Capitolul 6

O perioadă de încercări (1914–1918)

„Să nu uităm că ne aflăm într-o perioadă de încercări. . . . Dacă există vreun motiv care ar determina pe cineva să-l părăsească pe Domnul şi Adevărul Său şi să înceteze să facă sacrificii pentru Cauza Domnului, atunci, cu siguranţă, nu iubirea din inimă pentru Dumnezeu i-a stimulat interesul pentru Domnul, ci altceva; probabil speranţa că timpul va fi scurt; consacrarea a fost făcută numai pentru un anumit timp. Dacă aşa stau lucrurile, acum este momentul potrivit să renunţe.“

ACESTE cuvinte, care au apărut în Turnul de veghere din 1 noiembrie 1914, în engleză, erau cum nu se poate mai potrivite. Perioada cuprinsă între anii 1914–1918 s-a dovedit a fi, într-adevăr, „o perioadă de încercări“ pentru Studenţii în Biblie. Unele încercări au venit din interior, altele din exterior. Însă toate i-au pus la încercare pe Studenţii în Biblie ca să se dezvăluie dacă aveau cu adevărat ‘iubire din inimă pentru Dumnezeu’. Aveau ei să ţină cu fermitate la ‘Domnul şi la Adevărul Său’ sau aveau să renunţe?

Mari aşteptări

La 28 iunie 1914, arhiducele Francisc Ferdinand al Austro-Ungariei a fost asasinat cu un revolver. Acest asasinat a declanşat „războiul cel mare“, cum a fost numit iniţial primul război mondial. Ostilităţile au început în august 1914, când Germania a invadat Belgia şi Franţa. În toamna aceluiaşi an, baia de sânge era deja într-un stadiu avansat.

„Timpurile neamurilor s-au sfârşit; regii lor şi-au trăit traiul!“ Aceasta a fost exclamaţia fratelui Russell în dimineaţa zilei de vineri, 2 octombrie 1914, în timp ce intra în sala de mese de la sediul mondial al Societăţii Watch Tower din Brooklyn. Emoţia era foarte mare. Majoritatea celor prezenţi aşteptau de ani de zile anul 1914. Dar ce avea să aducă sfârşitul timpurilor neamurilor?

Primul război mondial era în toi şi, la data aceea, Studenţii în Biblie credeau că războiul va culmina cu o perioadă de anarhie mondială care va avea drept rezultat sfârşitul prezentului sistem de lucruri. Dar mai existau şi alte  aşteptări legate de anul 1914. Alexander Macmillan, care se botezase în septembrie 1900, îşi amintea mai târziu: „Câţiva dintre noi se gândeau în mod serios că vom merge la cer în prima săptămână din octombrie a acelui an“ *. De fapt, amintindu-şi de dimineaţa în care Russell anunţase sfârşitul timpurilor neamurilor, Macmillan a declarat: „Eram extrem de emoţionaţi şi n-aş fi fost surprins dacă, chiar în momentul acela, am fi început să ne înălţăm, ca şi cum ni s-ar fi dat semnalul înălţării la cer — dar, fireşte, nu s-a întâmplat nimic de acest gen“.

În secolul al XIX-lea, din cauza decepţiilor suferite în legătură cu aşteptarea întoarcerii Domnului Isus, mulţi continuatori ai lui William Miller, precum şi membrii multor grupări adventiste îşi pierduseră credinţa. Dar ce se poate spune despre Studenţii în Biblie asociaţi cu Russell? Oare nu fuseseră unii atraşi mai mult de ideea propriei lor salvări iminente decât de iubirea pentru Dumnezeu şi de dorinţa puternică de a înfăptui voinţa sa?

‘Frate Russell, nu ai rămas dezamăgit?’

Fratele Russell îi încurajase întotdeauna pe Studenţii în Biblie să se menţină vigilenţi şi să fie hotărâţi să continue lucrarea Domnului, chiar dacă lucrurile nu ajunseseră la punctul culminant atât de repede cum se aşteptau ei.

Octombrie 1914 trecuse, iar Russell şi colaboratorii săi erau tot pe pământ. Apoi a trecut şi octombrie 1915. Era Russell dez​amăgit? În Turnul de veghere din 1 februarie 1916, în engleză, el a scris: „«Dar, frate Russell, veţi întreba poate, ce crezi tu cu privire la timpul schimbării noastre? Nu ai rămas dez​amăgit de faptul că acesta nu a venit atunci când speram noi că va veni?» Nu, răspundem noi, nu am rămas dezamăgiţi. . . . Fraţilor, aceia dintre noi care au o atitudine potrivită faţă de Dumnezeu nu rămân dezamăgiţi de  nici una dintre măsurile Sale. Noi n-am dorit să se înfăptuiască voinţa noastră; astfel, atunci când am descoperit că aşteptam ceva greşit în octombrie 1914, am fost bucuroşi că Domnul nu şi-a schimbat Planul ca să ne mulţumească pe noi. Nu am dori ca El să facă acest lucru. Noi dorim doar să înţelegem planurile şi scopurile Sale“.

