Capitolul 22

Partea a III-a — Martori până în cea mai îndepărtată parte a pământului

Paginile 444 la 461 prezintă raportul mondial referitor la predicarea mesajului Regatului între anii 1935 şi 1945. Anul 1935 este foarte semnificativ, deoarece în acel an a fost înţeleasă identitatea marii mulţimi din Apocalipsa 7:9. În legătură cu strângerea acestui grup de persoane, Martorii lui Iehova au început să înţeleagă că Biblia le punea în faţă o lucrare de proporţii fără precedent. Cum au efectuat-o ei când naţiunile s-au angajat în cel de-al doilea război mondial, iar, în majoritatea ţărilor, organizaţia lor sau literatura lor biblică a fost interzisă?

PE PARCURSUL anilor ’30, obiectivul ministerului efectuat de Martorii lui Iehova era acela de a duce mesajul Regatului la cât mai multe persoane. Unii dintre ei, dacă observau persoane care manifestau un interes cu totul deosebit, rămâneau, poate, o bună parte din noapte pentru a le explica adevărurile biblice şi pentru a le răspunde la întrebări, astfel încât să-i satisfacă pe cei flămânzi spiritualiceşte. Însă, în majoritatea cazurilor, Martorii nu foloseau decât prezentări scurte, menite să stârnească interesul locatarilor şi apoi lăsau ca publicaţiile sau discursurile publice bazate pe Biblie să facă restul. Ei efectuau o lucrare de informare a oamenilor, de semănare a seminţelor adevărului Regatului.

Eforturi intense pentru a le duce vestea bună multor oameni

Lucrarea era efectuată cu un sentiment al urgenţei. De exemplu, la începutul anilor ’30, când Armando Menazzi, din Córdoba (Argentina), a citit clara expunere a adevărului din broşurile Hell (Iadul) şi Where Are the Dead? (Unde sunt morţii?), el a acţionat în mod hotărât (Ps. 145:20; Ecl. 9:5; Fap. 24:15). Mişcat de ceea ce învăţa şi stimulat de zelul pe care-l manifesta Nicolás Argyrós, el şi-a vândut atelierul de reparaţii auto pentru a se dedica predicării adevărului ca pionier. Apoi, la îndemnul lui, pe la începutul anilor ’40, Martorii din Córdoba au cumpărat un autobuz vechi, l-au dotat cu paturi şi au folosit acest vehicul pentru organizarea unor turnee de predicare ce durau o săptămână, două săptămâni sau chiar trei luni şi la care luau parte zece sau mai mulţi vestitori. Aceste călătorii erau programate în aşa fel încât diverşi fraţi şi  surori din congregaţie să aibă posibilitatea să participe. Fiecăruia dintre membrii grupului îi era încredinţată o sarcină: să facă curat, să gătească, să pescuiască sau să vâneze pentru procurarea hranei. Acest grup zelos a predicat din casă în casă, parcurgând oraşe şi sate, fără să neglijeze fermele izolate, cel puţin în zece provincii argentiniene.

Un spirit similar s-a manifestat pe continentul australian. A fost depusă o mărturie amplă în oraşele de coastă dens populate. Însă Martorii au căutat să ajungă şi la cei ce locuiau în zone îndepărtate. Astfel, la 31 martie 1936, pentru a ajunge la cei ce locuiau la crescătoriile de oi şi de vite, răspândite pe teritoriul ţării, Arthur Willis şi Bill Newlands au făcut o călătorie cu ocazia căreia au parcurs în total 19 710 kilometri. Cea mai mare parte a călătoriei au efectuat-o nu pe şosea, ci pe drumuri aride, care traversau deşertul lipsit de vegetaţie, cu căldura lui dogoritoare şi cu teribilele lui furtuni de nisip. Ei însă au mers înainte. Oriunde găseau pe cineva care manifesta interes, prezentau discursuri biblice înregistrate şi lăsau publicaţii. Cu alte ocazii, au fost însoţiţi şi de John (Ted) Sewell; apoi, el s-a oferit să slujească în calitate de voluntar în Asia de Sud-Est.

Teritoriul aflat sub supravegherea Filialei din Australia a Societăţii cuprindea ţinuturi situate cu mult în afara graniţelor Australiei propriu-zise. El includea China, precum şi grupurile de insule şi naţiunile care se întindeau între Tahiti, la est, şi Birmania (azi Myanmar), la vest, pe o distanţă de 13 700 de kilometri. În acest teritoriu se aflau Hong Kong, Indochina (azi Cambodgia, Laos şi Vietnam), Indiile Olandeze Orientale (care includeau insulele Sumatra, Jawa şi Borneo), Noua Zeelandă, Siam (azi Thailanda) şi Malaysia. Era un lucru obişnuit să-l vezi pe supraveghetorul Filialei, Alexander MacGillivray, un bărbat de origine scoţiană, invitând câte un tânăr pionier zelos în biroul său, arătându-i o hartă a teritoriului Filialei şi întrebându-l: ‘Ţi-ar plăcea să fii misionar?’ Apoi, indicându-i o zonă în care se predicase puţin sau deloc, îl întreba: ‘Nu ţi-ar face plăcere să iniţiezi lucrarea în acest teritoriu?’

 Pe parcursul anilor ’30, unii dintre aceşti pionieri efectuaseră deja o lucrare considerabilă în Indiile Olandeze Orientale (azi Indonezia) şi în Singapore. În 1935, Frank Dewar, din Noua Zeelandă, a călătorit cu unul dintre aceste grupuri de pionieri la bordul navei Lightbearer până la Singapore. Mai târziu, înainte de a se îndrepta spre coasta de nord-vest a Malaysiei, căpitanul Eric Ewins i-a zis: „Ei, Frank, iată-ne ajunşi. Numai până aici te putem aduce. Ai decis să mergi în Siam. Acum, coboară şi du-te!“ Dar Frank aproape că uitase de Siam. Se bucurase să slujească împreună cu grupul de pe corabie. Acum era de unul singur.

A făcut o escală la Kuala Lumpur până când a reuşit să strângă suficienţi bani pentru a-şi continua călătoria, însă, pe când se afla aici, a suferit un accident de circulaţie: l-a lovit un camion în timp ce se deplasa cu bicicleta. După ce s-a restabilit, cu numai cinci dolari în buzunar, a luat trenul care mergea din Singapore la Bangkok. Dar, cu încredere în capacitatea lui Iehova de a purta de grijă, şi-a continuat lucrarea. Aici, Claude Goodman predicase puţin în 1931; dar, când a sosit Frank, în iulie 1936, nu era nici un Martor care să-l întâmpine. Pe parcursul următorilor câţiva ani însă, au luat parte şi alţii la lucrare: Willy Unglaube, Hans Thomas şi Kurt Gruber din Germania şi Ted Sewell din Australia. Ei au distribuit multe publicaţii, dar cea mai mare parte a lor erau în engleză, chineză şi japoneză.

