrese“.

În Insulele de sub Vânt, exemplul de curaj al misionarilor i-a ajutat pe Martorii locali să dea dovadă de îndrăzneală şi să nu se lase intimidaţi de împotrivitorii care încercau să împiedice lucrarea. În Spania, credinţa manifestată de un misionar i-a ajutat pe fraţi să înceapă ministerul din casă în casă în pofida dictaturii catolice fasciste aflată la putere în timpul acela. Misionarii care au fost trimişi în Japonia după cel de-al doilea război mondial au dat un exemplu de tact: ei nu s-au referit în mod constant la eşecul religiei naţionale, survenit după ce împăratul a renunţat la divinitatea sa, ci au adus mai degrabă dovezi convingătoare despre existenţa Creatorului.

Martorii locali îi observau pe misionari şi uneori erau foarte mişcaţi de lucruri de care misionarii nici nu-şi dădeau seama pe atunci. În Trinidad se vorbeşte încă, după ani de zile, despre întâmplări care au scos în evidenţă umilinţa misionarilor, dispoziţia lor de a depăşi situaţiile dificile şi asiduitatea lor în serviciul lui Iehova în pofida căldurii. În Coreea, Martorii au fost profund impresionaţi de spiritul de sacrificiu al misionarilor care, timp de zece ani, n-au părăsit ţara pentru a-şi vizita familiile, deoarece guvernul coreean nu le permitea străinilor să revină în ţară decât în cazuri excepţionale, pentru motive „umanitare“.

În timpul instruirii la Şcoala Galaad şi după aceea, majoritatea misionarilor observaseră îndeaproape modul de desfăşurare a activităţii de la sediul mondial al organizaţiei vizibile a lui Iehova. Adesea, ei avuseseră ocazia să discute cu unii membri ai Corpului de Guvernare. Mai târziu, în locurile unde au fost repartizaţi ca misionari, ei au putut să le relateze Martorilor locali şi persoanelor interesate ceea ce văzuseră ei înşişi în ce priveşte modul de funcţionare a organizaţiei şi să le vorbească despre aprecierea pe care o aveau pentru aceasta. Adeseori, aprecierea profundă pe care ei au insuflat-o pentru funcţionarea teocratică a organizaţiei a contribuit mult la creşterea înregistrată.

În multe dintre locurile în care au fost trimişi misionarii, la sosirea lor nu se ţineau încă întruniri ale congregaţiei. Ei au luat deci măsurile necesare, au condus întrunirile şi au prezentat majoritatea părţilor din programul acestora până când şi alţii au fost în măsură să primească aceste privilegii. Ei îi instruiau în mod constant pe alţi fraţi pentru ca aceştia la rândul lor să-şi poată asuma responsabilităţi (2 Tim. 2:2). La început, locuinţa misionarilor servea în general ca loc de întrunire. Mai târziu, s-au luat măsuri pentru construirea de săli ale Regatului.

Acolo unde existau deja congregaţii, misionarii şi-au adus contribuţia pentru ca întrunirile să devină mai interesante şi mai instructive. Comentariile lor bine pregătite erau apreciate şi în scurt timp au stabilit un model pe care alţii se străduiau să-l imite. Folosindu-se de cele învăţate la Galaad, fraţii au dat un exemplu excelent în ce priveşte vorbirea şi instruirea publică şi au fost bucuroşi să consacre timp pentru a-i ajuta pe fraţii locali să înveţe această artă. În ţările în care oamenii erau prin natura lor delăsători şi nu prea punctuali, misionarii i-au ajutat, de asemenea, cu răbdare să aprecieze importanţa faptului de a începe întrunirile la ora fixată şi i-au încurajat pe toţi să sosească la timp.

