Capitolul 1

De ce trebuie Iehova să aibă martori?

MARTORII LUI IEHOVA sunt cunoscuţi pe plan mondial pentru perseverenţa cu care le vorbesc oamenilor de pretutindeni despre Iehova Dumnezeu şi despre Regatul său. Totodată, ei au reputaţia de persoane care ţin la convingerile lor în pofida oricărei opoziţii, chiar şi în faţa morţii.

„Principalele victime ale persecuţiei religioase din Statele Unite pe parcursul secolului al XX-lea au fost Martorii lui Iehova“, se spune în cartea The Court and the Constitution (Tribunalele şi Constituţia), de Archibald Cox (1987). „Martorii lui Iehova . . . au fost hărţuiţi şi persecutaţi de guverne în lumea întreagă“, afirmă Tony Hodges. „În Germania nazistă, ei au fost strânşi şi trimişi în lagăre de concentrare. În timpul celui de-al doilea război mondial, Societatea [Watch Tower] a fost pusă sub interdicţie în Australia şi în Canada. . . . În prezent [în anii ’70], Martorii lui Iehova sunt hărţuiţi în Africa.“ — Jehovah’s Witnesses in Africa (Martorii lui Iehova în Africa), ediţia 1985.

De ce această persecuţie? Care este obiectivul predicării? Şi-au primit într-adevăr Martorii lui Iehova misiunea de la Dumnezeu? De ce trebuie să aibă Iehova martori — şi încă martori umani imperfecţi? Răspunsurile la aceste întrebări au legătură cu unele controverse aflate în dezbatere în cadrul unui proces universal — categoric, cel mai important proces care a avut loc vreodată. Pentru a înţelege de ce Iehova are martori şi de ce aceşti martori sunt gata să suporte chiar şi cea mai aprigă opoziţie, trebuie să examinăm aceste controverse.

Suveranitatea lui Iehova este contestată

Aceste controverse vitale implică legitimitatea suveranităţii, sau a autorităţii supreme, a lui Iehova Dumnezeu. El este Suveranul universului în virtutea faptului că este Creator, Dumnezeu şi Atotputernic (Gen. 17:1; Ex. 6:3; Apoc. 4:11). Astfel, el stăpâneşte în mod legitim peste tot ce există în cer şi pe pământ (1 Cron. 29:12). Însă el îşi  exercită întotdeauna suveranitatea cu iubire (compară cu Ieremia 9:24). Ce cere el în schimb din partea creaturilor sale inteligente? El vrea ca ele să-l iubească şi să recunoască suveranitatea sa (Ps. 84:10). Totuşi, cu mii de ani în urmă, suveranitatea legitimă a lui Iehova a fost contestată. Cum şi de cine? Prima carte a Bibliei, Geneza, revarsă lumină asupra acestui subiect.

Ea relatează că Dumnezeu a creat prima pereche de oameni, Adam şi Eva, şi le-a dat drept locuinţă o grădină frumoasă. El le-a dat totodată această poruncă: „Poţi să mănânci după plăcere din orice pom din grădină; dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit“ (Gen. 2:16, 17). Ce era „pomul cunoştinţei binelui şi răului“ şi ce însemna faptul de a mânca din fructul lui?

Acesta era un pom propriu-zis, dar Dumnezeu l-a folosit într-un mod simbolic. Dat fiind faptul că Dumnezeu l-a numit „pomul cunoştinţei binelui şi răului“ şi a poruncit ca prima pereche umană să nu mănânce din el, acel pom simboliza în mod corespunzător dreptul lui Dumnezeu de a decide ce este „bine“ şi ce este „rău“ pentru oameni (ce-i place lui Dumnezeu şi ce-i displace). Prin urmare, prezenţa acestui pom îl punea la încercare pe om în ce priveşte respectul faţă de suveranitatea lui Dumnezeu. Din nefericire, prima pereche umană nu a ascultat de Dumnezeu şi a mâncat din fructul interzis. Ei au eşuat în această simplă, dar semnificativă testare a ascultării şi a recunoştinţei lor. — Gen. 3:1–6.

