Capitolul 2

Isus Cristos, Martorul fidel

TIMP de aproximativ 4 000 de ani, un lung şir de martori precreştini au depus mărturie. Însă controversele referitoare la suveranitatea lui Dumnezeu şi la integritatea slujitorilor săi erau departe de a fi soluţionate. Acum sosise timpul să-şi facă apariţia pe pământ „sămânţa“ regală promisă, Mesia. — Gen. 3:15.

Din milioanele de fii spirituali ai săi, pe cine a ales Iehova pentru această misiune? Toţi fuseseră martori la cele petrecute în Eden şi, fără îndoială, erau conştienţi de controversele universale ce fuseseră ridicate. Dar cine dorea cu cea mai mare ardoare să fie folosit la curăţarea numelui lui Iehova de orice dezonoare şi la justificarea suveranităţii sale? Cine ar fi putut da cel mai concludent răspuns la acuzaţia lui Satan potrivit căreia, sub încercări, nimeni nu-şi va păstra integritatea faţă de suveranitatea lui Dumnezeu? Cel pe care Iehova l-a ales a fost Întâiul său născut, singurul său Fiu, Isus. — Ioan 3:16; Col. 1:15.

Isus a acceptat cu promptitudine şi în mod umil această misiune, cu toate că aceasta însemna să părăsească locuinţa cerească, unde trăia alături de Tatăl său de mai multă vreme decât oricine altcineva (Ioan 8:23, 58; Filip. 2:5–8). Ce motive îl îndemnau să facă aceasta? Iubirea profundă pentru Iehova şi dorinţa fierbinte de a vedea numele Său curăţat de orice dezonoare (Ioan 14:31). Isus a acţionat astfel şi din iubire pentru omenire (Prov. 8:30, 31; compară cu Ioan 15:13). Naşterea sa pe pământ, la începutul toamnei anului 2 î.e.n., a devenit posibilă prin spiritul sfânt, prin intermediul căruia Iehova a transferat viaţa lui Isus din cer în pântecele fecioarei evreice Maria (Mat. 1:18; Luca 1:26–38). Isus s-a născut astfel în cadrul naţiunii Israel. — Gal. 4:4.

Isus ştia mai bine decât oricare alt israelit că trebuia să fie martor al lui Iehova. De ce? Deoarece era membru al naţiunii căreia Iehova îi spusese prin profetul Isaia: „Voi sunteţi martorii Mei“ (Is. 43:10). Mai mult decât atât, cu ocazia botezului lui Isus în râul Iordan, în anul 29 e.n., Iehova l-a uns cu spirit sfânt (Mat. 3:16). În felul acesta, Isus a fost împuternicit, după cum a mărturisit el mai târziu, să ‘vestească anul de îndurare al DOMNULUI [Iehova, NW]’. — Is. 61:1, 2; Luca 4:16–19.

Isus şi-a îndeplinit cu fidelitate misiunea şi a devenit cel mai mare martor al lui Iehova care a existat vreodată pe pământ. Pe drept cuvânt deci, apostolul Ioan, care în momentul morţii lui Isus s-a aflat aproape de el, îl numeşte  „Martorul fidel“ (Apoc. 1:5, NW). Iar în Apocalipsa 3:14, glorificatul Isus se autodefineşte drept „Amin“ şi „Martorul credincios şi adevărat“. Ce mărturie a depus acest ‘Martor fidel’?

‘Mărturie pentru adevăr’

Când se afla la judecată în faţa guvernatorului roman Pilat, Isus a declarat: „Eu pentru aceasta M-am născut şi pentru aceasta am venit în lume: ca să mărturisesc despre [depun mărturie pentru, NW] adevăr. Oricine este din adevăr ascultă glasul Meu“ (Ioan 18:37). Pentru care adevăr a depus mărturie Isus? Pentru adevărul lui Dumnezeu, revelarea scopurilor eterne ale lui Iehova. — Ioan 18:33–36.

Dar cum a depus mărturie Isus pentru acest adevăr? Verbul grecesc redat prin „a depune mărturie“ mai înseamnă „a declara, a confirma, a mărturisi în favoarea cuiva, a vorbi bine (despre), a aproba“. În unele papirusuri greceşti antice, o altă formă a verbului (martyró) apare de obicei după o semnătură, de exemplu în tranzacţii comerciale. Deci, prin ministerul său, Isus trebuia să confirme adevărul lui Dumnezeu. Acest lucru pretindea, desigur, ca el să le declare, sau să le predice, acest adevăr altora. Totuşi, aceasta însemna mult mai mult decât a vorbi.