Când au trimis o scrisoare la sediul Societăţii în care spuneau că fraţii aveau nevoie de publicaţii în limba thai, dar că nu aveau nici un traducător,  fratele Rutherford a răspuns: „Nu eu sunt în Thailanda; voi sunteţi acolo. Aveţi credinţă în Iehova şi lucraţi cu sârguinţă şi veţi găsi un traducător“. Şi au găsit. Chomchai Inthaphan, fostă directoare a Şcolii Prezbiteriene de Fete din Chiang Mai, a acceptat adevărul şi în 1941 a început să traducă literatură biblică în limba thai.

La o săptămână după ce Frank Dewar a început să predice la Bangkok, Frank Rice, care iniţiase lucrarea Regatului în insula Jawa (azi aparţinând Indoneziei), a trecut pe acolo în drumul său spre noul teritoriu unde fusese repartizat, şi anume în Indochina Franceză de atunci. Aşa cum procedase în teritoriul precedent, în timp ce învăţa limba locală, le predica locuitorilor anglofoni. După ce a lucrat oraşul Saigon (azi Ho Şi Min), a predat câteva lecţii de engleză cu scopul de a face rost de bani pentru a-şi cumpăra o maşină veche, pe care să o folosească pentru a ajunge în nordul ţării. Însă el nu era preocupat de confortul material, ci de interesele Regatului (Evr. 13:5). Cu ajutorul maşinii pe care şi-a cumpărat-o, a depus mărturie în oraşe şi sate, precum şi în aşezări izolate, pe tot parcursul drumului spre Hanoi.

O publicitate îndrăzneaţă

Pentru a stimula interesul faţă de mesajul Regatului şi pentru a-i conştientiza pe oameni de necesitatea de a trece în mod hotărât la acţiune, Martorii din multe ţări au folosit metode care atrăgeau atenţia. În 1936, la Glasgow (Scoţia), Martorii au început să facă publicitate discursurilor de la congrese purtând pancarte şi distribuind invitaţii în zonele comerciale. După doi ani, în 1938, cu ocazia congresului ţinut la Londra (Anglia), a fost introdus un alt aspect remarcabil. Nathan Knorr şi Albert Schroeder, care, mai târziu, au slujit împreună în cadrul Corpului de Guvernare, au condus o defilare în cartierul de afaceri al Londrei, la care au luat parte aproape o mie de Martori. Un participant din doi purta o pancartă care anunţa cuvântarea publică „Înfruntaţi realitatea“, cuvântare ce urma să fie susţinută de Joseph Rutherford la Royal Albert Hall. Ceilalţi purtau o inscripţie pe care scria: „Religia este o cursă şi o escrocherie“. (Pe atunci, ei înţelegeau prin religie orice închinare care nu era în armonie cu Biblia, Cuvântul lui Dumnezeu.) Spre sfârşitul săptămânii, pentru a neutraliza reacţia ostilă a unor persoane din public, printre pancartele precedente au intercalat una pe care scria: „Slujiţi-i lui Dumnezeu şi lui Cristos, Regele“. Pentru mulţi Martori ai lui Iehova, această activitate nu a fost uşoară, dar ei au considerat-o drept o altă modalitate de a-i sluji lui Iehova şi un alt test al loialităţii lor faţă de el.

Nu toată lumea aprecia publicitatea îndrăzneaţă pe care o făceau Martorii lui Iehova mesajului lor. Clericii din Australia şi din Noua Zeelandă au exercitat presiuni asupra directorilor unor staţii de radio pentru ca să elimine toate emisiunile susţinute de Martorii  lui Iehova. În aprilie 1938, când fratele Rutherford se afla în drum spre Australia pentru a ţine un discurs radiodifuzat, oficialităţile publice s-au lăsat influenţate să anuleze contractul care prevedea ca el să folosească Sydney Town Hall şi staţia de radio. A fost închiriat imediat Sydney Sports Grounds, iar ca urmare a intensei publicităţi care s-a făcut în presă pe marginea opoziţiei manifestate faţă de vizita fratelui Rutherford, un număr şi mai mare de persoane au venit să asculte discursul său. În alte ocazii, când nu li s-a permis folosirea radioului, Martorii au reacţionat făcând o publicitate intensă întrunirilor la care erau prezentate cuvântări ale fratelui Rutherford, reproduse cu ajutorul fonografului.

În Belgia, clericii îi trimiteau pe copii să arunce cu pietre în Martori, iar unii preoţi se duceau personal pe la casele oamenilor pentru a colecta publicaţiile care le fuseseră distribuite. Dar unora dintre săteni le plăcea ce învăţau de la Martorii lui Iehova. Adeseori ei ziceau: „Daţi-mi mai multe exemplare; când va veni preotul, îi voi da lui unul, pentru a-i da satisfacţie, iar pe celelalte le voi păstra să le citesc“.

Anii care au urmat au dus însă la o opoziţie şi mai înverşunată faţă de Martorii lui Iehova şi faţă de mesajul Regatului pe care îl proclamau ei.

Predicarea efectuată în Europa în pofida persecuţiei din timpul războiului

Mii de Martori ai lui Iehova din Austria, Belgia, Franţa, Germania şi Olanda au fost întemniţaţi sau trimişi în lagărele de concentrare naziste pentru că nu-şi abandonau credinţa şi nu renunţau la predicare. Acolo, faptul de a fi trataţi cu brutalitate era un lucru obişnuit. Cei care nu erau încă la închisoare îşi îndeplineau ministerul cu prudenţă. Uneori ei lucrau folosindu-se numai de Biblie şi ofereau publicaţii numai când efectuau vizite ulterioare la persoanele interesate. Pentru a evita să fie arestaţi, unii Martori făceau o vizită la un apartament dintr-un bloc şi apoi se duceau într-un alt bloc, sau, după ce efectuau o vizită la o singură casă, următoarea casă de care se apropiau era pe o altă stradă. Însă, în ce priveşte depunerea mărturiei, ei nu erau deloc timizi.

În 12 decembrie 1936, la numai câteva luni după ce Gestapoul arestase mii de Martori şi alte persoane interesate în efortul de a opri lucrarea lor la scară naţională, Martorii au întreprins o campanie. Cu iuţeala fulgerului, ei au pus în cutiile poştale şi sub uşile locuitorilor din toată Germania zeci de mii de exemplare ale unei rezoluţii. În rezoluţie se exprima protestul împotriva cruzimii cu care erau trataţi fraţii şi surorile lor creştine. În interval de o oră de la începerea distribuirii, poliţia a căutat cu frenezie să-i prindă pe distribuitori, dar n-a reuşit să pună mâna decât pe vreo doisprezece în întreaga ţară.