Acest act aparent neînsemnat a constituit o răzvrătire împotriva suveranităţii lui Iehova. În ce sens? Înţelegând modul în care suntem creaţi noi oamenii, putem discerne semnificaţia a ceea ce au făcut Adam şi Eva. Când a creat prima pereche de oameni, Iehova le-a dat un dar remarcabil — liberul arbitru. Pe lângă acest dar, Iehova i-a înzestrat cu facultăţi mintale, cum ar fi capacitatea de a percepe, de a raţiona şi de a judeca (Evr. 5:14). Ei nu erau asemenea unor roboţi lipsiţi de inteligenţă, nici asemenea unor animale care acţionează numai din instinct. Totuşi, libertatea lor era relativă, fiind subordonată legilor lui Dumnezeu (compară cu Ieremia 10:23, 24). Adam şi Eva au ales să mănânce din fructul interzis. Prin aceasta, ei şi-au folosit în mod greşit libertatea. Ce i-a determinat să procedeze astfel?

Biblia spune că o creatură spirituală a lui Dumnezeu adoptase în mod deliberat calea opoziţiei şi a rezistenţei faţă de Dumnezeu. Această creatură, care a ajuns să fie cunoscută mai târziu sub numele de Satan, a vorbit prin intermediul unui şarpe aflat în Eden şi a ademenit-o pe Eva, iar prin ea, pe Adam, să renunţe la supunerea faţă de suveranitatea lui Dumnezeu (Apoc. 12:9). Mâncând din pom, Adam şi Eva şi-au pus propria lor judecată mai presus de judecata lui Dumnezeu, demonstrând că doreau să decidă singuri ce este bine şi ce este rău. — Gen. 3:22.

Controversa astfel ridicată era următoarea: Are Iehova dreptul de a guverna omenirea şi îşi exercită el suveranitatea în interesul deplin al supuşilor săi?  Această controversă reieşea în mod clar din cuvintele pe care Şarpele i le-a adresat Evei: „Oare a zis Dumnezeu cu adevărat: «Să nu mâncaţi din toţi pomii din grădină»?“ El insinua că Dumnezeu îi priva în mod nedrept pe femeie şi pe soţul ei de ceva bun. — Gen. 3:1.

Răzvrătirea din Eden a ridicat şi o altă controversă: Pot oamenii să-i rămână fideli lui Dumnezeu când sunt în încercări? Această controversă secundă a ieşit clar în evidenţă douăzeci şi patru de secole mai târziu, în cazul fidelului Iov. Satan, ‘vocea’ care vorbise din spatele şarpelui, l-a sfidat în mod deschis pe Iehova, spunând: „Oare pentru nimic se teme Iov de Dumnezeu?“ Satan a lansat următoarea acuzaţie: „Nu  l-ai înconjurat Tu cu un gard de protecţie, pe el, casa lui şi tot ce este al lui? Ai binecuvântat lucrul mâinilor lui şi averile lui acoperă ţara“. Satan dădea astfel de înţeles că integritatea lui Iov avea drept motivaţie interesul egoist. El a adus încă o acuzaţie: „Piele pentru piele! Omul dă tot ce are pentru viaţa lui“. Întrucât, după cum remarcase Iehova, ‘nu era nimeni ca Iov pe pământ’, Satan pretindea în realitate că ar putea să-l îndepărteze de Dumnezeu pe orice slujitor al Său (Iov 1:8–11; 2:4). În felul acesta, au fost puse în mod indirect la îndoială integritatea tuturor slujitorilor lui Dumnezeu şi loialitatea lor faţă de suveranitatea Sa.

Odată apărute, controversele trebuiau soluţionate. Timpul care s-a scurs — aproape 6 000 de ani — şi eşecul lamentabil al guvernărilor umane demonstrează cu claritate că oamenii au nevoie de suveranitatea lui Dumnezeu. Dar o doresc ei? Există oameni care recunosc din inimă suveranitatea legitimă a lui Iehova? Da! Iehova are martorii săi! Dar înainte de a examina mărturia lor, să vedem ce înseamnă faptul de a fi martor.

Ce înseamnă faptul de a fi martor

Acordând atenţie cuvintelor din limbile originale, care au fost traduse prin „martor“, suntem ajutaţi să înţelegem mai bine ce înseamnă faptul de a fi martor al lui Iehova. În Scripturile ebraice, substantivul redat prin „martor“ (ʽedh) derivă dintr-un verb (ʽudh) care înseamnă „a reveni“ sau „a repeta, a face din nou“. Referitor la substantivul ʽedh, într-un lexicon (Theological Wordbook of the Old Testament) se spune: „Martor este cineva care îşi susţine în mod repetat şi cu forţă mărturia. Cuvântul [ʽedh] este foarte cunoscut în limbajul juridic“. Un dicţionar etimologic (A Comprehensive Etymological Dictionary of the Hebrew Language for Readers of English) adaugă: „Sensul orig[inal] [al verbului ʽudh] era, prob[abil], «el a spus în mod repetat şi cu tărie»“.

