Capitolul 3

Martorii lui Iehova creştini din secolul întâi

„[Î]MI veţi fi martori . . . până la marginile pământului“ (Fap. 1:8). Prin aceste cuvinte rostite la despărţire, Isus le-a încredinţat discipolilor săi misiunea de a fi martori. Dar martori ai cui? „[Î]mi veţi fi martori“, a spus Isus. Sugerează oare aceste cuvinte că ei nu urmau să fie martori ai lui Iehova? Nicidecum!

În realitate, discipolii lui Isus au primit un privilegiu fără precedent — acela de a fi atât martori ai lui Iehova, cât şi ai lui Isus. Ca evrei fideli, primii discipoli ai lui Isus erau deja martori ai lui Iehova (Is. 43:10–12). Însă de acum înainte ei trebuiau să depună mărturie şi despre rolul esenţial al lui Isus în sfinţirea numelui lui Iehova prin intermediul Regatului Său mesianic. Astfel, mărturia pe care o depuneau despre Isus avea drept scop glorificarea lui Iehova (Rom. 16:25–27; Filip. 2:9–11). Ei confirmau faptul că Iehova nu minţise, ci, după mai bine de 4 000 de ani, el îl ridicase, în sfârşit, pe Mesia, sau Cristosul, cel de mult promis!

Martorilor lui Iehova creştini din secolul I li s-a încredinţat, de asemenea, o responsabilitate unică, responsabilitate care le revine şi adevăraţilor creştini de astăzi.

„Duceţi-vă . . . şi faceţi discipoli“

După învierea lui Isus dintre cei morţi, el li s-a arătat discipolilor săi care se adunaseră pe un munte din Galileea. Acolo, Isus le-a făcut cunoscută responsabilitatea lor: „Duceţi-vă deci şi faceţi discipoli dintre oamenii tuturor naţiunilor, botezându-i în numele Tatălui şi al Fiului şi al spiritului sfânt, învăţându-i să respecte toate lucrurile pe care vi le-am poruncit. Şi iată, eu sunt cu voi în toate zilele, până la încheierea sistemului de lucruri“ (Mat. 28:19, 20, NW). Să examinăm ce anume implica această misiune importantă.

„Duceţi-vă“, le-a zis Isus. Dar la cine? La „oamenii tuturor naţiunilor“. Aceasta era o poruncă nouă, deosebit de dificilă pentru credincioşii evrei (compară cu Faptele 10:9–16, 28). În timpurile dinaintea lui Isus, păgânii erau bine primiţi atunci când veneau în Israel, datorită interesului lor pentru închinarea adevărată (1 Împ. 8:41–43). La începutul ministerului său, Isus le  spusese apostolilor ‘să se ducă să predice’, dar numai „la oile pierdute ale casei lui Israel“ (Mat. 10:1, 6, 7). Acum li se poruncea să se ducă la oamenii tuturor naţiunilor. În ce scop?

Să „faceţi discipoli“, a poruncit Isus. Da, discipolii săi aveau misiunea să facă alţi discipoli. Ce însemna acest lucru? Un discipol este cineva care învaţă, care este instruit: nu este doar un elev, ci şi un adept. Un discipol acceptă autoritatea lui Isus nu doar în interior, crezând în el, ci şi în exterior, supunându-se lui. Potrivit unui dicţionar de teologie (Theological Dictionary of the New Testament), cuvântul grecesc redat prin „discipol“, mathetés, „sugerează existenţa unui ataşament personal care modelează întreaga viaţă a celui ce este descris ca [discipol]“.

„Învăţându-i să respecte toate lucrurile pe care vi le-am poruncit“, a adăugat Isus. Pentru ca cineva să dezvolte un ataşament personal faţă de Isus, el trebuie învăţat „să respecte toate lucrurile“ pe care le-a poruncit Isus, inclusiv porunca de a predica „vestea bună a regatului“ (Mat. 24:14, NW). Numai în felul acesta poate deveni discipol în adevăratul sens al cuvântului. Şi numai cei care acceptă învăţătura şi devin discipoli adevăraţi sunt botezaţi.

„Eu sunt cu voi, i-a asigurat Isus, în toate zilele, până la încheierea sistemului de lucruri.“ Învăţătura lui Isus este întotdeauna actuală, niciodată nu este demodată. Din acest motiv, creştinii au şi acum obligaţia de a face discipoli.

