Capitolul 31

Aleşi şi conduşi de Dumnezeu

„ESTE foarte logic să nu existe decât o singură religie adevărată. Lucrul acesta este în conformitate cu faptul că adevăratul Dumnezeu este un Dumnezeu «nu al dezordinii, ci al păcii» (1 Corinteni 14:33, NW). De altfel, conform Bibliei, nu există decât «o singură credinţă» (Efeseni 4:5). Cine sunt deci adevăraţii închinători ai lui Dumnezeu în zilele noastre? Noi răspundem fără ezitare: Martorii lui Iehova“, declară cartea Tu poţi trăi pentru totdeauna în paradis pe pământ *.

„Cum puteţi fi atât de siguri că deţineţi religia adevărată?“, întreabă poate unii. „Nu aveţi dovezi supranaturale, de pildă daruri miraculoase. Şi nu a trebuit oare să vă rectificaţi de-a lungul anilor punctele de vedere şi învăţăturile? Cum puteţi fi deci atât de siguri că sunteţi conduşi de Dumnezeu?“

Pentru a răspunde la aceste întrebări este util să examinăm mai întâi în ce mod şi-a ales şi şi-a condus Iehova poporul în antichitate.

Alegerea făcută de Dumnezeu în timpurile biblice

În secolul al XVI-lea î.e.n., Iehova i-a adunat pe israeliţi la muntele Sinai şi i-a invitat să devină poporul său ales. Mai întâi însă, Iehova i-a informat cu privire la cerinţele precise pe care trebuiau să le satisfacă. El le-a spus: „Dacă veţi asculta glasul Meu . . .  , [atunci, NW] veţi fi ai Mei“ (Ex. 19:5). Prin intermediul lui Moise, Iehova şi-a expus în mod clar cerinţele, după care poporul a răspuns: „Vom face tot ce a zis DOMNUL“. Atunci Iehova a încheiat un legământ cu Israel şi i-a dat Legea sa. — Ex. 24:3–8, 12.

Aleşi de Dumnezeu — ce privilegiu extraordinar! Dar acest privilegiu comporta responsabilitatea de a asculta cu stricteţe de Legea lui Dumnezeu. Dacă nu făceau acest lucru, israeliţii aveau să fie respinşi ca naţiune. Pentru a le insufla o teamă sănătoasă, care să-i îndemne să i se supună, Iehova a dat semne supranaturale spectaculoase: „au fost tunete şi fulgere“ şi „tot muntele se cutremura cu putere“ (Ex. 19:9, 16–18; 20:18, 20). În următorii aproximativ 1 500 de ani, israeliţii s-au aflat într-o poziţie unică: ei erau poporul ales al lui Dumnezeu.

Însă în secolul I e.n., situaţia s-a schimbat radical. Israelul şi-a pierdut poziţia sa privilegiată, fiind abandonat de Iehova din cauză că l-a respins pe  Fiul Său (Mat. 21:43; 23:37, 38; Fap. 4:24–28). Iehova a adus atunci în existenţă congregaţia creştină timpurie, fundată pe Cristos. La Penticosta din 33 e.n., Iehova a turnat spiritul său sfânt peste discipolii lui Isus aflaţi în Ierusalim, făcând din ei „o seminţie aleasă, . . . un neam sfânt, un popor . . . ca să fie al Lui“ (1 Pet. 2:9; Fap. 2:1–4; Ef. 2:19, 20). Ei au devenit cei „aleşi ai lui Dumnezeu“. — Col. 3:12.

Apartenenţa la această naţiune aleasă era condiţionată. Iehova a stabilit nişte cerinţe morale şi spirituale stricte care trebuiau satisfăcute (Gal. 5:19–24). Cei ce se conformau acestor cerinţe aveau şansa să fie aleşi de el. Însă, odată aleşi de Dumnezeu, era vital ca ei să continue să asculte de legile sale. Numai cei ‘care ascultau de El [ca stăpânitor, NW]’ aveau să continue să primească spiritul său sfânt (Fap. 5:32). Cei care nu ascultau de el riscau să fie excluşi din congregaţie şi să-şi piardă moştenirea în Regatul lui Dumnezeu. — 1 Cor. 5:11–13; 6:9, 10.