În unele locuri, ei s-au confruntat cu situaţii care indicau necesitatea de a-i ajuta pe fraţi să aprecieze mai mult importanţa respectării normelor drepte ale lui Iehova. În Botswana, de exemplu, ei au observat că unele surori încă mai legau un şnuruleţ sau mărgele la gâtul sau la mâna bebeluşilor cu scopul de a-i ocroti de rău, fără să-şi dea seama pe deplin că acest obicei îşi avea rădăcinile în superstiţii şi vrăjitorie. În Portugalia, ei s-au confruntat cu situaţii care produceau dezbinare. Dând dovadă de răbdare, ajutor plin de iubire, iar la nevoie, de fermitate, ei au contribuit la restabilirea spirituală a acestora.

Misionarii numiţi în poziţii de supraveghere în Finlanda au consacrat mult timp şi multe eforturi pentru a-i învăţa pe fraţii locali cum să analizeze problemele în lumina principiilor biblice pentru a ajunge la o concluzie care să fie în armonie cu modul de gândire al lui Dumnezeu. În Argentina, ei i-au ajutat totodată pe fraţi să înveţe importanţa întocmirii unei planificări, modul de a ţine registrele şi importanţa păstrării în ordine a documentelor. În Germania, unii fraţi loiali, dar care erau rigizi în anumite privinţe deoarece trebuiseră să lupte pentru a supravieţui în lagărele de concentrare, au fost ajutaţi de misionari să imite mai bine blândeţea lui Isus Cristos în timp ce păstoreau turma lui Dumnezeu. — Mat. 11:28–30; Fap. 20:28.

Unii misionari au trebuit să aibă de-a face cu reprezentanţi ai guvernelor, să răspundă la întrebările lor şi să solicite recunoaşterea legală a lucrării Martorilor lui Iehova. De exemplu, timp de aproape patru ani, fratele Joly, care fusese repartizat în Camerun împreună cu soţia sa, a încercat de nenumărate ori să obţină recunoaşterea legală a lucrării. El a vorbit adeseori cu înalţi funcţionari francezi şi africani. În cele din urmă, după o schimbare de guvern, le-a fost acordată recunoaşterea legală. La acea dată, Martorii predicau în Camerun de 27 de ani şi erau deja peste 6 000.

Ei înfruntă dificultăţile serviciului itinerant

Unii dintre misionari au fost numiţi pentru a sluji ca supraveghetori itineranţi. Era nevoie de aceştia mai ales în Australia, unde, în timpul celui de-al doilea război mondial, fraţii îşi axaseră în mod neînţelept eforturile pe urmărirea unor obiective laice, în loc să susţină interesele Regatului. Cu timpul, situaţia a fost corectată, iar în 1947, cu ocazia unei vizite a fratelui Knorr, a fost subliniată importanţa faptului de a acorda în continuare prioritate lucrării de predicare a Regatului. Drept urmare, entuziasmul, exemplul excelent şi metodele de predare ale absolvenţilor Şcolii Galaad care slujeau ca supraveghetori de district şi de circumscripţie au contribuit la dezvoltarea unei autentice atmosfere spirituale în rândurile Martorilor din Australia.

Pentru a participa la acest serviciu itinerant, adeseori era nevoie să fie dispuşi să depună mari eforturi şi să înfrunte pericole. Wallace Liverance a constatat că, pentru a ajunge la o familie izolată de vestitori din Volcán (Bolivia), singura modalitate era să parcurgă pe jos 90 de kilometri, dus-întors, pe un teren stâncos şi arid, sub un soare dogoritor, la o altitudine de aproximativ 3 400 de metri, purtând în acelaşi timp sacul de dormit, hrana, apa şi publicaţiile. Pentru a vizita anumite congregaţii din Filipine, Neal Callaway lua de multe ori un autobuz de ţară plin nu numai cu călători, dar şi cu animale şi mărfuri. Richard Cotterill şi-a început activitatea de supraveghetor itinerant în India într-o perioadă în care mii de persoane erau ucise din cauza urii religioase. Într-o zi, când trebuia să-i viziteze pe fraţii care locuiau într-o regiune unde aveau loc răscoale, casierul de la gară a încercat să-l convingă să renunţe. Călătoria a fost un coşmar pentru majoritatea călătorilor, dar fratele Cotterill avea o iubire profundă pentru fraţii săi, indiferent unde locuiau sau ce limbă vorbeau aceştia. Punându-şi încrederea în Iehova, el se gândea în sinea lui: „Dacă este voinţa lui Iehova, voi încerca să ajung acolo“. — Iac. 4:15.