 Autorităţile au fost şocate pentru că, după tot ceea ce făcuse guvernul nazist pentru a suprima lucrarea, s-a putut realiza o asemenea campanie. În plus, au început să se teamă de populaţie. De ce? Deoarece, atunci când poliţiştii şi alţi funcţionari în uniformă au descins la domiciliile oamenilor întrebându-i dacă au primit tractul, cei mai mulţi au negat acest lucru. De fapt, majoritatea oamenilor efectiv nu primiseră. În fiecare bloc fusese lăsat numai câte un exemplar la două sau trei apartamente. Dar poliţia nu ştia lucrul acesta. Ei credeau că fusese lăsat câte unul la fiecare uşă.

În lunile care au urmat, autorităţile naziste au negat sus şi tare acuzaţiile aduse în acea rezoluţie. De aceea, în 20 iunie 1937, Martorii aflaţi încă în libertate au distribuit un alt mesaj, o scrisoare deschisă care oferea numeroase detalii referitoare la persecuţii, prezentând numele unor funcţionari, date şi locuri. Gestapoul a rămas consternat văzând aceste dezvăluiri şi abilitatea cu care Martorii au efectuat o asemenea distribuire.

Familia Kusserow, din Bad Lippspringe (Germania), şi-a manifestat în numeroase ocazii hotărârea de a depune mărturie. Un exemplu în acest sens îl constituie cele petrecute la Münster după executarea publică a lui Wilhelm Kusserow de către regimul nazist, din cauza refuzului acestuia de a-şi renega credinţa. Mama lui Wilhelm, Hilda, s-a dus imediat la închisoare şi a cerut corpul lui pentru a-l înmormânta. Ea le-a spus celor din familia ei: „Vom depune o amplă mărturie celor ce l-au cunoscut“. La funeralii, Franz, tatăl lui Wilhelm, a rostit o rugăciune în care şi-a exprimat credinţa în măsurile pline de iubire ale lui Iehova. La mormânt, Karl-Heinz, fratele mai mic al lui Wilhelm, a rostit câteva cuvinte de mângâiere din Biblie. Ei nu au rămas nepedepsiţi pentru acest lucru, dar în ochii lor era important faptul de a-l onora pe Iehova depunând mărturie despre numele şi Regatul său.

În Olanda, pe măsură ce presiunile cauzate de război au crescut, Martorii şi-au modificat cu înţelepciune modalităţile de a se întruni. Întrunirile se ţineau acum numai în locuinţe particulare, în cadrul unor grupuri de cel mult zece persoane. Locurile de întrunire erau schimbate des. Fiecare Martor frecventa numai grupul lui şi nimeni nu divulga adresa locului de studiu, nici chiar unui prieten de încredere. În acea perioadă, în care grupuri masive de  persoane se refugiau din locuinţele lor din cauza războiului, Martorii lui Iehova ştiau că oamenii aveau nevoie în mod urgent de mesajul consolator care se găseşte numai în Cuvântul lui Dumnezeu şi, de aceea, îl împărtăşeau fără teamă. Însă, prin intermediul unei scrisori, Biroul filialei le-a reamintit fraţilor despre prudenţa de care a dat dovadă Isus în diverse ocazii, când i-a înfruntat pe împotrivitorii săi (Mat. 10:16; 22:15–22). Ca urmare a acestui fapt, când întâlneau o persoană care se arăta ostilă, ei îşi notau cu atenţie adresa, astfel încât să poată fi luate măsuri speciale de precauţie cu ocazia unei viitoare lucrări în teritoriul respectiv.

În Grecia, populaţia a suferit mult în timpul ocupaţiei germane. Însă Martorii lui Iehova au fost cel mai crud maltrataţi, iar aceasta din cauza imaginii false pe care au prezentat-o despre ei clericii Bisericii Ortodoxe Greceşti, care au îndemnat cu insistenţă poliţia şi tribunalele să treacă la acţiune împotriva lor. Mulţi Martori au fost întemniţaţi, sau alungaţi din oraşele lor şi trimişi în sate îndepărtate, sau au fost exilaţi, fiind siliţi să trăiască în condiţii aspre pe insule pustii. Totuşi, ei au continuat să depună mărturie (compară cu Faptele 8:1, 4). Adeseori ei făceau aceasta vorbindu-le oamenilor în parcuri şi grădini publice: se aşezau alături de ei pe bănci şi le vorbeau despre Regatul lui Dumnezeu. Când cineva manifesta un interes sincer, îi lăsau împrumut o preţioasă publicaţie biblică. Această publicaţie le era restituită ulterior şi era folosită de repetate ori. Multe persoane iubitoare de adevăr au acceptat cu recunoştinţă ajutorul oferit de Martori şi chiar li s-au alăturat în lucrarea de predicare a veştii bune, cu toate că în felul acesta şi-au atras crunte persecuţii.

Un factor important care i-a ajutat pe Martori să manifeste curaj şi perseverenţă a fost acela că erau întăriţi prin intermediul hranei spirituale. Cu toate că în perioada războiului rezervele de publicaţii destinate să fie distribuite altora, în cele din urmă  aproape că s-au epuizat în unele părţi ale Europei, totuşi, ei au luat măsuri ca, în rândurile lor, materialele de studiu pregătite de Societate pentru a fortifica credinţa Martorilor de pretutindeni să circule de la unul la altul. Cu riscul vieţii lor, August Kraft, Peter Gölles, Ludwig Cyranek, Therese Schreiber şi mulţi alţii au luat parte la multiplicarea şi distribuirea materialelor de studiu care erau introduse pe ascuns în Austria, din Cehoslovacia, Italia şi Elveţia. În Olanda, un gardian amabil al închisorii a fost cel care i-a procurat lui Arthur Winkler o Biblie. În pofida tuturor măsurilor de precauţie luate de adversari, apele înviorătoare ale adevărului biblic din revista Turnul de veghere au ajuns chiar şi în lagărele de concentrare germane şi au circulat printre Martorii de acolo.

Nici detenţia în închisori şi lagăre de concentrare nu i-a împiedicat pe Martorii lui Iehova să rămână Martori. Apostolul Pavel, pe când se afla în închisoare la Roma, a scris: „Sufăr până acolo că sunt în lanţuri . . .; dar cuvântul lui Dumnezeu nu este legat“ (2 Tim. 2:9). Acelaşi lucru s-a dovedit valabil şi în cazul Martorilor lui Iehova din Europa pe parcursul celui de-al doilea război mondial. Gardienii au observat conduita lor; unii au pus întrebări, iar câţiva au devenit colaboratorii lor în credinţă, chiar dacă acest lucru însemna să-şi piardă şi ei libertatea. Mulţi prizonieri, care au fost închişi împreună cu Martorii, proveneau din ţări cum ar fi Rusia, unde vestea bună fusese predicată într-o măsură restrânsă. După război, unii dintre aceştia s-au întors în ţările lor ca Martori ai lui Iehova, nerăbdători să răspândească acolo mesajul despre Regat.

