Capitolul 22

Partea a IV-a — Martori până în cea mai îndepărtată parte a pământului

În timp ce al doilea război mondial era încă în plină desfăşurare, Martorii lui Iehova făceau pregătiri pentru a-şi intensifica activitatea după încetarea conflictului. Raportul prezentat de la pagina 462 până la pagina 501 oferă detalii impresionante referitoare la ceea ce s-a petrecut de fapt din 1945 până în 1975, timp în care numărul Martorilor a crescut, au ajuns în mult mai multe ţări şi au efectuat lucrarea de predicare şi de predare a Cuvântului lui Dumnezeu într-un mod mai temeinic ca oricând.

PÂNĂ în 1945, mesajul Regatului ajunsese într-un fel sau altul în majoritatea insulelor din Indiile Occidentale. Dar trebuia să se depună o mărturie şi mai temeinică. Misionarii instruiţi la Şcoala Galaad urmau să aibă un rol important în acest sens.

Misionarii îşi intensifică mărturia în Indiile Occidentale

În 1960, aceşti misionari slujeau în 27 de insule sau arhipelaguri din Marea Caraibilor. La sosirea lor, în jumătate dintre aceste locuri nu exista nici o congregaţie a Martorilor lui Iehova. Misionarii au început să conducă studii biblice la domiciliu cu persoane interesate şi au organizat cu regularitate întruniri. Acolo unde existau deja congregaţii, ei le-au oferit o instruire valoroasă vestitorilor locali. Drept urmare, calitatea întrunirilor şi eficienţa în minister s-au îmbunătăţit.

 În Trinidad, primii Studenţi în Biblie depuseseră mărturie încă înainte de primul război mondial, dar, după sosirea misionarilor de la Galaad în 1946, iniţierea de studii biblice la domiciliu cu persoane interesate a luat un avânt puternic. În Jamaica, predicarea veştii bune se efectua deja de aproape o jumătate de secol, iar la sosirea primilor misionari erau o mie de Martori locali; dar ei s-au bucurat să primească ajutor pentru a ajunge la persoanele mai instruite, îndeosebi la cele din zonele periferice ale capitalei. Pe de altă parte, în Aruba se depusese deja mai multă mărturie în rândurile populaţiei anglofone, de aceea, misionarii şi-au îndreptat atenţia îndeosebi asupra populaţiei autohtone. Toţi oamenii trebuiau să audă vestea bună.

În 1948, pentru a se asigura că locuitorii de pe toate insulele din această parte a pământului au avut posibilitatea să audă vestea bună despre Regatul lui Dumnezeu, Societatea Watch Tower a transformat goeleta Sibia, care avea o lungime de 18 metri, într-o casă plutitoare pentru misionari. Echipajul avea misiunea să ducă mesajul Regatului la fiecare insulă din Indiile Occidentale, unde nimeni nu activa în lucrarea de predicare a veştii bune. Gust Maki era căpitanul, iar împreună cu el erau Stanley Carter, Ronald Parkin şi Arthur Worsley. Ei au început cu insulele situate în afara arhipelagului Bahamas, apoi şi-au continuat drumul spre sud-est, printre Insulele de sub Vânt şi Insulele Vântului. Ce efect au avut vizitele lor? Pe insula Saint Maarten, un comerciant le-a spus: „Oamenii nu au fost niciodată obişnuiţi să vorbească despre Biblie, dar de când aţi venit voi, toată lumea vorbeşte despre Biblie“. Mai târziu, Sibia a fost înlocuită cu o ambarcaţiune mai mare, Light. Au avut loc unele schimbări şi în rândurile echipajului. În decurs de un deceniu, lucrarea specială efectuată cu ajutorul acestor ambarcaţiuni se încheiase, ea urmând să fie continuată de proclamatorii veştii bune de pe plan local.

Mărturia a fost depusă mai întâi în marile oraşe

În multe zone din America Centrală şi de Sud, la fel ca în Indiile Occidentale, existau deja persoane care deţineau unele publicaţii ale Societăţii Watch Tower înainte de sosirea misionarilor. Însă pentru a ajunge cu vestea bună la toţi şi pentru a-i ajuta pe cei sinceri să devină discipoli adevăraţi era necesară o mai bună organizare.

La sfârşitul celui de-al doilea război mondial, în 1945, în Argentina şi Brazilia existau sute de Martori ai lui Iehova; aproximativ trei mii erau în Mexic; câteva congregaţii foarte mici în Guyana Britanică (azi Guyana), în Chile, în Guyana Olandeză (azi Surinam), în Paraguay şi Uruguay; iar un grup mic de vestitori activa în Columbia, Guatemala şi Venezuela. Însă în ce priveşte Bolivia, Ecuador, El Salvador, Honduras şi Nicaragua, până la sosirea misionarilor instruiţi la Şcoala Galaad nu fuseseră încă puse bazele activităţii Martorilor lui Iehova.

 La început, misionarii au acordat o atenţie deosebită principalelor centre de populaţie. Este demn de remarcat faptul că, în secolul I e.n., apostolul Pavel a efectuat o mare parte a lucrării sale de predicare în oraşele situate de-a lungul principalelor căi de comunicaţie din Asia Mică şi Grecia. În Corint, unul dintre oraşele cele mai importante ale Greciei antice, Pavel a petrecut 18 luni pentru a predica Cuvântul lui Dumnezeu (Fap. 18:1–11). În Efes, punct de intersecţie pentru turismul şi comerţul lumii antice, el a proclamat Regatul lui Dumnezeu timp de peste doi ani. — Fap. 19:8–10; 20:31.

În mod similar, când Edward Michalec şi Harold Morris, misionari absolvenţi ai Şcolii Galaad, au sosit în Bolivia în 1945, ei nu au căutat o localitate care să aibă cel mai agreabil climat. Dimpotrivă, ei şi-au îndreptat atenţia mai întâi spre capitala La Paz, situată în munţii Anzi, la o altitudine de aproape 3 700 de metri. Pentru cei nou-veniţi, parcurgerea străzilor abrupte la această altitudine este extenuantă; adesea, inima le bate tare. Dar misionarii au găsit multe persoane interesate de mesajul Bibliei. Aici, în capitală, era ceva obişnuit să li se spună: ‘Sunt un romano-catolic apostolic, dar nu-mi plac preoţii’. În numai două luni, cei doi misionari conduceau 41 de studii biblice la domiciliu.

În următorul deceniu, pe măsură ce au sosit mai mulţi misionari, iar numărul Martorilor locali a crescut, s-a acordat atenţie şi altor oraşe mari din Bolivia: Cochabamba, Oruro, Santa Cruz, Sucre, Potosí şi Tarija. După aceea, s-a acordat o atenţie sporită şi oraşelor mai mici, precum şi zonelor rurale.

La fel şi în Columbia, în 1945, misionarii au început să predice în mod organizat în capitala Bogotá, iar în anul următor, în oraşul de coastă Barranquilla. După aceea s-au îndreptat pe rând spre Cartagena, Santa Marta, Cali şi Medellín. Lucrând mai întâi oraşele mai mari, s-a putut ajunge la mai multe persoane într-o perioadă scurtă de timp. Apoi, cu ajutorul celor care au învăţat adevărul, mesajul avea să fie transmis nu peste mult timp în zonele învecinate.

Dacă locuitorii unui oraş manifestau foarte puţin interes, misionarii se duceau în alte locuri. Aşa s-a întâmplat în Ecuador: pe la mijlocul anilor ’50,  după trei ani de activitate desfăşurată de Carl Dochow în oraşul Cuenca, ai cărui locuitori erau cunoscuţi pentru fanatismul lor religios, nici o persoană nu a avut curajul să ia poziţie de partea adevărului şi, drept urmare, misionarul a fost transferat la Machala, un oraş cu o populaţie mai tolerantă şi cu spirit mai receptiv. După zece ani însă, locuitorilor din Cuenca li s-a dat o nouă ocazie. S-a constatat că domnea o stare de spirit diferită, obstacolele au fost depăşite, iar în 1992, peste 1 200 de locuitori din Cuenca şi din împrejurimi deveniseră Martori ai lui Iehova şi erau organizaţi în 25 de congregaţii!

Sunt căutate cu răbdare persoanele asemănătoare oilor

A fost necesară multă răbdare pentru a căuta persoanele cu adevărat asemănătoare oilor. Pentru găsirea lor, Martorii lui Iehova din Surinam le-au predicat amerindienilor, chinezilor, indonezienilor, evreilor, libanezilor, descendenţilor colonilor olandezi, precum şi triburilor de negri din junglă ai căror strămoşi erau sclavi evadaţi. În rândurile acestora s-au găsit sute de persoane care erau cu adevărat însetate după adevăr. Unii au trebuit să renunţe la o profundă implicare în animism şi în practici spiritiste. Unul dintre aceştia a fost Paitu, un vraci care a privit cu seriozitate mesajul Bibliei şi apoi şi-a azvârlit idolii, amuletele şi licorile într-un râu (compară cu Deuteronomul 7:25; 18:9–14 şi Faptele 19:19, 20). În 1975, el s-a dedicat lui Iehova, adevăratul Dumnezeu.

În Perú, un număr considerabil de locuitori trăiesc în sătuleţe risipite pe culmile Anzilor şi în jungla care înconjoară izvoarele Amazonului. Cum se putea ajunge la ei? În 1971, o familie de Martori din Statele Unite a mers în Perú pentru a-i face o vizită fiului lor, Joe Leydig, care era misionar. Când şi-au dat seama de numărul imens de sate îngrămădite ici-colo în văile dintre munţi, interesul lor faţă de aceşti oameni i-a determinat să întreprindă ceva. Ei au contribuit mai întâi la procurarea unei maşini cu rulotă, apoi a altor două şi a unor motociclete de teren pentru a fi folosite în efectuarea unor expediţii lungi de predicare în acele zone îndepărtate.

În pofida eforturilor depuse, în numeroase locuri se părea că numai foarte puţine persoane manifestau interes pentru mesajul Bibliei. Vă puteţi imagina ce a simţit la începutul anilor ’50 grupul celor şase tineri misionari din Barquisimeto (Venezuela), când, după un an întreg de predicare asiduă, au observat cât de cât un progres. Cu toate că oamenii erau destul de prietenoşi, majoritatea erau profund implicaţi în superstiţii şi considerau că simplul fapt de a citi un text din Biblie era un păcat. Dacă cineva manifesta interes, în scurt timp era descurajat de membrii familiei  sau de vecini (Mat. 13:19–21). Dar, având încredere că trebuiau să existe unele persoane asemănătoare oilor în Barquisimeto şi că Iehova avea să le strângă la timpul stabilit de el, misionarii au continuat să facă vizite din casă în casă. Astfel, cât de încurajator a fost pentru Penny Gavette când, într-o zi, o doamnă cu părul cărunt a ascultat-o şi apoi a zis:

„Senorita, încă de când eram fetiţă, am aşteptat să vină cineva la uşa mea şi să-mi explice lucrurile pe care tocmai mi le-aţi spus. Ştiţi, când eram mică, obişnuiam să fac curăţenie în locuinţa preotului, iar în bibliotecă el avea o Biblie. Ştiam că ne era interzis să citim în ea, dar eram atât de curioasă să ştiu de ce, încât, într-o zi, când nu m-a văzut nimeni, am luat-o cu mine acasă şi am citit-o în secret. Din ceea ce am citit, mi-am dat seama că Biserica Catolică nu ne învăţase adevărul şi deci nu era adevărata religie. Mi-a fost frică să spun la cineva ceva, dar am fost sigură că, într-o zi, cei care predau adevărata religie vor veni şi în orăşelul nostru. Când a venit religia protestantă, am crezut la început că ei trebuiau să fie aceia, dar, nu peste mult timp, am descoperit că şi ei predau multe dintre lucrurile false pe care le preda şi Biserica Catolică. Acum, ceea ce tocmai mi-aţi spus este ceea ce am citit în Biblie cu atât de mulţi ani în urmă“. Ea a acceptat cu entuziasm să studieze Biblia şi a devenit Martoră a lui Iehova. În pofida opoziţiei din partea familiei, ea i-a slujit cu fidelitate lui Iehova până la moarte.

Au fost necesare eforturi considerabile pentru a-i strânge pe cei asemănători oilor în congregaţii şi a-i instrui pentru a lua parte la serviciul pentru Iehova. De exemplu, în Argentina, Rosendo Ojeda pornea din General San Martín (Chaco) şi parcurgea cu regularitate aproape 60 de kilometri pentru a conduce o întrunire care se ţinea în locuinţa lui Alejandro Sozoñiuk, o persoană interesată. De multe ori, călătoria lui dura zece ore, o parte din drum cu bicicleta, o parte pe jos, uneori trecând printr-o apă care-i urca până la subsuori. El a făcut această călătorie o dată pe lună, timp de cinci ani, petrecând de fiecare dată câte o săptămână pentru a depune mărturie în zonă. A meritat efortul? El nu a avut nici o îndoială în această privinţă, deoarece rezultatul a fost o congregaţie fericită de lăudători ai lui Iehova.

Promovarea instruirii care duce la viaţă

În Mexic, Martorii lui Iehova şi-au îndeplinit lucrarea în armonie cu legile locale care reglementează funcţionarea organizaţiilor culturale. Obiectivul Martorilor era nu numai acela de a ţine întruniri la care să fie prezentate discursuri. Ei doreau ca oamenii să fie asemenea bereenilor din zilele apostolului Pavel, care aveau posibilitatea să ‘cerceteze Scripturile în fiecare zi, ca să vadă dacă ce li se spunea era aşa’ (Fap. 17:11). În Mexic, ca şi în multe alte ţări, aceasta a presupus adesea să li se acorde un ajutor special celor care nu dispuneau de instruire şcolară, dar care doreau să poată citi personal Cuvântul inspirat.

Cursurile de alfabetizare conduse de Martori ai lui Iehova din Mexic au ajutat zeci de mii de persoane din această ţară să înveţe să scrie şi să citească.  Această lucrare a fost apreciată de Ministerul Învăţământului din Mexic, iar în 1974, un director al Biroului General pentru Instruirea Adulţilor a adresat o scrisoare asociaţiei civile folosite de Martorii lui Iehova, La Torre del Vigía de México, spunând: „Mă folosesc de această ocazie pentru a vă felicita cordial . . . pentru cooperarea lăudabilă de care asociaţia dvs. a dat dovadă ani la rând în folosul poporului nostru“.

Instruirea oferită de Martori îi pregăteşte pe oameni pentru viaţă veşnică în calitate de supuşi ai Regatului lui Dumnezeu şi, în acelaşi timp, le îmbunătăţeşte încă de pe acum calitatea vieţii de familie. După ce oficiase în diverse ocazii ceremonii de căsătorie pentru Martori ai lui Iehova, în 1952, un judecător din El Salto (statul Durango) a declarat: „Noi pretindem că suntem buni patrioţi şi cetăţeni, dar suntem făcuţi de ruşine de Martorii lui Iehova. Ei sunt un exemplu pentru noi, deoarece ei nu acceptă în organizaţia lor nici o persoană care trăieşte în concubinaj şi nu şi-a legalizat legătura. Iar voi, catolicii, aproape toţi trăiţi o viaţă imorală şi nu v-aţi legalizat căsătoria“.

Acest program de instruire îi ajută, de asemenea, pe oameni să înveţe să trăiască împreună în pace şi să se iubească unii pe alţii, în loc să se urască şi să se ucidă. Când şi-a început predicarea în Venado (statul Guanajuato), un Martor a constatat că toţi locuitorii deţineau puşti şi pistoale. Certurile dintre ei duceau la ştergerea din existenţă a unor familii întregi. Dar instruirea biblică a produs schimbări majore. Mulţi îşi vindeau puştile pentru a-şi cumpăra Biblii. Peste 150 de persoane din zonă au devenit în scurt timp Martori ai lui Iehova. Figurativ vorbind, ei ‘şi-au făurit din săbiile lor fiare de plug’ şi au început să urmeze căile păcii. — Mica 4:3.

