Poate fi demnă de încredere această carte?

„Găsesc în Biblie mai multe semne ale autenticităţii decât în oricare altă istorie laică.“ — Sir Isaac Newton, renumit om de ştiinţă englez.¹

POATE fi demnă de încredere această carte — Biblia? Se referă ea la oameni care au trăit cu adevărat, la locuri care au existat în realitate şi la evenimente care într-adevăr au avut loc? Dacă da, atunci trebuie să existe mărturii potrivit cărora ea a fost scrisă de scriitori meticuloşi şi sinceri. Dovezile există. Multe dintre ele au fost găsite îngropate în pământ şi chiar mai multe sunt conţinute în carte.

Dezgroparea mărturiilor

Descoperirea vestigiilor antice îngropate în ţările biblice au susţinut exactitatea istorică şi geografică a Bibliei. Să examinăm doar câteva mărturii pe care arheologii le-au scos la lumină.

David, tânărul păstor curajos care a devenit Rege al Israelului, le este bine cunoscut cititorilor Bibliei. Numele lui apare de 1 138 de ori în Biblie, iar expresia „Casa lui David“ — folosită deseori cu referire la dinastia lui — apare de 25 de ori (1 Samuel 16:13; 20:16). Până nu de mult însă, nu a existat nici o mărturie extrabiblică clară, care să confirme că David ar fi trăit vreodată. A fost David doar un personaj imaginar?

În 1993, o echipă de arheologi, condusă de profesorul Avraham Biran, a făcut o descoperire uluitoare, care a fost prezentată în Israel Exploration Journal. Pe locul unei movile antice numite Tel Dan, situată la nord de Israel, aceştia au dezgropat o piatră de bazalt. Cioplite în piatră stau scrise cuvintele „Casa lui David“ şi „Regele Israelului“.² Se spune că inscripţia, care datează din secolul al IX-lea î.e.n., este un fragment dintr-un monument de biruinţă, ridicat de arameeni — duşmani ai israeliţilor care au trăit la est de aceştia. De ce este atât de importantă această inscripţie antică?

În revista Biblical Archaeology Review a fost publicat un articol care avea la bază un studiu al profesorului Biran şi al colegului său, profesorul Joseph Naveh, în care se spunea: „Este pentru prima oară când numele David a fost găsit pe o inscripţie antică extrabiblică“ *.³ Cu privire la această inscripţie mai este ceva demn de remarcat. Expresia „Casa lui David“ este scrisă într-un singur cuvânt. Lingvistul Anson Rainey a făcut următorul comentariu: „Punctul care separă două cuvinte . . . este deseori omis, în special dacă combinaţia este un nume propriu arhicunoscut. La jumătatea secolului al IX-lea î.e.n., «Casa lui David» era cu siguranţă un asemenea nume propriu cu rezonanţe politice şi geografice“.⁵ Astfel, regele David şi dinastia lui au fost în mod evident bine cunoscute în lumea antică.

A existat în realitate Ninive — marele oraş al Asiriei, menţionat în Biblie? Până la începutul secolului al XIX-lea, unii critici ai Bibliei au refuzat să creadă lucrul acesta. În 1849 însă, Sir Austen Henry Layard a dezgropat ruinele palatului din Kuyunjik al regelui Sanherib, un loc care s-a dovedit că făcuse parte din anticul Ninive. Astfel, criticii au fost reduşi la tăcere. Însă aceste ruine aveau mai multe de dezvăluit. Pe pereţii unei camere bine conservate se putea vedea o scenă care înfăţişa cucerirea unui oraş bine fortificat şi  captivi puşi să mărşăluiască înaintea regelui invadator. Deasupra regelui se afla această inscripţie: „Sanherib, regele lumii, regele Asiriei, stând pe un tron nîmedu şi evaluând prada (luată) din Lachiş (La-ki-su)“.⁶