Ei încurajează participarea la serviciul cu timp integral

Ca urmare a spiritului zelos manifestat de misionari, mulţi dintre cei pe care i-au instruit le-au imitat exemplul, intrând în serviciul cu timp integral. În Japonia, unde au fost trimişi 168 de misionari, existau 75 956 de pionieri în 1992; peste 40 la sută din vestitorii japonezi activau într-o formă sau alta a serviciului cu timp integral. În Republica Coreea, proporţia era similară.

Mulţi miniştri cu timp integral, originari din ţări în care proporţia Martorilor la numărul de locuitori este destul de ridicată, au fost invitaţi să urmeze cursurile Şcolii Galaad, iar apoi au fost trimişi să slujească în alte ţări. Un mare număr de misionari proveneau din Statele Unite şi Canada; aproximativ 400 din Marea Britanie; peste 240 din Germania; mai mult de 150 din Australia; peste 100 din Suedia, pe lângă alte grupuri destul de mari din Danemarca, Finlanda, Hawai, Noua Zeelandă, Olanda etc. Unele ţări care au primit ajutor din partea misionarilor au furnizat şi ele, mai târziu, misionari pentru a sluji în alte ţări.

Ei satisfac necesităţile unei organizaţii în creştere

Pe măsură ce organizaţia a crescut, misionarii şi-au asumat şi alte responsabilităţi. Un număr considerabil dintre ei servesc ca bătrâni sau slujitori ministeriali în congregaţiile la formarea cărora au contribuit. În multe ţări, ei au fost primii supraveghetori de circumscripţie şi de district. Când, în urma creşterilor înregistrate, Societatea a considerat util să înfiinţeze noi filiale, ea le-a încredinţat unor misionari responsabilitatea de a asigura buna funcţionare a acestora. În unele cazuri, cei care au ajuns să cunoască bine limba au fost invitaţi să participe la lucrarea de traducere şi corectare a publicaţiilor biblice.

Dar cea mai mare recompensă a lor a fost să-i vadă pe cei cu care studiaseră Cuvântul lui Dumnezeu sau pe Martorii pe care-i ajutaseră să progreseze spiritualiceşte calificându-se pentru a-şi asuma astfel de responsabilităţi. Astfel, un cuplu de misionari din Perú a avut bucuria să-i vadă pe unii dintre cei cu care studiaseră slujind ca pionieri speciali, contribuind la întărirea noilor congregaţii şi începând lucrarea în teritorii noi. În Sri Lanka, unul dintre membrii Comitetului Filialei din această ţară provenea dintr-o familie care studiase cu un misionar. Mulţi alţi misionari au avut bucurii asemănătoare.

Dar ei au înfruntat şi opoziţii.

Ei fac faţă opoziţiilor

Isus le-a spus discipolilor săi că vor fi persecutaţi, aşa cum fusese el (Ioan 15:20). Întrucât misionarii veneau de obicei din străinătate, când într-o ţară se declanşa o persecuţie aprigă, aceasta însemna deseori expulzarea lor.

În 1967, Sona Haidostian şi părinţii ei au fost arestaţi la Alep (Siria). Ei au fost ţinuţi la închisoare timp de cinci luni, după care au fost expulzaţi din ţară fără bunurile lor. Margarita Königer, din Germania, a fost repartizată în Madagascar; dar, în urma expulzărilor repetate la care a fost supusă, a primit alte repartizări: în Kenya, Dahomey (Benin) şi Volta Superioară (Burkina Faso). Domenick Piccone şi soţia sa, Elsa, au fost expulzaţi din Spania în 1957 din cauza predicării lor, apoi din Portugalia în 1962 şi din Maroc în 1969. Totuşi, în fiecare dintre aceste ţări, în timp ce încercau să prevină ordinele de expulzare, ei au efectuat o lucrare bună. Ei le-au depus mărturie autorităţilor. În Maroc, de exemplu, au avut posibilitatea să le predice unor înalţi funcţionari din cadrul Securităţii Naţionale, unui judecător de la Curtea Supremă, şefului poliţiei din Tanger şi consulilor Statelor Unite la Tanger şi Rabat.