Dar cum aveau să ştie alţii cu certitudine că Dumnezeu alesese acea congregaţie creştină timpurie pentru a fi „congregaţia lui Dumnezeu“, în locul Israelului (Fap. 20:28, NW)? Alegerea lui Dumnezeu a fost evidentă. După moartea lui Isus, Dumnezeu le-a acordat daruri miraculoase membrilor congregaţiei creştine timpurii pentru a arăta că ei erau acum aleşii săi. — Evr. 2:3, 4.

Semnele supranaturale, sau miracolele, au fost oare întotdeauna necesare pentru a-i identifica pe cei aleşi şi conduşi de Dumnezeu în timpurile biblice? Categoric, nu. Lucrările miraculoase nu au fost un fenomen obişnuit de-a lungul istoriei biblice. Majoritatea oamenilor care au trăit în timpurile biblice nu au văzut niciodată un miracol. Cea mai mare parte a miracolelor consemnate în Biblie au avut loc în zilele lui Moise şi Iosua (secolele al XVI-lea şi al XV-lea î.e.n.), ale lui Ilie şi Elisei (secolele al X-lea şi al IX-lea î.e.n.), precum şi ale lui Isus şi ale apostolilor săi (secolul I e.n.). Alte persoane fidele alese de Dumnezeu pentru scopuri precise, de exemplu Avraam şi David, au observat manifestări ale puterii lui Dumnezeu sau au trăit o experienţă directă în acest sens, dar nu există nici o dovadă că ei personal au înfăptuit miracole (Gen. 18:14; 19:27–29; 21:1–3; compară cu 2 Samuel 6:21; Neemia 9:7). În ce priveşte darurile miraculoase din secolul I e.n., Biblia a prezis că „se vor sfârşi“ (1 Cor. 13:8). Şi acest lucru s-a întâmplat odată cu încetarea din viaţă a ultimului dintre cei 12 apostoli şi a acelora care primiseră darurile miraculoase prin intermediul lor. — Compară cu Faptele 8:14–20.

Alegerea lui Dumnezeu astăzi

După secolul I, prezisa apostazie a luat amploare fără nici un impediment (Fap. 20:29, 30; 2 Tes. 2:7–12). Timp de multe secole, lampa adevăratului creştinism a emis o lumină foarte slabă (compară cu Matei 5:14–16). Însă, într-o ilustrare, Isus a explicat că la „sfârşitul veacului“ avea să se facă o distincţie clară între „grâu“ (creştinii adevăraţi) şi „neghină“ (creştinii falşi).  Grâul, sau „aleşii Lui“, aveau să fie adunaţi în singura congregaţie creştină adevărată, la fel ca în secolul I (Mat. 13:24–30, 36–43; 24:31). De asemenea, Isus a vorbit despre membrii unşi ai acestei congregaţii numindu-i „sclavul fidel şi prevăzător“ şi a arătat că, în timpul sfârşitului, ei aveau să distribuie hrană spirituală (Mat. 24:3, 45–47, NW). Acestui sclav fidel avea să i se alăture „o mare mulţime“ de închinători adevăraţi din toate naţiunile. — Apoc. 7:9, 10; compară cu Mica 4:1–4.

Cum aveau să fie identificaţi închinătorii adevăraţi din timpul sfârşitului? Urmau ei să aibă întotdeauna dreptate, avea să fie judecata lor infailibilă? Apostolii lui Isus au avut nevoie de corectare (Luca 22:24–27; Gal. 2:11–14). Asemenea apostolilor, adevăraţii discipoli ai lui Cristos din zilele noastre trebuie să fie umili, dispuşi să accepte disciplinarea şi, când este necesar, să facă schimbări, pentru ca modul lor de gândire să fie în permanenţă într-o armonie deplină cu cel al lui Dumnezeu. — 1 Pet. 5:5, 6.

În 1914, când lumea a intrat în ultimele ei zile, care grup s-a dovedit a fi singura organizaţie creştină adevărată? Creştinătatea abunda în biserici care pretindeau că-l reprezintă pe Cristos. Dar întrebarea este: Care dintre ele, dacă era cumva vreuna, întrunea cerinţele scripturale?