Scena şi inscripţia, care se pot vedea la British Museum, corespund cu relatarea biblică despre cucerirea oraşului iudeu Lachiş de către Sanherib, relatare consemnată în 2 Împăraţi 18:13, 14. Iată ce a scris Layard într-un comentariu cu privire la importanţa descoperirii: „Cine ar fi crezut, înainte să fi fost făcute aceste descoperiri, că ar fi probabil sau posibil ca sub grămezile de pământ şi gunoi care marcau locul oraşului Ninive să se descopere istoria războaielor dintre Ezechia [regele lui Iuda] şi Sanherib, scrisă de Sanherib însuşi în aceeaşi perioadă în care au avut loc acestea şi care confirmă până în cele mai mici amănunte consemnarea biblică?“⁷

Arheologii au dezgropat multe alte vestigii — vase de ceramică, ruine ale clădirilor, tăbliţe de lut, monede, documente, monumente şi inscripţii — care confirmă exactitatea Bibliei. Excavatoarele au scos la iveală oraşul caldeean Ur, centrul comercial şi religios unde a trăit Avraam (Geneza 11:27–31).⁸ Cronica lui Nabonid, dezgropată în secolul al XIX-lea, descrie căderea Babilonului în mâinile lui Cirus cel Mare în 539 î.e.n., eveniment relatat în Daniel capitolul 5.⁹ O inscripţie (din care sunt păstrate fragmente la British Museum) descoperită pe un arc din Tesalonicul antic conţine numele conducătorilor oraşului, numiţi „politarhi“, un cuvânt necunoscut în literatura clasică greacă, dar folosit de Luca, un scriitor al Bibliei (Faptele 17:6, nota de subsol din Biblia Cornilescu, ediţia a III-a, 1991).¹⁰ Exactitatea consemnării lui Luca a fost astfel confirmată şi în acest amănunt — după cum a fost deja confirmată şi în alte amănunte. — Compară cu Luca 1:3.

Uneori însă, arheologii nu sunt de acord nici între ei, ca să nu mai vorbim de atitudinea lor faţă de Biblie. Cu toate acestea, Biblia conţine mărturii puternice că este o carte care poate fi demnă de încredere.

Prezentată cu sinceritate

Istoricii sinceri ar trebui să consemneze nu numai victoriile (asemenea inscripţiei referitoare la cucerirea oraşului Lachiş de către Sanherib), ci şi înfrângerile, nu numai succesele, ci şi eşecurile, nu numai punctele forte, ci şi slăbiciunile. Puţini istorici laici dovedesc o asemenea sinceritate.

Iată ce comentariu face Daniel Luckenbill cu privire la istoricii asirieni: „Deseori este clar că vanitatea regală cerea superficialitate în ce priveşte exactitatea istorică“.¹¹ Ilustrând o asemenea ‘vanitate regală’, în analele lui, regele asirian Assurnazirpal se laudă: „Sunt maiestuos, sunt grandios, sunt slăvit, sunt tare, sunt onorat, sunt glorificat, sunt proeminent, sunt puternic, sunt viteaz, sunt curajos ca un leu şi sunt titanic!“¹² Aţi accepta tot ceea ce citiţi în aceste anale ca fiind istorie exactă?

Scriitorii Bibliei însă au dat dovadă de o sinceritate exemplară. Moise, conducătorul Israelului, a prezentat în mod deschis defectele fratelui său, Aaron, ale surorii sale, Miriam, ale nepoţilor săi, Nadab şi Abihu şi ale poporului său, precum şi propriile sale greşeli (Exodul 14:11, 12; 32:1–6; Leviticul 10:1, 2; Numeri 12:1–3; 20:9–12; 27:12–14). Greşelile grave ale regelui David nu au fost ascunse, ci au fost consemnate — iar această dare de seamă a fost întocmită în timp ce David era încă rege (2 Samuel, capitolele 11 şi 24). Matei, scriitorul cărţii care-i poartă numele, relatează cum a izbucnit o ceartă între apostoli (printre care se număra şi el) cu privire la cine era mai  mare şi cum aceştia l-au părăsit pe Isus în noaptea în care a fost arestat (Matei 20:20–24; 26:56). Scriitorii scrisorilor din Scripturile greceşti creştine au recunoscut cu sinceritate problemele cu care se confruntau unele congregaţii creştine din secolul I, printre care imoralitatea sexuală şi neînţelegerile. Iar ei au vorbit deschis când s-au referit la aceste probleme. — 1 Corinteni 1:10–13; 5:1–13.