Expulzarea misionarilor nu a însemnat sfârşitul lucrării Martorilor lui Iehova, cum se aşteptau unii înalţi funcţionari. Seminţele adevărului semănate deja au continuat adeseori să crească. De exemplu, în Burundi, guvernul a expulzat în 1964 patru misionari care îşi efectuau ministerul numai de câteva luni. Dar unul dintre ei a menţinut legătura prin corespondenţă cu o persoană interesată, care a scris că efectua studii biblice cu 26 de persoane. Un Martor din Tanzania, care se stabilise de puţin timp în Burundi, a continuat de asemenea să predice cu zel. Încetul cu încetul, numărul lor a crescut până când au ajuns la câteva sute de vestitori care le împărtăşeau altora mesajul Regatului.

În alte locuri, înainte de a decreta expulzarea, autorităţile au recurs la brutalităţi pentru a încerca să determine pe toată lumea să se supună cerinţelor lor. La Gbarnga (Liberia), în 1963, soldaţii au înconjurat 400 de bărbaţi, femei şi copii care erau prezenţi la un congres creştin. Soldaţii i-au dus la cazarmă, unde i-au ameninţat, i-au bătut şi le-au ordonat tuturor, indiferent de naţionalitate sau convingeri religioase, să salute drapelul liberian. În acel grup se afla Milton Henschel, din Statele Unite, precum şi câţiva misionari, printre care John Charuk, din Canada. Unul dintre absolvenţii Şcolii Galaad a făcut compromis, aşa cum mai făcuse într-o altă împrejurare (deşi nu dezvăluise acest lucru), iar aceasta i-a influenţat fără îndoială şi pe alţii dintre cei prezenţi să facă compromis. A ieşit astfel la iveală cine se temea într-adevăr de Dumnezeu şi cine fusese prins în capcana fricii de oameni (Prov. 29:25). După aceasta, guvernul a ordonat ca toţi Martorii misionari veniţi din străinătate să părăsească ţara, deşi, la scurt timp după aceea, chiar în acel an, un decret prezidenţial le-a permis să revină în ţară.

Adeseori, măsurile luate de autorităţile guvernamentale împotriva misionarilor erau rezultatul presiunilor din partea clerului. Uneori, acestea erau manevrate din umbră. Alteori, toată lumea ştia cine declanşa în mod deliberat opoziţia. George Koivisto nu va uita niciodată prima sa dimineaţă petrecută în predicare la Medellín (Columbia). Deodată a apărut o ceată de şcolari care strigau şi aruncau după el cu pietre şi bulgări de pământ. Locatara, care nu-l văzuse niciodată până atunci, l-a tras repede în casă şi a închis obloanele de lemn, cerând tot timpul scuze pentru comportamentul copiilor de afară. Când a sosit poliţia, unii l-au învinuit pe învăţător pentru că i-a lăsat pe copii să iasă din şcoală. Dar cineva a strigat: „Nu, nu! A fost preotul! El a anunţat la difuzor să li se dea drumul copiilor ca să «arunce cu pietre în Protestanţi»“.

În astfel de situaţii era nevoie de un curaj plin de pietate împreună cu iubire faţă de „oi“. Elfriede Löhr şi Ilse Unterdörfer au fost repartizate pe valea Gastein, în Austria. În scurt timp, ele au distribuit o mare cantitate de publicaţii biblice persoanelor care erau însetate din punct de vedere spiritual. Apoi însă, au intrat în acţiune clericii. Ei i-au îndemnat pe şcolari să strige pe stradă după misionare şi să alerge înaintea lor pentru a-i influenţa pe locatari să nu le asculte. Aceasta i-a speriat pe oameni. Dar, datorită perseverenţei lor pline de iubire, misionarele au reuşit să iniţieze câteva studii biblice. În ziua în care a fost programat un discurs biblic, diaconul s-a postat în mod provocator în faţa locului de întrunire. Dar când misionarele au ieşit în stradă să-i întâmpine pe oameni, diaconul a dispărut. El s-a întors cu un poliţist, sperând să întrerupă întrunirea. Însă eforturile lui au eşuat. Cu timpul, acolo s-a format o congregaţie frumoasă.