Adevărata congregaţie creştină trebuia să fie o organizaţie care consideră Biblia drept autoritatea ei supremă, nu una care citează câteva versete disparate, respingând restul pentru că nu corespunde teologiei momentului (Ioan 17:17; 2 Tim. 3:16, 17). Ea trebuia să fie o organizaţie ai cărei membri — nu câţiva, ci toţi — într-adevăr nu fac parte din lume, conform exemplului lui Cristos. Cum puteau ei deci să se implice în politică, aşa cum au făcut de repetate ori bisericile creştinătăţii (Ioan 15:19; 17:16)? Adevărata organizaţie creştină trebuia să depună mărturie despre numele divin, Iehova, şi să efectueze lucrarea pe care a poruncit-o Isus: predicarea veştii bune a Regatului lui Dumnezeu. Asemenea congregaţiei din secolul I, nu doar câţiva, ci toţi membrii ei trebuiau să fie evanghelizatori devotaţi (Is. 43:10–12; Mat. 24:14; 28:19, 20; Col. 3:23). Adevăraţii închinători aveau să fie, de asemenea, cunoscuţi prin iubirea lor altruistă reciprocă, o iubire care depăşeşte barierele rasiale şi naţionale şi îi uneşte într-o fraternitate mondială. Această iubire trebuia să fie manifestată nu doar în unele cazuri izolate, ci într-un mod care avea să-i distingă cu adevărat ca organizaţie. — Ioan 13:34, 35.

Evident, în 1914, când a început timpul sfârşitului, nici una dintre bisericile creştinătăţii nu corespundea acestor norme biblice, stabilite pentru adevărata congregaţie creştină. Dar ce se poate spune despre Studenţii în Biblie, cum erau cunoscuţi pe atunci Martorii lui Iehova?

O căutare fructuoasă a adevărului

Ca tânăr, Charles Russell a ajuns la concluzia că Biblia fusese denaturată în mod grosolan de creştinătate. De asemenea, el era convins că sosise  timpul pentru înţelegerea Cuvântului lui Dumnezeu, iar cei care aveau să studieze cu sinceritate Biblia şi să o aplice în viaţa lor aveau să o înţeleagă.

O biografie a lui Russell, publicată la scurt timp după moartea sa, explica: „El nu a fost fondatorul unei noi religii şi niciodată nu a pretins lucrul acesta. El a reînsufleţit marile adevăruri predate de Isus şi de apostoli şi a îndreptat lumina secolului al XX-lea asupra lor. El nu a pretins că ar fi avut o revelaţie specială de la Dumnezeu, ci a susţinut că sosise timpul prevăzut de Dumnezeu pentru ca Biblia să fie înţeleasă şi că, fiind pe deplin consacrat Domnului şi serviciului Său, i s-a permis s-o înţeleagă. Deoarece s-a dedicat cultivării roadelor şi darurilor Spiritului Sfânt, în el s-a împlinit următoarea promisiune a Domnului: «Căci, dacă aveţi din belşug aceste lucruri în voi, ele nu vă vor lăsa să fiţi nici leneşi, nici neroditori în ce priveşte deplina cunoaştere a Domnului nostru Isus Hristos». — 2 Petru 1:5–8“. — Turnul de veghere din 1 decembrie 1916, p. 356, în engleză.

Cercetarea efectuată de Charles Russell şi de colaboratorii săi pentru înţelegerea Scripturilor a fost fructuoasă. Deoarece iubeau adevărul, ei erau convinşi că Biblia este Cuvântul inspirat al lui Dumnezeu (2 Tim. 3:16, 17). Ei au respins ideile evoluţioniste ale lui Darwin şi punctele de vedere distrugătoare de credinţă ale adepţilor înaltului criticism. Acceptând Scripturile drept autoritate supremă, ei au respins totodată ca fiind nescripturale învăţăturile Trinităţii, nemuririi sufletului şi chinului veşnic — doctrine care provin din religia păgână. Printre „marile adevăruri“ pe care le-au acceptat era faptul că Iehova este Creatorul tuturor lucrurilor, că Isus Cristos este Fiul lui Dumnezeu, care şi-a dat viaţa ca răscumpărare pentru alţii, şi că, la întoarcerea sa, Isus avea să fie prezent în mod invizibil ca fiinţă spirituală (Mat. 20:28; Ioan 3:16; 14:19; Apoc. 4:11). De asemenea, ei au înţeles în mod clar că omul este un suflet muritor. — Gen. 2:7; Ezec. 18:20.

Nu Studenţii în Biblie asociaţi cu Russell au descoperit toate aceste adevăruri; multe fuseseră înţelese mai înainte de oameni sinceri care se declarau creştini, unii dintre ei chiar luând poziţie când aceste convingeri nu erau larg acceptate. Dar se conformau aceşti oameni tuturor cerinţelor scripturale privind închinarea adevărată? De exemplu, erau ei cu adevărat separaţi de lume, cum a spus Isus că trebuiau să fie discipolii săi?

