Capitolul 4

Se dezvoltă marea apostazie

„UN SINGUR Domn, o singură credinţă“ (Ef. 4:5). Când apostolul Pavel a scris sub inspiraţie aceste cuvinte (prin anii 60, 61 e.n.), nu exista decât o singură credinţă creştină. Totuşi, astăzi vedem o mulţime de confesiuni, secte şi culte care se pretind creştine, cu toate că predau doctrine contradictorii şi urmează norme de conduită diferite. Ce deosebire faţă de congregaţia creştină unită care a fost instituită la Penticosta din anul 33 e.n.! Cum au apărut aceste dezbinări? Pentru a afla răspunsul, trebuie să ne întoarcem cu gândul în secolul I e.n.

Încă de la început, Adversarul, Satan, a încercat să-i reducă la tăcere pe martorii lui Iehova creştini, făcând să se abată asupra lor persecuţii din partea unor persoane din afara congregaţiei (1 Pet. 5:8). Mai întâi, acestea au venit din partea evreilor, iar apoi din partea Imperiului Roman păgân. Primii creştini au perseverat cu succes în pofida tuturor opoziţiilor (compară cu Apocalipsa 1:9; 2:3, 19). Însă Adversarul nu a renunţat. Dacă nu i-a putut reduce la tăcere prin presiuni venite din exterior, de ce să nu-i corupă din interior? Astfel, pe când congregaţia creştină era încă la început, existenţa ei a fost ameninţată de un duşman intern: apostazia *.

Totuşi, apostazia nu s-a infiltrat în congregaţie pe neaşteptate. În calitate de Cap al congregaţiei, Cristos s-a îngrijit ca discipolii săi să fie avertizaţi cu mult înainte. — Col. 1:18.

„Printre voi vor fi învăţători falşi“

„Păziţi-vă de proroci mincinoşi [falşi, NW], a atenţionat Isus, care vin la voi îmbrăcaţi în haine de oi“ (Mat. 7:15). Isus ştia că Satan va încerca să-i dezbine şi să-i corupă pe continuatorii Săi. De aceea, chiar de la începutul ministerului său, el i-a avertizat în privinţa învăţătorilor falşi.

De unde aveau să vină aceşti învăţători falşi? „Din mijlocul vostru“, a spus apostolul Pavel în jurul anului 56 e.n., când le-a vorbit supraveghetorilor din Efes. Da, din mijlocul congregaţiei urmau ‘să se ridice oameni care  aveau să vorbească lucruri deformate pentru a-i atrage pe discipoli după ei’ (Fap. 20:29, 30, NW). Aceşti apostaţi ambiţioşi nu se mulţumeau să-şi facă propriii lor discipoli; ei se străduiau ‘să-i atragă pe discipoli’, adică pe discipolii lui Cristos.

Şi apostolul Petru (în jurul anului 64 e.n.) a prezis o corupere internă şi chiar a descris modul în care aveau să acţioneze aceşti apostaţi: „Printre voi vor fi învăţători falşi. Aceştia vor introduce discret secte distructive. . . . Ei vă vor exploata cu lăcomie prin cuvinte prefăcute“ (2 Pet. 2:1, 3, NW). Asemenea unor spioni sau trădători aflaţi în tabăra unui duşman, învăţătorii falşi, deşi aveau să se ridice din mijlocul congregaţiei, urmau să-şi infiltreze opiniile corupătoare în mod secret sau camuflat.

Aceste avertismente ale lui Isus şi ale apostolilor săi nu au fost zadarnice. Opoziţia din interiorul congregaţiei creştine a avut un început neînsemnat, dar a devenit evidentă foarte devreme.

„Lucrează deja“

La mai puţin de 20 de ani după moartea lui Isus, apostolul Pavel declara că eforturile lui Satan de a cauza dezbinare şi de a-i îndepărta pe oameni de la adevărata credinţă „lucrează deja“ (2 Tes. 2:7, NW). Încă din anul 49 e.n., într-o scrisoare trimisă congregaţiilor, corpul de guvernare menţiona: „Am auzit că unii plecaţi dintre noi, fără vreo însărcinare din partea noastră, v-au tulburat prin cuvintele lor şi v-au zdruncinat sufletele“ (Fap. 15:24). Aşadar, în mijlocul congregaţiei, unii îşi exprimau sus şi tare punctele de vedere divergente — în cazul de faţă, evident, referitor la chestiunea dacă creştinii proveniţi dintre păgâni trebuiau sau nu să se circumcidă şi să respecte Legea mozaică. — Fap. 15:1, 5.