În oraşele din apropiere de Ibarra (Ecuador), Unn Raunholm şi Julia Parsons au avut de înfruntat de nenumărate ori mulţimi instigate de preoţi. Deoarece, de fiecare dată când misionarele ajungeau în San Antonio, preotul provoca o revoltă, surorile au decis să-şi îndrepte atenţia spre un alt oraş, numit Atuntaqui. Dar într-o zi, foarte tulburat, şeriful din localitate i-a spus surorii Raunholm să părăsească repede oraşul. „Preotul organizează o demonstraţie împotriva dvs., iar eu nu am suficienţi oameni pentru a vă apăra“, a declarat el. Ea îşi aminteşte foarte clar de cele întâmplate: „Mulţimea venea în urma noastră. Drapelul alb-galben al Vaticanului flutura în fruntea grupului, în timp ce preotul scanda lozinci cum ar fi: «Trăiască Biserica Catolică!», «Jos protestanţii!», «Trăiască virginitatea Fecioarei!», «Trăiască spovedania!» Mulţimea repeta cuvânt cu cuvânt fiecare lozincă după preot“. Chiar în momentul acela, un cuplu le-a invitat pe Martore să se refugieze în Casa Sindicatelor. Acolo, misionarele le-au depus mărturie unor persoane curioase care intrau să vadă ce se petrecea. Ele au distribuit toate publicaţiile pe care le aveau.

Cursuri menite să satisfacă necesităţi speciale

Pe parcursul anilor care au urmat după absolvirea Şcolii Galaad de către primii misionari, organizaţia Martorilor lui Iehova a cunoscut o creştere uimitoare. În 1943, când a fost înfiinţată şcoala, nu erau decât 129 070 de Martori în 54 de ţări (103, potrivit hărţii politice a lumii de la începutul anilor ’90). În 1992 erau 4 472 787 de Martori în 229 de ţări şi arhipelaguri. Pe măsură ce a avut loc această creştere, necesităţile organizaţiei s-au schimbat. Filialele care se ocupau altădată de mai puţin de o sută de Martori, repartizaţi în câteva congregaţii, supraveghează acum activitatea a zeci de mii de Martori, iar multe dintre aceste filiale au constatat că era necesar să tipărească publicaţiile pe plan local pentru a-i echipa pe cei care participau la lucrarea de evanghelizare.

Pentru satisfacerea acestor noi necesităţi, după 18 ani de la înfiinţarea Şcolii Galaad s-a organizat un curs de zece luni la sediul mondial al Societăţii, în mod special pentru fraţii care trebuiau să îndeplinească responsabilităţi grele în cadrul filialelor Societăţii Watch Tower. Unii dintre ei urmaseră deja cursul de cinci luni la Galaad; alţii nu. Toţi puteau beneficia de o instruire adaptată în mod special activităţii lor. Dezbaterile referitoare la modul de a acţiona în diferite situaţii şi de a reglementa chestiunile organizatorice în armonie cu principiile biblice au avut un efect unificator. Cursul includea o analiză verset cu verset a întregii Biblii. De asemenea, el includea un studiu al istoriei religiei, o examinare detaliată a modului de conducere a unei filiale, a unui Betel şi a unei tipografii, precum şi instrucţiuni asupra modului de organizare a ministerului de teren, a formării de noi congregaţii şi a deschiderii de noi teritorii. Aceste cursuri (a căror ultimă sesiune a fost redusă la opt luni) au avut loc la sediul mondial din Brooklyn (New York), din 1961 până în 1965. Mulţi dintre absolvenţi au fost trimişi înapoi în ţările în care îşi desfăşuraseră activitatea, dar unii au fost trimişi în alte ţări, unde puteau să acorde un sprijin preţios lucrării.