În afară de punctul lor de vedere cu privire la Biblie, în ce alte privinţe erau diferiţi primii Studenţi în Biblie asociaţi cu Russell? Cu siguranţă, în ce priveşte zelul cu care le împărtăşeau altora convingerile lor, punând un accent special asupra proclamării numelui lui Dumnezeu şi a Regatului său. Deşi erau relativ puţini la număr, ei au răspândit rapid vestea bună în zeci de ţări. Erau ei într-adevăr separaţi de lume, ca discipoli ai lui Cristos? În unele privinţe, da. Dar după primul război mondial ei au devenit din ce în ce mai conştienţi de responsabilitatea pe care o aveau în acest domeniu, până când aceasta a devenit o caracteristică remarcabilă a Martorilor lui Iehova.  Nu ar trebui trecut cu vederea faptul că, în timp ce alte grupări religioase aclamau Liga Naţiunilor şi, ulterior, Naţiunile Unite, Martorii lui Iehova proclamau Regatul lui Dumnezeu — nu vreo organizaţie de factură umană — drept singura speranţă a omenirii.

Dar nu au suferit modificări de-a lungul anilor unele convingeri ale Martorilor lui Iehova? Dacă ei erau cu adevărat aleşi şi conduşi de Dumnezeu şi dacă învăţăturile lor aveau ca autoritate Biblia, de ce au fost necesare astfel de schimbări?

Cum îşi conduce Iehova poporul?

Cei care formează în prezent unica organizaţie creştină adevărată nu au revelaţii din partea îngerilor, nici nu sunt inspiraţi de Dumnezeu. Dar ei au Sfintele Scripturi inspirate, care conţin revelaţii ale gândirii şi voinţei lui Dumnezeu. Atât ca organizaţie, cât şi ca indivizi, ei trebuie să accepte Biblia drept adevărul divin, să o studieze cu atenţie şi să-i permită să acţioneze asupra lor (1 Tes. 2:13). Dar cum ajung ei la înţelegerea corectă a Cuvântului lui Dumnezeu?

Biblia însăşi spune: „Interpretările sunt ale lui Dumnezeu“ (Gen. 40:8). Dacă, atunci când studiază Scripturile, un anumit pasaj este greu de înţeles, ei trebuie să facă cercetări pentru a găsi alte pasaje inspirate care revarsă lumină asupra acelui subiect. Astfel, ei lasă Biblia să se interpreteze singură şi, în acest fel, se străduiesc să înţeleagă ‘modelul’ adevărului expus în Cuvântul lui Dumnezeu (2 Tim. 1:13). Iehova îi conduce sau îi îndrumă spre această înţelegere prin intermediul spiritului său sfânt. Dar, pentru a beneficia de îndrumarea acestui spirit, ei trebuie să cultive roadele lui, nu să-l întristeze sau să acţioneze împotriva lui, şi să fie în permanenţă sensibili la imboldurile acestuia (Gal. 5:22, 23, 25; Ef. 4:30). În plus, aplicând cu zel ceea ce învaţă, ei continuă să-şi edifice credinţa, formându-şi astfel o bază pentru dobândirea unei înţelegeri din ce în ce mai clare a modului în care trebuie să îndeplinească voinţa lui Dumnezeu într-o lume din care nu fac parte. — Luca 17:5; Filip. 1:9, 10.

Iehova şi-a condus întotdeauna poporul spre o înţelegere mai clară a voinţei sale (Ps. 43:3). Modul în care i-a îndrumat el poate fi ilustrat astfel: Dacă o persoană a stat într-o cameră întunecoasă o perioadă lungă de timp, nu este cel mai bine ca ea să fie expusă luminii în mod treptat? Iehova şi-a expus poporul la lumina adevărului într-o manieră similară; el i-a luminat în mod progresiv (compară cu Ioan 16:12, 13). A fost aşa cum spune proverbul: „Dar cărarea celor drepţi este ca lumina strălucitoare, care merge mereu crescând până la miezul zilei“. — Prov. 4:18.