După prima jumătate a secolului I e.n., ideile divergente s-au extins ca o cangrenă (compară cu 2 Timotei 2:17). În jurul anului 51 e.n., unii creştini din Tesalonic preziceau în mod greşit că „prezenţa“ Domnului Isus era iminentă (2 Tes. 2:1, 2). În jurul anului 55 e.n., unii creştini din Corint respinseseră învăţătura creştină clară referitoare la învierea celor morţi (1 Cor. 15:12). Aproximativ în anul 65 e.n., alţii spuneau că învierea avusese deja loc, aceasta fiind o înviere simbolică de care aveau parte creştinii aflaţi în viaţă. — 2 Tim. 2:16–18.

Nu există nici o consemnare inspirată în legătură cu ceea ce s-a petrecut în cadrul congregaţiei creştine în următorii 30 de ani. Însă, pe timpul când apostolul Ioan şi-a redactat scrisorile (aproximativ în anul 98 e.n.), existau „mulţi antihrişti“ — persoane care negau că „Isus este Hristosul“ şi că el este Fiul lui Dumnezeu care a venit „în carne“. — 1 Ioan 2:18, 22; 4:2, 3, NW.

Timp de peste 60 de ani, apostolii ‘au acţionat ca un obstacol’, străduindu-se să împiedice extinderea apostaziei (2 Tes. 2:7, NW; compară cu  2 Ioan 9, 10). Dar, în timp ce congregaţia creştină era pe punctul de a intra în secolul al II-lea, în jurul anului 100 e.n. a murit ultimul apostol, Ioan. Apostazia, care se infiltrase lent în congregaţie, era acum gata să izbucnească nestânjenită, cu repercusiuni devastatoare pe plan organizatoric şi doctrinal.

Clerici şi laici

„Voi toţi sunteţi fraţi“, le spusese Isus discipolilor săi. „Unul singur este Îndrumătorul vostru: Hristosul“ (Mat. 23:8, 10). Prin urmare, în congregaţiile creştine din secolul I nu exista nici o clasă clericală. Ca fraţi unşi cu spirit ai lui Cristos, toţi creştinii din secolul I aveau perspectiva de a fi preoţi cereşti împreună cu Cristos (1 Pet. 1:3, 4; 2:5, 9). În ce priveşte organizarea, fiecare congregaţie era dirijată de un corp de supraveghetori, sau bătrâni în sens spiritual *. Toţi bătrânii aveau o autoritate egală, nici unul dintre ei nefiind autorizat ‘să stăpânească’ peste turma aflată în grija lor (Fap. 20:17; Filip. 1:1; 1 Pet. 5:2, 3). Însă, odată cu dezvoltarea apostaziei, lucrurile au început să se schimbe, şi încă rapid.

Una dintre primele devieri a constituit-o faptul că s-a făcut deosebire între termenii „supraveghetor“ (gr. epískopos) şi „bătrân“ (gr. presbýteros), astfel că aceştia nu au mai fost folosiţi cu referire la aceeaşi poziţie şi responsabilitate. La numai aproximativ un deceniu de la moartea apostolului Ioan, într-o scrisoare adresată creştinilor din Smirna, Ignaţiu, „episcop“ de Antiohia, scria: „Urmaţi-l cu toţii pe episcop [supraveghetor], după cum Isus Cristos îl urmează pe Tatăl, şi pe prezbiteri [corpul de bătrâni], ca pe apostoli“. În felul acesta, Ignaţiu susţinea ca fiecare congregaţie să aibă un singur episcop *, sau supraveghetor, care trebuia recunoscut ca fiind deosebit de prezbiteri, sau bătrâni, şi având o autoritate mai mare decât aceştia.

Cum s-a ajuns însă la această deosebire? Într-o carte a sa, Augustus Neander explică ce s-a întâmplat: „În secolul al II-lea . . . trebuie să se fi instituit funcţia permanentă de preşedinte al prezbiterilor, căruia, fiindcă i se încredinţase în mod special supravegherea oricărui lucru, i s-a dat numele de [epískopos], distingându-l în felul acesta de restul prezbiterilor“. — Allgemeine Geschichte der christlichen Religion und Kirche (Istoria generală a religiei creştine şi a Bisericii).