Mulţi mexicani temători de Dumnezeu au privit cu seriozitate ceea ce Martorii lui Iehova le-au predat din Cuvântul lui Dumnezeu. Drept urmare, după cel de-al doilea război mondial, numărul vestitorilor din Mexic a crescut de la câteva mii, la 10 000, apoi la 20 000, 40 000, 80 000 şi chiar mai mult, pe măsură ce Martorii le arătau altora modul în care să aplice sfaturile din Cuvântul lui Dumnezeu şi modul în care să le predea altora.

Se ţin adunări în pofida adversităţilor

Pe măsură ce numărul lor creştea, în tot mai multe ţări s-a constatat că, pentru a-şi ţine adunările lor creştine în vederea instruirii, Martorii lui Iehova trebuiau să depăşească obstacole dificile. În Argentina, guvernul le-a interzis  lucrarea în 1950. Totuşi, ascultând de Dumnezeu, ei nu au încetat să predice şi să se întrunească. Organizarea adunărilor era oarecum mai complicată, totuşi aveau loc adunări.

De exemplu, spre sfârşitul anului 1953, fratele Knorr şi fratele Henschel au făcut o vizită în Argentina pentru a oferi ajutor unei serii de adunări ţinute în întreaga ţară. Fratele Knorr a intrat în ţară prin partea de vest, iar fratele Henschel şi-a început vizitele în sud. Ei au vorbit în faţa unor grupuri adunate la ferme, într-o livadă, la un picnic din apropierea unui izvor de munte şi în locuinţe particulare. Adeseori, cei doi au trebuit să parcurgă distanţe mari pentru a se deplasa de la un grup la altul. Ajungând la Buenos Aires, fiecare a participat la program, în prima zi în nouă locuri, iar a doua zi în unsprezece locuinţe. În total, ei au ţinut discursuri în faţa a 56 de grupuri, asistenţa totală fiind de 2 505 persoane. Programul a fost extenuant, dar ei au fost fericiţi să le slujească fraţilor în acest mod.

În 1955, pe când Martorii din Columbia se pregăteau să ţină o adunare, ei au încheiat un contract de închiriere pentru o sală din Barranquilla. Dar, influenţaţi de episcop, primarul şi guvernatorul au intervenit şi au anulat contractul. Înştiinţaţi cu numai o zi înainte, fraţii au luat măsuri ca adunarea să se ţină în alt loc, şi anume pe proprietatea filialei Societăţii. Însă, la deschiderea primei sesiuni de seară, au sosit poliţişti înarmaţi care aveau ordin să disperseze adunarea. Fraţii nu au cedat. Ei au făcut apel la primar şi, în dimineaţa următoare, li s-au transmis scuze prin intermediul secretarului acestuia, iar aproape 1 000 de persoane s-au strâns pe proprietatea Societăţii pentru ultima zi de program a acelei adunări intitulate „Regatul triumfător“. În pofida dificultăţilor existente atunci, fraţii au fost fortificaţi astfel cu sfaturile spirituale necesare.

Ei slujesc unde este nevoia mai mare

În America Latină, la fel ca în multe alte locuri, teritoriul era vast, iar nevoia de lucrători era mare. În 1957, la congresele ţinute în întreaga lume, Martorii lui Iehova maturi, atât ca familii, cât şi ca persoane individuale, au fost îndemnaţi să se gândească dacă nu se puteau muta în zone în care era nevoia mai mare pentru a se stabili şi a-şi îndeplini ministerul acolo. Încurajări similare au fost făcute şi după aceea, în diverse moduri. Această invitaţie amintea de cea pe care i-o adresase Dumnezeu apostolului Pavel, arătându-i într-o viziune un bărbat care l-a rugat: „Treci în Macedonia şi ajută-ne!“ (Fap. 16:9, 10). Care a fost reacţia la această invitaţie în timpurile moderne? Slujitorii lui Iehova s-au oferit de bunăvoie. — Ps. 110:3.

Pentru o familie cu copii mici este necesară o mare credinţă ca să se dezrădăcineze, să-şi părăsească rudele, locuinţa şi locul de muncă laic şi să se mute  într-un mediu complet nou. Mutarea ar putea pretinde să accepte un standard de viaţă foarte diferit, iar, în unele cazuri, să înveţe o limbă nouă. Totuşi, mii de Martori ai lui Iehova, cu şi fără familie, au făcut acest lucru pentru a-i ajuta pe alţii să înveţe care sunt măsurile iubitoare prevăzute de Iehova în vederea vieţii veşnice.

Răspunzând imediat invitaţiei, numeroşi Martori ai lui Iehova s-au mutat la sfârşitul anilor ’50; alţii, în anii ’60, iar în anii ’70, şi mai mulţi. Chiar şi în prezent Martorii continuă să se mute în regiuni în care nevoia este mai mare.

De unde sunt ei originari? Un mare număr dintre ei sunt din Australia, Canada, Noua Zeelandă şi Statele Unite. Mulţi sunt din Franţa, Germania şi Marea Britanie. Alţii, din Austria, Belgia, Republica Coreea, Danemarca, Elveţia, Finlanda, Italia, Japonia, Norvegia, Spania şi Suedia. Pe măsură ce Martorii lui Iehova din Argentina, Brazilia, Mexic şi din alte ţări ale Americii Latine au crescut la număr, şi de aici s-au oferit lucrători care erau dispuşi să slujească în alte ţări unde este o mai mare nevoie. La fel şi în Africa, unii lucrători zeloşi s-au mutat dintr-o ţară în alta pentru a ajuta la depunerea mărturiei.

În ce zone s-au dus ei? În ţări cum ar fi Afghanistan, Malaysia şi Senegal, precum şi în insule ca Réunion şi Saint Lucia. Aproape 1 000 s-au mutat în Irlanda, unde au slujit pentru diferite perioade de timp. Un număr considerabil s-a deplasat în Islanda, în pofida iernilor lungi şi întunecate de aici, iar unii au rămas aici şi au devenit stâlpi ai congregaţiilor locale, acordându-le un ajutor iubitor persoanelor noi. Un sprijin deosebit a fost acordat în America Centrală şi de Sud. Peste 1 000 de Martori s-au mutat în Columbia, peste 870 în Ecuador şi mai mult de 110 în El Salvador.

Printre cei care au trăit această experienţă au fost Harold şi Anne Zimmerman. Ei slujiseră deja ca învăţători misionari în Etiopia. Însă la data când îşi definitivau pregătirile pentru a se muta din Statele Unite în Columbia ca să participe la răspândirea mesajului Regatului în această ţară, adică în anul 1959, ei aveau patru copii a căror vârstă era între cinci luni şi cinci ani. Harold s-a dus înainte pentru a-şi găsi un loc de muncă. Dar, când a ajuns acolo, ştirile locale l-au tulburat. Un război civil, nedeclarat oficial, era în curs, şi în unele zone din interiorul ţării se săvârşeau masacre. ‘Doresc într-adevăr să-mi aduc familia să trăiască în asemenea condiţii?’, s-a întrebat el. A încercat să-şi amintească unele exemple sau principii biblice care să-l îndrume. Ceea ce i-a venit în minte a fost relatarea biblică despre spionii fricoşi care s-au întors în tabăra israelită cu un raport descurajator  referitor la Ţara Promisă (Num. 13:25–14:4, 11). Aceasta l-a ajutat să ia o decizie; nu voia să fie ca ei! A luat imediat măsuri pentru a-şi aduce familia acolo. Abia când îi mai rămăseseră numai trei dolari, a găsit un loc de muncă, dar familia sa avea ceea ce îi era cu adevărat necesar. Timpul pe care a trebuit să-l consacre muncii laice, în scopul asigurării celor necesare familiei, a variat de-a lungul anilor, dar întotdeauna s-a străduit să menţină interesele Regatului pe primul loc. Când au sosit pentru prima dată în Columbia, existau aici aproximativ 1 400 de Martori. Dar cât de extraordinară a fost creşterea la care au asistat de atunci încoace!

Faptul de a sluji acolo unde nevoia de Martori este mai mare nu pretinde întotdeauna ca o persoană să meargă într-o altă ţară. Mii de Martori, cu şi fără familie, s-au mutat în alte zone din cadrul propriei lor ţări. O familie din statul Bahia (Brazilia) s-a mutat în oraşul Prado, unde nu era nici un Martor. În pofida obiecţiilor ridicate de clerici, ei au locuit şi au lucrat trei ani în acest oraş şi în împrejurimile sale. A fost cumpărată clădirea unei biserici părăsite şi a fost transformată în sală a Regatului. Nu peste mult timp, în acea regiune erau peste o sută de Martori activi. Iar acesta a fost numai începutul.

Iubitorii dreptăţii din America Latină, al căror număr este din ce în ce mai mare, răspund la invitaţia consemnată în Psalmul 148: ‘Lăudaţi-l pe Iah, voi oameni! Lăudaţi-l pe Iehova de pe pământ, voi toate grupurile naţionale’ (vs. 1, 7–11, NW). Într-adevăr, în 1975, în fiecare ţară din America Latină existau Martori ai lui Iehova. Potrivit raportului pentru acel an, în Mexic slujeau 80 481 de vestitori, organizaţi în 2 998 de congregaţii. În America Centrală, alţi 24 703 Martori, organizaţi în 462 de congregaţii, vorbeau despre regalitatea lui Iehova. Iar în America de Sud erau 206 457 de lăudători publici ai lui Iehova, organizaţi în 3 620 de congregaţii.

Vestea bună ajunge în insulele din Pacific

Concomitent cu extinderea care avea loc în America de Sud, Martorii lui Iehova şi-au îndreptat atenţia şi spre insulele din Pacific. Între Australia şi cele două Americi se află sute de asemenea insule dispersate, multe dintre ele fiind foarte mici. Unele sunt populate numai de câteva familii; altele au zeci de mii de locuitori. La începutul anilor ’50, în multe dintre aceste insule, Societatea Watch Tower nu a putut trimite misionari din cauza prejudecăţilor manifestate de autorităţi. Dar şi locuitorii acestor insule trebuiau să audă mesajul despre Iehova şi Regatul său. Acest lucru este în armonie cu profeţia consemnată în Isaia 42:10–12, unde se spune: „Cântaţi DOMNULUI [lui Iehova, NW] o cântare nouă, cântaţi laudele Lui până la marginile pământului. . . . Să vestească laudele Lui în insule!“ Astfel, la un congres ţinut la Sydney (Australia) în 1951, pionierii şi supraveghetorii de circumscripţie care doreau să ia parte la răspândirea mesajului Regatului pe insule au fost invitaţi la o întrunire cu fratele Knorr. Cu acea ocazie, circa 30 de voluntari s-au  oferit pentru a îndeplini lucrarea de predicare în insulele tropicale.

Printre ei s-au aflat Tom şi Rowena Kitto, care s-au deplasat nu peste mult timp pe insula Papua, unde, la data aceea, nu existau Martori. Ei şi-au început lucrarea în rândurile europenilor din Port Moresby. Nu peste mult timp, îşi petreceau serile în Hanuabada, „Măreţul Sat“, împreună cu un grup de 30 până la 40 de papuaşi care erau însetaţi după adevăr spiritual. Prin intermediul acestora, mesajul a ajuns şi în alte sate. În scurt timp, membrii grupului Kerema au trimis o delegaţie prin care cereau să fie iniţiat un studiu biblic cu ei. Apoi a venit un şef al grupului Haima şi le-a adresat următoarea rugăminte: „Veniţi, vă rog, să predaţi poporului meu adevărul!“ Şi aşa s-a răspândit adevărul.

Un alt cuplu, John şi Ellen Hubler, s-a dus să iniţieze lucrarea în Noua Caledonie. Când au sosit aici, în 1954, aveau doar vize turistice pentru o lună. Dar John şi-a găsit un loc de muncă şi aceasta l-a ajutat să obţină o prelungire. Cu timpul li s-au alăturat şi alţi Martori, în total 31. La început, ei şi-au efectuat ministerul în zonele mai îndepărtate, pentru a nu atrage prea mult atenţia. După aceea, au început să predice în capitala ţării, Nouméa. A fost întemeiată o congregaţie. Apoi, în 1959, un membru al Acţiunii Catolice a ajuns într-o poziţie guvernamentală importantă. Martorii n-au mai obţinut prelungirea vizelor. Soţii Hubler au trebuit să plece. Publicaţiile Watch Tower au fost interzise. Dar vestea bună despre Regat prinsese rădăcini, iar numărul Martorilor a continuat să crească.

În Tahiti, când fraţii au efectuat aici scurte vizite, multe persoane au manifestat interes faţă de lucrarea Martorilor lui Iehova. Dar în 1957, nu existau încă Martori locali, lucrarea lor era interzisă, iar intrarea misionarilor Watch Tower nu era acceptată. Iată însă că Agnes Schenck, originară din Tahiti, care locuia pe atunci în Statele Unite, a devenit Martoră a lui Iehova. Aflând că este nevoie de proclamatori ai Regatului în Tahiti, în mai 1958, ea, soţul ei şi fiul lor au plecat cu vaporul din California. Peste puţin timp li s-au alăturat alte două familii, deşi acestea n-au putut obţine decât vize turistice pentru trei luni. În anul următor s-a înfiinţat o congregaţie la Papeete. Iar în 1960,  guvernul a acordat recunoaştere legală unei asociaţii locale a Martorilor lui Iehova.

Pentru a răspândi mesajul Regatului, două misionare care se întorceau în zona unde fuseseră repartizate s-au oprit să-i facă o vizită unei rude ce locuia pe insula Niue. Perioada de o lună pe care au petrecut-o acolo a fost foarte rodnică; multe persoane au manifestat interes. Însă, când a sosit următorul vapor care efectua curse între insule, ele au trebuit să plece. Totuşi, peste puţin timp, Seremaia Raibe, originar din Fiji, a încheiat un contract de serviciu cu Ministerul Lucrărilor Publice din Niue şi apoi şi-a folosit tot timpul liber în predicare. Dar, în urma presiunilor exercitate de clerici, permisul de rezidenţă al fratelui Raibe a fost anulat după câteva luni, iar în septembrie 1961, Adunarea Legislativă a decis să nu mai permită intrarea în ţară a altor Martori ai lui Iehova. Cu toate acestea, predicarea veştii bune a continuat aici. Cum? Martorii locali, deşi foarte noi, au continuat să-i slujească lui Iehova. În plus, guvernul local îl acceptase deja pe William Lovini, care era originar din Niue, dar care locuia în Noua Zeelandă. De ce voia acesta cu atâta ardoare să se întoarcă în Niue? Deoarece devenise Martor al lui Iehova şi dorea să slujească acolo unde era nevoia mai mare. În 1964, numărul Martorilor de aici ajunsese la 34.

În 1973, David Wolfgramm, originar din Tonga, împreună cu soţia sa şi cu cei opt copii ai săi locuiau într-o casă confortabilă în Noua Zeelandă. Dar ei au abandonat aceste condiţii şi s-au mutat în arhipelagul Tonga pentru a promova interesele Regatului. Ei au luat parte la extinderea lucrării pe aceste insule, dintre care circa 30 sunt locuite.

A fost nevoie de mult timp, precum şi de mari eforturi şi cheltuieli pentru ca vestea bună să ajungă pe insule. Dar Martorii lui Iehova consideră viaţa semenilor lor ca fiind scumpă şi nu precupeţesc nici un efort pentru a-i ajuta să beneficieze de măsurile iubitoare prevăzute de Iehova în vederea vieţii veşnice în lumea sa nouă.