Nu, Studenţii în Biblie nu au fost ‘luaţi acasă’, în cer, în octombrie 1914. Cu toate acestea, timpurile neamurilor s-au încheiat în acel an. Era limpede că Studenţii în Biblie aveau încă multe de învăţat cu privire la semnificaţia anului 1914. Între timp, ce trebuiau ei să facă? Să lucreze! În Turnul de veghere din 1 septembrie 1916, în engleză, se spunea: „Ne-am imaginat că lucrarea de Seceriş pentru strângerea Bisericii [celor unşi] se va înfăptui înainte de a se sfârşi timpurile neamurilor; dar în Biblie nu se spune nimic în acest sens. . . . Ne pare rău că lucrarea de Seceriş continuă? Nicidecum . . . Acum, dragi fraţi, trebuie să manifestăm multă recunoştinţă faţă de Dumnezeu, o apreciere crescândă faţă de Adevărul minunat pe care ne-a acordat privilegiul să-l înţelegem şi să ne identificăm cu el şi tot mai mult zel de a le face cunoscut altora acest Adevăr“.

Dar mai era mult de lucru în lucrarea de seceriş? Fratele Russell, evident, aşa credea. Acest lucru reiese dintr-o conversaţie pe care a avut-o cu fratele Macmillan în toamna anului 1916. Chemându-l pe Macmillan în biroul său de la Betelul din Brooklyn, Russell i-a spus: „Lucrarea se extinde cu rapiditate şi va continua să se extindă, deoarece trebuie efectuată o lucrare mondială de predicare a «evangheliei împărăţiei»“. Timp de trei ore şi jumătate, Russell i-a explicat în linii mari lui Macmillan cum a înţeles el din Biblie că avea să fie marea lucrare care îi aştepta.

Studenţii în Biblie au trecut printr-o încercare dificilă. Dar, cu ajutorul Turnului de veghere, au fost întăriţi să învingă dez​amăgirea. Perioada de încercări era însă departe de a se fi terminat.

„Ce se va întâmpla acum?“

La 16 octombrie 1916, fratele Russell şi secretarul său, Menta Sturgeon, au plecat într-un turneu de conferinţe, programat anterior, în partea de vest şi de sud-vest a Statelor Unite. Însă, la data aceea, Russell era grav bolnav. Mai întâi au mers la Detroit (Michigan), trecând prin Canada. Apoi, după ce s-au oprit în Illinois, în Kansas şi în Texas, cei doi au ajuns în California, la Los Angeles, unde duminică, 29 octombrie, Russell a ţinut ultimul său discurs. Două zile mai târziu, adică marţi, 31 octombrie, în primele ore ale după-amiezei, Charles Russell, în vârstă de 64 de ani, a murit în tren la Pampa (Texas). Anunţul referitor la moartea sa a apărut în Turnul de veghere din 15 noiembrie 1916, în engleză.

Ce efect a avut asupra familiei Betel vestea morţii fratelui Russell? Alexander Macmillan, care era asistentul lui Russell şi îl înlocuia când era plecat, îşi amintea mai târziu de acea dimineaţă în care a citit telegrama înaintea  familiei Betel: „Un vaiet s-a auzit în toată sala de mese. Unii plângeau tare. Nimeni nu a mai servit masa în dimineaţa aceea. Toţi erau răscoliţi. Când timpul rezervat pentru masă s-a terminat, s-au adunat în grupuri mici pentru a vorbi şi şuşoti: «Ce se va întâmpla acum?» În ziua aceea s-a lucrat puţin. Nu ştiam ce să facem. Era ceva atât de neaşteptat! Totuşi, Russell încercase să ne pregătească pentru acest moment. Ce aveam să facem? Primul şoc generat de pierderea lui Russell a fost cel mai greu. În primele zile care au urmat, viitorul ni s-a părut nesigur. Pe parcursul vieţii sale, Russell fusese «Societatea». Lucrarea se concentrase în jurul hotărârii sale dinamice de a vedea îndeplinindu-se voinţa lui Dumnezeu“.