În Scripturile creştine, cuvintele greceşti redate prin „martor“ (mártys) şi „a depune mărturie“ (martyréo) aveau, de asemenea, o conotaţie juridică, deşi, cu timpul, au dobândit un sens mai larg. Potrivit unui dicţionar de teologie (Theological Dictionary of the New Testament), „conceptul de martor se foloseşte atât cu sensul de persoană care depune mărturie despre fapte verificabile, cât şi cu sensul de persoană care depune mărturie despre adevăruri, adică îşi face cunoscute şi îşi mărturiseşte convingerile“. Deci, un martor fie relatează  fapte pe care le-a cunoscut în mod direct, fie proclamă concepţii sau adevăruri de care este convins *.

Conduita fidelă a creştinilor din secolul I a adăugat un nou sens noţiunii de „martor“. Mulţi dintre acei creştini au depus mărturie sub persecuţii şi chiar în faţa morţii (Fap. 22:20; Apoc. 2:13). Drept urmare, în jurul secolului al II-lea e.n., cuvântul grecesc pentru „martor“ (mártys, din care a derivat şi cuvântul „martir“) a căpătat sensul de persoană gata „să sigileze cu moartea seriozitatea mărturiei sau mărturisirii sale“. Aceştia nu erau numiţi martori pentru că mureau; ei mureau pentru că erau martori loiali.

Care au fost deci primii martori ai lui Iehova? Cine a fost gata să proclame „în mod repetat şi cu tărie“, atât prin cuvinte, cât şi prin modul de viaţă, că Iehova este pe drept cuvânt Suveranul legitim? Cine a fost dispus să-şi păstreze integritatea faţă de Dumnezeu, chiar până la moarte?

Primii martori ai lui Iehova

Apostolul Pavel a spus: „Suntem înconjuraţi cu un nor [gr. néphos, care înseamnă masă de nori] aşa de mare de martori“ (Evr. 12:1). Acest ‘nor mare’ de martori a început să se formeze la scurt timp după răzvrătirea din Eden împotriva suveranităţii lui Iehova.

În Evrei 11:4, Pavel arată că Abel a fost primul martor al lui Iehova. El spune: „Prin credinţă, Abel a adus lui Dumnezeu o jertfă mai bună decât Cain. Prin ea a primit el mărturia că este drept, căci Dumnezeu a dat mărturie despre darurile lui. Şi prin ea vorbeşte el încă, măcar că este mort“. În ce fel a slujit Abel ca martor pentru Iehova? Răspunsul rezidă în motivul pentru care jertfa lui Abel a fost „mai bună“ decât cea a lui Cain.

Simplu spus, Abel a adus ofranda corespunzătoare, cu motivaţia corespunzătoare şi a susţinut-o cu lucrări corespunzătoare. El a adus ca dar o jertfă de sânge care reprezenta viaţa întâilor-născuţi din turma sa, în timp ce Cain a oferit alimente lipsite de viaţă (Gen. 4:3, 4). Jertfa lui Cain era lipsită de motivaţia credinţei care a făcut ca jertfa lui Abel să fie plăcută. Cain trebuia să-şi schimbe modul de închinare. În loc de aceasta însă, el a manifestat o atitudine greşită a inimii, respingând sfatul şi avertismentul lui Dumnezeu şi ucigându-l pe fidelul Abel. — Gen. 4:6–8; 1 Ioan 3:11, 12.

Abel a manifestat credinţa care le lipsea părinţilor lui. Prin conduita sa fidelă, el şi-a făcut cunoscută convingerea că suveranitatea lui Iehova este dreaptă şi demnă de respect. În timpul vieţii sale, de aproximativ o sută de ani, Abel a demonstrat că un om îi poate fi fidel lui Dumnezeu până acolo încât să-şi sigileze mărturia cu moartea. Iar sângele său continuă să ‘vorbească’, deoarece relatarea inspirată despre martiriul său a fost păstrată în Biblie pentru generaţiile viitoare!