O familie care şi-a vândut ferma din Australia şi s-a mutat pe o insulă din Pacific îşi exprima sentimentele astfel: „A-i auzi pe aceşti locuitori ai insulelor spunând că au ajuns să-l cunoască pe Iehova, a-i auzi că îi consideră pe copiii noştri ca fiind copiii lor pentru că îi iubesc datorită adevărului, a vedea crescând interesul faţă de Regat, precum şi numărul celor prezenţi la întrunirile creştine, a-i auzi pe aceşti oameni minunaţi spunând: «Copiii mei se vor căsători numai în Domnul», şi aceasta în pofida faptului că au moştenit o tradiţie veche de secole şi un mod de a se căsători de tip oriental, a-i vedea reglementându-şi din punct de vedere moral şi legal unele situaţii conjugale complicate, . . . a-i vedea studiind în timp ce-şi păzesc animalele care pasc pe marginea drumului sau după o muncă extenuantă pe o plantaţie de orez, a şti că, atunci când merg la magazinul local şi în alte locuri, discută despre falsitatea idolatriei şi despre frumuseţea numelui lui Iehova, a auzi o bătrânică  indiană numindu-te frate şi soră şi cerându-ţi să meargă cu tine pentru a le vorbi oamenilor despre adevăratul Dumnezeu, . . . toate acestea constituie o recompensă inestimabilă pentru că am luat iniţiativa de a răspunde invitaţiei venite din sudul Pacificului“.

Dar nu numai locuitorilor din insulele Pacificului li s-a acordat atenţie. Începând din 1964, unor pionieri cu experienţă din Filipine li s-a acordat responsabilitatea de a-i întări pe misionarii zeloşi care lucrau deja în Republica Coreea, Hong Kong, Indonezia, Laos, Malaysia, Taivan, Thailanda şi Vietnam.

Înfruntarea presiunilor din partea familiei şi a comunităţii sociale

Când o persoană devine Martor al lui Iehova, familia sa şi comunitatea socială nu întotdeauna acceptă acest lucru ca fiind o simplă chestiune de decizie personală. — Mat. 10:34–36; 1 Pet. 4:4.

În Hong Kong, majoritatea celor care deveneau Martori ai lui Iehova erau tineri. Dar aceşti tineri se confruntau cu presiuni extraordinare într-un sistem care acordă prioritate instruirii superioare şi locurilor de muncă bine plătite. Părinţii îşi consideră copiii o investiţie care le va asigura un mod de viaţă confortabil în anii lor de mai târziu. Astfel, când părinţii unui tânăr din Kwun Tong şi-au dat seama că studierea Bibliei, asistarea la întruniri şi serviciul de teren al fiului lor aveau să-l împiedice să câştige mulţi bani, opoziţia acestora s-a intensificat. Tatăl său a alergat după el cu un satâr, iar mama sa l-a scuipat în public. Injuriile au continuat aproape fără întrerupere, luni de zile. Odată, el i-a întrebat pe părinţi: „Nu m-aţi crescut voi din iubire?“ Iar ei au răspuns: „Nu, ci pentru bani!“ Totuşi, tânărul a continuat să pună închinarea la Iehova pe primul loc în viaţa sa; însă, şi după ce a părăsit casa părintească, el a continuat să-şi sprijine părinţii din punct de vedere financiar, potrivit posibilităţilor sale, deoarece ştia că acest lucru îi era plăcut lui Iehova. — Mat. 15:3–9; 19:19.

În comunităţile sociale strâns unite, presiunile vin adeseori nu numai din partea membrilor apropiaţi ai familiei. O astfel de experienţă a avut Fuaiupolu Pele din Insulele Samoa Occidentale. Pentru locuitorii din Samoa era de neconceput ca vreunul dintre ei să respingă obiceiurile şi religia strămoşilor săi, iar Pele ştia că va fi tras la răspundere. El a studiat asiduu şi s-a rugat fierbinte lui Iehova. Când a fost convocat de şeful suprem al familiei la o întrunire ţinută la Faleasiu, el s-a aflat în faţa a şase şefi, trei oratori, zece pastori, doi profesori de teologie, a şefului suprem care prezida şi a unor bătrâni şi bătrâne ale familiei. Ei l-au blestemat şi l-au condamnat atât pe el, cât şi pe un alt membru al familiei care manifesta interes faţă de mesajul Martorilor lui Iehova. A urmat o dezbatere care a durat până la orele patru dimineaţa. Faptul că Pele folosea Biblia i-a iritat pe unii dintre cei prezenţi, care au strigat la el: „Aruncă Biblia aceea! Lasă Biblia aceea la o parte!“ În  cele din urmă, şeful suprem a spus cu o voce slăbită: „Ai câştigat Pele“. Însă Pele a răspuns: „Iertaţi-mă, domnule, dar nu am câştigat. În noaptea aceasta aţi auzit mesajul Regatului. Speranţa mea sinceră este că îi veţi da ascultare“.

Când are loc o opoziţie intensă din partea clericilor

Misionarii creştinătăţii au sosit în insulele din Pacific în anii 1800. În multe locuri, sosirea lor a fost paşnică; în altele, a fost susţinută prin forţă militară. În unele zone, aceşti misionari au încheiat un acord pentru a-şi împărţi insulele între ei. Dar au existat şi războaie religioase, în care catolicii şi protestanţii au luptat unii împotriva altora pentru a obţine controlul. Acum, aceşti „păstori“ religioşi, clericii, se foloseau de orice mijloace pe care le aveau la dispoziţie pentru a-i ţine pe Martorii lui Iehova la distanţă de ceea ce considerau ei a fi domeniul lor. Uneori, ei au exercitat presiuni asupra autorităţilor pentru a-i expulza pe Martori de pe anumite insule. Alteori şi-au făcut singuri dreptate.

Pe insula New-Britain, în satul Vunabal, un grup din tribul Sulka a manifestat un viu interes faţă de adevărul biblic. Dar, într-o duminică a anului 1959, pe când John Davison conducea un studiu biblic cu membrii acestui grup, o gloată de catolici aflaţi sub conducerea catehistului s-au năpustit în casă şi au oprit studiul cu strigăte şi insulte. Incidentul a fost raportat poliţiei din Kokopo.

În loc să-şi abandoneze oile, Martorii s-au întors săptămâna următoare în Vunabal pentru a continua să le furnizeze ajutor spiritual celor care îl apreciau. Acolo era prezent şi preotul catolic, deşi nu fusese invitat de săteni, iar el adusese câteva sute de catolici dintr-un alt trib. După ce au fost instigaţi de preot, membrii bisericii lui i-au insultat pe Martori, i-au scuipat, i-au ameninţat cu pumnul şi au rupt Bibliile sătenilor, în timp ce preotul stătea cu braţele încrucişate şi zâmbea. Poliţiştii care s-au străduit să ţină situaţia sub control erau vizibil consternaţi de ceea ce vedeau. Chiar şi multor săteni le-a fost frică. Dar cel puţin unul dintre ei s-a dovedit curajos şi a luat poziţie pentru ceea ce era conştient că este adevărul. De atunci, alte sute de locuitori de pe această insulă au făcut la fel.

Însă nu toţi învăţătorii religioşi au manifestat un spirit de opoziţie faţă de Martorii lui Iehova. Shem Irofa’alu, din Insulele Solomon, a simţit o sinceră responsabilitate faţă de cei care îl considerau conducătorul lor religios. După ce a citit cartea From Paradise Lost to Paradise Regained (De la Paradisul pierdut la Paradisul recâştigat), editată de Societatea Watch Tower, el şi-a dat seama că cineva îl minţise. El şi învăţătorii religioşi aflaţi sub jurisdicţia lui au purtat discuţii cu Martorii, au pus întrebări şi au căutat versetele în Biblie. Apoi au recunoscut că voiau să devină Martori ai lui Iehova, fapt pentru care au trecut la transformarea bisericilor lor din cele 28 de sate în săli ale Regatului.

 Un torent impetuos de adevăr în Africa

Începând îndeosebi din anii ’20, s-au depus mari eforturi pentru a oferi populaţiei din toate părţile Africii posibilitatea de a-l cunoaşte pe adevăratul Dumnezeu, Iehova, şi de a beneficia de îngrijirile sale iubitoare. La sfârşitul celui de-al doilea război mondial existau Martori activi ai lui Iehova în 14 ţări de pe continentul african. Mesajul Regatului fusese predicat în alte 14 ţări, dar în 1945 nu existau aici Martori care să prezinte un raport de activitate. În următorii 30 de ani, până în 1975, predicarea veştii bune s-a extins în alte 19 ţări africane. În aproape toate aceste ţări, precum şi în insulele dimprejur, au început să se formeze congregaţii: în unele ţări, câteva, în Zambia peste o mie, iar în Nigeria, aproape două mii. Cum s-a ajuns la aceste rezultate?

Răspândirea mesajului Regatului se aseamănă cu apele impetuoase ale unui torent. În general, apele trec cu repeziciune prin albia sau canalul râului, deşi o parte se pot revărsa şi peste maluri; iar dacă un obstacol le blochează calea, apele îşi croiesc o altă albie sau îşi măresc volumul şi presiunea până când depăşesc obstacolul.

Folosindu-se de canalele stabilite în organizaţia sa, Societatea Watch Tower a repartizat miniştri cu timp integral — pionieri, pionieri speciali şi misionari — pentru a merge în acele ţări în care predicarea nu se efectuase decât într-o mică măsură sau deloc. Oriunde mergeau, ei îi invitau pe oameni „să ia gratuit apa vieţii“ (Apoc. 22:17, NW). De pildă, în 1952, patru pionieri speciali din Franţa au făcut această invitaţie populaţiei din Algeria, în nordul Africii. În scurt timp, o prezicătoare a norocului a acceptat adevărul, a recunoscut că, pentru a-i plăcea lui Iehova, trebuia să-şi abandoneze profesia şi a început să le depună mărturie foştilor ei clienţi (Deut. 18:10–12). Pentru a-i ajuta pe oamenii sinceri să înţeleagă diferenţa dintre Sfânta Biblie şi tradiţia religioasă, pionierii au utilizat cu eficienţă cartea „Let God Be True“ („Dumnezeu să fie găsit adevărat“). Influenţa exercitată de această carte în ce priveşte eliberarea oamenilor de practicile religioase false a fost atât de puternică, încât un cleric a aşezat cartea pe amvonul său şi a rostit un blestem asupra ei, asupra celor care o distribuiau şi asupra celor ce o citeau.

În 1954, un misionar a fost expulzat din Spania, ţară catolică, deoarece oferea instruire biblică fără aprobarea clericilor; de aceea, în anul următor, el şi pionierul care-l însoţea au început să predice în Maroc. Nu peste mult timp, li s-a alăturat o familie formată din cinci Martori ai lui Iehova care fuseseră deportaţi din Tunisia, unde se produsese o mare agitaţie din cauză că un cuplu de evrei îl acceptase pe Isus ca Mesia şi amândoi începuseră imediat să le împărtăşească şi altora noua lor credinţă. Mai spre sud, unii pionieri din Ghana au fost trimişi în 1962 în Mali. După aceea, un cuplu de pionieri din Franţa, care slujea în Algeria, a fost invitat, de asemenea, să ofere ajutor în Mali. Un număr considerabil dintre cei care au devenit mai târziu Martori în această ţară au efectuat, la rândul lor, serviciul cu timp integral. În 1966, opt pionieri  speciali din Nigeria s-au deplasat în Niger, ţară cu o populaţie mai puţin densă şi care include o porţiune din deşertul Sahara. Locuitorilor din Burundi li s-a oferit posibilitatea să audă mesajul Regatului în 1963, când au fost trimişi doi pionieri speciali din Rhodezia de Nord (azi Zambia), după care au urmat patru misionari instruiţi la Şcoala Galaad.

La începutul anilor ’50, au fost trimişi misionari şi în Etiopia. Guvernul etiopian le-a pretins să înfiinţeze o misiune permanentă şi să predea cursuri şcolare, lucru pe care ei l-au făcut. Dar, pe lângă aceasta, ei s-au străduit să acorde instruire biblică, iar în scurt timp, la casa misionarilor era un aflux neîntrerupt: în fiecare zi soseau persoane noi care cereau să fie ajutate să înţeleagă Biblia. În cei 30 de ani care s-au scurs după cel de-al doilea război mondial, 39 de ţări de pe continentul african au beneficiat de pe urma ajutorului acordat de aceşti misionari, absolvenţi ai Şcolii Galaad.

În acelaşi timp, datorită unor Martori a căror muncă laică i-a adus în contact cu alte persoane, apele adevărului au ajuns să inunde şi unele regiuni aride din punct de vedere spiritual. Astfel, în 1950, un cuplu de Martori din Egipt a trebuit să se mute în Libia în interes de serviciu şi a început să predice cu zel în timpul liber. În acelaşi an, un Martor din Egipt, care era negustor de lână, s-a mutat împreună cu familia sa în Sudan, la Khartoum. El şi-a făcut un obicei din a le depune mărturie clienţilor înainte de a le vinde marfa. În 1951, unul dintre primii Martori originari din Senegal (care făcea parte pe atunci din Africa Occidentală Franceză) a mers pentru prima dată în ţara sa, ca reprezentant al unei firme comerciale. El preţuia totodată responsabilitatea pe care o avea în calitate de Martor al Celui Preaînalt. În 1959, un Martor s-a deplasat în interes de serviciu la Fort-Lamy (azi N’Djamena), în actualul Ciad, folosindu-se de ocazie pentru a răspândi mesajul Regatului în această ţară. Martori ai lui Iehova, de meserie comercianţi, existau şi în ţările vecine Nigerului; astfel, când pionierii speciali au început să activeze în Niger în 1966, aceşti comercianţi le predicau şi ei concetăţenilor lor cu care făceau comerţ. Iar două Martore, ai căror soţi au plecat în 1966 să muncească în Mauritania, au profitat de ocazie pentru a depune mărturie în această ţară.

Oamenii care se simţeau învioraţi de „apa vieţii“ le-o transmiteau şi altora. De exemplu, în 1947, un bărbat care asistase la câteva întruniri ale Martorilor lui Iehova, dar care nu era Martor al lui Iehova, s-a  mutat din Camerun în Oubangui-Chari (azi Republica Centrafricană). Auzind că un bărbat din Bangui era sincer interesat de Biblie, el s-a adresat cu amabilitate Biroului Societăţii Watch Tower din Elveţia, cerând să i se trimită o carte acestei persoane. Destinatarul, Etienne Nkounkou, a apreciat foarte mult hrana spirituală sănătoasă pe care o conţinea cartea şi, în fiecare săptămână, citea câte puţin din ea unui grup de persoane interesate. Ei au luat legătura cu sediul mondial al Societăţii. Pe măsură ce a progresat în cunoştinţă, acest grup de studiu a devenit şi un grup de predicatori. Deşi guvernul a interzis publicaţiile Societăţii Watch Tower în urma presiunilor exercitate de clerici, aceşti noi Martori au continuat să predice folosind numai Biblia. Locuitorilor acestei ţări le face plăcere să audă vorbindu-li-se din Biblie, de aceea, în 1957, când a fost ridicată interdicţia impusă asupra anumitor publicaţii ale Societăţii, numărul Martorilor din această ţară ajunsese deja la peste 500.