După serviciul funebru ţinut la Templul din New York şi la Carnegie Hall din Pittsburgh, fratele Russell a fost înmormântat, potrivit dorinţei sale, în cimitirul din Allegheny, pe terenul concesionat familiei Betel. O scurtă biografie a lui Russell împreună cu testamentul său au fost publicate în Turnul de veghere din 1 decembrie 1916, în engleză, precum şi în următoarele ediţii ale primului volum de Studii în Scripturi.

Ce avea să se întâmple acum? Studenţilor în Biblie le venea greu să-şi imagineze pe altcineva în locul lui Russell. Oare înţelegerea lor din Scripturi avea să progreseze în continuare sau avea să se oprească la stadiul la care era? Urmau ei să devină o sectă gravitând în jurul personalităţii lui? Russell însuşi arătase foarte clar că voia ca lucrarea să continue. De aceea, la scurt timp după moartea lui, s-au ridicat câteva întrebări evidente: Cine va decide conţinutul revistei Turnul de veghere şi al celorlalte publicaţii? Cine va deveni preşedinte în locul lui Russell?

 O schimbare de administraţie

În testamentul său, fratele Russell indicase în linii mari înfiinţarea unui Comitet de redacţie, format din cinci persoane, care să decidă conţinutul revistei Turnul de veghere *. În plus, consiliul de administraţie al Watch Tower Bible and Tract Society a luat măsuri ca un Comitet Executiv format din trei persoane — A. Ritchie, William Van Amburgh şi Joseph Rutherford — să se ocupe de îndrumarea generală a întregii activităţi a Societăţii, acest comitet fiind subordonat consiliului de administraţie *. Dar cine avea să fie noul preşedinte? Această decizie avea să fie luată la următoarea întrunire anuală a Societăţii, care urma să aibă loc peste aproximativ două luni, la 6 ianuarie 1917.

La început, Comitetul Executiv şi-a dat toată silinţa să stabilizeze situaţia, încurajându-i pe Studenţii în Biblie să rămână activi şi să nu-şi piardă curajul. Turnul de veghere a continuat să apară, conţinând articole scrise de Russell înainte de moartea sa. Însă, pe măsură ce se apropia întrunirea anuală, tensiunea creştea. Unii chiar făceau puţină campanie electorală pentru ca să fie ales un preşedinte după placul lor. Alţii, în virtutea respectului lor profund pentru fratele Russell, păreau mai preocupaţi să încerce a-i copia calităţile, cultivând un fel de cult pentru el. Însă majoritatea Studenţilor în Biblie erau interesaţi de continuarea lucrării căreia Russell i se dăruise în totalitate.

Întrebarea care persista în timp ce se apropia momentul alegerii era: Cine urma să fie preşedinte în locul lui Russell? Turnul de veghere din 15 ianuarie 1917, în engleză, relata rezultatele întrunirii anuale astfel: „Fratele Pierson, exprimând câteva remarce şi cuvinte de recunoştinţă şi de iubire foarte pertinente la adresa fratelui Russell, a declarat că primise din partea fraţilor din întreaga ţară procura prin care îşi prezentau votul pentru alegerea ca preşedinte a fratelui Joseph Rutherford şi a adăugat că era întru totul de acord în această privinţă“. După ce a fost propus fratele Rutherford, iar propunerea a fost sprijinită, nu au mai fost prezentate alte candidaturi, astfel că „secretarul a supus-o la vot conform instrucţiunilor, iar fratele Rutherford a fost ales în unanimitate preşedinte“.

 Odată făcută alegerea, cum a fost primit noul preşedinte? În Turnul de veghere menţionat mai sus se spunea: „Fraţii de pretutindeni se rugaseră fierbinte ca Domnul să le acorde îndrumare şi conducere în problema alegerii, iar când aceasta s-a încheiat, toţi au fost mulţumiţi şi fericiţi, convinşi că Domnul a condus deliberările şi a răspuns la rugăciunile lor. Între toţi cei prezenţi a domnit o armonie perfectă“.

Însă acea „armonie perfectă“ nu a durat mult. Noul preşedinte a fost primit cu căldură de mulţi, dar nu de toţi.

Noul preşedinte merge înainte

Fratele Rutherford nu intenţiona să facă schimbări în ce priveşte îndrumarea organizaţiei, ci să continue să înainteze pe calea trasată de Russell. Numărul reprezentanţilor itineranţi ai Societăţii (cunoscuţi sub numele de pelerini) a crescut de la 69 la 93. Distribuirea gratuită a tractelor Societăţii s-a intensificat în anumite duminici în faţa bisericilor şi în ministerul efectuat cu regularitate din casă în casă.

