Capitolul 7

Vestiţi Regele şi Regatul! (1919–1941)

„Credeţi că Regele glorios şi-a început domnia? Atunci, înapoi pe teren, fii ai Dumnezeului Prea Înalt! Îmbrăcaţi-vă armura! Fiţi echilibraţi, fiţi vigilenţi, fiţi activi, fiţi curajoşi! Fiţi martori fideli şi adevăraţi pentru Domnul. Înainte la luptă, până când orice vestigiu al Babilonului va rămâne pustiu. Vestiţi mesajul în lung şi-n lat. Lumea trebuie să ştie că Iehova este Dumnezeu şi că Isus Cristos este Regele regilor şi Domnul domnilor. Aceasta este ziua tuturor zilelor. Iată, Regele domneşte! Voi sunteţi agenţii săi de publicitate! Aşadar, vestiţi, vestiţi, vestiţi Regele şi regatul său!“

ACEASTĂ chemare senzaţională la acţiune, lansată de Joseph Rutherford la congresul internaţional din 1922 de la Cedar Point (Ohio), a avut o influenţă profundă asupra celor prezenţi. Studenţii în Biblie au plecat de la congres cu dorinţa fierbinte de a vesti Regatul. Dar, numai cu câţiva ani mai devreme, perspectiva de a sluji ca agenţi de publicitate ai Regatului nu se întrezărea deloc. Joseph Rutherford şi şapte dintre colaboratorii săi erau în închisoare, iar viitorul lor rol în cadrul organizaţiei părea incert. Cum aveau să fie depăşite aceste dificultăţi?

„Cunosc ceva despre legea celor loiali“

Între 2 şi 5 ianuarie 1919 era programat un congres la Pittsburgh (Pennsylvania), chiar în timp ce fratele Rutherford şi colaboratorii săi se aflau la închisoare. Însă acesta nu era un congres obişnuit, ci era asociat cu întrunirea anuală a Societăţii Watch Tower, care urma să se ţină duminică, 4 ianuarie 1919. Fratele Rutherford ştia foarte bine cât de importantă era întrunirea aceea. În acea sâmbătă după-amiază, el l-a căutat pe fratele Macmillan şi l-a găsit pe terenul de tenis al închisorii. Potrivit consemnării lui Macmillan, iată discuţia care a urmat:

„Rutherford mi-a zis: — Mac, vreau să-ţi vorbesc.

— Despre ce anume?

— Vreau să-ţi vorbesc despre ce se întâmplă la Pittsburgh.

— Aş vrea mai întâi să termin partida.

 — Nu te interesează ce se întâmplă? Nu ştii că astăzi are loc alegerea membrilor Comitetului Executiv? S-ar putea să fii ignorat şi înlăturat, iar noi vom rămâne aici pentru totdeauna.

— Frate Rutherford, i-am zis, permite-mi să-ţi spun ceva la care poate nu te-ai gândit. Este pentru prima dată de la înregistrarea Societăţii când se va putea vedea clar pe cine doreşte Iehova Dumnezeu să aibă ca preşedinte.

— Ce vrei să spui?

— Vreau să spun că fratele Russell deţinea practic majoritatea voturilor şi îi numea pe membrii Comitetului Executiv. Acum, întrucât noi, cei ce deţinem funcţiile, nu putem participa, situaţia este alta. Dar, dacă am ieşi de aici la timp ca să ne ducem la această adunare şi să participăm la acest vot, când am ajunge acolo am fi întâmpinaţi pentru a lua locul fratelui Russell cu aceeaşi onoare cu care era primit el. Ar putea părea lucrarea omului, nu a lui Dumnezeu.

Rutherford a rămas gânditor şi a plecat“.

În ziua aceea, la Pittsburgh se desfăşura o întrunire într-o atmosferă tensionată. „Pentru puţin timp au domnit confuzia, disensiunile şi certurile“, a relatat Sara Kaelin, care crescuse în zona oraşului Pittsburgh. „Unii voiau ca întrunirea să se amâne cu şase luni; alţii puneau la îndoială legitimitatea alegerii unor membrii ai Comitetului Executiv care se aflau la închisoare; iar alţii propuneau oameni noi.“

După o lungă dezbatere, William Hudgings, unul dintre directorii de la Peoples Pulpit Association *, a citit o scrisoare din partea fratelui Rutherford prin care le transmitea celor prezenţi salutări afectuoase. „Armele principale ale lui Satan sunt MÂNDRIA, AMBIŢIA ŞI FRICA“, avertiza el. Arătându-şi dorinţa de a se supune voinţei lui Iehova, el chiar sugera cu umilinţă oameni potriviţi, în eventualitatea că participanţii ar fi dorit să aleagă noi membri ai Comitetului Executiv.

Dezbaterea a mai continuat puţin timp, după care E. Sexton, care fusese numit preşedintele comitetului de propunere a candidaţilor, a luat cuvântul şi a spus:

„Abia am sosit. Trenul meu a avut o întârziere de patruzeci şi opt de ore din cauza zăpezii. Am ceva să vă spun şi, pentru liniştea mea, este mai bine să o spun acum. Dragi fraţi, am venit aici, la fel ca voi ceilalţi, cu anumite idei în minte — pro şi contra. . . . Din punct de vedere juridic, nu există obstacole. Dacă vrem să-i realegem pe fraţii noştri, care sunt reţinuţi în Sud, într-o funcţie pe care o pot deţine, o putem face. Eu nu văd, nici nu găsesc în vreunul dintre sfaturile [juridice] pe care le-am primit, cum ar putea acest lucru să prejudicieze, într-un fel sau altul, cauza lor în faţa tribunalului federal sau în faţa publicului.

 Cred că cel mai frumos omagiu pe care-l putem aduce scumpului nostru frate Rutherford este acela de a-l realege preşedinte al W[atch] T[ower] B[ible] & T[ract] Society. Nu cred că în mintea publicului există vreo îndoială cu privire la poziţia noastră faţă de această propunere. Dacă fraţii noştri au încălcat în vreun fel, sub aspect tehnic, o lege pe care nu au înţeles-o, ştim că mobilurile lor sunt bune. Iar în faţa Atotputernicului [Dumnezeu], ei nu au încălcat nici o lege a lui Dumnezeu sau a oamenilor. Putem demonstra cea mai mare încredere dacă îl vom realege pe fratele Rutherford ca preşedinte al Asociaţiei.

Eu nu sunt avocat, dar, în ceea ce priveşte legalitatea situaţiei, cunosc ceva despre legea celor loiali. Dumnezeu pretinde loialitate. Nu-mi pot imagina o mai mare dovadă de încredere din partea noastră decât aceea de a trece la vot ŞI A-L REALEGE PE FRATELE RUTHERFORD CA PREŞEDINTE“.