Francheţea şi claritatea acestor relatări indică un interes sincer pentru adevăr. Întrucât scriitorii Bibliei au prezentat de bunăvoie informaţii nefavorabile despre fiinţele dragi lor, despre poporul lor şi chiar despre ei înşişi, nu există un motiv întemeiat de a avea încredere în scrierile lor?

Exactă în amănunte

La procese, credibilitatea depoziţiei unui martor poate fi deseori stabilită pe baza unor fapte minore. O concordanţă între amănuntele minore poate dovedi că depoziţia este exactă şi adevărată, în timp ce contradicţiile serioase pot dezvălui că este vorba de un fals. Pe de altă parte, o relatare exagerat de exactă — în care totul, până la ultimul amănunt, este aranjat cu grijă — trădează, de asemenea, o depoziţie falsă.

Cum sunt considerate „depoziţiile“ scriitorilor Bibliei în această privinţă? Redactorii Bibliei au dat dovadă de o consecvenţă extraordinară. Există o concordanţă deplină chiar şi în privinţa celor mai mici amănunte. Cu toate acestea, armonia nu este aranjată cu premeditare, ceea ce ar da naştere la bănuieli că ar fi existat o înţelegere secretă. În privinţa coincidenţelor, este clar că nu a existat un scop ascuns, însă scriitorii sunt deseori în armonie fără nici o intenţie. Să analizăm câteva exemple.

Matei, un scriitor al Bibliei, a scris: „Şi Isus, intrând în casa lui Petru, a văzut-o pe soacra lui zăcând şi având febră“ (Matei 8:14). Matei a oferit aici un amănunt interesant, dar neesenţial: Petru era căsătorit. Acest fapt minor este susţinut de Pavel, care a scris: „Avem dreptul să ducem cu noi o soră ca soţie, la fel ca ceilalţi apostoli . . . şi Chifa *, nu-i aşa?“ (1 Corinteni 9:5). Contextul arată că Pavel se apăra împotriva criticilor nejustificate (1 Corinteni 9:1–4). Este limpede că acest amănunt neînsemnat — faptul că Petru era căsătorit — nu este prezentat de Pavel pentru a susţine exactitatea relatării lui Matei, ci este menţionat ca fapt divers.

Toţi cei patru scriitori ai evangheliilor — Matei, Marcu, Luca şi Ioan — consemnează că, în noaptea arestării lui Isus, unul dintre discipolii săi a scos o sabie şi l-a lovit pe un rob al marelui preot, tăindu-i urechea. Numai Evanghelia lui Ioan prezintă un amănunt aparent inutil: „Numele sclavului era Malcu“ (Ioan 18:10, 26). De ce numai Ioan menţionează numele acelui bărbat? După câteva versete, relatarea oferă un amănunt care nu mai este menţionat în altă parte: Ioan „era cunoscut de marele preot“. El mai era cunoscut şi de familia marelui preot; slujitorii îl cunoşteau pe el şi el pe ei (Ioan 18:15, 16). Prin urmare, era cât se poate de firesc ca Ioan să menţioneze numele bărbatului rănit, în timp ce scriitorii celorlalte evanghelii, care nu-l cunoşteau  pe acel bărbat, nu au făcut acest lucru.