 După aproximativ cinci sute de ani de la moartea lui Abel, Enoh a început ‘să umble cu Dumnezeu’, având o conduită în armonie cu normele lui Iehova despre bine şi rău (Gen. 5:24). În acel timp, ca urmare a respingerii suveranităţii lui Dumnezeu, a avut loc o proliferare a practicilor nepioase în rândurile oamenilor. Enoh era convins că Suveranul Suprem va acţiona împotriva persoanelor lipsite de pietate, iar spiritul lui Dumnezeu l-a îndemnat să proclame viitoarea lor distrugere (Iuda 14, 15). Enoh a rămas un martor fidel până la moarte, deoarece Iehova ‘l-a răpit’, cruţându-l, după cât se pare, de o moarte violentă provocată de duşmanii lui (Evr. 11:5). Numele lui Enoh a putut fi astfel adăugat la lista mereu în creştere a ‘marelui nor de martori’ din timpurile precreştine.

Un spirit lipsit de pietate a continuat să pătrundă în activităţile oamenilor. În timpul lui Noe, care s-a născut la aproximativ 70 de ani după moartea lui Enoh, unii fii îngereşti ai lui Dumnezeu au venit pe pământ, evident materializându-se în formă umană, şi au trăit cu femei frumoase. Descendenţii cărora le-au dat naştere au fost cunoscuţi sub numele de nefilimi; ei erau uriaşi în mijlocul oamenilor (Gen. 6:1–4). Care au fost consecinţele acestei uniri nenaturale a unor creaturi spirituale cu fiinţe umane, precum şi ale rasei hibride care a fost produsă astfel? Relatarea inspirată răspunde: „DOMNUL [Iehova, NW] a văzut că răutatea omului era mare pe pământ şi că toată imaginaţia gândurilor din inima lui era în fiecare zi numai răutate. Dumnezeu S-a uitat spre pământ, şi iată că pământul era stricat; căci orice făptură îşi stricase calea pe pământ“ (Gen. 6:5, 12). Ce lucru trist că pământul, scăunelul picioarelor lui Dumnezeu, era ‘plin de violenţă’! — Gen. 6:13, NW; Is. 66:1.

Spre deosebire de aceştia, „Noe era un om drept“, un om care s-a dovedit „integru printre cei din timpul lui“ (Gen. 6:9). El şi-a demonstrat supunerea faţă de suveranitatea lui Dumnezeu făcând ‘tot ce i-a poruncit Dumnezeu’ (Gen. 6:22). Acţionând cu credinţă, el „a construit o arcă pentru a-şi salva casa“ (Evr. 11:7, NW). Dar Noe a fost mai mult decât un constructor; ca „propovăduitor [sau mesager] al dreptăţii“, el a avertizat despre apropiata distrugere (2 Pet. 2:5). În pofida mărturiei curajoase a lui Noe, oamenii din generaţia aceea rea „n-au ştiut nimic [nu au luat nimic în seamă, NW], până când a venit potopul şi i-a luat pe toţi“. — Mat. 24:37–39.

După zilele lui Noe, Iehova a avut martori în rândurile patriarhilor postdiluvieni. Avraam, Isaac, Iacov şi Iosif sunt menţionaţi în prima parte a norului de martori precreştini (Evr. 11:8–22; 12:1). Prin faptul că şi-au păstrat integritatea, ei au demonstrat că susţineau suveranitatea lui Iehova (Gen. 18:18, 19). În felul acesta, ei au contribuit la sfinţirea numelui lui Iehova. În loc să caute siguranţă în vreun regat pământesc, ei ‘au mărturisit că erau străini şi călători pe pământ’, aşteptând cu credinţă „cetatea care are temelii tari, al cărei arhitect şi constructor este Dumnezeu“ (Evr. 11:10, 13). Ei l-au acceptat  pe Iehova ca Stăpânitor al lor, ancorându-şi speranţa în Regatul ceresc promis, care constituie o expresie a suveranităţii sale legitime.

În secolul al XVI-lea î.e.n., descendenţii lui Avraam erau sclavi în Egipt şi aveau nevoie de eliberare. Atunci Moise şi fratele său Aaron au devenit personaje centrale într-o ‘bătălie a dumnezeilor’. Ei s-au prezentat înaintea Faraonului şi i-au transmis un ultimatum din partea lui Iehova: „Lasă pe poporul Meu să plece“. Însă îngâmfatul Faraon şi-a împietrit inima; el nu voia să piardă un popor numeros de sclavi. „Cine este DOMNUL [Iehova, NW], a răspuns el, ca să ascult de glasul Lui şi să las pe Israel să plece? Eu nu cunosc pe DOMNUL şi nici nu voi lăsa pe Israel să plece“ (Ex. 5:1, 2). Prin acest răspuns dispreţuitor, Faraonul, considerat el însuşi un dumnezeu viu, a refuzat să recunoască divinitatea lui Iehova.