Fratele Sexton a exprimat, evident, sentimentele majorităţii celor prezenţi. Au fost propuse candidaturile, s-a efectuat votarea şi Joseph Rutherford a fost ales preşedinte, Charles Wise, vicepreşedinte, iar William Van Amburgh, secretar-trezorier.

A doua zi, fratele Rutherford a ciocănit în peretele celulei lui Macmillan şi i-a zis: „Întinde mâna!“ Apoi i-a înmânat o telegramă în care se spunea că Rutherford fusese reales preşedinte. „Era foarte fericit, îşi amintea Macmillan mai târziu, văzând această manifestare a dovezii că Iehova conducea Societatea.“

Alegerea avusese loc, dar fratele Rutherford şi ceilalţi şapte erau încă în închisoare.

„O iniţiativă la nivel naţional“ în favoarea deţinuţilor

„Pe parcursul ultimelor săptămâni, s-a luat o iniţiativă la nivel naţional în favoarea acestor fraţi“, se scria în Turnul de veghere din 1 aprilie 1919, în engleză. Unele ziare cereau eliberarea lui Joseph Rutherford şi a colaboratorilor săi. Studenţii în Biblie din toate părţile Statelor Unite îşi exprimau sprijinul prin scrisori trimise unor redactori-şefi de ziare, unor membri ai Congresului american, senatori şi guvernatori, prin care îi îndemnau să intervină în favoarea celor opt deţinuţi. Era limpede că Studenţii în Biblie nu aveau linişte până când cei opt fraţi ai lor nu erau eliberaţi.

În martie 1919, Studenţii în Biblie din Statele Unite au răspândit o petiţie prin care solicitau ca preşedintele Woodrow Wilson să facă uz de influenţa sa pentru a obţine în favoarea fraţilor aflaţi în închisoare unul dintre următoarele lucruri:

„ÎNTÂIUL: O amnistie completă, dacă este posibil, SAU

AL DOILEA: Departamentul Justiţiei să fie invitat să întrerupă urmărirea penală, iar ei să fie eliberaţi complet, SAU

AL TREILEA: Să fie imediat eliberaţi pe cauţiune, în aşteptarea unei hotărâri finale a instanţelor superioare“.

 În două săptămâni, Studenţii în Biblie obţinuseră 700 000 de semnături. Însă petiţia nu a fost niciodată înaintată preşedintelui sau guvernului. De ce? Deoarece înainte de a face acest lucru, cei opt bărbaţi au fost eliberaţi pe cauţiune. La ce a servit atunci petiţia? Turnul de veghere din 1 iulie 1919, în engleză, afirma: „Este o dovadă incontestabilă că Domnul a dorit să fie îndeplinită această lucrare, nu atât pentru scoaterea fraţilor din închisoare, cât pentru a depune mărturie despre adevăr“.

„Bine aţi venit acasă, fraţilor!“

Marţi, 25 martie, cei opt fraţi au părăsit Atlanta, îndreptându-se spre Brooklyn. Vestea despre eliberarea lor s-a răspândit cu repeziciune. Au fost cu adevărat scene emoţionante: Studenţii în Biblie s-au adunat în gările pe unde urma să treacă trenul care-i transporta, în speranţa de a-i vedea şi a-şi exprima bucuria pentru eliberarea lor. Alţii s-au dus în grabă la Betelul din Brooklyn, care fusese închis, pentru a pregăti o masă de bun-venit. Ajunşi în Brooklyn pe 26 martie, fraţii au trebuit să plătească o cauţiune de 10 000 de dolari fiecare, după care au fost eliberaţi.

„Ei au fost însoţiţi imediat de numeroşi fraţi până la Betel, unde aproximativ cinci sau şase sute de fraţi se adunaseră să-i întâmpine“, se spunea în Turnul de veghere din 15 aprilie 1919, în engleză. În sala de mese se afla o inscripţie mare pe care scria: „Bine aţi venit acasă, fraţilor!“ Aproximativ 50 de ani mai târziu, Mabel Haslett, care fusese prezentă la acea masă, relata: „Îmi amintesc că am pregătit vreo sută de gogoşi, de care fraţii se pare că s-au bucurat mult, după nouă luni în care serviseră mâncarea de la închisoare. Parcă-l văd pe fratele Rutherford cum îşi întindea mâna după ei. A fost o ocazie de neuitat, în care el şi ceilalţi şi-au povestit experienţele. Îmi amintesc, de asemenea, de fratele DeCecca, care, fiind mic de statură, stătea în picioare pe un scaun ca să poată fi văzut şi auzit de toţi“.

În dimineaţa zilei de marţi, 1 aprilie, fratele Rutherford a sosit la Pittsburgh, unde se aflau acum birourile sediului Societăţii. Şi aici fraţii, aflând că trebuia să sosească, au organizat o masă care s-a servit în seara aceea la Hotelul Chatham. Condiţiile din închisoare îi dăunaseră însă foarte mult fratelui Rutherford. Plămânii îi fuseseră afectaţi, iar, ca urmare a acestui fapt, după eliberare a făcut o pneumonie gravă. Astfel, nu după mult timp, starea precară a sănătăţii l-a obligat să se ducă în California, unde avea rude.

Un test la Los Angeles

Acum, când fratele Rutherford şi ceilalţi fraţi erau liberi, se ridica întrebarea: Ce se va întâmpla cu lucrarea de proclamare a Regatului lui Dumnezeu? Cât timp aceşti fraţi fuseseră la închisoare, supravegherea din punct de vedere organizatoric a lucrării de mărturie diminuase în mare măsură. Tabernacolul din Brooklyn fusese vândut, iar Betelul fusese închis. Birourile din Pittsburgh erau mici, iar fondurile, limitate. Pe lângă aceasta, cât interes se  manifesta în realitate faţă de mesajul Regatului? Din California, fratele Rutherford a hotărât să facă un test.

S-a organizat ţinerea unei întruniri duminică, 4 mai 1919, în Sala Clune, din Los Angeles. Publicul a fost invitat la conferinţa cu titlul „Speranţă pentru omenirea îndurerată“. Dar cuvântarea urma să fie ţinută de Joseph Rutherford — un om abia ieşit din închisoare. Prin intermediul unei ample publicităţi în presă, Rutherford a promis că va face o prezentare deschisă a faptelor, în care va explica printre altele şi motivele condamnării ilegale a responsabililor Societăţii. Avea să fie cineva suficient de interesat pentru a veni?