„Lucrarea pastorală“, care fusese iniţiată înainte de moartea lui Russell, a fost şi ea intensificată. Aceasta era o activitate asemănătoare vizitelor ulterioare efectuate în prezent de Martorii lui Iehova. Pentru a revitaliza în continuare lucrarea de predicare, noul preşedinte al Societăţii a impulsionat şi mai mult activitatea colportorilor. Numărul colportorilor (precursorii pionierilor de astăzi) a crescut de la 372 la 461.

„Anul 1917 a început cu o perspectivă mai degrabă descurajatoare“, se afirma în Turnul de veghere din 15 decembrie 1917, în engleză. Într-adevăr, după moartea lui Charles Russell au existat unele sentimente de nelinişte, îndoieli şi temeri. Totuşi, raportul de la sfârşitul anului a fost încurajator: activitatea de predicare crescuse. Era limpede că lucrarea mergea înainte. Reuşiseră oare Studenţii în Biblie să treacă peste această încercare — moartea lui Russell?

Eforturi pentru a prelua controlul

Nu toţi l-au susţinut pe noul preşedinte. Charles Russell şi Joseph Rutherford erau foarte diferiţi. Ei aveau personalităţi diferite şi proveneau din medii diferite. Unora le venea greu să accepte aceste deosebiri. Potrivit modului lor de gândire, nimeni nu era  la nivelul lui Russell pentru a-i putea lua locul.

Câţiva, îndeosebi de la sediul Societăţii, îi erau de-a dreptul ostili fratelui Rutherford. Faptul că lucrarea mergea înainte şi că el depunea toate eforturile pentru a se conforma măsurilor luate de Russell nu părea să-i impresioneze. În scurt timp, opoziţia s-a făcut simţită. Patru membri ai consiliului de administraţie al Societăţii au mers până acolo încât au căutat să smulgă controlul administrativ din mâna lui Rutherford. Situaţia a devenit critică în vara anului 1917, cu ocazia apariţiei celui de-al şaptelea volum al seriei Studii în Scripturi, intitulat Taina împlinită.

Fratele Russell nu reuşise să publice acest volum în timpul vieţii sale, deşi sperase să o facă. După moartea sa, Comitetul Executiv al Societăţii s-a îngrijit ca doi colaboratori, Clayton Woodworth şi George Fisher, să pregătească această carte, care făcea un comentariu asupra cărţilor Apocalipsa, Cântarea Cântărilor şi Ezechiel. În parte, ea se baza pe ceea ce scrisese Russell despre aceste cărţi biblice, la care fuseseră adăugate alte comentarii şi explicaţii. Manuscrisul complet fusese aprobat pentru publicare de membrii Comitetului Executiv al Societăţii, iar apariţia lui a fost anunţată familiei Betel la masa de prânz de marţi, 17 iulie 1917. Tot cu acea ocazie, s-a făcut un anunţ care a stârnit stupoare: cei patru directori ostili fuseseră destituiţi, iar fratele Rutherford numise în locul lor alţi patru fraţi. Care a fost reacţia?

A fost ca şi cum ar fi explodat o bombă! Cei patru directori destituiţi s-au folosit imediat de această ocazie pentru a declanşa în faţa familiei Betel o polemică de cinci ore cu privire la administrarea Societăţii. Unii dintre membrii familiei Betel au trecut de partea opozanţilor. Opoziţia a continuat câteva săptămâni, timp în care incitatorii ameninţau că vor „răsturna tirania existentă“,  după cum se exprimau ei. Însă acţiunea fratelui Rutherford avea o bază solidă. Care anume?

Cu toate că cei patru directori fuseseră numiţi de fratele Russell, aceste numiri nu fuseseră niciodată confirmate prin vot de membrii asociaţiei cu ocazia întrunirii anuale a Societăţii. Prin urmare, nici unul dintre cei patru nu era membru legal al consiliului de administraţie! Rutherford ştia acest lucru, dar, la început, nu l-a adus în discuţie. De ce? Deoarece nu voia să lase impresia că se ridica împotriva dorinţelor fratelui Russell. Însă, când a devenit evident faptul că ei nu-şi încetează opoziţia, Rutherford a acţionat în virtutea autorităţii şi a responsabilităţii sale de preşedinte, înlocuindu-i cu alţi patru fraţi, ale căror numiri urmau să fie confirmate la următoarea întrunire anuală, care avea să aibă loc în ianuarie 1918.