La 1 februarie 1976 a fost introdus un nou mod de organizare la filialele Societăţii, pentru a face pregătiri în vederea creşterii anticipate conform profeţiilor biblice (Is. 60:8, 22). În loc ca la fiecare filială să existe un singur supraveghetor împreună cu adjunctul său, Corpul de Guvernare a numit trei sau mai mulţi fraţi calificaţi care să slujească în calitate de membri ai fiecărui comitet de filială. La filialele mai mari, comitetul putea include până la şapte membri. Pentru instruirea tuturor acestor fraţi a fost prevăzut un curs special de cinci săptămâni în cadrul Şcolii Galaad, la Brooklyn (New York). De la sfârşitul anului 1977 până în 1980, paisprezece clase formate din membrii comitetelor de filială din întreaga lume au primit această instruire specială la sediul mondial. Acest curs a constituit o ocazie excelentă de unificare şi de rafinare a metodelor de organizare.

Şcoala Galaad a continuat să-i instruiască pe cei care aveau ani de experienţă în ministerul cu timp integral şi care erau dornici şi corespunzători să fie trimişi în străinătate; totuşi, puteau fi folosiţi mai mulţi. Pentru accelerarea instruirii, au fost înfiinţate anexe ale Şcolii Galaad în alte ţări, astfel încât studenţii invitaţi să nu trebuiască să înveţe limba engleză pentru a participa la cursuri. În anii 1980 şi 1981, Şcoala Culturală Galaad din Mexic a instruit studenţi de limbă spaniolă care au contribuit la satisfacerea unei necesităţi urgente de miniştri calificaţi în America Centrală şi de Sud. În anii 1981 şi 1982, în 1984 şi în 1992, s-au organizat clase în cadrul unei anexe a Şcolii Galaad din Germania. De aici, absolvenţii au fost trimişi în Africa, America de Sud, Europa Răsăriteană şi în diverse insule independente. Alte clase au fost organizate în India, în 1983.

Martorii locali s-au alăturat plini de zel misionarilor în extinderea mărturiei despre Regat, astfel că numărul Martorilor lui Iehova a crescut cu rapiditate, iar aceasta a dus la formarea de noi congregaţii. Între 1980 şi 1987, numărul congregaţiilor din întreaga lume a crescut cu 27 la sută, ajungându-se la cifra de 54 911. În unele ţări, mulţi asistau la întruniri şi participau la ministerul de teren, dar majoritatea fraţilor erau botezaţi de puţin timp. Era nevoie în mod urgent de bărbaţi creştini cu experienţă care să îndeplinească rolul de păstori şi învăţători spirituali şi să se afle în fruntea lucrării de evanghelizare. În acest scop, în 1987, Corpul de Guvernare a înfiinţat Şcoala de Instruire Ministerială ca parte a programului de instruire de la Şcoala Biblică Galaad. Acest curs de opt săptămâni cuprinde un studiu aprofundat al Bibliei şi se acordă atenţie progresului spiritual al fiecărui cursant. Sunt examinate chestiuni organizatorice şi judiciare, precum şi responsabilităţile bătrânilor şi ale slujitorilor ministeriali şi se acordă o instruire specială în domeniul artei oratorice. Această şcoală nu incomodează cursurile normale de instruire a misionarilor, deoarece ea se desfăşoară în diverse ţări. Absolvenţii acestei şcoli satisfac acum unele necesităţi esenţiale în multe ţări.

Astfel, amplificarea instruirii acordate în cadrul Şcolii Biblice Galaad a Societăţii Watchtower ţine pasul cu necesităţile mereu în schimbare ale organizaţiei internaţionale care creşte cu rapiditate.