Reacţia a fost extraordinară. De fapt, 3 500 de persoane au venit să asculte conferinţa, iar alte 600 nu au putut intra, deoarece nu mai erau locuri. Fratele Rutherford a fost foarte entuziasmat! El a fost de acord ca, pentru cei ce nu putuseră intra, să vorbească din nou luni seara, când au fost prezente 1 500 de persoane. Dar s-a simţit atât de rău, încât n-a putut termina conferinţa. După o oră a trebuit să fie înlocuit de un colaborator. Totuşi, testul din Los Angeles a fost un succes. Fratele Rutherford s-a convins că exista un interes considerabil pentru mesajul Regatului şi s-a hotărât să facă în aşa fel încât acesta să fie proclamat.

La lucru!

În iulie 1919, fratele Rutherford şi-a reluat lucrul la sediul Societăţii din Pittsburgh. În următoarele câteva luni, lucrurile s-au derulat repede. Pentru perioada 1–8 septembrie, a fost organizat un congres al Studenţilor în Biblie la Cedar Point (Ohio). Birourile Societăţii au fost transferate din nou la Brooklyn şi s-au deschis la 1 octombrie.

 Ce urmau să facă acum? Misiunea lor a fost clar evidenţiată la congresul de la Cedar Point. Marţi, 2 septembrie, fratele Rutherford a explicat: „Misiunea creştinului pe pământ . . . este să proclame mesajul despre regatul Domnului, un regat al dreptăţii care va aduce binecuvântări întregii creaţii care suspină“. Trei zile mai târziu, adică vineri, 5 septembrie, care fusese numită „Ziua colaboratorilor“, fratele Rutherford a mai spus: „În momentele grave, este natural ca un creştin să se întrebe: De ce sunt pe pământ? Iar răspunsul, în mod inevitabil, trebuie să fie: Domnul m-a făcut, în mod binevoitor, ambasadorul său ca să aduc lumii mesajul divin al împăcării, iar privilegiul şi datoria mea este să vestesc acest mesaj“.

Da, era momentul de a porni la lucru pentru a proclama Regatul lui Dumnezeu! Iar despre ajutorul pentru îndeplinirea acestei misiuni, fratele Rutherford a anunţat: „Prin providenţa Domnului am luat măsuri pentru publicarea unei noi reviste, intitulate EPOCA DE AUR“. Cei prezenţi la congres nu ştiau cât de curajoasă avea să se dovedească această revistă.

„Acest prim congres ţinut după primul război mondial a constituit un mare stimulent pentru noi toţi“, relata Herman Philbrick, care venise pentru congres din Boston (Massachusetts). Într-adevăr, acel congres de la Cedar Point i-a îndemnat la acţiune pe Studenţii în Biblie. Ei erau gata să pornească la lucru pentru a proclama vestea bună. Era ca şi cum ar fi fost readuşi la viaţă. — Compară cu Ezechiel 37:1–14; Apocalipsa 11:11, 12.

Între timp, pe scena mondială se petreceau evenimente importante. La 28 iunie 1919 fusese semnat Tratatul de la Versailles, care a intrat în vigoare la 10 ianuarie 1920. Tratatul punea capăt în mod oficial acţiunilor militare împotriva Germaniei, precum şi primului război mondial, dar prevedea totodată înfiinţarea Ligii Naţiunilor — o asociaţie internaţională creată pentru menţinerea păcii în lume.

‘Vestiţi Regele şi Regatul!’

În 1922, Studenţii în Biblie au revenit la Cedar Point pentru un program de nouă zile, din 5 până în 13 septembrie. Pe măsură ce soseau delegaţii la acest congres internaţional, entuziasmul creştea. Punctul culminant a fost vineri, 8 septembrie, când fratele Rutherford a ţinut cuvântarea intitulată „Regatul“.

Thomas Sullivan relata mai târziu: „Cei care au avut privilegiul să asiste la acea întrunire parcă văd şi acum seriozitatea cu care fratele Rutherford, adresându-se câtorva persoane care, din cauza căldurii excesive, se plimbau fără astâmpăr încoace şi încolo, le-a spus să se «AŞEZE» şi să «ASCULTE» cu orice preţ cuvântarea“. Cei care au ascultat nu au rămas dez​amăgiţi, deoarece acela a fost istoricul discurs în care fratele Rutherford i-a îndemnat pe ascultătorii săi ‘să vestească Regele şi regatul’.

Cei prezenţi au reacţionat cu mult entuziasm. Turnul de veghere relata: „Fiecare dintre cei prezenţi a fost profund pătruns de faptul că, de acum  înainte, oricine era consacrat avea obligaţia de a fi un agent de publicitate al Regelui şi al regatului“. Studenţii în Biblie au plecat de la congres plini de zel fierbinte pentru lucrarea de predicare. După cum se exprima sora Ethel Bennecoff, o colportoare care avea pe atunci aproape 30 de ani, „am fost stimulaţi «să vestim, să vestim, să vestim, Regele şi regatul său», da, cu mai mult zel şi mai multă iubire în inimă ca oricând“.

Pe măsură ce lumina înţelegerii spirituale devenea mai strălucitoare, Studenţii în Biblie începeau să observe unele adevăruri biblice emoţionante (Prov. 4:18). Înţelegerea acestor adevăruri preţioase a dat un impuls puternic lucrării de proclamare a Regatului lui Dumnezeu. În acelaşi timp, a trebuit ca ei să-şi schimbe modul de gândire, iar pentru unii aceasta a însemnat o adevărată încercare.

„Nici în alte perioade nu s-au împlinit anumite speranţe“

În 1920, cartea broşată Millions Now Living Will Never Die (Milioane de oameni care trăiesc acum nu vor muri niciodată) afirma: „Ne putem aştepta cu încredere că anul 1925 va marca readucerea [din morţi] a lui Avraam, Isaac, Iacov şi a profeţilor fideli din vechime . . . la starea de perfecţiune umană“. Nu numai că era aşteptată învierea bărbaţilor fideli din vechime în anul 1925, dar unii sperau că, în acel an, creştinii unşi aveau să-şi primească răsplata cerească *.

Anul 1925 a venit şi a trecut. Unii şi-au abandonat speranţa. Dar marea majoritate a Studenţilor în Biblie au rămas fideli. „Familia noastră, explica Herald Toutjian, ai cărui bunici deveniseră Studenţi în Biblie la începutul secolului, a ajuns să recunoască faptul că nici în alte perioade nu s-au împlinit anumite speranţe. Chiar şi apostolii nutriseră în mod similar unele aşteptări lipsite de fundament. . . . Iehova merită serviciul nostru loial şi laudele noastre, cu sau fără recompensa finală.“ — Compară cu Faptele 1:6, 7.