Uneori, dintr-o relatare sunt omise unele explicaţii amănunţite, însă acestea sunt amintite în treacăt în altă parte. De exemplu, relatarea lui Matei despre procesul lui Isus înaintea Sanhedrinului evreiesc spune că unii oameni care erau de faţă „l-au pălmuit, zicând: «Profeţeşte-ne Cristosule! Cine te-a lovit?»“ (Matei 26:67, 68). De ce să-i ceară lui Isus să ‘profeţească’ cine îl lovise, atât timp cât cel care îl lovise stătea acolo, în faţa lui? Matei nu oferă nici o explicaţie. Însă doi dintre scriitorii celorlalte evanghelii furnizează amănuntul care lipseşte: persecutorii lui Isus i-au acoperit faţa înainte de a-l pălmui (Marcu 14:65; Luca 22:64). Matei îşi prezintă materialul fără să se gândească dacă au fost date toate amănuntele.

Evanghelia lui Ioan vorbeşte despre o ocazie în care o mare mulţime s-a strâns pentru a-l asculta pe Isus predând. Potrivit relatării, când Isus a observat mulţimea, „i-a zis lui Filip: «De unde să cumpărăm pâini ca să mănânce aceştia?»“ (Ioan 6:5). De ce dintre toţi discipolii prezenţi Isus l-a întrebat tocmai pe Filip de unde ar putea cumpăra nişte pâini? Scriitorul nu spune de ce. Cu toate acestea, în relatarea paralelă, Luca menţionează că întâmplarea a avut loc lângă Betsaida, oraş situat în partea de nord a ţărmului Mării Galileei, iar la începutul Evangheliei lui Ioan se spune că „Filip era din Betsaida“ (Ioan 1:44; Luca 9:10). De aceea, era logic ca Isus să întrebe o persoană al cărei oraş natal era în apropiere. Concordanţa dintre amănunte este remarcabilă, deşi, în mod clar, neintenţionată.

În unele cazuri, omiterea unor amănunte nu face altceva decât să sporească credibilitatea scriitorului Bibliei. De exemplu, scriitorul cărţii 1 Împăraţi vorbeşte despre o secetă cumplită care a avut loc în Israel. Seceta a fost atât de cumplită, încât regele nu a putut găsi suficientă apă şi iarbă pentru a-şi păstra în viaţă caii şi catârii (1 Împăraţi 17:7; 18:5). Cu toate acestea, în aceeaşi relatare se menţionează că profetul Ilie a poruncit să i se aducă suficientă apă pe muntele Carmel (necesară la o jertfă) pentru a umple un şanţ care delimita o suprafaţă ce avea probabil 1 000 de metri pătraţi (1 Împăraţi 18:33–35). De unde provenea această cantitate de apă în plină secetă? Scriitorul cărţii 1 Împăraţi nu se străduieşte să explice. Totuşi, orice persoană din Israel ştia că muntele Carmel era situat pe ţărmul Mării Mediterane, după cum se menţionează mai târziu în relatare ca fapt divers (1 Împăraţi 18:43). Astfel, apa de mare ar fi fost foarte la îndemână. Dacă această carte, de altfel prezentată în detaliu, ar fi doar ficţiune deghizată în adevăr, de ce scriitorul ei, care în acest caz ar fi un farsor inteligent, ar fi lăsat în text o discrepanţă atât de evidentă?

Prin urmare, poate fi Biblia demnă de încredere? Arheologii au dezgropat suficiente vestigii pentru a confirma că Biblia se referă la oameni adevăraţi, la locuri adevărate şi la evenimente adevărate. Cu toate acestea, şi mai convingătoare sunt mărturiile care se găsesc chiar în Biblie. Scriitori sinceri nu au cruţat pe nimeni — nici măcar pe ei înşişi — când au consemnat fapte negative. Consecvenţa internă a scrierilor, inclusiv coincidenţa neintenţionată, îi conferă „depoziţiei“ glasul limpede al adevărului. Cu aceste „dovezi sigure ale autenticităţii“, Biblia este, într-adevăr, o carte în care puteţi avea încredere.

[Note de subsol]

[Legenda fotografiei de la pagina 15]

Fragmentul de la Tel Dan

[Legenda ilustraţiei de la paginile 16 şi 17]

Basorelief asirian care înfăţişează asedierea oraşului Lachiş, menţionată în 2 Împăraţi 18:13, 14