La 8 august, foştii directori nemulţumiţi şi susţinătorii lor au părăsit familia Betel; ei fuseseră invitaţi să plece din cauza tulburării pe care o provocaseră. În scurt timp, aceştia au început să-şi propage opoziţia printr-o campanie de cuvântări publice şi prin expedierea de scrisori pe tot teritoriul Statelor Unite, Canadei şi Europei. Drept urmare, după vara anului 1917, unele congregaţii ale Studenţilor în Biblie s-au scindat în două grupuri — cei loiali Societăţii şi cei care au devenit o pradă uşoară a discursurilor mieroase ale opozanţilor.

Dar, în străduinţa de a prelua controlul asupra organizaţiei, acei directori destituiţi n-ar fi putut încerca să-i influenţeze pe participanţii la întrunirea anuală? Prevăzând o astfel de reacţie, Rutherford a considerat potrivit să facă un sondaj în toate congregaţiile. Care a fost rezultatul? Potrivit raportului publicat în Turnul de veghere din 15 decembrie 1917, în engleză, majoritatea covârşitoare a celor care au votat s-au declarat în favoarea lui Joseph Rutherford şi a directorilor care colaborau cu el! Acest lucru a fost confirmat şi la întrunirea anuală *. Eforturile opozanţilor de a prelua controlul eşuaseră!

Ce s-a întâmplat cu opozanţii şi cu susţinătorii lor? După întrunirea anuală din ianuarie 1918, opozanţii s-au separat de Studenţii în Biblie şi au decis chiar să celebreze aparte Comemorarea din 26 martie 1918. Unitatea de care s-au bucurat aceştia a fost de scurtă durată şi, nu peste mult timp, s-au scindat în diferite secte. În majoritatea cazurilor, numărul lor a scăzut, iar activitatea lor s-a diminuat sau a încetat complet.

Este clar că, după moartea fratelui Russell, Studenţii în Biblie s-au confruntat cu un adevărat test al loialităţii. Tarissa Gott, care se botezase în 1915, s-a exprimat astfel: „Mulţi dintre cei care păruseră să fie atât de tari, atât de  devotaţi Domnului, au început să se îndepărteze. . . . Tot ceea ce se petrecea nu părea a fi ceva corect, totuşi se petrecea şi ne tulbura. Însă mi-am zis în sinea mea: «Nu este aceasta organizaţia pe care Iehova a folosit-o pentru a ne elibera din legăturile religiei false? Nu am gustat noi bunătatea sa? Dacă acum ar trebui s-o părăsim, unde ne-am duce? N-am ajunge oare să urmăm un om?» Nu aveam nici un motiv să-i urmăm pe apostaţi, de aceea am rămas“. — Ioan 6:66–69; Evr. 6:4–6.

Mai târziu, unii dintre cei care se îndepărtaseră de organizaţie s-au căit şi s-au unit din nou cu Studenţii în Biblie în vederea închinării. Marea majoritate, la fel ca sora Gott, au continuat să colaboreze cu Societatea Watch Tower şi cu fratele Rutherford. Iubirea şi unitatea care îi lega s-au consolidat de-a lungul anilor datorită participării lor în comun la întruniri şi la congrese. Ei nu au permis nici unui lucru să le destrame această legătură a unităţii. — Col. 3:14.

În 1918, Studenţii în Biblie supravieţuiseră încercărilor venite din interior. Dar ce avea să se întâmple dacă opoziţia ar fi venit din partea celor din afară?

Ţinta atacurilor

Spre sfârşitul anului 1917 şi în prima parte a anului 1918, Studenţii în Biblie au distribuit cu însufleţire noua carte Taina împlinită. La sfârşitul anului 1917, tipografii lucrau la tipărirea a 850 000 de exemplare. Turnul de veghere din 15 decembrie 1917, în engleză, menţiona: „În aceeaşi perioadă de timp, nici o altă carte cunoscută, cu excepţia Bibliei, nu s-a bucurat de o difuzare atât de mare ca volumul al şaptelea“.

Dar nu toţi au fost entuziasmaţi de succesul cărţii Taina împlinită. Cartea conţinea unele referinţe foarte incisive la adresa clerului creştinătăţii. Aceasta i-a înfuriat atât de mult pe clerici, încât au îndemnat guvernul să suprime publicaţiile Studenţilor în Biblie. Ca urmare a acestei opoziţii stârnite de clerici, la începutul anului 1918, Taina împlinită a fost interzisă în Canada. În scurt timp, opoziţia s-a manifestat şi împotriva Studenţilor în Biblie din Statele Unite.