Care organizaţie: a lui Iehova sau a lui Satan?

„Naşterea naţiunii“ era titlul unui articol senzaţional, apărut în numărul din 1 martie 1925 al Turnului de veghere, în engleză. Acesta prezenta o înţelegere mai clară a capitolului 12 din Apocalipsa, înţelegere pe care unii au considerat-o greu de acceptat.

Personajele simbolice menţionate în acest capitol al Apocalipsei erau identificate astfel: „femeia“ aflată în durerile naşterii (vs. 1, 2) drept „organizaţia [cerească] a lui Dumnezeu“; „balaurul“ (vs. 3) drept „organizaţia diavolului“; şi „copilul de parte bărbătească“ (vs. 5) drept „noul regat, sau noul guvern“. Pe această bază, pentru prima dată s-a explicat în mod clar un lucru: există două organizaţii distincte şi opuse — a lui Iehova şi a lui Satan. Iar în urma „războiului din cer“ (vs. 7), Satan şi susţinătorii săi, demonii, au fost expulzaţi din cer şi aruncaţi pe pământ.

 „Ne-am aşezat şi am studiat aceste lucruri toată noaptea, până când am reuşit să le înţeleg foarte bine“, scria Earl Newell, care a slujit mai târziu ca reprezentant itinerant al Societăţii Watch Tower. „Ne-am dus la o adunare la Portland (Oregon) şi acolo i-am găsit pe fraţi foarte tulburaţi, iar unii dintre ei erau pe punctul de a renunţa la Turnul de veghere din cauza acestui articol.“ De ce, pentru unii, era atât de greu de acceptat această explicaţie a capitolului 12?

Pe de o parte, aceasta se deosebea net de ceea ce se publicase în Taina împlinită, care era, în mare parte, o compilaţie postumă a scrierilor fratelui Russell *. Walter Thorn, care slujea ca pelerin itinerant, a explicat: „Articolul referitor la «Naşterea naţiunii» era . . . greu de acceptat din cauza interpretării anterioare a iubitului frate Russell, interpretare pe care o consideram a fi ultimul cuvânt în ce priveşte Apocalipsa“. Nu este surprinzător deci că unii se poticneau în această explicaţie. „În mod indiscutabil, această interpretare s-ar putea dovedi a fi un instrument de cernere, a remarcat un alt pelerin, pe nume J. Bohnet, însă cei cu adevărat zeloşi şi sinceri în credinţă vor rămâne fermi şi se vor bucura.“

Cu certitudine, cei zeloşi şi sinceri în credinţă s-au bucurat de noua explicaţie. Acum le era atât de clar: orice om aparţine fie organizaţiei lui Iehova, fie celei a lui Satan. „Nu uitaţi, se explica în articolul «Naşterea naţiunii», vom avea privilegiul . . . să luptăm vitejeşte pentru cauza Regelui nostru, proclamând mesajul său, pe care ni l-a încredinţat să-l proclamăm.“

Pe parcursul anilor ’20 şi apoi în anii ’30, au urmat mai multe străluciri de lumină în ce priveşte înţelegerea Bibliei. Au fost eliminate celebrările şi sărbătorile lumeşti, cum ar fi Crăciunul. Alte practici şi credinţe au fost, de asemenea, abandonate când s-a înţeles că aveau rădăcini care îl dezonorau pe Dumnezeu *. Însă, pe lângă abandonarea unor convingeri şi practici greşite, Studenţii în Biblie au continuat să se încreadă în Iehova pentru a primi o revelare progresivă a adevărului.

„Voi sunteţi martorii mei“

„«Voi sunteţi martorii mei», este declaraţia lui Iehova, «şi eu sunt Dumnezeu»“ (Is. 43:12, NW). Începând din anii ’20, Studenţii în Biblie au devenit din ce în ce mai conştienţi de semnificaţia profundă a acestor cuvinte ale profetului Isaia. Prin intermediul paginilor revistei Turnul de veghere s-a atras în mod repetat atenţia asupra responsabilităţii noastre de a depune mărturie despre numele şi Regatul lui Iehova. Însă congresul din 1931, ţinut la Columbus (Ohio), a marcat un punct de cotitură.

Duminică, 26 iulie, la prânz, fratele Rutherford a rostit discursul public intitulat „Regatul, speranţa lumii“, care a fost transmis de o vastă reţea de staţii  de radio, iar mai târziu, a fost retransmis de alte peste 300 de staţii de radio. La sfârşitul discursului, fratele Rutherford a lansat un avertisment creştinătăţii prin citirea unei rezoluţii usturătoare, intitulată „Avertisment din partea lui Iehova“ şi adresată „Către conducători şi către oameni“. Când a făcut invitaţia de adoptare a rezoluţiei, întreaga asistenţă s-a ridicat în picioare şi a strigat: „Da!“ Telegramele primite mai târziu au dovedit că mulţi dintre cei care ascultaseră la radio îşi exprimaseră şi ei acordul cu voce tare.

De la ora unu după-amiază, când s-a terminat discursul public, până la orele trei, când fratele Rutherford a intrat din nou în sală, atmosfera a fost plină de entuziasm. Fratele Rutherford a cerut în mod expres ca toţi cei care erau cu adevărat interesaţi de avertismentul dat la prânz creştinătăţii să fie aşezaţi pe locurile lor la orele patru.

Exact la orele patru, fratele Rutherford a început, afirmând că el considera ceea ce urma să spună drept un lucru de importanţă vitală pentru toţi cei care îi puteau auzi vocea. Ascultătorii erau numai ochi şi urechi. Pe parcursul discursului el a prezentat o altă rezoluţie, intitulată „Un nume nou“, care a culminat cu declaraţia: „Adoptăm . . . numele . . .  prin care dorim să fim cunoscuţi şi numiţi, adică Martorii lui Iehova“. Emoţionaţi, congresiştii au sărit din nou în picioare, scoţând un răsunător „Da!“. De acum înainte urmau să fie cunoscuţi ca Martori ai lui Iehova!