Astfel au fost puse bazele apariţiei treptate a unei clase clericale. Aproximativ un secol mai târziu, Ciprian, „episcop“ de Cartagina, în nordul Africii, a fost un susţinător energic al autorităţii episcopilor ca grup care se  deosebea de prezbiteri (cunoscuţi mai târziu sub numele de preoţi *), de diaconi şi de laici. Însă Ciprian nu a susţinut primatul unui episcop asupra celorlalţi *.

Pe măsură ce episcopii şi prezbiterii urcau pe scara ierarhică, ei îi lăsau pe o treaptă inferioară pe restul credincioşilor din congregaţie. Aceasta a avut drept rezultat o separare între clerici (cei care erau în frunte) şi laici (grupul pasiv de credincioşi). Cyclopedia de McClintock şi Strong explică: „Din epoca lui Ciprian [care a murit în jurul anului 258 e.n.], tatăl sistemului ierarhic, deosebirea dintre clerici şi laici s-a accentuat în mod vădit şi în foarte scurt timp a fost universal recunoscută. Într-adevăr, începând din secolul al III-lea, termenul clerus . . . a fost aplicat aproape în exclusivitate ministerului [religios] pentru a-l distinge de ceea ce este laic. Pe măsură ce s-a format ierarhia romană, clerul nu numai că a devenit un rang distinct . . ., dar a şi fost recunoscut drept singura preoţie“.

Astfel, pe parcursul a aproximativ 150 de ani de la moartea ultimului apostol, în congregaţie au avut loc două schimbări semnificative în ce priveşte organizarea: prima — deosebirea dintre episcopi şi prezbiteri, episcopul ocupând poziţia cea mai înaltă pe scara ierarhică; a doua — deosebirea dintre clerici şi laici. În locul unei ‘preoţii regale’ alcătuite din toţi credincioşii născuţi de spirit, acum clerul era „recunoscut drept singura preoţie“ *. — 1 Pet. 2:9.

 Aceste schimbări au marcat o deviere de la metoda scripturală de dirijare a congregaţiilor din perioada apostolică. Schimbările organizatorice nu au fost însă singurele consecinţe ale apostaziei.

Se infiltrează învăţături păgâne

Învăţăturile pure ale lui Cristos, consemnate ca documente, sunt păstrate în Sfintele Scripturi. De exemplu, Isus a explicat cu claritate că Iehova este „singurul Dumnezeu adevărat“ şi că sufletul uman este muritor (Ioan 17:3; Mat. 10:28). Totuşi, odată cu moartea apostolilor şi cu slăbirea structurii organizatorice, aceste învăţături au fost denaturate de doctrinele păgâne care s-au infiltrat în creştinism. Cum s-a putut întâmpla un asemenea lucru?

Un factor determinant l-a constituit influenţa subtilă a filozofiei greceşti. The New Encyclopædia Britannica explică: „Începând de la mijlocul secolului al II-lea după Cristos, creştinii care aveau anumite cunoştinţe de filozofie greacă au început să simtă nevoia de a-şi exprima credinţa în termeni filozofici, atât pentru propria lor satisfacţie intelectuală, cât şi pentru a-i converti pe păgânii instruiţi“. Odată ce persoane cu un mod de gândire filozofic au devenit creştine, nu a mai trebuit mult timp ca filozofia greacă şi „creştinismul“ să se unească în mod inseparabil.

În urma acestei uniri, doctrine păgâne, cum ar fi Trinitatea şi nemurirea sufletului, s-au infiltrat în creştinismul alterat. Aceste învăţături erau însă mult mai vechi decât filozofii greci. Grecii înşişi le preluaseră de la culturi mai vechi, deoarece dovezile atestă existenţa acestor doctrine în religia Egiptului şi a Babilonului antic.

Pe măsură ce doctrinele păgâne au continuat să se infiltreze în creştinism, au fost denaturate sau abandonate şi alte învăţături scripturale.

Speranţa Regatului se estompează

Discipolii lui Isus ştiau foarte bine că trebuiau să continue să vegheze, aşteptând promisa ‘prezenţă’ a lui Isus şi venirea Regatului său. Cu timpul, s-a înţeles că acest Regat va guverna timp de o mie de ani peste pământ şi îl va transforma într-un paradis (Mat. 24:3; 2 Tim. 4:18; Apoc. 20:4, 6). Scriitorii biblici creştini i-au îndemnat pe martorii din secolul I să se menţină treji spiritualiceşte şi să se păstreze separaţi de lume (Iac. 1:27; 4:4; 5:7, 8; 1 Pet. 4:7). Dar, după moartea apostolilor, vigilenţa creştină cu privire la prezenţa lui Cristos şi la venirea Regatului său s-a estompat. De ce?