Persecuţia cruntă şi efectele războiului mondial nu au putut împiedica strângerea prezisă a oamenilor în marea casă spirituală de închinare a lui Iehova  (Is. 2:2–4). Din 1938 până în 1945, în majoritatea ţărilor din Europa au avut loc creşteri considerabile în ce priveşte numărul celor care participau în mod public la această închinare, proclamând Regatul lui Dumnezeu. În Elveţia, Finlanda, Franţa şi Marea Britanie, numărul Martorilor a crescut cu aproximativ o sută de procente. În Grecia a avut loc o creştere de aproape şapte ori, iar în Olanda, de douăsprezece ori. Dar, la sfârşitul anului 1945, nu se cunoşteau încă detalii din Germania sau România, iar rapoartele primite din alte câteva ţări erau incomplete.

Ţări din afara Europei, în anii războiului

Şi în Orient, războiul mondial le-a cauzat suferinţe îngrozitoare Martorilor lui Iehova. În Japonia şi Coreea, ei au fost arestaţi, bătuţi şi torturaţi pentru că susţineau Regatul lui Dumnezeu şi nu se închinau împăratului japonez. În cele din urmă, ei au pierdut orice contact cu Martorii din alte ţări. Mulţi dintre ei nu aveau altă posibilitate de a depune mărturie decât atunci când erau anchetaţi sau când erau judecaţi la tribunal. La sfârşitul războiului, ministerul public al Martorilor lui Iehova din aceste ţări aproape că încetase.

Când războiul s-a extins şi în Filipine, Martorii au fost maltrataţi de ambele părţi, deoarece ei nu-i susţineau nici pe japonezi, nici forţele de rezistenţă. Pentru a evita să fie prinşi, mulţi Martori şi-au abandonat locuinţele. Dar, în timp ce se deplasau dintr-un loc în altul, ei au predicat împrumutând publicaţii, atâta timp cât au avut câteva la dispoziţie, şi apoi au folosit numai Biblia. Când frontul s-a retras, ei au făcut chiar pregătiri ca mai multe ambarcaţii să transporte grupuri mari de Martori pe insulele unde nu fusese depusă mărturie decât într-o mică măsură sau deloc.

În Birmania (azi Myanmar) nu invazia japonezilor, ci presiunile exercitate asupra autorităţilor coloniale de către clericii anglicani, metodişti, romano-catolici şi baptişti americani au dus la interzicerea publicaţiilor Martorilor lui Iehova în mai 1941. Doi Martori care lucrau la oficiul telegrafic au văzut telegrama care anunţa ceea ce urma să se întâmple şi astfel fraţii au scos imediat literatura biblică din depozitul Societăţii pentru a nu fi confiscată. Apoi, s-au depus eforturi pentru a transporta o mare parte din ea în China.

În acel timp, guvernul american trimitea cantităţi enorme de material de război guvernului naţionalist chinez, folosind camioane care treceau prin Birmania. Fraţii au încercat să obţină spaţiu în unul dintre aceste camioane, dar au fost refuzaţi. Au eşuat şi eforturile de a obţine un vehicul din Singapore. Totuşi, Mick Engel, care era responsabil al depozitului Societăţii de la Rangoon (azi Yangon), s-a adresat unui înalt funcţionar american şi astfel a obţinut autorizaţia de a transporta publicaţiile cu camioanele armatei.

După aceea însă, când Fred Paton şi Hector Oates s-au adresat ofiţerului care supraveghea convoiul cu destinaţia China, cerându-i să le rezerve loc în camion, acesta s-a înfuriat foarte tare! „Ce?“, a strigat el. „Cum aş putea să dau un loc preţios în camioanele mele pentru tractele voastre mizerabile, când nu  am loc nici măcar pentru materialul militar şi medical de care este nevoie în mod urgent şi care este gata să putrezească aici în aer liber?“ Fred a făcut o pauză, şi-a deschis servieta, i-a arătat autorizaţia scrisă şi i-a atras atenţia că ar fi foarte grav din partea lui dacă ar ignora directivele date de autorităţile de la Rangoon. Atunci, responsabilul convoiului nu numai că a asigurat transportul a două tone de cărţi, dar a pus la dispoziţia fraţilor şi o camionetă complet echipată şi un şofer. Cu preţioasa lor încărcătură, ei s-au îndreptat spre nord-est, pe un drum periculos de munte care ducea în China. După ce au depus mărturie în Pao-shan, s-au îndreptat repede spre Chungking (Pahsien). Pe parcursul acelui an petrecut în China, ei au distribuit mii de publicaţii care vorbeau despre Regatul lui Iehova. Printre persoanele cărora le-au depus mărturie în mod personal, a fost şi preşedintele guvernului naţionalist chinez, Cian Kai-Şi.

Între timp, întrucât în Birmania bombardamentele se intensificau, toţi Martorii, cu excepţia a trei dintre ei, au părăsit ţara, majoritatea plecând în India. Activitatea celor trei care au rămas era, prin forţa împrejurărilor, limitată. Totuşi, ei au continuat să depună mărturie informală, iar eforturile lor au adus roade după război.

Şi în America de Nord, Martorii lui Iehova s-au confruntat cu obstacole serioase pe parcursul războiului. Practicarea pe scară largă a violenţei din partea unor grupuri de persoane şi aplicarea neconstituţională a unor legi locale au exercitat mari presiuni asupra lucrării de predicare. Mii de Martori au fost întemniţaţi din cauza adoptării poziţiei de neutralitate creştină. Totuşi, aceasta nu a încetinit ministerul lor din casă în casă. Mai mult decât atât, începând din februarie 1940 a devenit un lucru obişnuit să-i vezi pe Martori oferind  revistele Turnul de veghere şi Mângâiere (azi Treziţi-vă!) pe străzile din cartierele comerciale. Zelul lor s-a intensificat. În Statele Unite şi Canada, deşi Martorii au suferit cele mai intense persecuţii care au avut loc în această parte a lumii, din 1938 până în 1945 ei au crescut la număr de mai bine de două ori, iar timpul alocat ministerului lor public s-a triplat.

În numeroase ţări care făceau parte din Commonwealthul britanic (America de Nord, Africa, Asia, precum şi insulele din Marea Caraibilor şi din Oceanul Pacific), fie Martorii lui Iehova, fie publicaţiile lor au fost supuse unor restricţii guvernamentale. Una dintre aceste ţări a fost Australia. Potrivit unei ordonanţe oficiale, publicate la 17 ianuarie 1941 din ordinul guvernatorului general, întrunirile pentru închinare ţinute de Martorii lui Iehova, distribuirea publicaţiilor lor şi chiar simpla lor deţinere au fost declarate ilegale. Conform legilor în vigoare, era posibil să se facă recurs cu privire la această interdicţie, de aceea a fost intentată imediat o acţiune judiciară. Dar au trecut mai bine de doi ani până când judecătorul Starke de la Curtea Supremă a declarat că reglementările pe care se baza interdicţia erau „arbitrare, capricioase şi opresive“. Atunci Curtea Supremă a revocat în unanimitate interdicţia. Dar ce au făcut Martorii lui Iehova în această perioadă?