„Spiritul lui Iehova ne făcea neînfricaţi“

În 1927, poporul lui Iehova fusese încurajat să petreacă o parte din fiecare duminică în lucrarea de mărturie în grup. Imediat s-a declanşat opoziţia. În câţiva ani, numărul arestărilor a început să crească: numai în Statele Unite, au fost 268 în 1933, 340 în 1934, 478 în 1935 şi 1149 în 1936. Care era acuzaţia? În realitate, erau diverse acuzaţii, cum ar fi vânzarea fără autorizaţie, tulburarea liniştii publice şi violarea odihnei duminicale. Grupurile de Martori locali nu erau familiarizate cu modul în care să se poarte cu funcţionarii de poliţie şi cu tribunalele. Obţinerea unui ajutor juridic local era fie un lucru prea costisitor, fie imposibil de realizat din cauza prejudecăţilor. De aceea, în mod înţelept, Societatea Watch Tower a instituit la Brooklyn un departament juridic însărcinat să acorde sfaturi.

Însă o apărare puternică pe plan juridic nu era suficientă. Acei Martori ai lui Iehova plini de sinceritate erau hotărâţi să trăiască în armonie cu numele pe care îl adoptaseră. De aceea, la începutul anilor ’30, ei au ripostat trecând la ofensivă. Cum anume? Prin intermediul unor misiuni speciale de predicare cunoscute sub numele de campanii ale diviziilor. Mii de voluntari de pe tot cuprinsul Statelor Unite s-au organizat în divizii. Când Martorii erau arestaţi în vreun oraş deoarece predicau din casă în casă, sosea imediat o divizie de voluntari dintr-o altă zonă şi „asedia“ oraşul, depunând o mărturie temeinică *.

 Campaniile diviziilor au contribuit mult la fortificarea Martorilor locali. În fiecare divizie existau fraţi calificaţi care fuseseră instruiţi în ce priveşte modul de a trata cu autorităţile. Era o mare încurajare pentru fraţii care locuiau într-o zonă cu probleme, poate într-un oraş mai mic, să ştie că nu erau singuri în proclamarea Regatului lui Dumnezeu.

A fost nevoie de mult curaj pentru a lua parte la campaniile diviziilor din anii ’30. În toiul marii crize economice, locurile de muncă erau puţine. Totuşi, Nicholas Kovalak jr, care era supraveghetor itinerant de circa 40 de ani, relata: „Când se primea apelul de a merge într-o zonă cu probleme, «directorul serviciului» cerea voluntari. Celor care se temeau să nu-şi piardă locul de muncă li se spunea să nu se prezinte ca voluntari. . . . Dar întotdeauna aveam fericirea să primim răspunsuri afirmative în proporţie de sută la sută!“ John Dulchinos, un supraveghetor din Springfield (Massachusetts) spunea: „Au fost într-adevăr ani emoţionanţi, iar amintirile legate de ei sunt preţioase. Spiritul lui Iehova ne făcea neînfricaţi“.

Între timp, o strălucire de lumină care dădea o mai bună înţelegere a Bibliei a avut un efect extraordinar asupra lucrării.

Cine erau ionadabii?

În 1932 s-a explicat că Ionadab, însoţitorul regelui Iehu, prefigura o clasă de persoane care se vor bucura de viaţă veşnică pe pământ (2 Împ. 10:15–28) *. Ionadabii, cum au ajuns să fie cunoscuţi, considerau un privilegiu să fie asociaţi cu slujitorii unşi ai lui Iehova şi să ia parte cu ei la vestirea Regatului. Însă, în momentul acela, nu se depuneau eforturi deosebite pentru a le aduna şi a le organiza pe aceste persoane cu speranţă pământească.

Turnul de veghere din 15 august 1934, în engleză, le-a oferit însă ionadabilor o adevărată încurajare. În articolul „Bunăvoinţa sa“ se spunea: „Trebuie oare un ionadab să se consacre Domnului şi să se boteze? Răspunsul: Mai mult ca sigur că este potrivit ca un ionadab să se consacre pentru a înfăptui voinţa lui Dumnezeu. Nimeni nu va obţine viaţa, fără să facă acest lucru. Scufundarea în apă nu este decât un simbol care atestă că cineva s-a consacrat [sau dedicat, cum se spune astăzi] înfăptuirii voinţei lui Dumnezeu, iar acest pas nu este un lucru ilegal“. Ionadabii erau emoţionaţi!

Îi aştepta însă o bucurie şi mai mare. În primăvara următoare, câteva numere ale Turnului de veghere, în engleză, începând cu cel din 1 aprilie 1935, conţineau acest anunţ: „Turnul de veghere le aminteşte cititorilor săi că un congres al Martorilor lui Iehova şi al ionadabilor * va avea loc la Washington,  D.C., în perioada 30 mai–3 iunie 1935. Ionadabii aşteptau cu nerăbdare acest congres.

„Marea mulţime“, prezisă în Apocalipsa 7:9–17, a fost subiectul cuvântării rostite de fratele Rutherford în cea de-a doua după-amiază a congresului. În acel discurs, el a explicat că marea mulţime era alcătuită din ionadabii timpurilor moderne şi că aceşti ionadabi trebuiau să dovedească fidelitate faţă de Iehova în aceeaşi măsură ca şi cei unşi. Asistenţa a fost entuziasmată! La cererea oratorului, ionadabii s-au ridicat în picioare. „La început s-a făcut linişte, relata Mildred Cobb, care se botezase în vara anului 1908, apoi au izbucnit strigăte de bucurie, însoţite de aplauze puternice şi prelungite.“

Această lumină în înţelegerea Bibliei a avut un efect profund asupra activităţii Martorilor lui Iehova. „Cu un entuziasm sporit, remarca Sadie Carpenter, predicatoare care activa cu timp integral de peste 60 de ani, ne-am întors în teritoriile noastre pentru a-i căuta pe acei oameni asemănători oilor care mai trebuiau să fie adunaţi.“ Mai târziu, Anuarul Martorilor lui Iehova pe 1936, în engleză, declara: „Această revelare i-a stimulat pe fraţi şi i-a îndemnat să-şi reînnoiască activitatea; din toate părţile pământului vin rapoarte prin care fraţii îşi exprimă bucuria că rămăşiţa are acum privilegiul de a transmite mesajul la marea mulţime, iar aceasta, de a lucra împreună spre onoarea numelui Domnului“. Pentru a-i ajuta în această lucrare, cartea Bogăţie, publicată în 1936, conţinea o analiză amplă a perspectivelor oferite de Scripturi marii mulţimi.

În sfârşit, membrii dedicaţi şi botezaţi ai marii mulţimi îşi găsiseră locul potrivit alături de cei unşi în vestirea Regatului lui Dumnezeu!

„O vom bate măr pe bătrâna doamnă“

În anii ’30, mesajul proclamat de aceşti Martori zeloşi includea o demascare usturătoare a religiei false. Un instrument util în această privinţă a fost prezentat la congresul Martorilor lui Iehova care s-a ţinut între 15 şi 20 septembrie 1937 la Columbus (Ohio).