Continuatorilor lui Cristos le-a fost încredinţată, astfel, o misiune importantă: aceea de a face discipoli din toate naţiunile. Pentru a face însă discipoli ai lui Cristos, ei trebuiau să depună mărturie cu privire la numele şi Regatul lui Iehova, deoarece acest lucru îl făcuse şi Isus, Modelul lor (Luca 4:43; Ioan 17:26). Cei care acceptau învăţătura lui Cristos şi deveneau discipoli ajungeau astfel să fie martori ai lui Iehova creştini. Nimeni nu mai devenea martor al lui Iehova prin naştere — ca în cazul naţiunii iudaice —, ci prin alegere. Cei care deveneau martori o făceau pentru că îl iubeau pe Iehova şi doreau în mod sincer să se supună suveranităţii sale. — 1 Ioan 5:3.

Dar şi-au îndeplinit martorii lui Iehova creştini din secolul I misiunea de a sluji ca martori ai lui Dumnezeu şi ai lui Cristos şi de ‘a face discipoli dintre oamenii tuturor naţiunilor’?

„Până la marginile pământului“

La scurt timp după ce le-a încredinţat discipolilor săi această misiune, Isus s-a întors în locuinţa cerească a Tatălui său (Fap. 1:9–11). Zece zile mai târziu, în ziua Penticostei din anul 33 e.n., s-a început vasta lucrare de  facere de discipoli. Isus a revărsat peste discipolii săi care erau în aşteptare spiritul sfânt promis (Fap. 2:1–4; compară cu Luca 24:49 şi Faptele 1:4, 5). Acesta i-a umplut de zel pentru a predica despre Cristos cel înviat şi despre viitoarea sa întoarcere în puterea Regatului.

Potrivit instrucţiunilor lui Isus, acei discipoli din secolul I au început să depună mărturie despre Dumnezeu şi despre Cristos acolo unde se aflau, în Ierusalim (Fap. 1:8). Luând iniţiativa, la sărbătoarea Penticostei, apostolul Petru „le-a depus o mărturie temeinică“ miilor de evrei veniţi din multe naţiuni pentru a celebra sărbătoarea (Fap. 2:5–11, 40, NW). Nu peste mult timp, numai în rândurile bărbaţilor, numărul credincioşilor era de aproximativ 5 000 (Fap. 4:4; 6:7). Mai târziu, Filip le-a declarat samaritenilor „Evanghelia împărăţiei [vestea bună a regatului, NW] lui Dumnezeu şi a Numelui lui Isus Cristos“. — Fap. 8:12.

Dar mai era mult de lucru. În anul 36 e.n., odată cu convertirea lui Corneliu, un păgân necircumcis, s-a început răspândirea veştii bune în rândurile neevreilor din toate naţiunile (Fap., cap. 10). De fapt, aceasta s-a răspândit atât de rapid, încât, în jurul anului 60 e.n., apostolul Pavel a putut spune că vestea bună fusese „vestită întregii creaţii de sub cer“ (Col. 1:23). Astfel, până spre sfârşitul secolului I, continuatorii fideli ai lui Isus făcuseră discipoli în întregul Imperiu Roman: în Asia, Europa şi Africa!

Dat fiind faptul că martorii lui Iehova creştini din secolul I au înfăptuit o lucrare atât de amplă într-un timp atât de scurt, se ridică următoarele întrebări: Au fost ei organizaţi? Dacă da, cum?

Organizarea congregaţiei creştine

Începând din zilele lui Moise, naţiunea evreiască a ocupat o poziţie unică: ea era congregaţia lui Dumnezeu. Această congregaţie era organizată de Dumnezeu conform unor norme înalte, dirijarea ei fiind încredinţată unor bătrâni, căpetenii, judecători şi ofiţeri (Ios. 23:1, 2). Însă naţiunea evreiască şi-a pierdut poziţia privilegiată deoarece l-a respins pe Fiul lui Dumnezeu (Mat. 21:42, 43; 23:37, 38; Fap. 4:24–28). La Penticosta din anul 33 e.n., congregaţia creştină a lui Dumnezeu a luat locul congregaţiei Israelului *. Cum era organizată congregaţia creştină?