Când se ivesc obstacole

Când unele obstacole au împiedicat cursul apei dătătoare de viaţă, aceasta şi-a găsit imediat o altă cale. În anul 1949, Ayité Sessi, un pionier din Dahomey (azi Benin), predica în Togo francez (azi Togo) doar de puţin timp, când guvernul l-a obligat să părăsească ţara. Dar, în anul următor, Akakpo Agbetor, un fost boxer originar din Togo, s-a întors în ţară împreună cu fratele lui. Întrucât se afla în ţara sa natală, el a putut să predice destul de liber şi chiar să ţină întruniri. Deşi pionierii care fuseseră trimişi în jurul anului 1950 pe insula Fernando Poo (aparţinând azi Guineei Ecuatoriale) au fost expulzaţi  imediat din cauza intoleranţei religioase, mai târziu, alţi Martori au reuşit să obţină contracte de muncă ce le-au permis să locuiască în zona respectivă. Şi, fără îndoială, în armonie cu porunca lui Isus, ei au predicat. — Mar. 13:10.

În 1959, Emmanuel Mama, un supraveghetor de circumscripţie din Ghana, a fost trimis în Volta Superioară (numită azi Burkina Faso) pentru câteva săptămâni şi a avut posibilitatea să depună o mărturie amplă în capitala ţării, Ouagadougou. Dar în ţară nu exista nici un Martor. După patru ani, şapte Martori, originari din Togo, Dahomey (azi Benin) şi Congo, s-au mutat la Ouagadougou, căutându-şi locuri de muncă pentru a putea sluji în această ţară. La câteva luni după aceea li s-au alăturat câţiva pionieri speciali din Ghana. Dar în 1964, la mai puţin de un an de la sosirea lor, ca urmare a presiunilor exercitate de clerici asupra autorităţilor, Martorii au fost arestaţi şi, după ce au fost reţinuţi timp de 13 zile, au fost expulzaţi din ţară. Oare au fost zadarnice eforturile lor? Emmanuel Johnson, un locuitor al ţării, aflase unde putea fi găsit adevărul biblic. El a continuat să studieze cu Martorii lui Iehova prin corespondenţă şi a fost botezat în 1969. Da, lucrarea Regatului prinsese rădăcini în încă o ţară.

Când a fost depusă cererea de acordare a vizei, care să le permită misionarilor instruiţi la Galaad să slujească în Coasta de Fildeş, autorităţile franceze au refuzat să o aprobe. Astfel, în 1950, Alfred Shooter, din Coasta de Aur (azi Ghana), a fost trimis ca pionier în Coasta de Fildeş. După ce s-a stabilit el, a venit şi soţia lui, iar la câteva luni după aceea a sosit şi un cuplu de misionari, Gabriel şi Florence Paterson. Dar au apărut probleme. Într-o zi le-a fost confiscată literatura, fiindcă nu era aprobată de guvern, iar fraţii au fost amendaţi. După aceea, au observat că publicaţiile lor erau vândute pe piaţă, aşa că le-au cumpărat şi le-au folosit aşa cum trebuia.

Între timp, aceşti fraţi au făcut vizite la numeroase oficialităţi guvernamentale pentru a obţine o viză permanentă. Dl Houphouët-Boigny, care a devenit mai târziu preşedintele republicii Coasta de Fildeş, s-a oferit să-i ajute. „Adevărul, a remarcat el, nu cunoaşte frontiere. El seamănă cu apele unui torent; îndiguieşte-l, şi el se va revărsa peste diguri.“ Când un preot catolic şi un ministru religios metodist au încercat să se împotrivească, Ouezzin Coulibaly, un deputat, a spus: „Eu reprezint poporul acestei ţări. Noi suntem poporul şi nouă ne plac Martorii lui Iehova, de aceea dorim ca ei să rămână în această ţară“.

Discipoli care înţeleg cu adevărat

Când Isus a dat instrucţiuni în legătură cu ‘facerea de discipoli din oamenii tuturor naţiunilor’, el a explicat totodată că aceia care aveau să devină discipoli, adică aceia care credeau în învăţăturile lui Cristos şi le aplicau, trebuiau să se boteze (Mat. 28:19, 20, NW). În armonie cu acest fapt, cu ocazia adunărilor şi congreselor periodice ale Martorilor lui Iehova se fac pregătiri pentru botezul noilor discipoli. Numărul celor botezaţi cu fiecare ocazie de acest  fel poate fi relativ redus. Însă la un congres ţinut în Nigeria în 1970, au fost scufundaţi în apă 3 775 de noi Martori. Totuşi, obiectivul nu este acela de a avea un număr mare.

În 1956, când s-a observat că în Coasta de Aur unele persoane fuseseră botezate fără să-şi fi edificat credinţa pe un fundament adecvat, s-au luat măsuri pentru a se efectua examinarea candidaţilor la botez. Supraveghetorilor de congregaţie din Coasta de Aur le-a fost încredinţată responsabilitatea de a-l examina pe fiecare candidat la botez în mod personal, pentru a se asigura că acesta are o cunoştinţă corectă a adevărurilor de bază ale Bibliei, că trăieşte în armonie cu normele biblice şi că înţelege în mod clar obligaţiile care îi revin unui Martor al lui Iehova dedicat şi botezat. Cu timpul, o procedură similară a fost pusă în aplicare pe plan mondial. În 1967, în cartea „Your Word Is a Lamp to My Foot“ („Cuvântul Tău este o candelă pentru picioarele mele“) a fost furnizată o listă detaliată a învăţăturilor fundamentale ale Bibliei pentru a fi examinate cu candidaţii la botez. În 1983, după ani de experienţă, s-a publicat o altă listă, într-o formă perfecţionată, în cartea Organizaţi pentru a ne efectua ministerul.

Dar se ţinea oare cont, prin aceste măsuri, şi de necesităţile celor care nu primiseră instruire şcolară decât într-o mică măsură sau deloc?

Lupta împotriva analfabetismului

În 1957, UNESCO (Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură) a estimat că aproximativ 44 la sută din populaţia lumii în vârstă de peste 15 ani nu ştia să citească şi să scrie. Se menţiona că în 42 de ţări din Africa, în 2 ţări din cele două Americi, în 28 din Asia şi în 4 din Oceania, 75 la sută dintre adulţi erau analfabeţi. Totuşi, şi acestora trebuia să li se ofere ocazia de a învăţa legile lui Dumnezeu pentru a se putea pregăti să fie supuşi ai Regatului său. Numeroase persoane care nu ştiau să citească aveau o minte ageră şi îşi puteau aminti multe lucruri din ceea ce auzeau, totuşi, nu  puteau citi singuri preţiosul Cuvânt al lui Dumnezeu şi nu puteau folosi auxiliarele tipărite pentru studierea Bibliei.

Ani de zile, Martorii le-au acordat ajutor personal celor care doreau să înveţe să citească. Dar în anii 1949 şi 1950, în multe ţări africane, Martorii lui Iehova au iniţiat cursuri de alfabetizare în cadrul fiecărei congregaţii. Cursurile se ţineau de obicei la sălile Regatului, iar în unele locuri, întregul sat era invitat să tragă foloase din ele.

Acolo unde autorităţile au finanţat programe de alfabetizare, Martorii lui Iehova au fost bucuroşi să coopereze cu acestea. În multe zone însă, Martorii au trebuit să redacteze şi să folosească propriile lor manuale de învăţământ. Prin intermediul acestor cursuri ţinute de Martorii lui Iehova, zeci de mii de persoane, incluzând mii de femei şi persoane în vârstă, au fost ajutate să devină ştiutoare de carte. Ca urmare a modului în care erau concepute cursurile, aceste persoane nu numai că au învăţat să scrie şi să citească, dar, în acelaşi timp, au ajuns să cunoască şi adevărurile fundamentale din Cuvântul Sfânt al lui Dumnezeu. Aceasta i-a ajutat să se califice pentru a participa la lucrarea de facere de discipoli pe care a poruncit-o Isus. De fapt, dorinţa de a efectua această lucrare în mod eficient i-a îndemnat pe mulţi să depună eforturi sincere pentru a învăţa să citească.

În Dahomey (azi Benin), o ţară din vestul Africii, când un Martor recent botezat a fost respins de un locatar deoarece nu ştia să citească, Martorul s-a hotărât să depăşească această problemă. Pe lângă faptul că a asistat la cursurile de alfabetizare, el a exersat personal în mod sârguincios. După şase săptămâni, l-a vizitat pe acelaşi locatar; acesta a fost atât de uimit să-l audă citind din Cuvântul lui Dumnezeu pe acest bărbat care cu atât de puţin timp în urmă era analfabet, încât a manifestat interes inclusiv pentru ceea ce îi preda Martorul. Unii dintre cei care au fost instruiţi în cadrul acestor cursuri de alfabetizare au devenit, cu timpul, chiar supraveghetori itineranţi, având sarcina să instruiască mai multe congregaţii. Aşa au stat lucrurile în cazul lui Ezekiel Ovbiagele din Nigeria.

Instruire prin prezentarea de filme şi diapozitive

Pentru a-i ajuta pe cei ce manifestau interes faţă de Biblie să aprecieze amploarea organizaţiei vizibile a lui Iehova, în 1945 a fost prezentat un film. Acest film, cu titlul The New World Society in Action (Societatea Lumii Noi în Acţiune), a contribuit şi la înlăturarea unor prejudecăţi pe care le aveau oamenii împotriva Martorilor.

În Zambia de azi, pentru proiecţia filmului era nevoie adeseori de un generator portabil. O bucată de pânză albă întinsă între doi pomi servea drept ecran. În provincia Barotse, filmul a fost vizionat de şeful suprem împreună cu familia sa regală, iar după aceea, el şi-a exprimat dorinţa ca acesta să fie prezentat şi publicului. Rezultatul a fost că, în seara următoare, filmul a fost vizionat de 2 500 de persoane. Pe parcursul unei perioade de 17 ani, asistenţa  totală la vizionarea acestui film în Zambia a fost de peste un milion. Cei prezenţi au fost încântaţi de ceea ce au văzut. Din Tanganyika (azi aparţinând Tanzaniei), situată în apropiere, s-a raportat că, după proiecţia filmului, din toate părţile se auzeau strigătele mulţimii care spunea: „Ndaka, ndaka“ (Mulţumim, mulţumim).

După filmul The New World Society in Action au urmat altele: The Happiness of the New World Society (Fericirea Societăţii Lumii Noi), Proclaiming “Everlasting Good News” Around the World (Proclamarea „Veştii bune veşnice“ în jurul lumii), God Cannot Lie (Dumnezeu nu poate să mintă) şi Heritage (Moştenire). Au fost prezentate, de asemenea, diapozitive însoţite de comentarii, care arătau valoarea practică a Bibliei în timpurile noastre, rădăcinile păgâne ale doctrinelor şi practicilor creştinătăţii şi semnificaţia situaţiei mondiale în lumina profeţiilor biblice, precum şi diapozitive despre Martorii lui Iehova ca organizaţie, prezentând o vizită la sediul lor mondial, unele congrese impresionante ţinute în ţări în care, altădată, activitatea lor fusese interzisă şi o trecere în revistă a istoriei lor din timpurile moderne. Toate acestea i-au ajutat pe oameni să înţeleagă că Dumnezeu are într-adevăr un popor pe pământ şi că Biblia este Cuvântul Său inspirat.

Identificarea adevăratelor „oi“

În anumite ţări, unele persoane declarau că sunt Martori ai lui Iehova sau foloseau numele de Watch Tower pur şi simplu pe baza faptului că posedau câteva publicaţii ale Societăţii Watch Tower. Dar îşi schimbaseră ei convingerile şi modul de viaţă pentru a se conforma normelor Bibliei? Când se dădeau unele instrucţiuni necesare, se dovedeau ei a fi cu adevărat persoane asemănătoare oilor care ascultă glasul Stăpânului, Isus Cristos? — Ioan 10:4, 5.

În 1954, la Filiala Societăţii Watch Tower din Africa de Sud s-a primit o scrisoare surprinzătoare din partea unui grup de africani din Baía dos Tigres, o colonie penitenciară din sudul Angolei. Autorul scrisorii, João Mancoca, spunea: „Grupul de Martori ai lui Iehova din Angola numără 1 000 de membri. Liderul lor este Simão Gonçalves Toco“. Cine era Toco? Erau membrii grupului acestuia cu adevărat Martori ai lui Iehova?

S-au luat măsuri ca John Cooke, un misionar care vorbea portugheza, să meargă în Angola. După o lungă convorbire cu un responsabil al  coloniei, fratele Cooke a obţinut permisiunea de a-l vizita pe Mancoca. Fratele Cooke a aflat că, în anii ’40, pe când Toco era membru al unei misiuni baptiste din Congo belgian (azi Zair), el a intrat în posesia unor publicaţii Watch Tower şi le-a împărtăşit colaboratorilor săi ceea ce învăţase. Dar tot atunci, membrii grupului său au fost influenţaţi de unele persoane care practicau spiritismul şi, cu timpul, Toco a încetat cu desăvârşire să mai folosească publicaţiile Watch Tower şi Biblia. Dimpotrivă, el se adresa pentru îndrumare unor mediumuri spiritiste. După ce au fost repatriaţi de autorităţi în Angola, membrii grupului s-au dispersat în diverse zone ale ţării.

Mancoca fusese unul dintre membrii grupului lui Toco, dar încercase să-i convingă pe ceilalţi să nu mai practice spiritismul şi să respecte Biblia. Unora dintre membrii grupului nu le-a plăcut această propunere şi, folosind acuzaţii false, l-au denunţat pe Mancoca autorităţilor portugheze. Drept urmare, Mancoca şi cei care îi împărtăşeau ideile au fost deportaţi într-o colonie penitenciară. Aici, Mancoca a luat legătura cu Societatea Watch Tower şi a obţinut alte publicaţii biblice. El era un om umil, cu o gândire spirituală şi intens preocupat să colaboreze strâns cu organizaţia prin intermediul căreia aflase adevărul. După ce fratele Cooke a petrecut multe ore discutând despre adevărurile biblice cu membrii acestui grup, el nu a mai avut nici o îndoială că João Mancoca era cu adevărat una dintre oile Domnului. Chiar şi în cele mai grele situaţii, fratele Mancoca a dovedit acest lucru timp de mulţi ani, de atunci încoace.

Fratele Cooke a discutat şi cu Toco, precum şi cu unii membri din grupul lui. Dar aceştia, cu câteva excepţii, nu au demonstrat calităţi asemănătoare oilor care să-i identifice drept continuatori ai lui Cristos. Astfel, în acel moment, în Angola nu existau 1 000 de Martori ai lui Iehova, ci numai în jur de 25.

Între timp, în Congo belgian (azi Zair) a apărut o altă confuzie. Aici exista o mişcare politico-religioasă cunoscută sub numele de Kitawala, care se servea uneori de numele Societăţii Watch Tower. În locuinţele unor membri ai acestei mişcări au fost găsite publicaţii ale Martorilor lui Iehova, pe care le primeau prin poştă. Dar convingerile şi practicile mişcării Kitawala (printre care rasismul, subminarea autorităţilor în vederea provocării unei schimbări sociale sau politice şi practicarea unei imoralităţi sexuale crase în numele închinării) nu corespundeau absolut deloc cu cele ale Martorilor lui Iehova. Totuşi, unele rapoarte scrise căutau să stabilească o legătură între Kitawala şi Societatea Watch Tower a Martorilor lui Iehova.

Eforturile repetate ale Martorilor lui Iehova de a trimite supraveghetori competenţi în această ţară au fost respinse categoric de autorităţile belgiene. Grupările catolice şi protestante  erau fericite. Începând îndeosebi din 1949, în Congo belgian au fost luate măsuri represive pline de cruzime împotriva celor care se străduiau să studieze Biblia cu ajutorul publicaţiilor Watch Tower. Dar rezultatul a fost cel exprimat de un Martor fidel al lui Iehova: „Suntem ca un sac cu porumb african. Oriunde ne vor duce, Cuvântul va cădea bob cu bob, până în momentul când va veni ploaia, iar ei ne vor vedea răsărind pretutindeni“. Şi aşa se face că, în pofida dificultăţilor, din 1949 până în 1960, numărul celor care dădeau raport de activitate ca Martori ai lui Iehova a crescut de la 48 la 1 528.