Unul dintre factori a fost contaminarea spirituală produsă de doctrina grecească a nemuririi sufletului. Pe măsură ce aceasta a prins rădăcini în rândurile creştinilor, speranţa mileniului a fost în mod treptat abandonată. De ce? The New International Dictionary of New Testament Theology explică: „Escatologia [învăţătura despre „lucrurile din urmă“] din NT [Noul  Testament], cu speranţa ei în învierea morţilor şi în noua creaţie (Apoc. 21 şi în continuare), a fost înlocuită cu doctrina nemuririi sufletului, astfel că sufletul este judecat după moarte şi intră în paradis, care este situat acum într-o altă lume“. Altfel spus, creştinii apostaţi credeau că sufletul supravieţuieşte morţii corpului şi că binecuvântările Domniei de O Mie de Ani a lui Cristos trebuiau deci să se refere la domeniul spiritual. Astfel, ei transferau Paradisul de pe pământ în cer, crezând că în acel loc ajungea, după moarte, sufletul salvat. Nu mai era necesar deci să vegheze cu privire la prezenţa lui Cristos şi la venirea Regatului său, întrucât sperau cu toţii că, după moarte, se uneau cu Cristos în cer *.

A existat însă şi un alt factor care făcea să pară inutilă vigilenţa cu privire la venirea Regatului lui Cristos. The New Encyclopædia Britannica explică: „Întârzierea [aparentă] a Parousiei a avut drept rezultat o slăbire a aşteptării ei iminente în cadrul bisericii timpurii. În acest proces de «dezescatologizare» [slăbire a învăţăturii despre „lucrurile din urmă“], biserica instituţionalizată a luat din ce în ce mai mult locul aşteptatului Regat al lui Dumnezeu. Formarea Bisericii Catolice ca instituţie ierarhică este direct legată de declinul acestei aşteptări iminente“ (sublinierea noastră). Astfel, nu numai binecuvântările Mileniului au fost mutate de pe pământ în cer, ci şi Regatul a fost transferat din cer pe pământ. Această „reamplasare“ a fost definitivată de Augustin de Hippona (354–430 e.n.). În celebra sa lucrare Cetatea lui Dumnezeu, el afirma: „Chiar în prezent, Biserica este regatul lui Cristos şi regatul cerurilor“.

Între timp, în jurul anului 313 e.n., sub domnia împăratului roman Constantin, creştinismul, care devenise în mare parte apostat, a fost recunoscut în mod legal. Conducătorii religioşi erau dispuşi să se pună în serviciul Statului şi, la început, Statul controla afacerile religioase. (Nu peste mult timp, religia avea să controleze afacerile statului.) Astfel a apărut creştinătatea *, din care o parte (religia catolică) a devenit cu timpul religia oficială a Romei. Acum, „regatul“ nu numai că era în lume, dar chiar făcea parte din lume. Câtă deosebire faţă de Regatul pe care îl predicase Cristos! — Ioan 18:36.

Reforma — o întoarcere la adevărata închinare?

La fel ca neghina care creşte în mijlocul grâului sufocându-l, Biserica din Roma, sub autoritatea papei, a dominat timp de secole afacerile lumii (Mat. 13:24–30, 37–43). Pe măsură ce devenea o parte a lumii, biserica se îndepărta  tot mai mult de creştinismul secolului I. Pe parcursul secolelor, diverse secte „eretice“ au cerut să se facă reforme în cadrul Bisericii, dar Biserica a continuat să abuzeze de putere şi să acumuleze bogăţii. Apoi, în secolul al XVI-lea, a izbucnit cu violenţă o revoltă religioasă: Reforma protestantă.

Diferiţi reformatori, cum ar fi Martin Luther (1483–1546), Ulrich Zwingli (1484–1531) şi Jean Calvin (1509–1564) au atacat Biserica cu privire la diverse aspecte: Luther cu privire la vânzarea de indulgenţe, Zwingli cu privire la celibatul ecleziastic şi la venerarea Mariei, iar Calvin cu privire la necesitatea întoarcerii la principiile iniţiale ale creştinismului. Ce rezultate au avut aceste eforturi?