Imitându-i pe apostolii lui Isus Cristos, ei ‘au ascultat mai mult de Dumnezeu decât de oameni’ (Fap. 4:19, 20; 5:29). Ei au continuat să predice. În pofida numeroaselor obstacole, au hotărât chiar să ţină un congres la Hargrave Park, în apropiere de Sydney, între 25 şi 29 decembrie 1941. Când guvernul a refuzat să le permită unor delegaţi să plece cu trenul, un grup de Martori din Australia occidentală şi-au echipat propriile maşini cu instalaţii pe bază de mangal, care produceau gaz, şi au pornit în călătorie de la o extremitate la alta a ţării, călătorie ce a durat 14 zile, dintre care o săptămână numai pentru a traversa redutabila câmpie Nullarbor. Ei au ajuns cu bine şi s-au bucurat să asiste la program alături de ceilalţi şase mii de delegaţi. În anul următor s-a organizat o altă adunare, dar, de data aceasta, asistenţa a fost împărţită în 150 de grupuri mai mici, repartizate în şapte oraşe principale din ţară, oratorii deplasându-se dintr-un oraş într-altul.

În 1939, întrucât condiţiile din Europa se înrăutăţeau, unii miniştri pionieri, Martori ai lui Iehova, s-au oferit voluntar să slujească în alte teritorii (compară cu Matei 10:23; Faptele 8:4). Trei pionieri de origine germană au fost trimişi din Elveţia la Shanghai (China). Câţiva s-au dus în America de Sud. Printre cei care au fost repartizaţi în Brazilia s-a aflat Otto Estelmann, care vizitase şi ajutase congregaţiile din Cehoslovacia, şi Erich Kattner, care slujise în cadrul Biroului Societăţii Watch Tower de la Praga. Noua lor însărcinare nu era uşoară. Ei au constatat că în anumite zone rurale, Martorii se trezeau devreme şi predicau până la ora 7 dimineaţa, iar apoi îşi continuau serviciul de teren seara târziu. Fratele Kattner îşi aminteşte că, atunci când se deplasa dintr-un loc în altul, adeseori dormea sub cerul liber, având drept pernă sacoşa cu publicaţii. — Compară cu Matei 8:20.

 Atât fratele Estelmann, cât şi fratele Kattner au fost urmăriţi fără încetare de poliţia secretă nazistă din Europa. Au scăpat ei de persecuţii prin plecarea în Brazilia? Dimpotrivă, la instigaţia unor autorităţi ce păreau să simpatizeze cu naziştii, după numai un an, ei au fost condamnaţi la o lungă perioadă de arest la domiciliu, precum şi la închisoare! Opoziţia manifestată de clericii catolici era, de asemenea, un lucru obişnuit, însă Martorii au perseverat în lucrarea încredinţată lor de Dumnezeu. Ei nu au încetat să se deplaseze în oraşele şi satele din Brazilia, în care mesajul Regatului nu fusese încă predicat.

O examinare a situaţiei mondiale demonstrează că, pe parcursul celui de-al doilea război mondial, în majoritatea ţărilor în care existau Martori ai lui Iehova, autorităţile guvernamentale au impus interdicţii, fie asupra organizaţiei, fie asupra publicaţiilor lor. Deşi în 1938 predicau în 117 ţări, în anii războiului (1939–1945) organizaţia sau publicaţiile lor au fost interzise în peste 60 de ţări, iar miniştrii lor au fost expulzaţi. Chiar şi în locurile în care nu a existat interdicţie, s-au confruntat cu violenţă din partea unor grupuri de persoane şi cu frecvente arestări. În pofida tuturor acestor lucruri, predicarea veştii bune nu a încetat.

Marea mulţime începe să-şi facă apariţia în America Latină

În toiul războiului, în februarie 1943, prevăzând lucrarea care trebuia efectuată în perioada postbelică, Societatea Watch Tower a inaugurat Şcoala Galaad, din statul New York, pentru a instrui misionari care să slujească în străinătate. Înainte de sfârşitul acelui an, 12 dintre aceşti misionari îşi începuseră deja serviciul în Cuba. Acest teritoriu s-a dovedit a fi foarte productiv.

Unele seminţe ale adevărului biblic ajunseseră în Cuba încă din 1910. Charles Russell ţinuse aici un discurs în 1913. Joseph Rutherford vorbise la radio  la Havana în 1932, iar discursul fusese retransmis în limba spaniolă. Dar creşterea era lentă. Pe atunci analfabetismul era larg răspândit şi existau multe prejudecăţi religioase. La început, interesul s-a manifestat în mare măsură în rândurile populaţiei de limbă engleză care venise din Jamaica şi din alte locuri. În 1936, în Cuba erau numai 40 de proclamatori ai Regatului. Dar lucrarea de plantare şi udare a seminţelor adevărului despre Regat a început apoi să dea mai multe roade.

În 1934 se botezaseră primii cubanezi; au urmat alţii. Începând din 1940, ministerului din casă în casă i s-au adăugat emisiuni radiofonice zilnice şi o îndrăzneaţă mărturie stradală. Încă înainte de sosirea în 1943 a misionarilor instruiţi la Şcoala Galaad, 950 de persoane din Cuba acceptaseră deja vestea bună şi o predicau şi altora, chiar dacă nu toţi participau cu regularitate la această lucrare. În următorii doi ani care s-au scurs de la venirea misionarilor, numărul vestitorilor a crescut şi mai rapid. În 1945, în Cuba erau 1 894 de Martori ai lui Iehova. Cu toate că cei mai mulţi proveneau dintr-o religie care învăţa că toţi susţinătorii fideli ai bisericii vor merge în cer, marea majoritate a celor care au devenit Martori ai lui Iehova au acceptat cu entuziasm perspectiva vieţii eterne într-un paradis restabilit pe pământ (Gen. 1:28; 2:15; Ps. 37:9, 29; Apoc. 21:3, 4). Numai 1,4 la sută din ei se declarau a fi fraţi unşi cu spirit ai lui Cristos.