„Iată-mă, trimite-mă!“

Misionarii manifestă un spirit asemănător cu cel al profetului Isaia. Când Iehova i-a oferit posibilitatea să îndeplinească un serviciu special, el a declarat: „Iată-mă, trimite-mă!“ (Is. 6:8). Simţindu-se îndemnaţi de acelaşi spirit de bunăvoinţă, mii de tineri şi tinere şi-au părăsit mediul obişnuit de viaţă şi rudele, pentru a promova îndeplinirea voinţei lui Dumnezeu acolo unde este nevoie de ei.

Situaţia familială a multor misionari s-a schimbat cu timpul. Mulţi dintre cei care au avut copii după ce au devenit misionari au putut rămâne în ţările în care fuseseră repartizaţi, şi-au găsit un loc de muncă şi au colaborat cu congregaţiile. Unii, după ani de serviciu, au trebuit să se întoarcă în ţara lor natală pentru a se îngriji de părinţii lor înaintaţi în vârstă sau din alte motive. Dar ei au considerat un privilegiu faptul de a efectua serviciul de misionar cât timp le-a fost posibil.

Alţii au putut face din serviciul de misionar cariera lor în viaţă. Pentru aceasta, cu toţii au trebuit să depăşească situaţii dificile. Olaf Olson, care se bucură de o lungă carieră de misionar în Columbia, a mărturisit: „Primul an a fost cel mai greu“. Aceasta s-a datorat în mare măsură faptului că nu se putea exprima corect în noua sa limbă. El a adăugat: „Dacă aş fi continuat să mă gândesc la ţara pe care o părăsisem, n-aş fi fost fericit, dar am decis să trăiesc atât din punct de vedere fizic, cât şi mintal în Columbia, să fac din fraţii şi surorile mele în adevăr de aici adevăraţi prieteni, să continuu să-mi umplu viaţa cu ministerul; astfel, în scurt timp m-am simţit la mine acasă în teritoriul în care am fost repartizat“.

Dacă misionarii au perseverat acolo unde au fost trimişi, aceasta nu s-a datorat neapărat faptului că au considerat acel mediu de viaţă ca fiind ideal. Norman Barber, care a slujit în Birmania (azi Myanmar) şi în India, din 1947 până la moartea sa, survenită în 1986, s-a exprimat astfel: „Dacă cineva se bucură să fie folosit de Iehova, atunci orice loc este bun pentru el. . . . Sincer vorbind, pentru mine clima tropicală nu este cea ideală. Modul de viaţă al locuitorilor de la tropice nu este nici el modul de viaţă pe care l-aş alege. Dar există lucruri mai importante decât aceste fleacuri. Faptul de a-i ajuta pe cei care sunt realmente săraci din punct de vedere spiritual este un privilegiu atât de mare, încât depăşeşte capacitatea umană de exprimare“.

Mulţi misionari împărtăşesc acest punct de vedere, iar acest spirit de sacrificiu a contribuit în mare măsură la împlinirea profeţiei lui Isus potrivit căreia această veste bună a Regatului va fi predicată pe tot pământul locuit, ca o mărturie pentru toate naţiunile, înainte de a veni sfârşitul. — Mat. 24:14.

[Notă de subsol]

^ par. 16 Turnul de veghere din 15 februarie 1943, p. 60–64 (engl.).

[Text generic pe pagina 523]

Accentul este pus pe importanţa faptului de a se bizui în totalitate pe Iehova şi de a manifesta loialitate faţă de el

[Text generic pe pagina 534]

Un fin simţ al umorului era un ajutor preţios!

[Text generic pe pagina 539]

Răbdare, ajutor plin de iubire, iar la nevoie, fermitate

[Text generic pe pagina 546]

„Faptul de a-i ajuta pe cei care sunt realmente săraci din punct de vedere spiritual este un privilegiu atât de mare, încât depăşeşte capacitatea umană de exprimare“

[Chenarul de la pagina 533]

Clasele Galaad

1943–1960: Şcoala la South Lansing (New York). În 35 de clase au absolvit 3 639 de studenţi din 95 de ţări, majoritatea fiind trimişi în serviciul de misionar. Din aceste clase au făcut parte şi supraveghetori de district şi de circumscripţie din Statele Unite.