Modul în care a tratat Iehova cu slujitorii săi aleşi din timpurile biblice confirmă faptul că înţelegerea clară a voinţei şi a scopurilor sale vine adesea în mod treptat. Astfel, Avraam nu a înţeles în mod deplin cum avea să se  împlinească scopul lui Iehova privitor la „sămânţă“ (Gen. 12:1–3, 7; 15:2–4; compară cu Evrei 11:8). Daniel nu a înţeles care avea să fie rezultatul final al profeţiilor pe care le-a consemnat (Dan. 12:8, 9). Isus, când a fost pe pământ, a recunoscut că nu ştia ziua şi ora când avea să aibă loc sfârşitul actualului sistem de lucruri (Mat. 24:36). Apostolii nu au înţeles la început că Regatul lui Isus avea să fie ceresc, că nu avea să fie instituit în secolul I şi că din el puteau să facă parte chiar şi păgânii. — Luca 19:11; Fap. 1:6, 7; 10:9–16, 34, 35; 2 Tim. 4:18; Apoc. 5:9, 10.

Nu ar trebui să ne surprindă faptul că şi în epoca modernă Iehova şi-a condus adesea poporul ca organizaţie progresivă, luminându-l în mod treptat cu privire la adevărurile Bibliei. Nu adevărurile în sine se schimbă. Adevărul rămâne adevăr. Voinţa şi scopul lui Iehova, aşa cum sunt prezentate în Biblie, rămân neschimbate (Is. 46:10). Dar înţelegerea acestor adevăruri devine, în mod progresiv, tot mai clară ‘la timpul [potrivit, NW]’, timp fixat de Iehova (Mat. 24:45; compară cu Daniel 12:4, 9). Uneori, din cauza greşelilor umane sau a excesului de zel, poporul lui Iehova trebuie să-şi rectifice punctul de vedere.

De exemplu, în diverse momente din istoria modernă a Martorilor lui Iehova, zelul şi entuziasmul lor cu privire la justificarea suveranităţii lui Iehova i-a determinat să facă unele anticipări în ce priveşte data sfârşitului sistemului rău de lucruri al lui Satan (Ezec. 38:21–23). Totuşi, Iehova nu a dezvăluit dinainte momentul exact (Fap. 1:7). De aceea, poporul său a trebuit să-şi rectifice punctul de vedere în această privinţă.

Aceste rectificări nu indică o schimbare a scopului lui Dumnezeu. Ele nici nu sugerează că sfârşitul acestui sistem este în mod obligatoriu foarte departe. Dimpotrivă, împlinirea profeţiilor biblice referitoare la „sfârşitul veacului“ confirmă apropierea sfârşitului (Mat. 24:3). Dar faptul că Martorii lui Iehova au făcut uneori astfel de anticipări dovedeşte oare că nu sunt conduşi de Dumnezeu? Tot atât cât întrebarea discipolilor cu privire la iminenţa sosirii Regatului în zilele lor a dovedit că ei nu erau aleşi şi conduşi de Dumnezeu! — Fap. 1:6; compară cu Faptele 2:47; 6:7.

De ce sunt Martorii lui Iehova atât de siguri că deţin religia adevărată? Deoarece ei cred şi acceptă ceea ce spune Biblia referitor la semnele de identificare a închinătorilor adevăraţi. Istoria lor modernă, aşa cum s-a discutat în capitolele precedente ale acestei publicaţii, arată că, nu numai ca indivizi, ci şi ca organizaţie, ei întrunesc cerinţele, şi anume susţin cu loialitate că Biblia este Cuvântul sacru al lui Dumnezeu (Ioan 17:17); se păstrează complet separaţi de afacerile lumii (Iac. 1:27; 4:4); depun mărturie despre numele divin, Iehova, şi proclamă Regatul lui Dumnezeu drept singura speranţă a omenirii (Mat. 6:9; 24:14; Ioan 17:26); şi se iubesc sincer unii pe alţii. — Ioan 13:34, 35.

De ce este iubirea un remarcabil semn de identificare a închinătorilor adevăratului Dumnezeu? Ce fel de iubire îi identifică pe adevăraţii creştini?

[Notă de subsol]

[Text generic pe pagina 705]

Odată aleşi de Dumnezeu, era vital ca ei să continue să asculte de legile sale

[Text generic pe pagina 706]

Cum aveau să fie identificaţi închinătorii adevăraţi din timpul sfârşitului?

[Text generic pe pagina 707]

„El nu a pretins că ar fi avut o revelaţie specială de la Dumnezeu“

[Text generic pe pagina 708]

Ei lasă Biblia să se interpreteze singură

[Text generic pe pagina 709]

Iehova şi-a condus poporul ca organizaţie progresivă, luminându-l treptat cu privire la adevărurile Bibliei.