Totuşi, sediul mondial al Societăţii a dat ajutor teritoriului latino-american şi într-un alt mod. La începutul anului 1944, Nathan Knorr, Frederick Franz, Wilhelm Van Amburgh şi Milton Henschel au petrecut zece zile în Cuba pentru a-i întări spiritualiceşte pe fraţii locali. În acele zile a fost ţinut şi un congres la Havana şi s-au luat măsuri pentru o mai bună coordonare a lucrării de predicare. Cu ocazia acestei călătorii, fratele Knorr şi fratele Henschel s-au deplasat până în Costa Rica, Guatemala şi Mexic pentru a-i ajuta pe Martorii lui Iehova din aceste ţări.

În 1945 şi 1946, Nathan Knorr şi Frederick Franz au efectuat călătorii care le-au permis să vorbească şi să lucreze cu Martorii din 24 de ţări din zonă, începând din Mexic, până în extremitatea sudică a Americii de Sud, precum şi în zona Mării Caraibilor. Ei au petrecut cinci luni în această parte a lumii, furnizând ajutor şi îndrumări pline de iubire. În unele locuri, ei s-au întâlnit numai cu câteva persoane interesate. Pentru ca întrunirile şi serviciul de teren să se desfăşoare cu regularitate, ei au dat ajutor în ce priveşte organizarea primelor congregaţii din Lima (Perú) şi Caracas (Venezuela). În locurile unde se  ţineau deja întruniri, au asistat la ele şi, în unele ocazii, au dat sfaturi referitoare la modul de îmbunătăţire a valorii lor practice pentru lucrarea de predicare.

Cu ocazia acestor vizite, acolo unde a fost posibil, s-a organizat ţinerea unor discursuri biblice. Martorii au făcut o amplă publicitate acestor discursuri, purtând pancarte şi distribuind invitaţii pe străzi. Drept urmare, cei 394 de Martori din Brazilia, s-au bucurat să aibă o asistenţă de 765 de persoane la congresul pe care l-au ţinut la São Paulo. În Chile, unde erau 83 de proclamatori ai Regatului, 340 de persoane au venit să asculte discursul căruia i s-a făcut o publicitate specială. În Costa Rica, cei 253 de martori locali s-au bucurat să aibă un total de 849 de persoane prezente la cele două adunări ale lor. Acestea au fost ocazii de caldă asociere frăţească.

Însă obiectivul fraţilor nu a fost numai acela de a ţine nişte congrese de neuitat. Cu ocazia acestor turnee, reprezentanţii de la sediul mondial au pus un accent deosebit pe importanţa efectuării de vizite ulterioare la persoanele interesate şi a iniţierii de studii biblice la domiciliu. Pentru a deveni adevăraţi discipoli, oamenii aveau nevoie să primească  cu regularitate instruire din Cuvântul lui Dumnezeu. Ca urmare a acestui fapt, numărul studiilor biblice la domiciliu în această parte a lumii a crescut vertiginos.

În timp ce fratele Knorr şi fratele Franz efectuau aceste turnee de serviciu, alţi misionari, absolvenţi ai Şcolii Galaad, au sosit în ţările în care erau repartizaţi. La sfârşitul anului 1944, unii slujeau în Costa Rica, Mexic şi Puerto Rico. În 1945, alţi misionari îşi aduceau contribuţia la îmbunătăţirea organizării serviciului de predicare în Barbados, Brazilia, Chile, Columbia, El Salvador, Guatemala, Haiti, Hondurasul britanic (azi Belize), Jamaica, Nicaragua, Panama şi Uruguay. Când primii doi misionari au sosit în Republica Dominicană în 1945, ei erau singurii Martori din această ţară. Efectele ministerului pe care l-au îndeplinit primii misionari s-au făcut simţite imediat. Referitor la primii misionari trimişi în Guatemala, fratele Trinidad Paniagua a spus: „Era exact ceea ce ne trebuia: nişte învăţători ai Cuvântului lui Dumnezeu care să ne ajute să înţelegem cum să efectuăm lucrarea“.

Astfel au fost puse bazele extinderii lucrării în această parte a terenului mondial. La sfârşitul anului 1945, în insulele din Marea Caraibilor erau 3 394 de proclamatori ai Regatului. În Mexic erau 3 276, alţi 404 în America Centrală, iar în America de Sud, 1 042. Aceasta însemna că, în această parte a lumii, avusese loc o creştere de 386 la sută în cursul celor şapte ani precedenţi, adică într-o perioadă foarte agitată din istoria omenirii. Dar acesta era numai începutul. O creştere de proporţii cu adevărat extraordinare avea să urmeze! Biblia prezisese că „o mare mulţime . . . din orice neam, din orice seminţie, din orice popor şi de orice limbă“ urma să se strângă pentru a-i aduce închinare lui Iehova înainte de necazul cel mare. — Apoc. 7:9, 10, 14.

La începutul celui de-al doilea război mondial, în 1939, erau numai 72 475 de Martori ai lui Iehova care predicau în 115 ţări (potrivit configuraţiei hărţii politice a lumii la începutul anilor ’90). În pofida persecuţiilor aspre pe care le-au suportat la scară mondială, numărul lor a crescut de mai bine de două ori până la sfârşitul războiului. Astfel, raportul pentru anul 1945 indica un număr de 156 299 de Martori activi din 107 ţări, pentru care fusese posibilă întocmirea rapoartelor. La acea dată însă, mesajul Regatului ajunsese, de fapt, în 163 de ţări.

Mărturia depusă între anii 1936 şi 1945 a fost cu adevărat prodigioasă. Pe parcursul acelui deceniu agitat, aceşti Martori zeloşi ai lui Iehova au alocat în total 212 069 285 de ore pentru a proclama în faţa lumii că Regatul lui Dumnezeu este singura speranţă pentru omenire. De asemenea, ei au distribuit 343 054 579 de cărţi, broşuri şi periodice pentru a-i ajuta pe oameni să înţeleagă fundamentul biblic al acestei speranţe. Pentru a-i ajuta pe cei sincer interesaţi, în anul 1945 ei au condus, în medie, 104 814 studii biblice gratuite la domiciliu.

[Text generic pe pagina 455]

Deşi au trebuit să fugă din cauza războiului, ei au continuat să predice

 [Chenarul/Ilustrațiile de la paginile 451–453]

Ei au refuzat să-şi înceteze predicarea, chiar dacă şi-au pierdut libertatea

Aceştia sunt numai câţiva dintre miile de Martori care, în timpul celui de-al doilea război mondial, au suferit în închisori şi în lagăre de concentrare din cauza credinţei lor

1. Adrian Thompson, Noua Zeelandă. A fost întemniţat în 1941 în Australia; cererea lui, prin care solicita scutirea de serviciul militar, a fost respinsă când Martorii lui Iehova au fost puşi sub interdicţie în Australia. După eliberarea sa, el a întărit congregaţiile în ministerul lor public, în calitate de supraveghetor itinerant. A slujit ca misionar şi a fost primul supraveghetor itinerant din Japonia postbelică; a continuat să predice cu zel până la moartea sa, survenită în 1976.