Treptat, autorităţile au ajuns să înţeleagă că Martorii lui Iehova se deosebeau foarte mult de Kitawala. Când Martorilor li s-a acordat o oarecare libertate de a se întruni, funcţionarii guvernamentali au remarcat adeseori buna lor conduită şi respectul lor pentru ordine. Când au avut loc manifestaţii violente ce reclamau independenţa politică, oamenii au ştiut că Martorii lui Iehova nu erau implicaţi. În 1961, Ernest Heuse jr, un Martor originar din Belgia şi supraveghetor calificat, a reuşit, în sfârşit, să intre în ţară. Cu eforturi mari şi sârguincioase, fraţii au putut fi ajutaţi în mod treptat să-şi armonizeze cât mai bine cu Cuvântul lui Dumnezeu atât congregaţiile, cât şi viaţa lor personală. Au fost multe lucruri de învăţat şi a fost nevoie de multă răbdare.

Crezând că-şi va consolida poziţia, mişcarea Kitawala din unele regiuni a trimis liste lungi cu numele unora dintre membrii ei care doreau să fie recunoscuţi ca Martori ai lui Iehova. Cu înţelepciune, fratele Heuse a trimis în acele regiuni fraţi calificaţi care să constate despre ce fel de persoane era vorba. În loc să accepte să se ocupe de grupuri mari, fraţii au condus studii biblice individuale.

Cu timpul, adevăratele oi, adică cei care într-adevăr îl considerau pe Isus Cristos Păstorul lor, au ieşit la iveală. Şi au fost mulţi oameni de acest gen. La rândul lor, aceştia îi învăţau pe alţii. De-a lungul anilor, mulţi misionari ai Societăţii Watch Tower au venit din alte ţări să colaboreze cu ei pentru a-i ajuta să dobândească o cunoştinţă mai exactă din Cuvântul lui Dumnezeu şi pentru a le oferi instruirea necesară. În 1975, în Zair erau 17 477 de Martori ai lui Iehova, organizaţi în 526 de congregaţii, care predicau în mod activ şi le predau altora învăţăturile din Cuvântul lui Dumnezeu.

Puterea fetişurilor este anihilată

La vest de Nigeria se află Beninul (în trecut Dahomey), ţară a cărei populaţie este formată din 60 de grupuri etnice care vorbesc aproximativ 50 de  limbi şi dialecte. La fel ca în cea mai mare parte a Africii, în această ţară religia tradiţională este animismul, asociat cultului strămoşilor. Acest mediu religios menţine viaţa oamenilor într-un nor de superstiţie şi teamă. Multe persoane care se declară a fi creştine practică şi animismul.

Începând din ultima parte a anilor ’20 până în anii ’40, Martorii lui Iehova din Nigeria au răspândit în Dahomey numeroase seminţe ale adevărului biblic prin intermediul unor vizite ocazionale, în timpul cărora au distribuit publicaţii biblice. Multe dintre aceste seminţe nu au avut nevoie decât să fie puţin udate pentru a produce roade. Această îngrijire a fost acordată în 1948, când Nouru Akintoundé, un Martor originar din Dahomey, care locuia în Nigeria, s-a întors în ţara lui pentru a efectua serviciul de pionier. În patru luni, 300 de persoane au îmbrăţişat rapid adevărul şi au participat cu acest frate în ministerul de teren. Această reacţie a depăşit toate aşteptările rezonabile.

Această activitate nu a întârziat să stârnească agitaţie, nu numai în rândurile clericilor creştinătăţii, ci şi printre animişti. Când secretara mănăstirii fetişiste de la Porto-Novo a manifestat interes pentru adevăr, marele fetişist a proclamat că secretara va muri peste şapte zile. Dar fosta secretară a declarat fără teamă: „Dacă fetişul l-a făcut pe Iehova, voi muri; dar dacă Iehova este Dumnezeul suprem, atunci el va învinge fetişul“ (compară cu Deuteronomul 4:35; Ioan 17:3). Pentru ca prezicerea lui să se împlinească, în noaptea zilei a şasea, marele fetişist a făcut tot felul de farmece şi apoi a declarat că această fostă secretară a murit. În ziua următoare însă, mare a fost consternarea în rândurile închinătorilor fetişişti, când femeia a venit la piaţa din Cotonou, vie şi nevătămată. Apoi, un frate a închiriat o maşină şi a plimbat-o prin Porto-Novo, astfel încât toţi să poată vedea cu ochii lor că femeia era în viaţă. După acest eveniment, mulţi alţi fetişişti au luat poziţie fermă de partea adevărului. — Compară cu Ieremia 10:5.

Nu peste mult timp, ca urmare a presiunilor religioase intense, publicaţiile Watch Tower au fost interzise în Dahomey. Dar, ascultând de Iehova Dumnezeu, Martorii au continuat să predice, adeseori folosind numai Biblia. Uneori ei se duceau de la uşă la uşă ca „negustori“, cu tot felul de produse. Acolo unde conversaţia se desfăşura bine, ei atrăgeau atenţia asupra Bibliei şi chiar puteau să scoată o preţioasă publicaţie biblică dintr-un buzunar larg, aflat în interiorul hainei.

Când poliţia le crea mari dificultăţi în oraşe, predicau în zonele rurale (compară cu Matei 10:23). Iar când erau aruncaţi în închisoare, predicau şi acolo. În 1955, Martorii aflaţi în închisoarea din Abomey au găsit cel puţin 18 persoane interesate printre deţinuţii şi membrii personalului închisorii.

La numai un deceniu după ce pionierul originar din Dahomey s-a întors în ţara sa natală pentru a predica, participau în minister 1 426 de persoane, şi aceasta în pofida faptului că lucrarea lor era interzisă de autorităţi!

 Mai mulţi lucrători la seceriş

Era evident că, pe tot teritoriul Africii, existau multe persoane însetate după adevăr. Secerişul era mare, dar lucrătorii erau puţini. De aceea, fraţii s-au simţit încurajaţi văzând modul în care Stăpânul secerişului, Iehova Dumnezeu, a răspuns la rugăciunile lor de a trimite mai mulţi lucrători care să-i ajute la secerişul spiritual. — Mat. 9:37, 38.

În anii ’30, în Kenya, pionierii itineranţi distribuiseră multe publicaţii, dar s-a lucrat puţin în ce priveşte cultivarea interesului manifestat. Dar, în 1949, Mary Whittington, mamă a trei copilaşi, a emigrat din Marea Britanie pentru a locui la Nairobi împreună cu soţul ei, care lucra aici. Sora Whittington era botezată abia de un an, dar avea spirit de pionier. Deşi nu cunoştea nici un Martor din Kenya, ea a început să-i ajute pe locuitorii acestui teritoriu vast să înveţe adevărul. În pofida obstacolelor, ea nu a dat înapoi. Şi alţi Martori — din Africa de Sud, Australia, Canada, Marea Britanie, Statele Unite, Suedia şi Zambia — au făcut demersuri să se mute aici pentru a le împărtăşi altora speranţa Regatului.

În plus, a fost trimis şi un cuplu de misionari pentru a ajuta la seceriş. La început, ca să poată rămâne în ţară, bărbaţii au fost obligaţi să presteze o muncă laică, astfel încât timpul pe care-l aveau la dispoziţie pentru minister era limitat. Dar soţiile lor erau libere să activeze în serviciul de pionier. Cu timpul, au venit în Kenya peste o sută de misionari, absolvenţi ai Şcolii Galaad. Când s-a apropiat momentul obţinerii independenţei ţării şi al sfârşitului segregaţiei impuse de guvernul colonial britanic, Martorii din Europa au studiat limba swahili şi şi-au extins imediat activitatea pentru a ajunge la populaţia indigenă. Numărul Martorilor din această parte a teritoriului mondial a crescut cu rapiditate.

În 1972, şi Botswana a primit ajutor: Martori din Africa de Sud, Kenya şi Marea Britanie s-au mutat în marile oraşe din această ţară pentru a participa la secerişul spiritual. După trei ani au sosit şi misionari instruiţi la Galaad. O mare parte a populaţiei este împrăştiată însă în zonele rurale. Pentru a ajunge la aceste persoane, Martorii din Africa de Sud au traversat regiunea de deşert cunoscută sub numele de Kalahari. În aceste ţinuturi izolate, ei le-au depus mărturie bătrânilor satului, învăţătorilor şi, adeseori, unor grupuri de 10 sau 20 de ascultători atenţi. Un bătrân le-a spus: „Aţi făcut tot acest drum ca să ne vorbiţi despre aceste lucruri? Este amabil, chiar foarte amabil din partea dumneavoastră“.

 În anii ’20, „Brown Biblie“ ţinuse o serie de discursuri impresionante în Liberia, dar opoziţia din această ţară a fost considerabilă. De fapt, secerişul spiritual nu a înregistrat aici nici un progres până la sosirea misionarilor instruiţi la Şcoala Galaad. Harry Behannan, sosit în 1946, a fost primul. În anii care au urmat i s-au alăturat mulţi alţii. Încetul cu încetul, li s-au alăturat în lucrare şi Martori din Liberia, iar în 1975 erau peste o mie de lăudători ai lui Iehova.

„Brown Biblie“ efectuase o predicare şi mai amplă în Nigeria. Această naţiune era divizată în numeroase regate, oraşe-state şi sisteme sociale, locuitorii săi vorbind peste 250 de limbi şi dialecte. Religia era un factor suplimentar ce cauza dezbinare. Cu puţin tact, dar cu puternice argumente scripturale, primii Martori i-au demascat pe clerici şi învăţăturile lor false. În timpul celui de-al doilea război mondial, când publicaţiile Martorilor au fost interzise, fraţii au predicat folosind numai Biblia. Persoanele care iubeau adevărul au reacţionat cu apreciere. Ei au părăsit bisericile, au abandonat poligamia şi au renunţat la talismanurile lor, pe care bisericile le toleraseră. În 1950, numărul Martorilor lui Iehova care participau la proclamarea mesajului Regatului în Nigeria era de 8 370. În 1970 erau de zece ori mai mulţi.

În Rhodezia de Sud (azi Zimbabwe), pentru a le oferi ajutor spiritual persoanelor interesate, au trebuit depăşite obstacole permanente din partea autorităţilor. Pe la mijlocul anilor ’20 au început să se depună eforturi de obţinere a recunoaşterii legale. În 1932, pionierilor din Africa de Sud li s-a ordonat să părăsească ţara şi li s-a spus în mod categoric că nu puteau face recurs la această decizie. Cu toate acestea, fraţii au făcut recurs. În instanţă, ei au trebuit să se apere referitor la acuzaţia că publicaţiile Watch Tower instigau la răzvrătire. La începutul anilor ’40, fraţii au fost aruncaţi în închisoare pentru că distribuiau publicaţii care explicau Biblia. Numai după anul 1966, Martorii lui Iehova din Zimbabwe au fost recunoscuţi legal, în mod deplin, ca organizaţie religioasă. Timp de peste 40 de ani, secerişul spiritual se efectuase în condiţii extrem de dificile, totuşi, în această perioadă, curajoşii lucrători ajutaseră peste 11 000 de persoane să devină slujitori ai lui Iehova Dumnezeu.

Ei depun mărturie în faţa unor guvernatori şi regi

Isus a ştiut că discipolii săi se vor confrunta cu opoziţii în ministerul lor. El le-a spus că vor fi duşi în faţa „tribunalelor locale“ şi chiar în faţa „guvernatorilor şi regilor“ şi că aceasta avea să fie o „mărturie pentru ei şi pentru naţiuni“ (Mat. 10:17, 18, NW). Martorii lui Iehova au trecut exact prin aceste experienţe prezise de Isus şi, în armonie cu ceea ce a spus el, ei s-au străduit să profite de aceste ocazii pentru a depune mărturie.

Unii funcţionari au permis fricii să-i reţină de la faptul de a le face bine continuatorilor lui Cristos (Ioan 12:42, 43). Llewelyn Phillips a constatat acest lucru în 1948, când a avut o discuţie în particular cu un anumit număr de oficialităţi din Congo belgian, în speranţa că va uşura situaţia Martorilor din această ţară, care erau persecutaţi. El le-a explicat acestora care sunt convingerile  şi activităţile Martorilor lui Iehova. Dar în timpul conversaţiei, guvernatorul general a întrebat cu un aer gânditor: „Şi dacă vă ajut, ce se va întâmpla cu mine?“ El ştia că Biserica Romano-Catolică exercita o mare influenţă în ţară.

Însă, şeful suprem al naţiunii swazi, regele Sobhuza II, nu era prea preocupat de părerile clericilor. El discutase adeseori cu Martorii lui Iehova, poseda multe dintre publicaţiile lor şi avea o atitudine favorabilă faţă de ei. În fiecare an, în „Vinerea sfântă“, el îi invita pe clericii africani la kraal-ul (satul) său regal. El îi lăsa să vorbească, dar chema şi un Martor al lui Iehova pentru a se exprima. În 1956, Martorul a vorbit despre doctrina nemuririi sufletului şi despre titlurile onorifice ale conducătorilor religioşi. Când a terminat, şeful suprem i-a întrebat pe clerici: „Ideile Martorilor lui Iehova, afirmate aici, sunt adevărate sau false? Dacă sunt false, dovediţi“. Ei nu le-au putut respinge. Cu o ocazie, şeful suprem chiar a izbucnit în hohote de râs, văzând figura consternată a conducătorilor religioşi în timp ce-l ascultau pe un Martor.

Adeseori, poliţiştii erau cei delegaţi să le ceară Martorilor să-şi justifice activităţile. Martorii din congregaţia din Tanger (Maroc) se deplasau cu regularitate la Ceuta, un port maritim marocan, aflat însă sub control spaniol. Odată, în 1967, Martorii respectivi au fost opriţi de poliţie şi interogaţi timp de două ore, timp în care ei au depus o excelentă mărturie. La un moment dat, doi inspectori de poliţie au întrebat dacă Martorii cred în „Fecioara Maria“. Când ei au răspuns că, potrivit relatărilor din Evanghelii, după ce fecioara Maria l-a născut pe Isus, ea a avut şi alţi copii şi că aceştia erau surori şi fraţi uterini ai lui Isus, ofiţerii au rămas vizibil surprinşi şi au spus că un astfel de lucru nu putea fi nicidecum consemnat în Biblie. Când Martorii le-au indicat pasajul din Ioan 7:3–5, unul dintre ofiţeri s-a uitat îndelung la text, fără să spună nici un cuvânt; atunci celălalt a spus: „Dă-mi mie Biblia aceea. Voi explica eu textul!“ Dar primul ofiţer a răspuns: „Nu te obosi. Acest text este cât se poate de clar“. Au fost puse multe alte întrebări la care s-au dat răspunsuri într-o atmosferă relaxată. După acest incident, autorităţile au intervenit foarte rar când Martorii au predicat în zona aceea.

Unii bărbaţi proeminenţi din guvern au ajuns să-i cunoască bine pe Martorii lui Iehova şi ministerul lor. Unii dintre ei au recunoscut faptul că lucrarea efectuată de Martori este cu adevărat utilă pentru populaţie. Spre sfârşitul  anului 1959, când se făceau pregătiri pentru declararea independenţei Nigeriei, guvernatorul general, dr. Nnamdi Azikiwe, a cerut ca William Brown să fie prezent în calitate de reprezentant al Martorilor lui Iehova. El a declarat în faţa Consiliului său de Miniştri: „Dacă toate cultele religioase ar fi ca Martorii lui Iehova, nu ar exista nici omoruri, nici jafuri, nici delincvenţă, nici deţinuţi, nici bombe atomice. Uşile ar fi descuiate şi ziua, şi noaptea“.