În dimineaţa zilei de sâmbătă, 18 septembrie, după discursul său, fratele Rutherford a lansat cartea cu coperte bej, intitulată Duşmanii. Aceasta acuza religia falsă, definind-o drept „un mare duşman, care a produs întotdeauna daune omenirii“. Membrii religiei false erau denumiţi „agenţi ai diavolului, indiferent că sunt sau nu conştienţi de acest fapt“. Când a prezentat publicului cartea, fratele Rutherford a spus: „Priviţi această carte: cu ea o vom bate măr pe bătrâna doamnă“ *. Atunci asistenţa şi-a exprimat tare şi cu entuziasm aprobarea.

 Timp de câţiva ani, fonograful avusese un rol în ‘a o bate măr pe bătrâna doamnă’. Dar, la congresul din 1937, a avut loc o surpriză cu privire la lucrarea cu fonograful. „La acest congres s-a inaugurat activitatea cu fonograful portabil la uşi“, relatează Elwood Lunstrum, care avea pe atunci numai 12 ani. „Până atunci, duceam fonograful cu noi în serviciu, dar îl puneam să funcţioneze numai când eram invitaţi în casă. . . . La congresul de la Columbus s-a explicat că fusese organizat serviciul de «pionier special» pentru a introduce utilizarea fonografului la uşi, efectuarea de vizite la persoanele interesate (numite atunci pentru prima dată ‘vizite ulterioare’) şi conducerea de studii biblice potrivit unui aşa-numit «studiu model».“

Martorii lui Iehova au plecat de la acel congres bine pregătiţi pentru lucrarea de proclamare a Regatului lui Dumnezeu. Desigur, ei aveau nevoie de toate încurajările posibile. Valul crescând al naţionalismului din anii ’30 a provocat ostilitate, în unele cazuri chiar acţiuni violente, din partea celor care erau decişi să-i împiedice pe Martorii lui Iehova să se întrunească şi să predice.

„O bandă de hoţi“

O puternică opoziţie s-a manifestat din partea unor grupuri ale „Acţiunii catolice“. La 2 octombrie 1938, fratele Rutherford a prezentat un discurs explicit, intitulat „Fascism sau libertate“, care a fost publicat mai târziu sub formă de broşură şi a fost distribuit în milioane de exemplare. În acest discurs, fratele Rutherford a descris în mod detaliat diverse cazuri de acţiuni ilegale, pentru a arăta legătura secretă dintre anumite oficialităţi şi reprezentanţi ai Bisericii Romano-Catolice.

După ce a prezentat faptele, Rutherford a spus: „Când poporului i se spune realitatea cu privire la un grup care acţionează sub o haină religioasă pentru a-i jefui drepturile, Ierarhia urlă, spunând: «Minciuni! Puneţi un căluş în gura acestora şi nu le mai permiteţi să vorbeasc㻓. Apoi el a întrebat: „Oare este greşit să faci cunoscut poporului adevărul cu privire la o bandă de hoţi care-l jefuieşte? Nu! . . . Oare ar trebui să li se pună căluşul în gură unor oameni oneşti şi să fie constrânşi să tacă, în timp ce această bandă de hoţi distruge libertatea poporului? Şi, mai presus de toate, ar trebui oare ca poporului să i se ia privilegiile acordate de Dumnezeu, libertatea de a se întruni în mod paşnic, libertatea de a se închina Dumnezeului Atotputernic şi libertatea de a vorbi despre Regatul său şi despre cei care i se opun?“

După această condamnare usturătoare, opoziţia din partea grupurilor Acţiunii Catolice a continuat pe tot cuprinsul Statelor Unite. Martorii lui Iehova s-au angajat în bătălii juridice pentru libertatea de închinare şi pentru dreptul de a proclama Regatul lui Dumnezeu. Dar situaţia s-a înrăutăţit când lumea a intrat în război. Martorilor lui Iehova le-au fost impuse restricţii legale şi au suferit totodată arestări în numeroase ţări din Europa, Africa şi Asia.

 „Toţi doream să ne ducem la St. Louis“

„În 1941, relatează Norman Larson, care intrase recent în ministerul cu timp integral, eram siguri că ne aşteptau zile grele din cauza războiului care era în toi în Europa. De aceea, toţi doream să ne ducem la St. Louis.“ Cu ce scop? Pentru a asista la adunarea teocratică a Martorilor lui Iehova care urma să aibă loc la St. Louis (Missouri), între 6 şi 10 august 1941! Şi au venit „toţi“. Locul de congres s-a umplut până la refuz. Potrivit unor estimări ale poliţiei, asistenţa maximă a fost de 115 000 de persoane.

Încă din prima zi, programul de congres a oferit încurajări binevenite. Discursul de deschidere al fratelui Rutherford, intitulat „Integritate“, a dat tonul întregului congres. „Am înţeles mai clar ca oricând de ce Iehova permitea o persecuţie atât de aprigă împotriva poporului său din întreaga lume“, îşi amintea Hazel Burford, care a slujit ca misionară timp de aproape 40 de ani, până la moartea sa, în 1983. Referindu-se la acest congres, Anuarul Martorilor lui Iehova pe 1942, în engleză, adăuga: „Toţi au înţeles în mod clar că îi aştepta o mare lucrare de mărturie şi că prin efectuarea acesteia îşi vor păstra integritatea, chiar dacă vor fi urâţi de toţi oamenii şi organizaţiile lumeşti“.

O scenă emoţionantă a acestui congres a avut loc duminică, 10 august, care s-a numit „Ziua copiilor“. Când s-a deschis sesiunea de dimineaţă, 15 000 de copii — între 5 şi 18 ani — erau adunaţi în zona principală din faţa podiumului, precum şi într-un sector rezervat dintr-un imens parc de rulote, unde ascultau o mulţime de persoane care nu găsiseră loc înăuntru. Când fratele Rutherford, care avea pe atunci peste 70 de ani, s-a urcat pe podium, copiii l-au aclamat şi l-au aplaudat. El şi-a fluturat batista, iar ei au făcut la fel. Apoi, cu o voce limpede şi afectuoasă, s-a adresat întregii asistenţe prezentând tema „Copiii Regelui“. După ce a vorbit mai bine de o oră întregii asistenţe, s-a adresat copiilor aşezaţi în sectoarele rezervate.