2. Alois Moser, Austria. A fost în şapte închisori şi lagăre de concentrare. În 1992, la vârsta de 92 de ani, era încă un Martor activ.

3. Franz Wohlfahrt, Austria. Executarea tatălui şi a fratelui său nu l-a descurajat. A fost deţinut cinci ani în lagărul de la Rollwald (Germania). În 1992, la vârsta de 70 de ani, depunea încă mărturie.

4. Thomas Jones, Canada. A fost întemniţat în 1944, apoi a fost deţinut în două lagăre de concentrare. În 1977, după 34 de ani de serviciu cu timp integral, a fost numit membru al Comitetului Filialei pentru supravegherea lucrării de predicare de pe tot cuprinsul Canadei.

5. Maria Hombach, Germania. A fost arestată de mai multe ori; a fost ţinută la carceră timp de trei ani şi jumătate. În calitate de curier, şi-a riscat viaţa pentru a le duce publicaţii biblice altor Martori. În 1992, la vârsta de 90 de ani, era un membru fidel al familiei Betel.

6. Max şi Konrad Franke, Germania. Tatăl şi fiul au fost amândoi întemniţaţi de mai multe ori şi timp de mulţi ani. (Şi soţia lui Konrad, Gertrud, a fost în închisoare.) Toţi au rămas slujitori loiali şi zeloşi ai lui Iehova, iar Konrad a jucat un rol important în reorganizarea lucrării de predicare a Martorilor în Germania postbelică.

7. Pryce Hughes, Anglia. A fost condamnat de două ori la detenţie în închisoarea Wormwood Scrubs, din Londra; de asemenea, a fost întemniţat din cauza credinţei sale în timpul primului război mondial. S-a aflat în fruntea lucrării de predicare a Regatului în Marea Britanie, până la moartea sa, survenită în 1978.

8. Adolphe şi Emma Arnold cu fiica lor Simone, Franţa. După ce Adolphe a fost închis, Emma şi Simone au continuat să depună mărturie şi să le distribuie publicaţii celorlalţi Martori. Când s-a aflat în închisoare, Emma a fost ţinută la carceră pentru că le predica fără încetare altor deţinute. Simone a fost trimisă la o şcoală de reeducare. Toţi trei au continuat să fie Martori zeloşi.

 9. Ernst şi Hildegard Seliger, Germania. Au petrecut împreună peste 40 de ani în închisori şi lagăre de concentrare, pentru credinţa lor. Chiar şi în închisoare, ei nu au încetat să le împărtăşească altora adevărurile Bibliei. Când au fost eliberaţi, s-au dedicat cu timp integral predicării veştii bune. Fratele Seliger a murit ca slujitor loial al lui Dumnezeu în 1985, iar sora Seliger, în 1992.

10. Carl Johnson, Statele Unite. La doi ani după botez, a fost închis împreună cu sute de alţi Martori la Ashland (Kentucky). A slujit ca pionier şi supraveghetor de circumscripţie; în 1992 se afla încă în fruntea ministerului de teren în calitate de bătrân.

11. August Peters, Germania. A fost smuls de lângă soţia lui şi de lângă cei patru copii ai lui şi a fost întemniţat între anii 1936–1937 şi 1937–1945. După eliberare, în loc să predice mai puţin, şi-a intensificat activitatea de predicare, efectuând serviciul cu timp integral. În 1992, la vârsta de 99 de ani, încă slujea în calitate de membru al familiei Betel şi a văzut cum numărul Martorilor lui Iehova din Germania a crescut la 163 095.

12. Gertrud Ott, Germania. A fost închisă la Lodz, Polonia, apoi în lagărul de concentrare de la Auschwitz; după aceea, la Gross-Rosen şi Bergen-Belsen în Germania. După război a slujit în mod zelos ca misionară în Indonezia, Iran şi Luxemburg.

13. Katsuo Miura, Japonia. La şapte ani după arestarea şi întemniţarea lui la Hiroşima, o mare parte din închisoare a fost distrusă de explozia bombei atomice care a devastat oraşul. Totuşi, medicii au constatat că nu fusese afectat de radiaţii. El şi-a dedicat ultimii ani de viaţă serviciului de pionier.

14. Martin şi Gertrud Poetzinger, Germania. La câteva luni după căsătorie au fost arestaţi şi au rămas separaţi timp de nouă ani. Martin a fost trimis la Dachau şi Mauthausen; Gertrud, la Ravensbrück. În pofida tratamentului brutal, credinţa lor a rămas neclintită. După eliberare şi-au consacrat toate eforturile înfăptuirii serviciului lui Iehova. Timp de 29 de ani a slujit ca supraveghetor itinerant în întreaga Germanie, apoi, ca membru al Corpului de Guvernare, până la moartea sa, survenită în 1988. În 1992, Gertrud continua să fie o evanghelizatoare zeloasă.

15. Jizo şi Matsue Ishii, Japonia. Au fost arestaţi după ce, timp de un deceniu, distribuiseră publicaţii biblice în toată Japonia. Deşi pe parcursul războiului lucrarea Martorilor lui Iehova din Japonia a fost înăbuşită, după război fratele şi sora Ishii au depus din nou mărturie în mod zelos. În 1992, Matsue Ishii ajunsese să vadă numărul Martorilor activi din Japonia ajungând la mai bine de 171 000.

16. Victor Bruch, Luxemburg. A fost deţinut la Buchenwald, Lublin, Auschwitz şi Ravensbrück. La vârsta de 90 de ani era încă activ ca bătrân într-o congregaţie a Martorilor lui Iehova.

17. Karl Schurstein, Germania. A fost supraveghetor itinerant înainte de venirea la putere a lui Hitler. A fost ţinut la carceră timp de opt ani, apoi ucis de militari SS la Dachau, în 1944. Chiar şi în lagărul de concentrare, el a continuat să-i întărească pe alţii din punct de vedere spiritual.

 18. Kim Bong-nyu, Coreea. A stat şase ani în închisoare. La vârsta de 72 de ani, încă le vorbea altora despre Regatul lui Dumnezeu.

19. Pamfil Albu, România. După ce a fost maltratat, a fost trimis într-un lagăr de muncă din Iugoslavia, unde a stat doi ani şi jumătate. După război, a fost condamnat încă de două ori la închisoare, unde a petrecut alţi 12 ani. El nu a încetat să vorbească despre scopul lui Dumnezeu. Înainte de moartea sa, a ajutat mii de români să slujească în cadrul organizaţiei mondiale a Martorilor lui Iehova.

20. Wilhelm Scheider, Polonia. A fost în lagărele de concentrare naziste între anii 1939 şi 1945. Apoi, a fost deţinut în închisori comuniste între 1950 şi 1956, precum şi între 1960 şi 1964. Până la moartea sa, survenită în 1971, el şi-a dedicat fără şovăire întreaga sa energie proclamării Regatului lui Dumnezeu.