„Eu sunt . . . adevărul“, a spus Isus (Ioan 14:6). Da, el a trăit în aşa fel încât să împlinească adevărul lui Dumnezeu. Scopul lui Dumnezeu în legătură cu Regatul şi cu Domnitorul lui mesianic fusese indicat cu claritate în profeţii. Prin întreaga sa viaţă, care a culminat cu o moarte de jertfă, Isus a împlinit toate lucrurile care fuseseră profeţite cu privire la el. În felul acesta, el a confirmat şi a garantat veridicitatea cuvântului profetic al lui Iehova. Din acest motiv, apostolul Pavel a putut spune: „Oricâte făgăduinţe ale lui Dumnezeu ar fi, în El sunt da şi în El sunt Amin [adică „aşa să fie“ sau „cu siguranţă“], spre slava lui Dumnezeu, prin noi“ (2 Cor. 1:20). Într-adevăr, Isus este cel în care îşi găsesc împlinire promisiunile lui Dumnezeu. — Apoc. 3:14.

Mărturie despre numele lui Dumnezeu

Isus i-a învăţat pe continuatorii săi să se roage astfel: „Tatăl nostru care eşti în ceruri! Sfinţească-se [sau „să fie considerat sacru; să fie tratat ca sfânt“] Numele Tău!“ (Mat. 6:9). În ultima noapte a vieţii sale pământeşti, adresându-se în rugăciune Tatălui său ceresc, Isus a mai spus: „Eu am făcut cunoscut Numele Tău oamenilor pe care Mi i-ai dat din lume. Ai Tăi erau şi Tu Mi i-ai dat; şi ei au păzit cuvântul Tău. Şi Eu le-am făcut cunoscut Numele Tău şi li-L voi mai face cunoscut, pentru ca dragostea cu care M-ai iubit Tu să fie în ei şi Eu în [unitate cu, NW] ei“ (Ioan 17:6, 26). Acesta a fost, de fapt, scopul primordial al venirii sale pe pământ. Ce însemna faptul de a face cunoscut numele lui Dumnezeu?

Continuatorii lui Isus cunoşteau şi foloseau deja numele lui Dumnezeu. Ei îl vedeau scris şi îl citeau în sulurile biblice ebraice existente în sinagogile  lor. De asemenea, îl vedeau şi îl citeau în Septuaginta, o traducere în limba greacă a Scripturilor ebraice, care era folosită când predau şi când scriau. De vreme ce ei cunoşteau numele divin, în ce sens li l-a mai dezvăluit, sau făcut cunoscut, Isus?

În timpurile biblice, numele nu erau nişte simple mijloace de identificare. Într-un lexicon (A Greek-English Lexicon of the New Testament, de J. Thayer) se afirmă: „În N[oul] T[estament], numele lui Dumnezeu indică toate acele calităţi care, pentru închinătorii săi, erau cuprinse în acest nume şi prin care Dumnezeu se face cunoscut oamenilor“. Isus a făcut cunoscut numele Tatălui său nu doar folosindu-l, ci dezvăluind scopurile, activităţile şi calităţile Persoanei care poartă acest nume. Dat fiind că ‘fusese în sânul Tatălui’, Isus îl putea prezenta pe Tatăl aşa cum nimeni altcineva n-ar fi putut să o facă (Ioan 1:18). În plus, Isus l-a reflectat într-un mod atât de perfect pe Tatăl său, încât, în Fiul, discipolii săi l-au putut ‘vedea’ pe Tatăl (Ioan 14:9). Prin ceea ce a spus şi a făcut, Isus a depus mărturie despre numele lui Dumnezeu.