„Voi toţi, . . . copii, a spus el, concentrându-şi atenţia asupra tinerelor feţe zâmbitoare aflate în faţa lui, care aţi acceptat să înfăptuiţi voinţa lui Dumnezeu, aţi luat poziţie de partea Guvernului său teocratic condus de Cristos Isus şi aţi acceptat să ascultaţi de Dumnezeu şi de Regele său, sunteţi rugaţi să vă ridicaţi în picioare.“ Copiii s-au ridicat toţi odată. „Iată mai mult de 15 000 de noi martori ai Regatului!“, a exclamat entuziastul vorbitor. A urmat un ropot de aplauze. „Toţi aceia dintre voi care doriţi să faceţi tot posibilul pentru a le vorbi altora despre Regatul lui Dumnezeu şi despre binecuvântările pe care le va aduce acesta, sunteţi rugaţi să spuneţi Da.“ Răspunsul a fost un răsunător „Da!“.

Apoi, ca punct culminant al acestor momente, fratele Rutherford a anunţat lansarea unei noi cărţi, intitulată Children (Copiii), care a fost primită cu strigăte de bucurie şi cu aplauze furtunoase. După aceea, vorbitorul, împreună cu alţi fraţi, a distribuit câte un exemplar gratuit copiilor care, aliniaţi într-un şir nesfârşit, urcau pe podium şi treceau unul câte unul prin faţa acestui bărbat impozant. Mulţi au plâns privind această scenă.

 Printre copiii prezenţi în acea duminică dimineaţă s-au aflat mulţi care au trăit în armonie cu strigătul „Da!“. LaVonne Krebs, Merton Campbell, precum şi Eugene şi Camilla Rosam s-au aflat printre cei care au primit cu acea ocazie cartea Copiii. Ei slujesc şi acum la sediul mondial al Societăţii şi au dedicat 51, 49, 49 şi, respectiv, 48 de ani ministerului cu timp integral. Unii dintre acei copii s-au dus să slujească în străinătate ca misionari, printre aceştia fiind Eldon Deane (Bolivia), Richard şi Peggy Kelsey (Germania), Ramon Templeton (Germania) şi Jennie Klukowski (Brazilia). Într-adevăr, programul de la St. Louis din acea sâmbătă dimineaţă a lăsat o urmă de neşters în multe inimi tinere!

Duminică după-amiază, fratele Rutherford le-a adresat congresiştilor câteva cuvinte de rămas bun. El i-a încurajat să ducă mai departe lucrarea de proclamare a Regatului lui Dumnezeu. „Sunt absolut sigur, le-a spus el, că de-acum înainte . . . numărul celor care vor forma marea mulţime va creşte cu paşi de uriaş.“ El i-a îndemnat să se întoarcă fiecare în zonele în care locuiau ca să „lucreze şi mai mult, . . . şi să dedice tot timpul posibil ministerului“. Apoi, el a încheiat cu aceste cuvinte: „Dragii mei fraţi, Domnul să vă binecuvânteze. Nu vă spun adio, deoarece sper să vă revăd într-o bună zi“.

Dar, pentru mulţi, era ultima oară când îl vedeau pe fratele Rutherford.

 Ultimele zile ale lui Joseph Rutherford

Fratele Rutherford făcuse cancer la colon şi, la congresul de la St. Louis, nu s-a simţit bine. Totuşi, a reuşit să ţină cinci discursuri pline de vigoare. După congres însă, starea sănătăţii lui s-a înrăutăţit şi a trebuit să i se extirpe colonul. Arthur Worsley îşi aminteşte de ziua în care fratele Rutherford şi-a luat rămas bun de la familia Betel. „Ne-a mărturisit că urma să fie supus unei operaţii dificile şi că, indiferent dacă avea să-i supravieţuiască sau nu, el era încrezător că vom continua să proclamăm numele lui Iehova. El . . . a încheiat spunând: «Aşadar, dacă va voi Dumnezeu, ne vom revedea. Dacă nu, continuaţi lupta». În toată familia, nu a fost nici unul care să nu plângă.“

Fratele Rutherford, în vârstă de 72 de ani, a supravieţuit operaţiei. La scurt timp după aceea a fost dus la o reşedinţă din California pe care el o numise Beth-Sarim. Atât pentru cei ce-l iubeau, cât şi pentru medici era clar că el nu se va mai restabili. Într-adevăr, a trebuit să fie supus unei noi operaţii.

Pe la jumătatea lui decembrie, au sosit de la Brooklyn Nathan Knorr, Frederick Franz şi Hayden Covington. Sora Hazel Burford, care l-a îngrijit pe fratele Rutherford în acele momente triste şi dificile, a relatat mai târziu: „Ei au petrecut mai multe zile alături de el, examinând raportul care trebuia publicat în Anuar, precum şi alte probleme organizatorice. După plecarea lor, fratele Rutherford a continuat să slăbească şi, aproximativ trei săptămâni mai târziu, în ziua de joi, 8 ianuarie 1942, şi-a sfârşit în mod fidel cursa pământească“ *.

Cum a fost primită la Betel vestea morţii fratelui Rutherford? „Nu voi uita niciodată ziua în care am aflat de moartea fratelui Rutherford“, îşi amintea William Elrod, care era de nouă ani membru al familiei Betel. „Era ora prânzului şi toată familia era adunată pentru a servi masa. Anunţul a fost scurt. Nu s-a ţinut nici un discurs. Nimeni nu şi-a luat o zi de doliu. Dimpotrivă, ne-am întors la tipografie şi am lucrat mai asiduu ca oricând.“

Erau timpuri extrem de dificile pentru Martorii lui Iehova. Războiul devenise un conflict mondial. Luptele se extinseseră din Europa în Africa, apoi în teritoriul cunoscut pe atunci drept Uniunea Sovietică. La 7 decembrie 1941, exact cu o lună înainte de moartea fratelui Rutherford, atacul japonezilor de la Pearl Harbor a împins Statele Unite în război. În multe locuri, Martorii erau ţinta unor acţiuni violente ale maselor, precum şi a altor forme de persecuţie aprigă.

Ce avea să se întâmple acum?

[Note de subsol]

[Text generic pe pagina 73]

„Armele principale ale lui Satan sunt MÂNDRIA, AMBIŢIA şi FRICA“

[Text generic pe pagina 74]

‘Dovada că Iehova conducea Societatea’

[Text generic pe pagina 75]

‘Scoşi din închisoare, nu atât pentru ei înşişi, cât pentru a depune mărturie despre adevăr’

[Text generic pe pagina 77]

„Misiunea creştinului pe pământ . . . este să proclame mesajul despre regatul Domnului“

[Text generic pe pagina 78]

‘Vestiţi Regatul cu mai mult zel şi mai multă iubire ca oricând’

[Text generic pe pagina 82]

‘Dorim să fim cunoscuţi ca . . . Martori ai lui Iehova’

[Text generic pe pagina 83]

Da, ionadabii trebuiau să se boteze!