Deja în ziua Penticostei, discipolii „perseverau în învăţătura apostolilor“, dovedind încă de la început că unitatea lor se baza pe această învăţătură. Din acea primă zi, ei s-au întrunit „de comun acord“ (Fap. 2:42, 46, NW). Pe măsură ce lucrarea de facere de discipoli se extindea, au început să se formeze congregaţii de credincioşi, mai întâi în Ierusalim, apoi în afara oraşului (Fap. 8:1; 9:31; 11:19–21; 14:21–23). Ei aveau obiceiul să se adune atât în  locuri publice, cât şi în locuinţe particulare. — Fap. 19:8, 9; Rom. 16:3, 5; Col. 4:15.

Ce anume a împiedicat congregaţia creştină, aflată în plin avânt, să devină un ansamblu eterogen de congregaţii locale independente? Faptul că erau unite sub un singur Conducător. De la bun început, Isus Cristos a fost Domnul legitim şi Capul congregaţiei, fiind recunoscut ca atare de toate congregaţiile (Fap. 2:34–36; Ef. 1:22). Din ceruri, Cristos îşi dirija în mod activ congregaţia de pe pământ. Cum anume? Prin intermediul spiritului sfânt şi al îngerilor, pe care Iehova îi pusese la dispoziţia sa. — Fap. 2:33; compară cu Faptele 5:19, 20; 8:26; 1 Pet. 3:22.

Pentru a menţine unitatea congregaţiei creştine, Cristos avea la dispoziţie încă un instrument — un corp de guvernare vizibil. La început, corpul de guvernare era alcătuit numai din apostolii fideli ai lui Isus. Mai târziu, în acesta au fost incluşi şi alţi bătrâni ai congregaţiei din Ierusalim, precum şi apostolul Pavel, chiar dacă el nu locuia în Ierusalim. Fiecare congregaţie recunoştea autoritatea acestui corp central de bătrâni şi accepta directivele lui atunci când se iveau probleme organizatorice sau doctrinale (Fap. 2:42; 6:1–6; 8:14–17; 11:22; 15:1–31). Care a fost rezultatul? „Adunările [congregaţiile, NW] deci se întăreau în credinţă şi sporeau la număr în fiecare zi.“ — Fap. 16:4, 5.

Sub conducerea spiritului sfânt, corpul de guvernare se ocupa de numirea de supraveghetori şi de asistenţi — slujitori ministeriali — pentru a se îngriji de fiecare congregaţie. Aceşti bărbaţi întruneau cerinţe spirituale cu valabilitate în toate congregaţiile, nu doar simple norme stabilite pe plan local (1 Tim. 3:1–13; Tit 1:5–9; 1 Pet. 5:1–3). Supraveghetorii erau îndemnaţi să urmeze Scripturile şi să se supună conducerii spiritului sfânt (Fap. 20:28; Tit 1:9). Toţi membrii congregaţiei erau încurajaţi ‘să asculte de cei care erau în fruntea lor’ (Evr. 13:17, NW). În felul acesta era păstrată unitatea nu numai în cadrul fiecărei congregaţii, dar şi în cadrul congregaţiei creştine în ansamblu.

Chiar dacă unii bărbaţi deţineau poziţii de răspundere, martorii lui Iehova creştini din secolul I nu erau divizaţi în clerici şi laici. Ei toţi erau fraţi; nu exista decât un singur Conducător, Cristosul. — Mat. 23:8, 10.

Recunoscuţi după conduita lor sfântă şi după iubire

Mărturia depusă de martorii lui Iehova din secolul I nu se limita la „rodul buzelor“ (Evr. 13:15). Un martor creştin se dovedea a fi discipol în toate aspectele vieţii sale. Prin urmare, nu numai că acei creştini îşi proclamau convingerile, dar acestea le transformau viaţa. Ei dezbrăcau vechea personalitate cu practicile ei păcătoase şi se străduiau să îmbrace noua personalitate, creată potrivit voinţei lui Dumnezeu (Col. 3:5–10). Ei spuneau adevărul şi erau cinstiţi, sârguincioşi şi demni de încredere (Ef. 4:25, 28). Aveau o bună  moralitate, imoralitatea sexuală fiind strict interzisă, întocmai ca beţia şi idolatria (Gal. 5:19–21). Pe bună dreptate deci, creştinismul a devenit cunoscut sub numele de „Calea“, o cale sau un mod de viaţă care se axa pe credinţa în Isus, păşind îndeaproape pe urmele lui. — Fap. 9:1, 2; 1 Pet. 2:21, 22.