Pentru a demasca presiunea exercitată de cler, la 15 martie 1918 Societatea Watch Tower a lansat tractul Ştiri ale Regatului  Nr.1. Care era mesajul lui? Titlul celor şase coloane era: „Intoleranţa religioasă — Continuatorii pastorului Russell sunt persecutaţi fiindcă le spun oamenilor adevărul“. La subtitlul „Modul în care sunt trataţi Studenţii în Biblie aminteşte de «Evul Mediu»“, erau expuse faptele referitoare la persecuţia şi interdicţia care începuseră în Canada. Cine erau instigatorii? Tractul indica fără echivoc clerul, descris ca fiind „o clasă de bigoţi care s-au străduit în mod sistematic să-i împiedice pe oameni să înţeleagă Biblia şi să suprime orice învăţătură biblică ce nu provenea de la ei“ *. Ce mesaj viguros!

Cum au reacţionat clericii la această demascare? Ei cauzaseră deja dificultăţi Societăţii Watch Tower. Însă acum erau furioşi! În primăvara anului 1918, un val de persecuţii violente s-a abătut asupra Studenţilor în Biblie atât în America de Nord, cât şi în Europa. Opoziţia stârnită de cler a atins punctul culminant la 7 mai 1918, când guvernul federal al Statelor Unite a emis un mandat de arestare împotriva lui Joseph Rutherford şi a câtorva dintre colaboratorii săi apropiaţi. Pe la jumătatea anului 1918, Rutherford şi şapte colaboratori ai săi se aflau în penitenciarul federal din Atlanta (Georgia).

Dar, în timp ce judecătorul Rutherford şi colaboratorii săi se aflau la închisoare, ce se întâmpla la sediul Societăţii?

Lucrarea continuă

La Brooklyn a fost numit un Comitet Executiv care să se îngrijească de lucrare.  Preocuparea principală a fraţilor numiţi era aceea de a continua să publice revista Turnul de veghere. Studenţii în Biblie de pretutindeni aveau nevoie, fără îndoială, de toată încurajarea spirituală posibilă. De fapt, pe tot parcursul acestei ‘perioade de încercare’, nu a încetat să se tipărească nici măcar un număr al revistei Turnul de veghere *!

Care era starea de spirit la sediul Societăţii? Thomas (Bud) Sullivan, care a slujit mai târziu ca membru al Corpului de Guvernare, a relatat: „Am avut privilegiul să vizitez Betelul din Brooklyn la sfârşitul verii anului 1918, în timp ce fraţii se aflau la închisoare. Fraţii de la Betel care răspundeau de lucrare nu erau nicidecum înspăimântaţi sau descurajaţi. Dimpotrivă, ei erau optimişti şi încrezători că, în cele din urmă, Iehova îi va da victorie poporului său. Am avut privilegiul să fiu acolo la masa de luni dimineaţă, când îşi prezentau raportul fraţii care fuseseră trimişi cu diferite însărcinări la sfârşit de săptămână. Descrierea referitoare la situaţia existentă era excelentă. În toate cazurile, fraţii erau plini de încredere şi aşteptau ca Iehova să le îndrume în continuare activităţile“.

Existau însă multe probleme. Primul război mondial era încă în toi. Era penurie de hârtie şi de cărbune, materiale indispensabile pentru lucrarea de la sediul Societăţii. Din cauza fervorii patriotice, exista o mare animozitate împotriva Societăţii; Studenţii în Biblie erau consideraţi trădători. În această situaţie încordată, continuarea activităţii la Brooklyn părea imposibilă. De aceea, după ce s-a consultat cu alţi fraţi, Comitetul Executiv a vândut Tabernacolul din Brooklyn şi a închis Betelul. La 26 august 1918 a fost transferat din nou la Pittsburgh, într-o clădire cu birouri de pe Federal Street, colţ cu Reliance Street.

Totuşi, domnea o stare de spirit bună. Martha Meredith a relatat: „Ne-am adunat la Pittsburgh şi am decis că, până când fraţii vor ieşi din închisoare, noi vom face ca lucrarea să continue. Pe timpul acela, biroul din Brooklyn fusese transferat la Pittsburgh, astfel că fraţii erau ocupaţi să scrie articole pentru Turnul de veghere şi să le dea la tipărit. Când revistele erau gata, noi, surorile, le împachetam şi le expediam“.

Studenţii în Biblie se confruntaseră cu încercări grele din momentul în care timpurile neamurilor se sfârşiseră în toamna anului 1914. Puteau ei să reziste în continuare? Aveau cu adevărat ‘iubire din inimă pentru Dumnezeu’? Urmau ei să ţină cu fermitate la ‘Domnul şi la Adevărul Său’, aşa cum preconizase Russell, sau aveau să renunţe?