Într-adevăr, în Africa a fost efectuat un seceriş spiritual de mare amploare. În 1975 existau 312 754 de Martori care predicau vestea bună în 44 de ţări de pe continentul african. În nouă dintre aceste ţări nu erau decât aproximativ 50 de Martori care luaseră poziţie de partea adevărului biblic şi participau la lucrarea de evanghelizare. Dar Martorii consideră viaţa fiecărui om ca fiind preţioasă. În 19 dintre aceste ţări, cei care luau parte la ministerul din casă în casă în calitate de Martori ai lui Iehova se numărau cu miile. Unele ţări au raportat creşteri extraordinare. În Angola, de exemplu, din 1970 până în 1975, numărul Martorilor a crescut de la 355 la 3 055. În 1975, în Nigeria erau 112 164 de Martori ai lui Iehova. Aceştia nu erau doar nişte persoane cărora le plăcea să citească publicaţiile Watch Tower sau care asistau, poate, ocazional la întrunirile de la Sala Regatului. Toţi aceştia erau proclamatori activi ai Regatului lui Dumnezeu.

Orientul produce lăudători ai lui Iehova

Ca şi în alte zone, activitatea Martorilor lui Iehova din Filipine s-a extins cu rapiditate după cel de-al doilea război mondial. După eliberarea sa din închisoare la 13 martie 1945, Joseph Dos Santos a luat legătura imediat cu Biroul Societăţii Watch Tower din New York. El dorea să obţină toate materialele de studiu şi instrucţiunile referitoare la organizare, de care fraţii din Filipine fuseseră lipsiţi în timpul războiului. Apoi, el a vizitat personal congregaţiile pentru a le unifica şi a le întări. În acelaşi an s-a organizat un congres naţional  la Lingayen (provincia Pangasinan) cu ocazia căruia s-au dat îndrumări referitoare la modul în care persoanele însetate după adevăr puteau primi instruire prin intermediul studiilor biblice la domiciliu. În anii care au urmat s-au depus eforturi unite pentru a traduce şi publica mai multă literatură în limbile locale: tagalog, ilokană şi cebuano. S-au pus bazele unei extinderi, iar aceasta nu a întârziat să aibă loc.

După aproximativ un deceniu de la terminarea războiului, numărul Martorilor lui Iehova din Filipine a crescut de la 2 000 la peste 24 000. Iar în următorii 20 de ani, în această ţară existau mai bine de 78 000 de lăudători ai lui Iehova.

Una dintre primele ţări din Orient în care au fost trimişi misionari instruiţi la Şcoala Galaad a fost China. Harold King şi Stanley Jones au sosit în Shanghai în 1947; Lew Ti Himm, în 1949. Cei trei pionieri germani care începuseră lucrarea aici în 1939 au venit să-i întâmpine. Populaţia acestei ţări era în majoritate budistă şi nu reacţiona cu promptitudine la o discuţie pe baza Bibliei. În interiorul locuinţelor lor aveau sanctuare şi altare. Deasupra uşilor  aveau atârnate oglinzi, prin intermediul cărora încercau să îndepărteze spiritele rele. Plăcuţe roşii, purtând inscripţii cu urări de ‘noroc’ şi tablouri înfricoşătoare ale unor dumnezei budişti decorau intrarea în locuinţe. Dar pe atunci, China era scena unor mari schimbări. Sub guvernarea comunistă, toată populaţia era obligată să studieze ‘gândirea lui Mao Tse Tung’. După ce îşi încheiau ziua de muncă, oamenii trebuiau să asiste la şedinţe lungi, la care li se vorbea despre comunism. În mijlocul tuturor acestor stări de lucruri, fraţii noştri au continuat să predice în mod activ vestea bună a Regatului lui Dumnezeu.

Mulţi dintre cei care erau dornici să studieze cu Martorii lui Iehova avuseseră ocazia să audă despre Biblie prin intermediul bisericilor creştinătăţii. Aşa au stat lucrurile cu Nancy Yuen, o femeie casnică ce lucra pentru biserică şi care a manifestat recunoştinţă pentru ceea ce i-au arătat Martorii din Biblie. Nu peste mult timp, ea participa în mod zelos în lucrarea din casă în casă şi conducea ea însăşi studii biblice. Alte persoane cărora fraţii le predicau aparţineau mediului tipic chinez şi budist şi nu avuseseră până atunci nici o cunoştinţă despre Biblie. În 1956 s-a ajuns la un număr record de 57 de vestitori. Însă, în acelaşi an, Nancy Yuen a fost arestată de şase ori pentru lucrarea de predicare şi, în cele din urmă, a fost aruncată în închisoare. Alţii au fost fie arestaţi, fie constrânşi să părăsească ţara. La 14 octombrie 1958 au fost arestaţi Stanley Jones şi Harold King. Ei au rămas în detenţie timp de doi ani, înainte de a fi duşi în faţa instanţei. În această perioadă, au fost supuşi în permanenţă la interogatorii. În anul 1960, când, în sfârşit, au fost judecaţi, ei au fost condamnaţi la ani grei de închisoare. Astfel, în octombrie 1958, activitatea publică a Martorilor lui Iehova din China a fost întreruptă cu brutalitate. Dar predicarea nu a încetat niciodată în mod complet. Chiar şi în închisori şi în lagăre de muncă, ei au găsit modalităţi de a depune mărturie. Oare, în viitor, urma să se lucreze mai mult în această ţară imensă? Răspunsul îl vom cunoaşte la momentul potrivit.

Între timp, ce se petrecea în Japonia? Înainte de cel de-al doilea război mondial, aici predicaseră doar aproximativ o sută de Martori ai lui Iehova. Pe parcursul războiului, când s-au confruntat cu măsuri represive brutale, mulţi dintre ei au făcut compromis. Deşi câţiva şi-au păstrat integritatea, predicarea publică organizată s-a întrerupt. Însă proclamarea Regatului lui Iehova a luat un nou avânt în această parte a lumii odată cu sosirea la Tokio, în ianuarie 1949, a lui Don Haslett, un misionar instruit la Galaad. După două luni a reuşit să ajungă aici şi soţia sa, Mabel. Japonia era un teritoriu în care multe persoane erau însetate după adevăr. Împăratul renunţase la pretinsa lui divinitate. Şintoismul, budismul, catolicismul şi kyodan-ul (constituit din diverse grupări protestante japoneze), toate îşi pierduseră prestigiul în faţa  populaţiei în urma înfrângerii suferite de Japonia, deoarece susţinuseră eforturile de război ale acesteia.

Spre sfârşitul anului 1949, în Japonia activau 13 misionari, absolvenţi ai Şcolii Galaad. Au urmat mulţi alţii — peste 160 în total. Ei dispuneau de foarte puţine publicaţii în japoneză. Unii misionari veniţi din Hawai, unde vorbiseră japoneza arhaică, au trebuit să înveţe limba modernă. Ceilalţi au învăţat câteva noţiuni de bază, dar a fost necesar să recurgă foarte des la dicţionarul japonez-englez până când s-au familiarizat mai bine cu noua lor limbă. Nu peste mult timp, familiile Ishii şi Miura, care nu renunţaseră la credinţa lor pe parcursul anilor de război, au luat legătura cu organizaţia şi au reînceput activitatea în ministerul public.

Au fost deschise pe rând cămine de misionari la Kobe, Nagoya, Osaka, Yokohama, Kyoto şi Sendai. Din 1949 până în 1957, principala preocupare a constituit-o efectuarea lucrării Regatului în marile oraşe de pe insula principală a Japoniei. Apoi, predicatorii au început să se deplaseze şi în alte oraşe. Teritoriul era vast. Era evident că, pentru a fi depusă o mărturie temeinică în toată Japonia, trebuia să existe un mare număr de pionieri. Când s-a accentuat această necesitate, s-au oferit mulţi voluntari, iar eforturile unite ale acestor miniştri sârguincioşi au fost recompensate printr-o reacţie minunată! După primul deceniu de activitate s-a ajuns la 1 390 de lăudători ai lui Iehova. Prin 1975 erau 33 480 de lăudători zeloşi ai lui Iehova care răspândeau adevărul în toată Japonia. Iar ritmul lucrării de strângere era tot mai accelerat.

În 1949, an în care Don Haslett a sosit în Japonia, lucrarea Regatului a luat un mare avânt şi în Republica Coreea. Această ţară se aflase sub dominaţie japoneză în timpul războiului mondial, iar Martorii fuseseră persecutaţi cu cruzime. După război, un mic grup a continuat să se întrunească pentru a studia, dar membrii acestuia nu au avut nici o legătură cu organizaţia internaţională a Martorilor lui Iehova până în 1948, când Choi Young-won a citit un articol despre Martorii lui Iehova în revista Armatei americane Stars and Stripes. În anul următor, la Seul s-a format o congregaţie alcătuită din 12 membri. Puţin mai târziu, în acelaşi an, au sosit Don şi Earlene Steele, primii misionari absolvenţi ai Şcolii Galaad. După şapte luni au sosit alţi şase misionari.

Ei au avut rezultate excelente: o medie de 20 de studii biblice fiecare şi o asistenţă la întruniri de 336 de persoane. Apoi a izbucnit războiul din Coreea. Trecuseră doar trei luni de la sosirea ultimului grup de misionari, când toţi au fost expulzaţi în Japonia. A fost nevoie de mai bine de un an, până când Don Steele a reuşit să se întoarcă la Seul şi de încă un an, până când Earlene i s-a putut alătura. În tot acest timp, fraţii din Coreea au rămas fermi şi zeloşi în lucrarea de  predicare, în pofida faptului că locuinţele lor fuseseră distruse şi mulţi dintre ei se refugiaseră. Dar îndată ce războiul a luat sfârşit, s-a acordat atenţie furnizării unui număr şi mai mare de publicaţii în limba coreeană. Atât congresele, cât şi numărul din ce în ce mai mare de misionari sosiţi aici au impulsionat lucrarea. În 1975, în Republica Coreea erau 32 693 de Martori ai lui Iehova — aproape tot atât de mulţi câţi erau în Japonia — şi existau perspective pentru o creştere excelentă, deoarece se înregistrau peste 32 000 de studii biblice la domiciliu.

Care era situaţia în Europa?

Sfârşitul celui de-al doilea război mondial nu le-a adus Martorilor lui Iehova de aici libertate deplină pentru a-şi îndeplini fără împotriviri lucrarea de instruire biblică. În unele ţări, autorităţile îi respectau datorită poziţiei lor ferme în timpul războiului. Dar în alte părţi, din cauza puternicelor tendinţe spre naţionalism şi a animozităţii religioase, ei au fost în continuare persecutaţi.

Printre Martorii din Belgia se aflau unii care veniseră din Germania pentru a le predica vestea bună altora. Din cauză că nu susţinuseră regimul nazist, Gestapoul îi hărţuise ca pe nişte fiare. Acum însă, autorităţile belgiene îi acuzau chiar pe unii dintre aceşti Martori că ar fi fost nazişti, aruncându-i în închisoare sau expulzându-i. În pofida tuturor acestor lucruri, în primii cinci ani care au urmat după război, numărul Martorilor care participau la ministerul de teren aproape că s-a triplat.

Cine s-a aflat în spatele multora dintre aceste persecuţii? Biserica Romano-Catolică. Oriunde a avut puterea s-o facă, ea nu a încetat să ducă un război care viza înlăturarea Martorilor lui Iehova.

Ştiind că multe persoane din Occident se temeau de comunism, în 1948, clerul catolic din oraşul irlandez Cork a stârnit opoziţia împotriva Martorilor lui Iehova, numindu-i în mod constant „diavoli comunişti“. Ca urmare a acestui fapt, pe când Fred Metcalfe se afla în ministerul de teren, s-a trezit faţă în faţă cu o mulţime care l-a lovit cu pumnii şi cu picioarele şi i-a împrăştiat publicaţiile biblice pe stradă. Din fericire, chiar atunci trecea pe acolo un poliţist care a dispersat mulţimea. Cu toate acestea, Martorii au perseverat. Nu toţi irlandezii erau de acord cu violenţa. Mai târziu, chiar unii dintre cei care recurseseră la ea au regretat acest lucru. Majoritatea catolicilor din Irlanda nu văzuseră niciodată o Biblie. Dar, cu răbdare iubitoare, unii  dintre ei au fost ajutaţi să intre în posesia adevărului care-i eliberează pe oameni. — Ioan 8:32.

Deşi, în 1946, Martorii din Italia erau doar aproximativ o sută la număr, după trei ani dispuneau de 64 de congregaţii — mici, dar foarte active. Clericii erau îngrijoraţi. Incapabili să combată adevărurile biblice predicate de Martorii lui Iehova, clericii catolici au căutat să se debaraseze de ei exercitând presiuni asupra autorităţilor guvernamentale. Astfel, în 1949, misionarii Martori ai lui Iehova au primit ordin să părăsească ţara.

Clericii romano-catolici au căutat de repetate ori să întrerupă sau să împiedice desfăşurarea unor adunări ale Martorilor din Italia. În 1948, la Sulmona, ei au trimis nişte persoane răuvoitoare pentru a încerca să întrerupă o adunare. În 1950, la Milano, ei au exercitat presiuni asupra şefului poliţiei pentru a anula un contract care fusese încheiat de Martori cu Teatro dell’Arte. Şi din nou, în 1951, au determinat poliţia să anuleze autorizaţia care le fusese acordată Martorilor pentru a ţine o adunare la Cerignola. Dar în 1957, când poliţia a interzis ţinerea unui congres al Martorilor la Milano, presa italiană a obiectat şi s-au ridicat câteva întrebări în parlament. În numărul din 30 iulie 1957 al săptămânalului Il Mondo, publicat la Roma, se afirma fără ezitare că acţiunea fusese întreprinsă pentru a-l „satisface pe arhiepiscop“, Giovanni Battista Montini, care a devenit mai târziu Papa Paul VI. Era bine cunoscut faptul că Biserica Catolică interzisese de sute de ani circulaţia Bibliei în limbile vorbite de masele largi. Dar Martorii lui Iehova au perseverat în a le oferi catolicilor sinceri posibilitatea de  a înţelege singuri ceea ce spune Biblia. Contrastul între Biblie şi dogmele bisericeşti era evident. În pofida eforturilor aprige depuse de Biserica Catolică pentru a împiedica acest lucru, mii de persoane au părăsit biserica, iar în 1975, în Italia erau 51 248 de Martori ai lui Iehova. Toţi aceştia erau evanghelizatori activi, iar numărul lor se înmulţea rapid.

În Spania, altă ţară catolică, atunci când activitatea organizată a Martorilor lui Iehova a fost reluată în mod progresiv după anul 1946, nu a constituit o surpriză faptul că şi clericii de aici au exercitat presiuni asupra autorităţilor laice pentru a încerca să-i oprească. Întrunirile desfăşurate de Martorii lui Iehova în cadrul congregaţiilor au fost întrerupte. Misionarii au fost constrânşi să părăsească ţara. Martorii erau arestaţi pentru simplul fapt că posedau Biblia sau publicaţii biblice. Adeseori ei erau reţinuţi trei zile în nişte închisori murdare, apoi erau eliberaţi, pentru ca iarăşi să fie arestaţi, interogaţi şi aruncaţi în închisoare. Mulţi au fost condamnaţi la o lună închisoare sau chiar mai mult. Preoţii au îndemnat autorităţile laice să-i ţină sub urmărire pe cei care studiau Biblia cu Martorii lui Iehova. Chiar şi după emiterea Legii Libertăţii Religioase în 1967, schimbările au avut loc în mod lent. Totuşi, în 1970, când Martorii lui Iehova din Spania au obţinut în cele din urmă recunoaşterea legală, ei numărau deja peste 11 000. Iar cinci ani mai târziu erau peste 30 000, fiecare dintre aceştia fiind un evanghelizator activ.