Exista însă o calitate care le depăşea pe toate celelalte: iubirea. Primii creştini se interesau cu iubire de necesităţile colaboratorilor lor în credinţă (Rom. 15:26; Gal. 2:10). Ei se iubeau unii pe alţii nu ca pe ei înşişi, ci mai mult decât pe ei înşişi (compară cu Filipeni 2:25–30). Ei erau dispuşi chiar să moară unii pentru alţii. Însă acest lucru nu era surprinzător. Oare Isus nu fusese dispus să moară pentru ei (Ioan 15:13; compară cu Luca 6:40)? El le-a putut spune discipolilor săi: „Vă dau o poruncă nouă: Să vă iubiţi unul pe altul. Cum v-am iubit Eu, aşa să vă iubiţi şi voi unul pe altul! Prin aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste între voi“ (Ioan 13:34, 35). Cristos le-a poruncit continuatorilor săi să manifeste aceeaşi iubire plină de sacrificiu de sine; iar discipolii săi din secolul I au respectat cu fidelitate această poruncă. — Mat. 28:20.

„Ei nu fac parte din lume“

Pentru a-şi îndeplini responsabilitatea de a face discipoli şi de a fi martori ai lui Dumnezeu şi ai lui Cristos, creştinii din secolul I nu se puteau lăsa distraşi de afacerile lumii; ei trebuiau să se concentreze asupra misiunii lor. Fără îndoială, aşa făcuse Isus. El i-a spus lui Pilat: „Regatul meu nu face parte din această lume“ (Ioan 18:36, NW). Iar discipolilor săi le-a spus în mod explicit: „Voi nu faceţi parte din lume“ (Ioan 15:19, NW). Deci, la fel ca Isus, primii creştini s-au menţinut separaţi de lume; ei nu s-au implicat în politică sau în războaie (compară cu Ioan 6:15). Totodată, ei nu s-au lăsat captivaţi de modul de viaţă al lumii, caracterizat prin urmărirea cu aviditate a lucrurilor materiale şi căutarea exagerată a plăcerilor. — Luca 12:29–31; Rom. 12:2; 1 Pet. 4:3, 4.

Deoarece s-au menţinut separaţi de lume, martorii creştini din secolul I au fost un popor distinct. În cartea sa intitulată Christianity and the Roman Government, istoricul E. Hardy nota: „Creştinii erau străini şi pelerini în lumea în care trăiau; cetăţenia lor era în cer; regatul pe care se bizuiau ei nu era din această lume. Drept urmare, lipsa de interes pentru activităţile publice a devenit încă de la început o trăsătură distinctivă a creştinismului“.

Persecutaţi pentru dreptate

„Robul nu este mai mare decât stăpânul său“, a avertizat Isus. „Dacă M-au persecutat pe Mine, şi pe voi vă vor persecuta“ (Ioan 15:20). Înaintea morţii sale pe  un stâlp de tortură, Isus a suportat persecuţii aspre (Mat. 26:67; 27:26–31, 38–44). Şi, aşa cum avertizase el, nu peste mult timp discipolii săi au suferit un tratament similar (Mat. 10:22, 23). Dar de ce?

Nu a trebuit să treacă mult timp pentru ca primii creştini să fie remarcaţi. Ei erau integri şi aveau înalte principii morale. Ei îndeplineau cu zel şi curaj o lucrare de facere de discipoli; drept urmare, literalmente mii de persoane abandonau sistemele religioase false şi deveneau creştini. Aceştia refuzau să se amestece în afacerile lumii şi nu participau la cultul împăratului. Nu este surprinzător deci că au devenit ţinta unor persecuţii aprige, instigate de conducătorii religiei false şi de guvernatorii politici greşit informaţi (Fap. 12:1–5; 13:45, 50; 14:1–7; 16:19–24). Aceştia nu erau însă decât agenţii umani ai adevăratului persecutor, „şarpele cel vechi“, Satan (Apoc. 12:9; compară cu Apocalipsa 12:12, 17). Care era obiectivul lui? Să suprime creştinismul şi mărturia curajoasă a acestuia.