Cu siguranţă că Reforma a obţinut unele rezultate bune, cel mai important lucru fiind traducerea Bibliei în limbile vorbite de oamenii de rând. Spiritul de libertate al Reformei a dus la o cercetare mai obiectivă a Bibliei şi la o mai bună cunoaştere a limbilor biblice. Reforma nu a marcat însă o întoarcere la închinarea şi la doctrina adevărată *. De ce?

Efectele apostaziei pătrunseseră profund, până la temelia creştinătăţii. Astfel, cu toate că s-au retras de sub autoritatea papei de la Roma, diverse grupuri protestante au luat cu ele unele dintre erorile fundamentale ale Bisericii Romano-Catolice, consecinţe ale abandonării adevăratului creştinism. De exemplu, cu toate că bisericile protestante erau dirijate într-un mod oarecum diferit, s-a menţinut divizarea fundamentală a bisericii într-o clasă  clericală dominantă şi o clasă laică supusă acesteia. De asemenea, au fost păstrate doctrine nescripturale, cum ar fi Trinitatea, nemurirea sufletului şi chinul veşnic după moarte. În plus, la fel ca Biserica din Roma, bisericile protestante au continuat să facă parte din lume, fiind strâns legate de sistemele politice şi de elita conducătoare.

Ce s-a întâmplat în acest timp cu aşteptarea din partea creştinilor — adică vigilenţa cu privire la prezenţa lui Isus şi la venirea Regatului său? În secolele care au urmat Reformei, bisericile — atât cea catolică, cât şi cea protestantă — s-au implicat profund în consolidarea puterii laice şi au renunţat să mai aştepte venirea Regatului lui Cristos.

Trezirea vigilenţei

În secolul al XIX-lea însă, climatul religios a dus la o trezire a vigilenţei creştine. Ca urmare a cercetărilor biblice efectuate de unii clerici şi biblişti, au fost reexaminate unele învăţături, cum ar fi nemurirea sufletului, chinul veşnic după moarte, predestinarea şi Trinitatea. În plus, unii cercetători ai Bibliei au examinat îndeaproape profeţiile biblice referitoare la zilele din urmă. Drept urmare, diverse grupuri de persoane au început să se gândească cu seriozitate la promisa întoarcere a Domnului. — Mat. 24:3.

În Statele Unite, William Miller a prezis că întoarcerea lui Cristos sub formă vizibilă va avea loc în anul 1843 sau 1844. Teologul german J. Bengel a fixat ca dată anul 1836; în Anglia, adepţii lui Edward Irving au indicat mai întâi anul 1835, apoi 1838, 1864 şi, în final, 1866. În Rusia a existat un grup de menoniţi care au indicat mai întâi anul 1889, apoi 1891.

Aceste eforturi de a rămâne vigilenţi au servit la trezirea multor persoane în ce priveşte perspectiva întoarcerii Domnului nostru. Totuşi, aceste tentative de trezire a vigilenţei creştine au dus în cele din urmă la dezamăgire. De ce? În cea mai mare parte, deoarece aceste grupuri se bazau prea mult pe oameni şi nu se bazau suficient pe Scripturi. După câteva decenii, majoritatea acestor grupuri au dispărut.

În această perioadă însă, au avut loc şi alte evenimente care au influenţat speranţele şi aşteptările oamenilor.

O epocă a „progresului“ şi a industrializării

În 1848, Karl Marx şi Friedrich Engels au publicat Manifestul Partidului Comunist. În loc să susţină religia, pe care Marx o numea „opiu pentru popor“, ei susţineau ateismul. Cu toate că se opuneau în mod făţiş  oricărei religii, ei au promovat de fapt o religie: închinarea adusă Statului şi conducătorilor lui.

Cu aproximativ un deceniu mai târziu, în 1859, a fost publicată lucrarea lui Charles Darwin Originea speciilor, care a influenţat profund gândirea ştiinţifică şi religioasă a timpului. Teoriile evoluţiei au dus la sfidarea veridicităţii relatării biblice despre creaţie şi despre introducerea păcatului prin neascultarea primei perechi umane (Gen. cap. 1–3). Ca urmare a acestui fapt, credinţa multora în Biblie a fost subminată.