Dar care era situaţia în Portugalia? Şi aici misionarii au primit ordin să părăsească ţara. La îndemnul clericilor catolici, poliţia percheziţiona locuinţele Martorilor lui Iehova, le confisca publicaţiile şi le întrerupea întrunirile. În ianuarie 1963, comandantul Poliţiei şi Securităţii Publice din Caldas da Rainha chiar a emis un ordin scris care le interzicea acestora ‘să-şi desfăşoare activităţile de citire a Bibliei’. Dar Martorii din Portugalia nu au renunţat la serviciul lor pentru Dumnezeu. În momentul obţinerii recunoaşterii lor legale, în 1974, erau peste 13 000.

În alte regiuni ale Europei, autorităţile laice au pus piedici în calea lucrării de predicare a veştii bune, calificând distribuirea de publicaţii biblice drept o activitate comercială, susceptibilă a fi supusă legilor referitoare la comerţ. În diverse cantoane din Elveţia, ordonanţele de reglementare a comerţului ambulant au fost aplicate şi la distribuirea de publicaţii, pe care Martorii lui Iehova o efectuau pe bază de donaţii benevole. În timp ce îşi efectuau activitatea, Martorii au fost adeseori arestaţi şi trimişi în faţa instanţei.  Totuşi, la aceste procese, unele tribunale, printre care, în 1953, Tribunalul Suprem din cantonul Vaud, au decis că activitatea Martorilor lui Iehova nu putea fi considerată comerţ ambulant. În acest timp, în Danemarca, s-au depus eforturi pentru limitarea orelor în decursul cărora Martorii puteau oferi literatură, restrângând activitatea acestora în conformitate cu orarul stabilit de lege pentru activitatea comercială. Şi în acest caz a trebuit să se recurgă la tribunale. În pofida obstacolelor, Martorii lui Iehova au continuat să proclame Regatul lui Dumnezeu drept singura speranţă pentru omenire.

O altă problemă care le-a creat dificultăţi Martorilor lui Iehova din Europa, ca şi celor din alte părţi ale globului, a fost neutralitatea creştină. Întrucât conştiinţa lor creştină nu le permitea să se implice în conflictele lumii, nu a existat ţară în care ei să nu fi fost condamnaţi la închisoare (Is. 2:2–4). Din acest motiv, mulţi tineri au fost împiedicaţi să mai participe cu regularitate la ministerul din casă în casă. Dar a existat şi un rezultat pozitiv, întrucât li s-a depus o mărturie intensă unor avocaţi, judecători, ofiţeri din cadrul armatei şi gardieni de închisoare. Chiar şi în închisoare, Martorii au găsit unele modalităţi de a predica. Deşi în unele închisori erau trataţi cu asprime, Martorii deţinuţi în închisoarea Santa Catalina din Cádiz (Spania) puteau folosi o parte din timpul lor pentru a depune mărturie prin corespondenţă. Şi în Suedia s-a făcut o mare publicitate modului în care justiţia a tratat unele cazuri referitoare la neutralitatea Martorilor lui Iehova. Astfel, oamenii au ajuns să cunoască în diverse moduri că Iehova are Martori pe pământ şi că aceştia sunt ferm ataşaţi de principiile biblice.

Dar a existat şi un alt factor care a făcut ca Martorii să fie bine cunoscuţi şi care a avut totodată un efect puternic şi stimulator asupra lucrării lor de evanghelizare.

Congresele au contribuit la depunerea mărturiei

În 1955, când Martorii lui Iehova au ţinut un congres internaţional la Paris (Franţa), telejurnalele televizate au informat întreaga ţară în legătură cu ceea ce s-a petrecut aici. În 1969, în apropiere de Paris s-a ţinut un alt congres şi a fost evident că ministerul Martorilor lui Iehova fusese productiv. Cu această ocazie s-au botezat 3 619 persoane, adică aproximativ 10 la sută din numărul celor prezenţi. Referitor la acest fapt, iată ce se spunea în cunoscutul cotidian parizian France-Soir, din 6 august 1969: „Ceea ce-i nelinişteşte pe  clericii altor religii nu sunt mijloacele de distribuire spectaculoasă a publicaţiilor folosite de Martorii lui Iehova, ci, mai degrabă, faptul că ei fac adepţi. Fiecare Martor al lui Iehova are obligaţia să depună mărturie sau să-şi proclame credinţa din casă în casă, folosind Biblia“.

În vara aceluiaşi an, 1969, pe parcursul unei perioade de trei săptămâni, alte patru mari congrese internaţionale s-au ţinut în Europa, la Londra, Copenhaga, Roma şi Nürnberg. La congresul de la Nürnberg au fost prezente 150 645 de persoane din 78 de ţări. Pentru transportul delegaţilor la acest congres, pe lângă avioane şi vapoare au fost necesare aproximativ 20 000 de automobile, 250 de autobuze şi 40 de trenuri speciale.

Congresele nu numai că i-au fortificat şi i-au echipat pe Martorii lui Iehova pentru ministerul lor, dar le-au oferit totodată oamenilor posibilitatea să vadă cu ochii lor ce fel de persoane sunt Martorii lui Iehova. În 1965, când a fost programat un congres internaţional la Dublin (Irlanda), religia a exercitat presiuni intense pentru a obliga anularea pregătirilor ce fuseseră întreprinse. Însă congresul s-a ţinut, iar mulţi locuitori din Dublin le-au oferit cazare delegaţilor. Care a fost rezultatul? „Nu ni s-a spus adevărul despre voi“, a remarcat după congres una dintre localnice. „Preoţii ne-au minţit, dar acum, fiindcă vă cunoaştem, vom fi întotdeauna fericiţi să vă primim.“

 Când oamenii vorbesc o altă limbă

În ultimele decenii, Martorii lui Iehova din Europa s-au confruntat cu o problemă deosebită: comunicarea cu resortisanţii. Mase largi de oameni s-au mutat dintr-o ţară în alta, în căutarea unor locuri de muncă. Unele oraşe europene au devenit sediul unor importante instituţii internaţionale, posedând un personal care nu vorbeşte în totalitate limba ţării.

Desigur, în unele locuri există de multe secole teritorii multilingve. În India, de exemplu, există 14 limbi principale şi, probabil, 1 000 de limbi şi dialecte secundare. În Papua-Noua Guinee există peste 700 de limbi. Însă Martorii din Luxemburg au constatat, îndeosebi pe parcursul anilor ’60 şi ’70, că teritoriul lor ajunsese să includă o populaţie care provenea din peste 30 de naţiuni, iar mai târziu au sosit persoane aparţinând altor peste 70 de naţionalităţi. Suedia informează că, dintr-o ţară în care aproape toată populaţia vorbea o singură limbă, a ajuns să constituie o societate în care se vorbesc 100 de limbi distincte. Cum au procedat Martorii lui Iehova în această situaţie?

La început, ei s-au străduit pur şi simplu să afle care era limba vorbită de locatarul respectiv şi apoi au încercat să obţină unele publicaţii pe care acesta le putea citi. În Danemarca, s-au folosit înregistrări pe bandă de magnetofon pentru a le permite unor persoane sincere de origine turcă să audă mesajul în propria lor limbă. În Elveţia există un mare contingent de muncitori străini veniţi din Italia şi din Spania. O experienţă tipică în ce priveşte modul în care a început această activitate este cea a lui Rudolf Wiederkehr, care a încercat să-i ajute pe unii dintre aceştia. El a încercat să-i depună mărturie unui italian, dar nici unul dintre ei nu ştia bine limba celuilalt. Ce era de făcut? Fratele nostru i-a lăsat o revistă Turnul de veghere în limba italiană. În pofida barierei lingvistice, fratele Wiederkehr a revenit. S-a iniţiat un studiu biblic cu acest bărbat, cu soţia lui şi cu fiul lor în vârstă de 12 ani. Manualul de studiu al fratelui Wiederkehr era în limba germană, dar familiei respective îi adusese exemplare în italiană. Când fratelui îi lipseau cuvintele, recurgea la gesturi. Uneori, băiatul, care învăţa la şcoală limba germană, îi slujea ca translator. Întreaga familie a acceptat adevărul şi a început îndată să-l împărtăşească şi altora.

Însă literalmente milioane de lucrători din Grecia, Italia, Iugoslavia, Portugalia, Spania şi Turcia s-au mutat în Germania şi în alte ţări. Ajutorul spiritual le putea fi acordat într-un mod mai eficient în propria lor limbă. În scurt timp, unii dintre Martorii locali au început să înveţe limbile muncitorilor străini. În Germania, filiala chiar a organizat ţinerea unor cursuri de limbă turcă. Unii Martori din alte ţări, care cunoşteau o anumită limbă, au fost invitaţi să se mute în locuri în care era necesar în mod deosebit ajutorul lor.

Unii dintre muncitorii veniţi din străinătate nu întâlniseră niciodată Martori ai lui Iehova şi erau cu adevărat însetaţi după lucruri spirituale. Ei au apreciat foarte mult eforturile care s-au depus pentru a fi ajutaţi. S-a format un mare număr de congregaţii de limbi străine. Cu timpul, unii dintre aceşti  muncitori străini s-au întors în ţările lor natale pentru a îndeplini ministerul în zone în care, până atunci, nu fusese depusă o mărturie temeinică despre Regatul lui Dumnezeu.

Un seceriş îmbelşugat în pofida obstacolelor

Martorii lui Iehova folosesc aceleaşi metode de predicare pe întregul pământ. În America de Nord, ei desfăşoară de peste un secol o activitate intensă de evanghelizare. Nu este surprinzător deci că în această parte a lumii a existat un seceriş spiritual îmbelşugat. În 1975, în Statele Unite şi Canada erau 624 097 de Martori activi. Totuşi, aceasta nu înseamnă că în America de Nord predicarea s-a efectuat fără nici o opoziţie.

Cu toate că în 1945 guvernul canadian ridicase interdicţia care le fusese impusă Martorilor lui Iehova şi corporaţiilor lor legale, în provincia Quebec nu s-au făcut simţite imediat foloasele acestei decizii. În septembrie 1945, la Châteauguay şi Lachine, gloate de catolici i-au atacat pe Martorii lui Iehova. Unii dintre ei au fost arestaţi şi acuzaţi de sediţiune, deoarece publicaţiile pe care le distribuiau criticau Biserica Romano-Catolică. Alţii au fost aruncaţi după gratii, deoarece distribuiau publicaţii biblice care nu fuseseră aprobate de şeful poliţiei. În 1947, la tribunalele din Quebec au fost judecate 1 700 de cazuri în care erau implicaţi Martori.

În timp ce se depunea un efort special pentru a determina tribunalele să reanalizeze anumite cazuri care puteau constitui un precedent, Martorii au primit instrucţiuni să predice Evanghelia oral, folosind numai Biblia — dacă era posibil numai versiunea catolică Douay. Unii miniştri cu timp integral din alte părţi ale Canadei s-au oferit voluntar să înveţe limba franceză şi s-au mutat în Quebec pentru a lua parte la răspândirea închinării adevărate.

Mulţi catolici sinceri i-au invitat pe Martori în locuinţele lor şi le-au pus întrebări, deşi uneori spuneau: ‘Eu sunt romano-catolic şi niciodată nu-mi voi  schimba religia’. Dar, văzând cu ochii lor ce spune Biblia şi animaţi de iubirea de adevăr, precum şi de dorinţa de a-i plăcea lui Dumnezeu, zeci de mii dintre ei şi-au schimbat-o.

Şi în Statele Unite, Martorii lui Iehova au trebuit să-şi apere în faţa instanţei dreptul de a predica în public şi din casă în casă. Din 1937 până în 1953, un număr de 59 de asemenea procese în care erau implicaţi Martori au ajuns până la Curtea Supremă din Washington, D.C.

Se acordă atenţie unor teritorii nerepartizate

Obiectivul Martorilor lui Iehova nu este acela de a face pur şi simplu ceva în predicarea veştii bune, ci de a ajunge cu mesajul Regatului pe cât posibil la oricine. În acest scop, Corpul de Guvernare al Martorilor lui Iehova a încredinţat fiecărei filiale responsabilitatea pentru o anumită porţiune din teritoriul mondial. Când pe teritoriul unei filiale se formează congregaţii, fiecărei congregaţii i se încredinţează o porţiune din acel teritoriu în care să predice. Apoi, congregaţia subdivide zona încredinţată în secţiuni care pot fi repartizate, individual sau în grup, miniştrilor congregaţiei. Aceştia se străduiesc să ajungă cu regularitate la fiecare locatar. Dar ce se poate spune despre zonele care nu sunt încă repartizate congregaţiilor?

În 1951 s-a întocmit o listă a tuturor regiunilor din Statele Unite, pentru a se stabili care anume nu fusese încă vizitată cu regularitate de Martorii lui Iehova. Pe atunci, aproape 50 la sută din teritoriu nu era lucrat deloc sau era lucrat numai parţial. S-au luat măsuri ca Martorii să-şi efectueze ministerul în aceste zone pe parcursul lunilor de vară sau în alte perioade potrivite, cu obiectivul de a forma congregaţii. Când locatarii nu erau acasă, li se lăsa uneori un mesaj tipărit, precum şi o publicaţie biblică. Se conduceau studii biblice prin corespondenţă. Mai târziu, pentru a cultiva interesul manifestat, au fost trimişi pionieri speciali în aceste teritorii.

Această activitate nu s-a limitat la perioada anilor ’50. În întreaga lume, în ţările unde se depune mărturie în oraşele principale, dar în care există şi zone nerepartizate, se continuă depunerea unor eforturi susţinute pentru a ajunge la persoanele care nu au fost contactate cu regularitate. În anii ’70, în Alaska, aproape 20 la sută din populaţie locuia în sate îndepărtate. Mulţi dintre aceşti locuitori puteau fi găsiţi cel mai uşor în timpul iernii, când pescuitul aproape că încetează. Însă, în acest anotimp este foarte riscant să zbori cu avionul din cauza îngheţului şi a furtunilor de zăpadă. Totuşi, chiar şi eschimoşii, indienii şi aleutinii trebuiau să aibă posibilitatea de a învăţa despre măsurile luate în vederea vieţii veşnice sub conducerea Regatului lui Dumnezeu. Pentru a le predica acestora, pe parcursul unei perioade de doi ani, un grup de 11 Martori s-a folosit de mici avioane cu ajutorul cărora au ajuns în circa 200 de sate, risipite pe o suprafaţă de 844 000 de kilometri pătraţi. Toată această activitate a fost susţinută prin intermediul donaţiilor benevole furnizate de Martorii locali.

 În afara acestor expediţii de predicare, Martorii maturi au fost îndemnaţi să reflecteze la posibilitatea de a se muta în anumite zone din ţara lor în care nevoia de proclamatori ai Regatului era mai mare. Au răspuns mii de voluntari. Printre cei din Statele Unite care au făcut acest lucru s-au aflat Eugene şi Delia Shuster, care au plecat din Illinois în 1958 pentru a sluji în Hope (Arkansas). Ei au rămas aici mai bine de treizeci de ani pentru a găsi persoane interesate, pentru a le organiza într-o congregaţie şi pentru a le ajuta să progreseze spre maturitate creştină.