 Odată pusă în discuţie chestiunea divinităţii, Iehova a dovedit atunci că el este Dumnezeul adevărat. Prin intermediul preoţilor săi magicieni, Faraonul a făcut apel la forţele conjugate ale zeilor Egiptului pentru a sfida puterea lui Iehova. Dar Iehova a trimis zece plăgi, fiecare fiind anunţată de Moise şi Aaron, pentru a-şi demonstra stăpânirea asupra fenomenelor naturale şi a creaturilor terestre, precum şi pentru a-şi arăta supremaţia asupra zeilor Egiptului (Ex. 9:13–16; 12:12). După cea de-a zecea plagă, Iehova l-a scos pe Israel din Egipt „cu mână puternică“. — Ex. 13:9.

Pentru a se prezenta înaintea Faraonului, nu o dată, ci de multe ori, Moise, ‘cel mai blând om de pe pământ’, a avut nevoie de mare curaj şi de multă credinţă (Num. 12:3). Însă Moise nu a diluat niciodată mesajul pe care Iehova îi poruncise să-l transmită Faraonului. Nici chiar ameninţarea cu moartea nu a putut reduce la tăcere mărturia sa (Ex. 10:28, 29; Evr. 11:27)! Moise a fost un martor în adevăratul sens al cuvântului; el a depus mărturie „în mod repetat şi cu tărie“ despre divinitatea lui Iehova.

 După eliberarea din Egipt, care a avut loc în 1513 î.e.n., Moise a scris cartea Geneza. Astfel a început o eră nouă — era redactării Bibliei. Întrucât se pare că Moise a scris şi cartea despre Iov, înseamnă că el a avut o oarecare cunoştinţă despre controversa dintre Dumnezeu şi Satan. Dar, pe măsură ce scrierea Bibliei înainta, controversele referitoare la suveranitatea lui Dumnezeu şi la integritatea oamenilor aveau să fie în mod clar aşternute în scris; astfel, toţi cei interesaţi puteau să dobândească o cunoaştere deplină a marilor controverse aflate în discuţie. Între timp, în 1513 î.e.n., Iehova a pus bazele formării unei naţiuni de martori.

O naţiune de martori

În a treia lună după ce israeliţii părăsiseră Egiptul, Iehova a încheiat un legământ exclusiv cu ei, făcându-i ‘proprietatea sa specială’ (Ex. 19:5, 6, NW). Prin intermediul lui Moise, el trata acum cu ei ca naţiune, dându-le o guvernare teocratică, fundamentată pe legământul Legii care avea rolul de constituţie a naţiunii (Is. 33:22). Ei erau poporul ales al lui Iehova, organizat pentru a-l reprezenta în calitate de Suveran Domn.

Însă, în secolele care au urmat, naţiunea nu a recunoscut întotdeauna suveranitatea lui Iehova. După ce s-au stabilit în Ţara Promisă, israeliţii au căzut uneori în apostazie şi s-au închinat la dumnezeii demonici ai naţiunilor. Dat fiind că nu i s-au supus lui Iehova, Suveranul legitim, el a permis ca israeliţii să fie cuceriţi, iar aceasta a dat impresia că dumnezeii naţiunilor erau mai puternici decât Iehova (Is. 42:18–25). Însă, în secolul al VIII-lea î.e.n., Iehova i-a provocat în mod deschis pe dumnezeii naţiunilor, pentru a şterge această impresie greşită şi pentru a soluţiona problema: Cine este adevăratul Dumnezeu?

Prin intermediul profetului Isaia, Iehova a lansat această provocare: „Cine dintre ei [dumnezeii naţiunilor] a vestit aceste lucruri [a profeţit cu exactitate] sau ne-a făcut să auzim lucrurile dinainte? Să-şi aducă [în calitate de dumnezei] martorii şi să-şi dovedească dreptatea, ca oamenii [naţiunilor] să asculte şi să zică: «Adevărat!»“ (Is. 43:9). Da, dumnezeii naţiunilor să prezinte  martori care să ateste că profeţiile făcute de ei ‘sunt adevărate’! Dar nici unul dintre aceşti dumnezei nu a putut prezenta martori adevăraţi în sprijinul divinităţii lor!