Mărturie despre Regatul lui Dumnezeu

În calitate de ‘Martor fidel’, Isus a fost un proclamator remarcabil al Regatului lui Dumnezeu. El a spus cu forţă: „Trebuie să le declar şi altor oraşe vestea bună a regatului lui Dumnezeu, deoarece pentru aceasta am fost trimis“ (Luca 4:43, NW). El a proclamat acest Regat ceresc în toată Palestina, parcurgând pe jos sute de kilometri. A predicat oriunde se găseau oameni dispuşi să asculte: pe malul unor lacuri, pe coline, în oraşe şi în sate, în sinagogi şi în templu, în pieţe şi în locuinţele oamenilor. Însă Isus ştia că teritoriul pe care îl putea parcurge era limitat, la fel fiind şi numărul celor cărora le putea depune mărturie (compară cu Ioan 14:12). Astfel, pentru ca lumea întreagă să poată auzi această mărturie, Isus i-a instruit şi i-a trimis pe discipolii săi să proclame Regatul. — Mat. 10:5–7; 13:38; Luca 10:1, 8, 9.

Isus a fost un martor zelos şi tenace, nelăsându-se distras de la misiunea sa. Cu toate că s-a interesat personal de necesităţile oamenilor, el nu s-a lăsat absorbit de acţiuni care ar fi adus o uşurare temporară, dar care l-ar fi făcut să-şi neglijeze misiunea încredinţată de Dumnezeu, aceea de a le arăta oamenilor soluţia permanentă la problemele lor: Regatul lui Dumnezeu. Odată, după ce a hrănit în mod miraculos aproximativ 5 000 de bărbaţi (probabil mai bine de 10 000 de persoane, incluzând femeile şi copiii), un grup de evrei a dorit să pună mâna pe el şi să-l facă rege pământesc. Ce a făcut Isus? „S-a dus iarăşi spre munte, numai El singur“ (Ioan 6:1–15; compară cu Luca 19:11, 12; Fap. 1:6–9). Deşi a efectuat multe vindecări miraculoase, Isus nu a fost cunoscut în principal drept Făcătorul de minuni, ci, mai degrabă, a fost recunoscut atât de credincioşi, cât şi de necredincioşi drept „Învăţătorul“. — Mat. 8:19; 9:11; 12:38; 19:16; 22:16, 24, 36; Ioan 3:2.

Este limpede că cea mai importantă lucrare pe care o putea efectua Isus era depunerea mărturiei despre Regatul lui Dumnezeu. Voinţa lui Iehova este  ca orice om să ştie ce este Regatul Său şi cum va îndeplini acesta scopurile Sale. Regatul este foarte scump inimii Sale, deoarece constituie mijlocul prin care El îşi va sfinţi numele, curăţându-l de orice dezonoare. Isus ştia aceste lucruri, de aceea el a făcut din acest Regat tema predicării sale (Mat. 4:17). Proclamându-l din toată inima, Isus a susţinut suveranitatea legitimă a lui Iehova.

Martor fidel chiar până la moarte

Nimeni nu l-ar putea iubi pe Iehova şi suveranitatea Sa mai mult decât Isus. Fiind „Cel întâi-născut peste toată creaţia“, Isus îl ‘cunoştea deplin’ pe Tatăl, deoarece trăise într-o asociere intimă cu el în calitate de creatură spirituală în ceruri (Col. 1:15; Mat. 11:27). El se supusese de bunăvoie suveranităţii lui Dumnezeu de-a lungul a nenumărate veacuri, înainte de crearea primei perechi umane (compară cu Ioan 8:29, 58). Cât de profund trebuie să se fi întristat el când Adam şi Eva au respins suveranitatea lui Dumnezeu! Totuşi, Isus a aşteptat cu răbdare în ceruri aproape 4 000 de ani, până când, în sfârşit, a sosit momentul să treacă la acţiune în calitate de cel mai mare martor al lui Iehova care a existat vreodată pe pământ!

Isus era absolut conştient că acele controverse universale îl vizau în mod direct. S-ar fi putut părea că Iehova îl înconjurase cu un gard de protecţie (compară cu Iov 1:9–11). Este adevărat, el îşi demonstrase fidelitatea şi devoţiunea în ceruri, dar avea el să-şi păstreze integritatea ca om pe pământ, în orice fel de încercări? S-ar fi împotrivit el lui Satan în cazul în care duşmanul său s-ar fi aflat, aparent, într-o poziţie de superioritate?