În 1957, încurajaţi de supraveghetorul lor de circumscripţie, Alexander Green şi soţia sa au plecat din Dayton (Ohio) pentru a sluji în Mississippi. La început ei au fost repartizaţi în Jackson, iar după doi ani, în Clarksdale. Cu timpul, fratele Green a slujit în alte cinci localităţi. În toate aceste oraşe existau mici congregaţii care aveau nevoie de ajutor. El îşi câştiga existenţa efectuând lucrări de întreţinere a curăţeniei, grădinărit, recondiţionare de mobilă, reparaţii auto etc. Principalele lui eforturi erau însă dedicate predicării veştii bune. El i-a ajutat pe Martorii locali să crească spiritualiceşte, a colaborat cu ei în efortul de a ajunge la persoanele din teritoriul lor, iar adeseori, înainte de a se muta în altă parte, i-a ajutat să-şi construiască o sală a Regatului.

În 1967, când Gerald Cain, din vestul Statelor Unite, a devenit Martor, el şi familia lui au resimţit în mod puternic caracterul urgent al lucrării de evanghelizare. Chiar înainte ca vreunul dintre ei să se boteze, au luat măsuri să slujească unde era nevoia mai mare. Timp de patru ani au colaborat cu congregaţia din Needles (California). Acesteia îi era repartizat un teritoriu care includea porţiuni din trei state situate în vestul Statelor Unite. Când, din motive de sănătate, au fost nevoiţi să plece, ei au ales din nou un loc în care era nevoie în mod deosebit de ajutor şi şi-au transformat o parte din locuinţă în sală a Regatului. Au urmat şi alte mutări, dar de fiecare dată au căutat să se stabilească în special acolo unde puteau oferi cel mai mare ajutor în lucrarea de mărturie.

Pe măsură ce numărul congregaţiilor a crescut, în unele zone s-a făcut simţită în mod acut nevoia de bătrâni calificaţi. Pentru satisfacerea acestei necesităţi, mii de bătrâni s-au oferit voluntar să se deplaseze cu regularitate (şi pe propria lor cheltuială) în congregaţii din afara zonei lor. Ei se deplasau de trei, patru, cinci sau de mai multe ori pe săptămână pentru a participa la întrunirile congregaţiei şi în ministerul de teren, precum şi pentru a păstori turma. Acest lucru s-a realizat nu numai în Statele Unite, ci şi în El Salvador, Japonia, Olanda, Spania şi în multe alte ţări. În unele cazuri, bătrânii chiar s-au mutat împreună cu familiile lor pentru a satisface această necesitate.

Care au fost rezultatele? Să examinăm exemplul unei ţări: Statele Unite. În 1951, când au fost anunţate pentru prima dată măsurile luate în vederea efectuării lucrării în teritoriile nerepartizate, existau aici aproximativ 3 000 de congregaţii, cu o medie de 45 de vestitori în fiecare congregaţie. În 1975, existau 7 117 congregaţii, iar numărul de Martori activi în cadrul fiecărei congregaţii s-a ridicat, în medie, la aproape 80.

 Mărturia depusă pentru numele şi Regatul lui Iehova, din 1945 până în 1975, a depăşit cu mult tot ce se realizase până atunci.

Numărul Martorilor din întreaga lume a crescut de la 156 299, câţi erau în 1945, la 2 179 256, în 1975. Fiecare dintre ei participa la predicarea publică a Regatului lui Dumnezeu.

În 1975, Martorii lui Iehova erau activi în 212 ţări (conform configuraţiei pe care o aveau graniţele naţionale la începutul anilor ’90). În Statele Unite şi Canada erau 624 097 de Martori care îşi îndeplineau ministerul. În Europa, în afara ţărilor din fosta Uniune Sovietică, erau alţi 614 826 de Martori. În Africa, 312 754 de Martori purtau mesajul adevărului biblic prin participarea lor la lucrare. În Mexic, America Centrală şi America de Sud slujeau 311 641 de Martori; în Asia, 161 598; în Australia şi în numeroasele insule din întreaga lume, 131 707.

Pe parcursul celor 30 de ani care s-au scurs până în 1975, Martorii lui Iehova au dedicat 4 635 265 939 de ore pentru lucrarea de predicare şi de instruire publică. De asemenea, ei le-au plasat persoanelor interesate 3 914 971 158 de cărţi, broşuri şi reviste, pentru a le ajuta să înţeleagă cum pot trage foloase din scopul iubitor al lui Iehova. În armonie cu porunca lui Isus de a face discipoli, ei au efectuat 1 788 147 329 de vizite ulterioare la persoanele interesate, iar în 1975 conduceau în medie 1 411 256 de studii biblice gratuite la domiciliu, atât cu persoane individuale, cât şi cu familii.

În 1975, predicarea veştii bune ajunsese în 225 de ţări. Deşi în 1945 vestea bună se predica deja în mai bine de 80 de ţări, încă nu existau congregaţii; însă în 1975 existau aici congregaţii înfloritoare de Martori zeloşi. Printre aceste ţări se aflau Republica Coreea, cu 470 de congregaţii, Spania, cu 513, Zair, cu 526, Japonia, cu 787 şi Italia, cu 1 031 de congregaţii.

Pe parcursul perioadei cuprinse între 1945 şi 1975, marea majoritate a celor care au devenit Martori ai lui Iehova nu se declarau a fi unşi cu spiritul lui Dumnezeu, cu perspectiva de a trăi în cer. În primăvara anului 1935, numărul celor ce se împărtăşeau din embleme la Cina Domnului constituia 93 la sută din numărul celor care luau parte la ministerul de teren. (Mai târziu, în acelaşi an, s-a înţeles că ‘marea mulţime’ din Apocalipsa 7:9 este alcătuită din persoane care vor trăi veşnic pe pământ.) În 1945, numărul Martorilor care nutreau speranţa de a trăi pe un pământ paradiziac ajunsese să reprezinte 86 la sută din totalul celor care luau parte la predicarea veştii bune. În 1975, cei care se declarau a fi unşi cu spirit reprezentau mai puţin de 0,5 la sută din numărul total al membrilor organizaţiei Martorilor lui Iehova. Cu toate că pe atunci erau răspândiţi în 115 ţări, aceşti creştini unşi au continuat să slujească în calitate de corp unificat, sub conducerea lui Isus Cristos.

[Text generic pe pagina 463]

„De când aţi venit voi, toată lumea vorbeşte despre Biblie“

[Text generic pe pagina 466]

„Ceea ce tocmai mi-aţi spus este ceea ce am citit în Biblie cu atât de mulţi ani în urmă“

[Text generic pe pagina 470]

Mii de fraţi s-au mutat în alte zone din propria lor ţară pentru a sluji acolo unde nevoia de Martori era mai mare

[Text generic pe pagina 472]

„O recompensă inestimabilă“

[Text generic pe pagina 475]

Martori cu experienţă au fost trimişi în ţări unde era mare nevoie de predicatori

[Text generic pe pagina 486]

Primii Martori din Nigeria i-au demascat pe clerici şi învăţăturile lor false folosind puternice argumente scripturale

[Text generic pe pagina 497]

Când îi lipseau cuvintele, recurgea la gesturi

[Text generic pe pagina 499]

Care era obiectivul? Să ajungă cu mesajul Regatului pe cât posibil la oricine

[Chenarul/Fotografia de la pagina 489]

S-au depus multe eforturi pentru a ajunge cu vestea bună a Regatului lui Iehova la locuitorii Chinei

Între 1891 şi 1900 au fost trimise din Chefoo mii de scrisori, tracte şi cărţi

În 1912, Charles Russell a vorbit la Shanghai şi a vizitat 15 oraşe şi sate

Între 1912 şi 1918, colportorii au distribuit multă literatură de-a lungul coastei chineze şi în interiorul ţării

Între 1930 şi 1931 au slujit aici colportori japonezi

Pe parcursul anilor ’30 s-au transmis programe la radio în limba chineză, din Shanghai, Beijing şi Tientsin; drept urmare, din multe părţi ale Chinei au sosit scrisori prin care erau solicitate publicaţii

Pe parcursul anilor ’30 şi ’40, pionieri din Australia şi Europa au depus mărturie în Shanghai, Beijing, Tientsin, Tsingtao, Pei-tai-ho, Chefoo, Weihaiwei, Canton, Swatow, Amoy, Foochow, Hankow şi Nanking. Alţii au venit pe Drumul Birmaniei şi au depus mărturie în Pao-shan, Chungking şi Ch’eng-tu. Unii pionieri locali au slujit în Shensi şi Ningpo

[Legenda fotografiei]

Misionari instruiţi la Şcoala Galaad, ca Stanley Jones (stânga) şi Harold King (dreapta), au slujit aici din 1947 până în 1958, alături de familiile unor Martori zeloşi de pe plan local

[Harta]

CHINA

[Harta/Fotografiile de la pagina 462]

„Sibia“ a servit drept casă plutitoare pentru misionari în Indiile Occidentale

G. Maki

S. Carter

R. Parkin

A. Worsley

[Harta]

(Pentru modul în care textul apare în pagină, vezi publicaţia)

BAHAMAS

INSULELE DE SUB VÂNT

INSULELE VIRGINE AMERICANE

INSULELE VIRGINE BRITANICE

INSULELE VÂNTULUI

[Harta de la pagina 477]

(Pentru modul în care textul apare în pagină, vezi publicaţia)

În Africa, apele dătătoare de viaţă ale adevărului s-au revărsat dincolo de frontierele naţionale, răspândindu-se în multe direcţii

EGIPT

SENEGAL

KENYA

AFRICA DE SUD

GHANA

KENYA

MALAWI

NIGERIA

SIERRA LEONE

ZAMBIA

[Legenda fotografiilor de la pagina 464]

Edward Michalec (stânga) şi Harold Morris (dreapta), misionari în Bolivia, au predicat mai întâi aici, în La Paz

[Legenda fotografiei de la pagina 465]

Ambarcaţiunea „El Refugio“, construită de Martorii din Perú, a fost folosită pentru a le duce mesajul Regatului locuitorilor de pe malurile râurilor din bazinul superior al Amazonului

[Legenda fotografiei de la pagina 467]

Cursurile de alfabetizare conduse de Martori din Mexic le-au deschis posibilitatea la zeci de mii de persoane să citească Cuvântul lui Dumnezeu

[Legenda fotografiei de la pagina 468]

Fratele Knorr (în prim plan, la dreapta) s-a întâlnit cu Martorii în cadrul unor mici adunări ţinute la ferme şi în munţii din Argentina pe timpul când nu au avut libertatea de a ţine adunări în mod deschis

[Legenda fotografiei de la pagina 469]

Printre miile de Martori care s-au mutat în alte ţări pentru a sluji acolo unde era nevoia mai mare s-au aflat şi familii, cum ar fi cea a lui Harold şi Anne Zimmerman cu cei patru copilaşi ai lor (Columbia)

[Legenda fotografiei de la pagina 471]

Drept răspuns la un apel care solicita voluntari, Tom şi Rowena Kitto s-au mutat pe insula Papua pentru a preda adevărul biblic

[Legenda fotografiei de la pagina 471]

John şi Ellen Hubler, urmaţi de alţi 31 de Martori, s-au mutat în Noua Caledonie. Înainte de a fi obligaţi să plece, aici era ferm întemeiată o congregaţie

[Legenda fotografiei de la pagina 473]

În tinereţe, Fuaiupolu Pele, din Insulele Samoa Occidentale, s-a confruntat cu intense presiuni din partea familiei şi a comunităţii sociale, atunci când a decis să devină Martor al lui Iehova

[Legenda fotografiei de la pagina 474]

După ce Shem Irofa’alu şi colaboratorii săi din Insulele Solomon s-au convins că ceea ce le predau Martorii lui Iehova era realmente adevărul, ei au transformat bisericile din 28 de sate de pe insulă în săli ale Regatului

[Legenda fotografiilor de la pagina 476]

La începutul anilor ’50, pentru a putea predica în Etiopia, Martorilor li s-a pretins să înfiinţeze o misiune şi să predea cursuri şcolare

[Legenda fotografiei de la pagina 478]

Când Gabriel Paterson (în fotografie) a fost ameninţat cu deportarea, o înaltă oficialitate l-a asigurat cu următoarele cuvinte: ‘Adevărul seamănă cu apele unui torent; îndiguieşte-l, şi el se va revărsa peste diguri’

[Legenda fotografiilor de la pagina 479]

În 1970, la un congres ţinut în Nigeria au fost botezaţi 3 775 de noi Martori; au fost luate măsuri pentru a se asigura că fiecare întrunea cu adevărat cerinţele

[Legenda fotografiilor de la pagina 481]

Filmele prezentate (în Africa şi în întreaga lume) i-au ajutat pe cei ce le-au vizionat să-şi formeze o idee despre amploarea organizaţiei vizibile a lui Iehova

[Legenda fotografiei de la pagina 482]

João Mancoca (în fotografie, împreună cu soţia sa, Mary) i-a slujit în mod loial lui Iehova timp de decenii, în condiţii foarte dificile

[Legenda fotografiei de la pagina 483]

În 1961, Ernest Heuse jr împreună cu familia sa au reuşit să intre în Zair (ţară numită pe atunci Congo) pentru a le acorda instruire spirituală celor care doreau cu adevărat să-i slujească lui Iehova

[Legenda fotografiei de la pagina 485]

Cu toate că era botezată abia de un an şi nu cunoştea alţi Martori în Kenya, Mary Whittington a început să-i ajute pe alţii să înveţe adevărul

[Legenda fotografiei de la pagina 487]

Mary Nisbet (în prim plan, în mijloc) între fiii ei Robert şi George, care au efectuat serviciul de pionier în Africa orientală în anii ’30, şi fiul său William cu soţia sa Muriel (în spate), care au slujit în Africa orientală din 1956 până în 1973

[Legenda fotografiilor de la pagina 488]

La un congres ţinut în 1945 în Filipine s-a acordat instruire în legătură cu modul de a preda prin intermediul studiilor biblice la domiciliu

[Legenda fotografiilor de la pagina 490]

Don şi Mabel Haslett, primii misionari sosiţi în Japonia după război, depun mărturie stradală

[Legenda fotografiei de la pagina 491]

Lloyd Barry (dreapta) a slujit timp de 25 de ani în Japonia, la început ca misionar, iar apoi ca supraveghetor de filială

[Legenda fotografiei de la pagina 491]

Don şi Earlene Steele, cei dintâi dintre numeroşii misionari care au slujit în Republica Coreea

[Legenda fotografiei de la pagina 492]

În anii trecuţi, în Irlanda, Fred Metcalfe era hărţuit uneori de gloate când încerca să predice din Biblie; dar, mai târziu, când şi-au făcut timp să asculte, mii de persoane au devenit Martori ai lui Iehova

[Legenda fotografiei de la pagina 493]

În pofida opoziţiei manifestate de clerici, mii de persoane din Italia s-au adunat la congresele ţinute de Martori (Roma, 1969)

[Legenda fotografiei de la pagina 494]

În Portugalia, în perioada interdicţiei, întrunirile congregaţiei se ţineau adeseori la ţară, sub formă de picnic, ca aici

[Legenda fotografiilor de la pagina 495]

Martorii aflaţi în închisoarea din Cádiz (Spania) au continuat să predice prin corespondenţă

[Legenda fotografiilor de la pagina 496]

Marile congrese i-au oferit publicului posibilitatea să vadă şi să audă personal ce fel de oameni sunt Martorii

Paris, Franţa (1955)

Nürnberg, Germania (1955)

[Legenda fotografiilor de la pagina 498]

În Luxemburg, pentru a le duce vestea bună tuturor, Martorii lui Iehova au trebuit să folosească publicaţii în limbile vorbite de oameni din o sută de naţiuni