[Note de subsol]

[Text generic pe pagina 68]

Rutherford i-a invitat pe opozanţi să părăsească Betelul

[Chenarul de la pagina 62]

„Unii dintre noi fuseseră puţin prea grăbiţi“

În timp ce luna octombrie a anului 1914 se apropia, unii dintre Studenţii în Biblie se aşteptau ca, la sfârşitul timpurilor neamurilor, ei, în calitate de creştini unşi cu spirit, să-şi primească răsplata cerească. Ilustrativ în acest sens este un episod care s-a petrecut la un congres al Studenţilor în Biblie ţinut la Saratoga Springs (New York), în zilele de 27–30 septembrie, 1914. Miercuri, 30 septembrie, Alexander Macmillan, care se botezase cu 14 ani în urmă, a ţinut un discurs în care afirma: „Acesta este, probabil, ultimul discurs public pe care-l voi rosti, deoarece în curând vom merge acasă [în cer]“.

Însă, două zile mai târziu (vineri, 2 octombrie), la întoarcerea la Brooklyn, unde congresiştii urmau să se întrunească încă o dată, Macmillan a fost uşor tachinat. De pe scaunul său din capul mesei, Charles Russell a anunţat: „Vom face unele schimbări în programul de duminică [4 octombrie]. Duminică dimineaţa la orele 10.30, fratele Macmillan ne va prezenta un discurs“. Care a fost reacţia? Macmillan scria mai târziu: „Toţi au râs cu poftă, amintindu-şi de ceea ce spusesem miercuri la Saratoga Springs: «ultimul meu discurs public»!“

„Atunci, scria Macmillan în continuare, m-am străduit să găsesc ceva de spus. Am găsit Psalmul 74:9: «Nu mai vedem semnele noastre; nu mai este nici un proroc şi nu mai este nimeni printre noi care să ştie până când». Acum era altfel. În acel discurs am încercat să le arăt fraţilor că, probabil, unii dintre noi fuseseră puţin prea grăbiţi când s-au gândit că ne vom duce imediat la cer şi că ceea ce trebuia să facem era să fim ocupaţi în serviciul Domnului până când el avea să decidă momentul în care unul dintre slujitorii săi aprobaţi avea să fie luat acasă, la cer.“

[Chenarul de la pagina 67]

Date biografice despre Joseph Rutherford

Joseph Franklin Rutherford s-a născut în 8 noiembrie 1869, la o fermă din Morgan County (Missouri, S.U.A.), într-o familie baptistă. Când Joseph avea 16 ani, tatăl său a consimţit ca el să meargă la Universitate, cu condiţia să-şi achite singur cheltuielile, precum şi să plătească un muncitor care să-l înlocuiască la fermă. Fiind un tânăr hotărât, Joseph a făcut un împrumut la un prieten şi a reuşit să se ducă la Universitate şi să studieze dreptul.

După terminarea studiilor superioare, Rutherford a rămas doi ani sub tutela judecătorului E. Edwards. La vârsta de 20 de ani, a devenit avocat însărcinat să asiste la procese în Circumscripţia Judiciară Nr. 14 din Missouri. La 5 mai 1892 i-a fost acordată licenţa pentru a practica avocatura în Missouri. Mai târziu, a servit timp de patru ani ca judecător de instrucţie în Boonville (Missouri). Apoi, din când în când, a fost judecător special pe lângă tribunalul din Circumscripţia Judiciară Nr. 8 din Missouri. Iată de ce a ajuns să fie cunoscut sub numele de „judecătorul“ Rutherford.

Este interesant de remarcat că, pentru a-şi plăti studiile, Rutherford a vândut enciclopedii din casă în casă. Nu era o muncă uşoară: mulţi îl refuzau. Odată, în timp ce lucra în zona rurală, a căzut într-un râu îngheţat şi era să moară. Atunci el a făcut în sinea sa promisiunea că, atunci când va deveni avocat, dacă cineva va veni în biroul său să-i vândă cărţi, le va cumpăra. Fidel promisiunii făcute, el a acceptat trei volume ale cărţii „Zorii Mileniului“ de la doi colportori care s-au prezentat la biroul său la începutul anului 1894. După câteva săptămâni, el a citit cărţile şi a scris imediat o scrisoare Societăţii Watch Tower, în care spunea: „Scumpa mea soţie şi cu mine am citit aceste cărţi cu cel mai viu interes şi considerăm drept o mare şi providenţială binecuvântare faptul că am avut posibilitatea să intrăm în posesia lor“. Joseph Rutherford s-a botezat în 1906, iar un an mai târziu a devenit consilierul juridic al Societăţii Watch Tower.