21. Harald şi Elsa Abt, Polonia. Atât pe parcursul războiului, cât şi după aceea, Harald a petrecut 14 ani în închisoare şi în lagăre de concentrare, din cauza credinţei sale, dar, chiar şi acolo, el nu a încetat să predice. Elsa a fost smulsă de lângă micuţa lor fetiţă şi apoi deţinută în şase lagăre din Polonia, Germania şi Austria. În pofida faptului că Martorii lui Iehova din Polonia s-au aflat sub interdicţie timp de 40 de ani chiar şi după război, toţi trei au continuat să-i slujească cu zel lui Iehova.

22. Ádám Szinger, Ungaria. I s-au intentat şase procese, a primit 23 de ani de condamnare, din care a petrecut opt ani şi jumătate în închisoare şi lagăre de muncă. După ce a fost eliberat, a slujit în total 30 de ani ca supraveghetor itinerant. La vârsta de 69 de ani era încă un loial bătrân de congregaţie.

23. Joseph Dos Santos, Filipine. A fost proclamator cu timp integral al mesajului despre Regat timp de 12 ani, după care în 1942 a fost arestat. După război, a revitalizat activitatea Martorilor lui Iehova din Filipine şi a continuat serviciul de pionier până la moartea sa, survenită în 1983.

24. Rudolph Sunal, Statele Unite. A fost închis la Mill Point (Virginia de Vest). După eliberare, el s-a dedicat cu timp integral răspândirii cunoştinţei lui Dumnezeu, ca pionier, membru al familiei Betel şi supraveghetor de circumscripţie. În 1992, la vârsta de 78 de ani, era încă pionier.

25. Martin Magyarosi, România. Din închisoare, între anii 1942 şi 1944, el a continuat să ofere îndrumări pentru predicarea veştii bune în Transilvania. După eliberarea sa, a călătorit mult pentru a-i încuraja pe colaboratorii săi de credinţă în ce priveşte predicarea, el însuşi fiind un Martor neînfricat. În 1950 a fost închis din nou, iar în 1953 a murit loial lui Iehova, într-un lagăr de muncă.

26. Arthur Winkler, Germania şi Olanda. A fost trimis mai întâi în lagărul de concentrare de la Esterwegen; a continuat să predice şi în lagăr. Apoi, în Olanda, a fost bătut de Gestapo până când a ajuns de nerecunoscut. În cele din urmă, a fost trimis la Sachsenhausen. A rămas un Martor loial şi zelos până la moartea sa, în 1972.

27. Park Ock-hi, Coreea. A stat trei ani în închisoarea Sodaemun din Seul; a fost supusă unor torturi de nedescris. În 1992, la vârsta de 91 de ani, depunea încă mărturie în mod zelos, ca pionieră specială.

[Harta/Ilustrația de la pagina 446]

Alexander MacGillivray, supraveghetorul Filialei din Australia, a contribuit la organizarea unor expediţii de predicare în multe ţări şi insule

[Harta]

(Pentru modul în care textul apare în pagină, vezi publicaţia)

AUSTRALIA

NOUA ZEELANDĂ

TAHITI

TONGA

FIJI

NOUA GUINEE

JAWA

BORNEO

SUMATRA

BIRMANIA

HONG KONG

MALAYA

SINGAPORE

SIAM

INDOCHINA

CHINA

OCEANUL PACIFIC

Numele ţărilor sunt cele din anii ’30

[Harta/Ilustrațiile de la pagina 460]

La sfârşitul anului 1945, misionari de la Şcoala Galaad îşi începuseră deja serviciul în 18 ţări din această parte a lumii

Charles şi Lorene Eisenhower

Cuba

John şi Adda Parker

Guatemala

Emil Van Daalen

Puerto Rico

Olaf Olson

Columbia

Don Burt

Costa Rica

Gladys Wilson

El Salvador

Hazel Burford

Panama

Louise Stubbs

Chile

[Harta]

(Pentru modul în care textul apare în pagină, vezi publicaţia)

BARBADOS

BELIZE

BOLIVIA

BRAZILIA

CHILE

COLUMBIA

COSTA RICA

CUBA

REPUBLICA DOMINICANĂ

EL SALVADOR

GUATEMALA

HAITI

JAMAICA

MEXIC

NICARAGUA

PANAMA

PUERTO RICO

URUGUAY

[Ilustrația de la pagina 444]

Unii colportori au distribuit nenumărate cutii cu publicaţii; prin intermediul fiecărei cărţi, locatarii au beneficiat de numeroase predici biblice

[Ilustrația de la pagina 445]

Armando Menazzi (în prim plan, în centru) şi un grup fericit care călătorea împreună cu el într-un turneu de predicare cu „casa mobilă pentru pionieri“

[Ilustrația de la pagina 445]

Arthur Willis, Ted Sewell şi Bill Newlands: trei predicatori care au dus mesajul Regatului în zonele rurale izolate ale Australiei

[Ilustrația de la pagina 447]

Frank Dewar (aici cu soţia şi cu cele două fiice ale lor) s-a dus în Thailanda ca pionier fără partener, în 1936, iar în 1992 era încă pionier special

[Ilustrația de la pagina 447]

Chomchai Inthaphan şi-a folosit aptitudinile de traducătoare pentru a face ca vestea bună din Biblie să ajungă la thailandezi

[Ilustrațiile de la pagina 448]

În 1937, în Germania, Martorii lui Iehova au distribuit pe scară largă această scrisoare deschisă, deşi închinarea lor era interzisă oficial

[Ilustrația de la pagina 449]

Franz şi Hilda Kusserow împreună cu familia lor: toţi au rămas Martori fideli ai lui Iehova, deşi (cu excepţia unui singur fiu, mort într-un accident) toţi au fost închişi în lagăre de concentrare, închisori sau şcoli de reeducare, din cauza credinţei lor

[Ilustrațiile de la pagina 450]

Câţiva dintre cei din Austria şi Germania, care şi-au riscat viaţa pentru a multiplica sau distribui preţioase materiale biblice de felul celui prezentat ca fundal

Therese Schreiber

Peter Gölles

Elfriede Löhr

Albert Wandres

August Kraft

Ilse Unterdörfer

[Ilustrația de la pagina 454]

Un grup de Martori la congresul din Shanghai (China), în 1936; nouă persoane din acest grup s-au botezat cu această ocazie

[Ilustrația de la pagina 456]

În pofida interdicţiei impuse închinării lor, aceşti Martori au ţinut un congres la Hargrave Park, în apropiere de Sydney (Australia), în 1941

[Ilustrația de la pagina 458]

Martori cubanezi la un congres din Cienfuegos, în 1939

[Ilustrația de la pagina 459]

Nathan Knorr (stânga) la congresul de la São Paulo din 1945 şi Erich Kattner ca translator