1961–1965: Şcoala la Brooklyn (New York). În 5 clase au absolvit 514 studenţi şi au fost trimişi în ţări în care Societatea Watch Tower avea filiale; celor mai mulţi absolvenţi li s-au încredinţat sarcini administrative. Patru dintre aceste clase au avut un curs de 10 luni, iar una, de opt luni.

1965–1988: Şcoala la Brooklyn (New York). În 45 de clase, fiecare desfăşurându-şi cursurile pe o durată de 20 de săptămâni, au fost instruiţi alţi 2 198 de studenţi, majoritatea pentru serviciul de misionar.

1977–1980: Şcoala la Brooklyn (New York). Curs de cinci săptămâni pentru membrii comitetelor de filială. Au fost instruite 14 clase.

1980–1981: Şcoala Culturală Galaad din Mexic; curs de 10 săptămâni; trei clase; 72 de absolvenţi de limbă spaniolă au fost pregătiţi pentru a sluji în America Latină.

1981–1982, 1984, 1992: Anexa Şcolii Galaad din Germania; curs de 10 săptămâni; 98 de studenţi de limbă germană, originari din diverse ţări ale Europei.

1983–1984: Clase în India; curs de 10 săptămâni ţinut în engleză; 2 grupe; 46 de studenţi.

1987– : Şcoala de Instruire Ministerială; curs de opt săptămâni ţinut în localităţi-cheie din diverse părţi ale lumii. În 1992, absolvenţi ai acestei şcoli slujeau deja în peste 35 de ţări, altele decât cele natale.

1988– : Şcoala la Wallkill (New York). Aici au loc actualmente cursuri de 20 de săptămâni care pregătesc studenţi pentru serviciul de misionar. Este prevăzută transferarea şcolii la Centrul Educaţional Watchtower de la Patterson (New York), după terminarea acestuia.

[Chenarul de la pagina 538]

Studenţi veniţi din întreaga lume

Studenţii care au urmat cursurile Şcolii Galaad reprezintă un mare număr de naţionalităţi şi au venit la această şcoală din peste 110 ţări.

Prima clasă internaţională a fost cea de-a şasea, în 1945–1946.

Guvernului american i s-a adresat o cerere pentru a autoriza admiterea unor studenţi străini cu vize de studenţi neimigranţi. Drept răspuns, Ministerul Învăţământului din Statele Unite a recunoscut oficial că Şcoala Galaad oferă o instruire comparabilă celei din universităţi şi din instituţiile de învăţământ. Astfel, din 1953, Şcoala Biblică Galaad a Societăţii Watchtower figurează pe lista instituţiilor de învăţământ aprobate, listă furnizată consulilor americani din întreaga lume. La 30 aprilie 1954, numele acestei şcoli a apărut în publicaţia intitulată „Educational Institutions Approved by the Attorney General“ („Instituţii de învăţământ aprobate de Ministrul Justiţiei“).

[Legenda fotografiilor de la pagina 522]

Prima clasă a Şcolii Galaad

[Legenda fotografiei de la pagina 524]

Albert Schroeder examinează cu studenţii de la Galaad caracteristicile tabernacolului

[Legenda fotografiei de la pagina 525]

Maxwell Friend ţine un discurs în amfiteatrul Şcolii Galaad

[Legenda fotografiilor de la pagina 526]

Festivitatea de înmânare a diplomelor absolvenţilor Galaad era un moment spiritual marcant

. . . cu ocazia unor mari congrese (New York, 1950)

. . . în campusul şcolii (unde se vede Nathan Knorr ţinând un discurs în faţa bibliotecii, în 1956)

[Legenda fotografiilor de la pagina 527]

Campusul Şcolii Galaad de la South Lansing (New York), în anii ’50

[Legenda fotografiei de la pagina 528]

Hermon Woodard (stânga) şi John Errichetti (dreapta) în predicare în Alaska

[Legenda fotografiei de la pagina 529]

John Cutforth foloseşte mijloace vizuale pentru a preda în Papua-Noua Guinee