Adversarul său, „şarpele“, nu a pierdut timpul. Imediat după ce Isus s-a botezat şi a fost uns, Satan l-a ispitit să manifeste egoism, să se înalţe pe sine şi, în cele din urmă, să respingă suveranitatea Tatălui său. Dar Isus i-a zis: „Lui Iehova, Dumnezeului tău să i te închini şi numai lui să-i aduci un serviciu sacru“. Declaraţia sa fără echivoc a demonstrat care era poziţia lui în controversele aflate în discuţie. Câtă deosebire faţă de Adam! — Mat. 4:1–10, NW.

Calea pe care trebuia să o urmeze Isus comporta suferinţă şi moarte, iar el ştia bine acest lucru (Luca 12:50; Evr. 5:7–9). Totuşi, „atunci când s-a aflat sub înfăţişare de om, s-a umilit şi a devenit ascultător până la moarte, şi încă moarte pe un stâlp de tortură“ (Filip. 2:7, 8, NW). În felul acesta, Isus a demonstrat că Satan este un mincinos monstruos, dând un răspuns definitiv la întrebarea: Îşi va păstra cineva integritatea faţă de suveranitatea lui Dumnezeu dacă i se permite lui Satan să-l pună la încercare? Însă moartea lui Isus a realizat mult mai mult.

Prin moartea sa pe un stâlp de tortură, Isus şi-a dat totodată „viaţa ca răscumpărare pentru mulţi“ (Mat. 20:28; Mar. 10:45). Viaţa sa umană perfectă avea valoare de jertfă. Faptul că Isus şi-a jertfit viaţa nu numai că face posibilă iertarea păcatelor, dar ne oferă şi posibilitatea de a primi viaţă veşnică pe un pământ paradiziac, în armonie cu scopul iniţial al lui Dumnezeu. — Luca 23:43; Fap. 13:38, 39; Evr. 9:13, 14; Apoc. 21:3, 4.

 Iehova şi-a dovedit iubirea şi aprobarea faţă de Isus, „Martorul fidel“, înviindu-l din morţi a treia zi. Aceasta confirma că mărturia depusă de Isus cu privire la Regat era adevărată (Fap. 2:31–36; 4:10; 10:36–43; 17:31). După ce a rămas 40 de zile în vecinătatea pământului, timp în care li s-a arătat de mai multe ori apostolilor, Isus s-a înălţat la cer. — Fap. 1:1–3, 9.

Isus a indicat că stabilirea Regatului mesianic al lui Dumnezeu urma să aibă loc într-un viitor îndepărtat (Luca 19:11–27). Acest eveniment avea să marcheze totodată începutul ‘prezenţei lui Isus şi al sfârşitului sistemului de lucruri’ (Mat. 24:3, NW). Cum puteau însă continuatorii săi de pe pământ să-şi dea seama când anume se vor petrece aceste lucruri? Isus le-a dat un  „semn“, un semn compozit, alcătuit din numeroase elemente, cum ar fi războaie, cutremure de pământ, lipsuri de alimente, epidemii şi creşterea nelegiuirii. Un element important al acelui semn avea să fie şi predicarea veştii bune despre Regat pe întregul pământ locuit ca mărturie tuturor naţiunilor. Toate elementele acestui semn extraordinar se pot observa în zilele noastre, fapt care atestă că trăim în timpul prezenţei lui Isus ca Rege ceresc şi al încheierii sistemului de lucruri *. — Mat. 24:3–14.

Ce se poate spune însă despre continuatorii lui Isus? Pe parcursul acestui timp al prezenţei lui Isus, membrii multor biserici pretind că îl urmează pe Cristos (Mat. 7:22). Totuşi, Biblia spune că nu există decât „o singură credinţă“ (Ef. 4:5). Aşadar, cum puteţi identifica adevărata congregaţie creştină, care se bucură de aprobarea şi conducerea lui Dumnezeu? Puteţi face acest lucru examinând ce spun Scripturile despre congregaţia creştină din secolul I şi apoi observând cine urmează astăzi acel model.

[Notă de subsol]

[Text generic pe pagina 20]

‘Născut ca să depună mărturie pentru adevăr’

[Text generic pe pagina 21]

Isus a făcut din Regatul lui Dumnezeu tema predicării sale

[Text generic pe pagina 22]

Isus Cristos a fost cel mai mare martor al lui Iehova care a existat vreodată pe pământ

 [Ilustraţie pe toată pagina 23]