În aceeaşi perioadă, revoluţia industrială a luat avânt. De la agricultură, interesul s-a canalizat spre industrie şi spre fabricarea de maşini. Apariţia locomotivei cu aburi (la începutul secolului al XIX-lea) a dus la dezvoltarea reţelelor feroviare în diferite ţări. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea au fost inventate telefonul (1876), fonograful (1877), lumina electrică (1878, 1879) şi s-a început utilizarea în tipografie a linotipului pentru compunerea rândurilor de litere (1884).

Omenirea intra în perioada celor mai mari inovaţii din istorie în domeniul comunicaţiilor şi al transporturilor rapide. Deşi aceste progrese aveau să fie folosite în scopuri comerciale şi politice, ele aveau să fie utilizate şi în domeniul religios. Astfel, împrejurările au fost favorabile unei iniţiative modeste, întreprinsă de un mic grup de cercetători ai Bibliei, care urma să aibă efecte la nivel mondial.

[Note de subsol]

[Text generic pe pagina 33]

Chiar de la început, congregaţia creştină a fost ameninţată de apostazie

[Text generic pe pagina 34]

Opoziţia din interior a avut un început neînsemnat

[Text generic pe pagina 37]

Apostaţii au mutat nu numai binecuvântările Mileniului de pe pământ în cer, ci şi Regatul din cer pe pământ

[Chenarul/Fotografia de la pagina 36]

Platon şi „creştinismul“

Filozoful grec Platon (născut în jurul anului 428 î.e.n.) nu avea de unde să ştie că învăţăturile sale urmau să pătrundă în cele din urmă în creştinismul apostat. Principala contribuţie adusă de Platon „creştinismului“ se regăseşte în doctrina Trinităţii şi în cea a nemuririi sufletului.

Concepţiile lui Platon despre Dumnezeu şi despre natură au influenţat doctrina Trinităţii predată în creştinătate. Un dicţionar francez explică următoarele: „Trinitatea lui Platon, ea însăşi doar o restructurare a unor trinităţi precedente, aparţinând unor popoare mai vechi, pare să fie trinitatea filozofică şi raţională de atribute care a dat naştere celor trei ipostaze sau persoane divine despre care învaţă bisericile creştine. . . . Concepţia despre trinitatea divină pe care o avea acest filozof grec . . . poate fi întâlnită în toate religiile antice [păgâne]“. — „Nouveau Dictionnaire Universel”, Volumul 2, p. 1467.

Referitor la doctrina nemuririi sufletului, o enciclopedie catolică afirmă: „Conceptul creştin despre un suflet spiritual creat de Dumnezeu şi introdus în corp în momentul conceperii, pentru a face din om un tot viu, este rodul unei elaborări îndelungate a filozofiei creştine. Numai odată cu Origene [mort în jurul anului 254 e.n.] în Orient şi cu Sf. Augustin [mort în 430 e.n.] în Occident, sufletul a fost definit drept o substanţă spirituală şi a fost elaborată o concepţie filozofică privitoare la natura lui. . . . Doctrina lui [Augustin] . . . era mult tributară (inclusiv în ce priveşte unele carenţe) neoplatonismului“. — „New Catholic Encyclopedia“, Volumul XIII, p. 452, 454.

[Legenda fotografiei de la pagina 35]

Potrivit lui Ciprian, „episcop“ de Cartagina, episcopii constituiau o clasă care se deosebea de prezbiteri, de diaconi şi de laici

[Legenda fotografiei de la pagina 38]

„Chiar în prezent, Biserica este regatul lui Cristos şi regatul cerurilor“ (Augustin de Hippona)

[Legenda fotografiilor de la pagina 39]

Reformatori care au atacat Biserica cu privire la diverse aspecte

Martin Luther

Jean Calvin

Ulrich Zwingli

[Legenda fotografiilor de la pagina 40]

„Manifestul Partidului Comunist“, de Karl Marx, a promovat de fapt închinarea adusă Statului. „Originea speciilor“, de Charles Darwin, a influenţat profund gândirea ştiinţifică şi religioasă a timpului

[Legenda fotografiei de la pagina 41]

Locomotiva cu aburi

[Legenda fotografiei de la pagina 41]

Lumina electrică

[Legenda fotografiei de la pagina 41]

Primul telefon

[Legenda fotografiei de la pagina 41]

Unul dintre primele linotipuri

[Legenda fotografiei de la pagina 41]

Fonograful