[Text generic pe pagina 84]

‘În căutarea oamenilor asemănători oilor care mai trebuiau să fie adunaţi’

[Text generic pe pagina 85]

Rutherford i-a condamnat în mod direct pe împotrivitorii religioşi

[Text generic pe pagina 86]

15 000 de copii au luat poziţie de partea Regatului

[Text generic pe pagina 89]

„Dacă va voi Dumnezeu, ne vom revedea. Dacă nu, continuaţi lupta“

[Chenarul/Fotografia de la pagina 76]

„Casa prinţilor“

În 1919, după eliberarea dintr-o detenţie nedreaptă, fratele Rutherford a contractat o pneumonie gravă şi a rămas cu un singur plămân bun. În anii ’20, aflându-se sub tratament medical, s-a dus la San Diego (California), iar medicul i-a recomandat să petreacă acolo cât mai mult timp posibil. Începând din 1929, fratele Rutherford şi-a petrecut iernile lucrând într-o casă din San Diego pe care el o numise Beth-Sarim. Beth-Sarim fusese construită din fondurile oferite ca donaţii în acest scop. Actul, publicat în întregime în „Epoca de aur“ din 19 martie 1930, în engleză, îi conferea această proprietate lui Joseph Rutherford, iar după el, Societăţii Watch Tower.

Referitor la Beth-Sarim, cartea „Salvation“ (Salvare), publicată în 1939, explica următoarele: „Cuvintele ebraice «Beth Sarim» înseamnă «Casa prinţilor», iar scopul achiziţionării acestei proprietăţi şi al construirii acestei case a fost acela de a avea o dovadă palpabilă că, în prezent, există pe pământ persoane care cred în mod deplin în Dumnezeu, în Cristos Isus şi în Regatul Său şi care cred că bărbaţii fideli din vechime vor fi înviaţi în curând de Domnul, vor trăi din nou pe pământ şi le va fi încredinţată conducerea afacerilor pământului“.

La câţiva ani după moartea fratelui Rutherford, consiliul de administraţie al Societăţii Watch Tower a decis să vândă casa Beth-Sarim. De ce? „Turnul de veghere“ din 15 decembrie 1947, în engleză, explica: „Ea şi-a îndeplinit scopul şi acum constituia doar un monument a cărui întreţinere era costisitoare; credinţa noastră în revenirea acelor bărbaţi din vechime pe care Regele Cristos Isus îi va face prinţi pe TOT pământul (nu doar în California) se bazează nu pe această casă numită Beth-Sarim, ci pe promisiunea din Cuvântul lui Dumnezeu“ *.

[Notă de subsol]

 [Chenarul/Fotografiile de la paginile 80, 81]

Mesajul Regatului transmis prin radio

La mai puţin de doi ani după începerea cu regularitate a transmisiilor radio comerciale, radioul a fost folosit pentru a transmite mesajul Regatului. Astfel, la 26 februarie 1922, în California, fratele Rutherford a rostit primul său discurs la radio. Doi ani mai târziu, la 24 februarie 1924, Societatea Watch Tower a început să transmită la propria sa staţie de radio, WBBR din Staten Island (New York). În cele din urmă, Societatea a pus în funcţiune în toată lumea reţele radiofonice pentru a difuza programe şi conferinţe biblice. În 1933, exista o cifră record de 408 staţii de radio care difuzau mesajul Regatului pe şase continente!

[Fotografiile]

Staţia WBBR, din New York, a fost folosită de Societatea Watch Tower din 1924 până în 1957

Orchestra WBBR în 1926

La 11 septembrie 1938, Joseph Rutherford a susţinut la Royal Albert Hall, din Londra, conferinţa intitulată „Înfruntaţi realitatea“; peste 10 000 de persoane au umplut până la refuz sala (jos), în timp ce alte milioane au audiat conferinţa la radio

Programul inaugural al staţiei WBBR

 Echipa staţiei 2HD, din Newcastle (Australia)

Staţia de radio CHCY din Edmonton (Alberta) a fost una dintre staţiile pe care Societatea le poseda şi le folosea în Canada

Emisie pentru Finlanda prin intermediul unei staţii de radio din Estonia

Aparatură de radiodifuziune la staţia WORD, aproape de Chicago (Illinois), pe care o poseda şi o folosea Societatea

 [Chenarul/Fotografiile de la pagina 87]

Predicarea cu fonograful

În 1933, Martorii lui Iehova au început să folosească o altă metodă de predicare inedită. Ei se foloseau de un fonograf portabil prevăzut cu amplificator şi difuzor pentru a transmite în săli, în parcuri şi în alte locuri publice discursuri radiofonice ale fratelui Rutherford, înregistrate pe discuri de 33 de turaţii. Erau folosite, de asemenea, maşini şi bărci prevăzute cu difuzoare pentru a face să răsune mesajul Regatului.

Folosirea eficientă a acestor fonografe a dus la o altă inovaţie: predicarea din casă în casă cu ajutorul unor fonografe uşoare. În 1934, Societatea a început să fabrice fonografe portabile, precum şi o serie de discuri de 78 de turaţii, conţinând discursuri biblice cu o durată de 4 minute şi jumătate. Mai târziu, au fost puse în circulaţie discuri care tratau 92 de subiecte diferite. În total, Societatea a produs peste 47 000 de fonografe pentru a difuza mesajul Regatului. Cu timpul însă, s-a pus un accent mai mare pe prezentările orale ale mesajului Regatului, iar, treptat, activitatea cu fonograful a încetat.

[Fotografiile]

Prin instalarea pe o colină a unei maşini cu difuzor, mesajul Regatului putea fi auzit la distanţă de kilometri (sus)

Folosirea gramofonului în Mexic (dreapta)

O barcă prevăzută cu difuzor pe Tamisa, în Londra (sus)

Folosirea unui fonograf în serviciul de teren (stânga)

Demonstraţie a modului de folosire a fonografului vertical, în 1940 (dreapta)

[Legenda fotografiei de la pagina 79]

J. Bohnet

[Legenda fotografiilor de la pagina 88]

Din 1917, când Joseph Rutherford a devenit preşedinte, până în 1941, Societatea Watch Tower a produs un mare număr de publicaţii, printre care 24 de cărţi, 86 de broşuri, „Anuare“, precum şi articole pentru „Turnul de veghere“ şi „Epoca de Aur“ (numită mai târziu „Mângâiere“)