Iehova i-a arătat cu claritate Israelului responsabilitatea pe care o avea acesta în soluţionarea problemei: Cine este adevăratul Dumnezeu? El a spus: „Voi sunteţi martorii Mei . . . şi Robul Meu pe care L-am ales, ca să ştiţi, ca să vă încredeţi în Mine şi să înţelegeţi că Eu sunt: înainte de Mine n-a fost făcut nici un Dumnezeu şi după Mine nu va fi. Eu, Eu sunt DOMNUL [Iehova, NW] şi afară de Mine nu este nici un Mântuitor! Eu am vestit, am mântuit, am arătat, când nu era nici un străin între voi: voi Îmi sunteţi martori . . . că Eu sunt Dumnezeu“. — Is. 43:10–12.

Prin urmare, poporul Israel constituia o naţiune de martori. Ei puteau proclama cu tărie suveranitatea legitimă, demnă de respect a lui Iehova. Pe baza experienţelor lor din trecut, ei puteau proclama cu convingere că Iehova este Marele Eliberator al poporului său şi Dumnezeul profeţiilor adevărate.

Mărturia referitoare la Mesia

În pofida amplei mărturii depuse de acest ‘nor mare’ de martori precreştini, în ceea ce-l priveşte pe Dumnezeu controversele nu au fost complet soluţionate. De ce? Deoarece la timpul fixat de Dumnezeu, după ce se va fi demonstrat cu claritate că oamenii au nevoie de guvernarea lui Iehova şi că nu se pot guverna cu succes singuri, Iehova trebuie să execute judecata împotriva tuturor celor care refuză să respecte autoritatea sa legitimă. În plus, controversele ridicate depăşesc cu mult sfera umană. Întrucât în Eden se răzvrătise un înger, chestiunea integrităţii şi a loialităţii faţă de suveranitatea lui Dumnezeu a inclus şi creaturile cereşti ale lui Dumnezeu. De aceea, Iehova a stabilit ca un fiu spiritual să vină pe pământ, unde Satan urma să aibă toate posibilităţile de a-l pune la încercare. Acestui fiu spiritual îi era dată ocazia de a răspunde în mod perfect la întrebarea: Îi va rămâne cineva fidel lui Iehova indiferent de încercările la care ar fi supus? După ce îşi va fi demonstrat astfel loialitatea, acest fiu al lui Dumnezeu avea să fie împuternicit ca mare justificator al lui Iehova, care să-l distrugă pe cel rău şi să îndeplinească în totalitate scopul iniţial al lui Dumnezeu referitor la pământ.

Dar cum putea fi el recunoscut? În Eden, Iehova promisese o „sămânţă“ care va zdrobi capul Adversarului, şarpele, şi va justifica suveranitatea lui Dumnezeu (Gen. 3:15). Prin intermediul profeţilor evrei, Iehova a dat multe detalii referitoare la această „sămânţă“ mesianică: genealogia sa, activităţile sale şi chiar momentul apariţiei sale. — Gen. 12:1–3; 22:15–18; 49:10; 2 Sam. 7:12–16; Is. 7:14; Dan. 9:24–27; Mica 5:2.

Pe la mijlocul secolului al V-lea î.e.n., Scripturile ebraice erau complete şi, astfel, profeţiile erau consemnate, aşteptând sosirea lui Mesia, care avea să le împlinească. Mărturia acestui martor — de fapt cel mai mare martor al lui Dumnezeu — va fi examinată în capitolul care urmează.

[Notă de subsol]

[Text generic pe pagina 11]

Oamenii pot alege să tragă foloase de pe urma suveranităţii lui Iehova. Dar mai întâi trebuie să fie informaţi despre aceasta

[Text generic pe pagina 13]

Abel a fost primul martor al lui Iehova

[Text generic pe pagina 14]

Enoh a depus mărturie despre judecata lui Dumnezeu împotriva celor lipsiţi de pietate

[Text generic pe pagina 17]

Iehova le-a arătat clar membrilor unei naţiuni întregi responsabilitatea de a fi martori ai săi

[Text generic pe pagina 18]

„Voi sunteţi martorii Mei . . . că Eu sunt Dumnezeu“

[Legenda ilustraţiei de la pagina 10]

Evenimentele din Eden au ridicat controverse importante: Este legitimă suveranitatea lui Iehova? Îi vor fi fidele creaturile sale?

[Legenda ilustraţiei de la pagina 15]

Noe a fost un predicator al dreptăţii înainte ca Dumnezeu să distrugă lumea prin potop

[Legenda ilustraţiei de la paginile 16, 17]

Moise şi Aaron au depus cu tărie mărturie înaintea Faraonului despre divinitatea lui Iehova