Oricât de mare a fost însă persecuţia, ea nu i-a putut reduce la tăcere pe martorii lui Iehova creştini din secolul I! Ei primiseră misiunea de a predica de la Dumnezeu prin intermediul lui Cristos şi erau hotărâţi să asculte mai mult de Dumnezeu decât de oameni (Fap. 4:19, 20, 29; 5:27–32). Ei se  bizuiau pe forţa pe care o dă Iehova, având încredere că el îi va recompensa pe martorii săi loiali pentru perseverenţa lor. — Mat. 5:10; Rom. 8:​35–39; 15:5.

Istoria confirmă faptul că persecuţiile declanşate de autorităţile Imperiului Roman nu au reuşit să-i extermine pe martorii lui Iehova creştini din secolul I. Iosephus, istoric evreu din secolul I e.n., afirmă: „Iar tribul creştinilor, al căror nume se trage de la [Isus], nu a dispărut nici până în ziua de azi [în jurul anului 93 e.n.]“. — Jewish Antiquities (Antichităţi iudaice), XVIII, 64 (iii, 3).

Relatările referitoare la mărturia depusă de martorii lui Iehova creştini din secolul I dezvăluie astfel mai multe caracteristici uşor de identificat: şi-au îndeplinit cu zel şi curaj misiunea de a depune mărturie despre Dumnezeu şi despre Cristos şi de a face discipoli; aveau o structură organizatorică în cadrul căreia toţi erau fraţi, fără a fi divizaţi în clerici şi laici; respectau principii morale înalte şi se iubeau unii pe alţii; se menţineau separaţi de modul de viaţă al lumii şi de afacerile ei; erau persecutaţi pentru dreptate.

Spre sfârşitul secolului I e.n. însă, acea congregaţie creştină unită a fost ameninţată de un pericol grav şi perfid.

[Notă de subsol]

[Text generic pe pagina 26]

Noii discipoli urmau să fie nu doar nişte credincioşi pasivi, ci continuatori ascultători

[Text generic pe pagina 27]

Nimeni nu mai devenea martor al lui Iehova prin naştere, ci prin alegere

[Text generic pe pagina 28]

Până spre sfârşitul secolului I, martorii lui Iehova creştini făcuseră discipoli în Asia, Europa şi Africa

[Text generic pe pagina 29]

Creştinii din secolul I nu erau divizaţi în clerici şi laici

[Chenarul de la pagina 27]

Creştinismul s-a răspândit printr-o predicare zeloasă

Animaţi de un zel înflăcărat, primii martori ai lui Iehova creştini au manifestat o extraordinară vigoare în ce priveşte proclamarea veştii bune, făcându-i cea mai mare publicitate posibilă. În lucrarea sa, „The Decline and Fall of the Roman Empire“, Edward Gibbon afirmă că „zelul creştinilor . . . îi răspândise în toate provinciile şi aproape în toate oraşele Imperiului Roman“. În „History of the Middle Ages“, profesorul J. Thompson spune: „Creştinismul s-a răspândit în lumea romană cu o rapiditate remarcabilă. Probabil că în jurul anului 100, în fiecare provincie de pe ţărmul mediteranean exista o comunitate creştină“.

[Chenarul de la pagina 30]

‘Triumfurile creştinismului’

Surse extrabiblice confirmă faptul că primii creştini se caracterizau printr-o conduită excelentă şi prin iubire. Istoricul John Lord afirma: „Adevăratele triumfuri ale creştinismului se vedeau în faptul că acesta făcea din adepţii lui oameni mai buni. . . . Dispunem de dovezi care atestă viaţa lor exemplară, moralitatea lor ireproşabilă, statutul lor de buni cetăţeni şi virtuţile lor creştine“. — „The Old Roman World“.

[Legenda ilustraţiei de la pagina 31]

Un corp de guvernare central contribuia la îndrumarea congregaţiilor, dar toate îl considerau pe Cristos drept unicul lor Conducător

[Legenda ilustraţiei de la pagina 32]

Primii creştini au fost ţinta unor persecuţii aprige