[Chenarul/Fotografia de la pagina 69]

„Nu există pe pământ oameni mai favorizaţi“

La 21 iunie 1918, Joseph Rutherford şi câţiva colaboratori apropiaţi ai săi au fost condamnaţi la 20 de ani de închisoare, fiind declaraţi, în mod fals, vinovaţi de conspiraţie. Care erau sentimentele lor? Într-un bilet scris la 22–23 iunie (reprodus mai jos), în timp ce se afla în închisoarea de pe Raymond Street, din Brooklyn (New York), fratele Rutherford a scris: „Probabil că astăzi nu există pe pământ oameni mai favorizaţi şi mai fericiţi decât cei şapte fraţi aflaţi acum în închisoare. Ei sunt conştienţi că nu au comis absolut nici o transgresiune intenţionată şi se bucură că suferă cu Cristos pentru că Îi slujesc în mod loial“.

[Chenarul de la pagina 70]

Victime ale persecuţiei stârnite de clerici

Pe la jumătatea anului 1918, Joseph Rutherford şi şapte dintre colaboratorii săi se aflau în închisoare ca victime ale opoziţiei stârnite de clerici. Dar, cei opt nu erau singurii care deveniseră ţinta acestei uri. În anii precedenţi, Charles Russell fusese principala ţintă de atac a clerului şi a presei. Acum deveniseră victime chiar Studenţii în Biblie. „Epoca de aur“ (acum „Treziţi-vă!“) din 29 septembrie 1920 a publicat o relatare clară şi detaliată despre persecuţia sălbatică pe care o suportau aceştia în Statele Unite. Semăna cu o pagină din istoria Inchiziţiei *. Printre altele, se puteau citi următoarele episoade:

„22 aprilie 1918: La Wynnewood (Oklahoma), Claud Watson a fost mai întâi întemniţat, iar apoi predat în mod intenţionat în mâinile unei bande de predicatori, comercianţi şi alţi câţiva care l-au lovit, au pus un negru să-l biciuiască şi, când şi-a revenit puţin, iarăşi l-au biciuit. Apoi l-au acoperit cu smoală şi cu pene, frecându-l cu smoală pe păr şi pe pielea capului“.

„29 aprilie 1918: La Walnut Ridge (Arkansas), W. Duncan, în vârstă de 61 de ani, Edward French, Charles Franke, un oarecare domn Griffin şi dna D. Van Hoesen au fost întemniţaţi. O bandă care folosea cel mai vulgar şi mai obscen limbaj a pătruns cu forţa în închisoare, i-a biciuit, i-a acoperit cu smoală şi cu pene şi i-a alungat din oraş. Duncan a fost silit să parcurgă pe jos cei patruzeci şi doi de kilometri până la domiciliul său şi şi-a revenit cu greu. Griffin aproape că şi-a pierdut vederea şi a murit câteva luni mai târziu din cauza agresiunii suferite“.

„30 aprilie 1918: . . . La Minerva (Ohio), S. Griffin a fost mai întâi întemniţat, iar apoi dat în mâinile unei bande şi, după ce un pastor i-a ţinut o predică de cincisprezece minute, a fost lovit de mai multe ori, împroşcat cu injurii, lovit şi călcat în picioare, ameninţat că va fi spânzurat şi înecat, alungat din oraş, scuipat; i s-a pus piedică de mai multe ori, a fost împuns de mai multe ori cu o umbrelă, obligat să meargă pe jos, urmărit pe o distanţă de şase sau şapte kilometri până la Malvern (Ohio), arestat din nou, întemniţat din motive de siguranţă la Carrollton şi, în cele din urmă, condus acasă de nişte funcţionari fideli şi curajoşi care, după ce i-au examinat literatura, au spus pe scurt: «Nu găsim nici o vină la omul acesta»“.

[Notă de subsol]

[Legenda fotografiilor de la pagina 64]

La 31 octombrie 1916, Charles Taze Russell, în vârstă de 64 de ani, a murit în tren la Pampa (Texas); multe ziare au scris despre funeraliile sale

[Legenda fotografiei de la pagina 66]

Cu o înălţime de 1,88 metri şi o greutate de 102 kilograme, Joseph Rutherford avea o înfăţişare impunătoare

[Legenda fotografiei de la pagina 69]

Închisoarea de pe Raymond Street, din Brooklyn (New York), unde fratele Rutherford şi câţiva dintre colaboratorii săi apropiaţi au fost deţinuţi timp de şapte zile, imediat după condamnarea lor

[Legenda fotografiei de la pagina 71]

Thomas (Bud) Sullivan a vizitat sediul central în 1918, iar mai târziu a slujit ca membru al Corpului de Guvernare al Martorilor lui Iehova