În timpurile biblice, înhumarea trupului unei persoane decedate era deosebit de importantă. Avraam, prima persoană despre care Biblia spune că a făcut o înmormântare, a fost dispus să plătească o sumă mare de bani pentru a obține un mormânt adecvat. (Vezi CUMPĂRARE.) Avraam a cumpărat acel mormânt de la hetiți (fiii lui Het), dintre cele mai bune locuri de înmormântare ale acestora. (Ge 23:3-20) Peștera cumpărată de Avraam a devenit un loc de înmormântare al familiei, acolo fiind înmormântați Sara, soția lui, iar, mai târziu, el însuși, precum și Isaac, Rebeca, Lea și Iacob. (Ge 25:9; 49:29-32) Iacob a ținut mult să nu fie îngropat în Egipt, ci alături de strămoșii săi. (Ge 47:29-31) De aceea, a fost necesar ca trupul său să fie îmbălsămat, pentru a nu intra în putrefacție din cauza căldurii în timpul călătoriei din Egipt până la peștera Macpela. (Ge 50:1-3, 13) Întrucât și Iosif și-a exprimat dorința de a nu fi îngropat în Egipt, trupul său a fost îmbălsămat și pus într-un sicriu, urmând să fie mutat când israeliții aveau să părăsească Egiptul la Exod. (Ge 50:24-26; Ios 24:32) Dorința lor reflecta, fără îndoială, credința fermă în promisiunile lui Dumnezeu și convingerea că acestea aveau în cele din urmă să se împlinească. (Ev 11:13-22, 39)

Se pare că, asemenea lui Avraam, israeliții foloseau morminte de familie. (2Sa 19:34-37) Biblia spune că Ghedeon, Samson și Asael au fost înmormântați ‘în mormântul tatălui lor’. (Ju 8:32; 16:31; 2Sa 2:32) Totuși, expresia „a adormi sau a fi înmormântat alături de părinți, sau strămoși” nu înseamnă neapărat a fi înmormântat în același mormânt cu ei, deoarece ea este folosită și cu referire la persoane care nu au fost înmormântate în același loc cu strămoșii lor. (Ge 15:15, n.s.; De 31:16, n.s.; 32:50; 1Re 2:10; Fa 13:36) Mai degrabă, expresia se referă la faptul că toți oamenii ajung în mormântul comun al omenirii, numit Șeol (Hades) sau „casa unde se vor întâlni toți cei vii”. (Iov 30:23)

Înhumarea trupului unei persoane decedate era considerată o dovadă de iubire loială. De exemplu, bărbații din Iabeș-Galaad chiar și-au pus viața în pericol pentru ca Saul și fiii lui să fie îngropați. (1Sa 31:11-13; 2Sa 2:4-6) Faptul de a nu avea parte de înmormântare era considerat o mare rușine (Ier 14:16) și o expresie a respingerii persoanei de către Dumnezeu pentru faptele ei rele. (Ier 8:1, 2; 9:22; 25:32, 33; Is 14:19, 20; compară cu Re 11:7-9.) Trupul mort era lăsat să fie devorat de animale și păsări necrofage. (Ps 79:1-3; Ier 16:4) Importanța deosebită atribuită înmormântării reiese și din tristul episod în care Rițpa a păzit trupurile moarte ale fiilor săi, probabil timp de câteva luni, până când i s-a permis să le înmormânteze. (2Sa 21:9-14)

Legea lui Iehova dată prin Moise prevedea ca până și răufăcătorii să aibă parte de înmormântare. (De 21:23; compară cu Ios 8:29.) Ahitofel, cu toate că s-a sinucis, a fost înmormântat. (2Sa 17:23) Când a ordonat executarea lui Ioab, Solomon a poruncit și să fie înmormântat. (1Re 2:31) Iehu a intenționat să o înmormânteze pe cruda regină Izabela întrucât era „fiică de rege”, însă nu a reușit să facă acest lucru deoarece s-a împlinit profeția lui Iehova potrivit căreia trupul Izabelei avea să ajungă ca „bălegarul pe ogor”. (2Re 9:10, 34-37; compară cu 2Cr 22:8, 9.)

Exceptând cazurile lui Iacob și Iosif, se pare că, la israeliți, înmormântarea se făcea chiar în ziua decesului persoanei, întrucât cadavrele se descompuneau repede în acele ținuturi cu climă caldă. Anania a fost îngropat în aproximativ trei ore de la moartea sa. (Fa 5:5-10) În plus, sub Legea mozaică, o persoană care atingea un cadavru era considerată necurată șapte zile. Deși adevăratul motivul pentru care fusese dată această lege era, fără îndoială, faptul că moartea este consecința păcatului și a imperfecțiunii, legea contribuia la prevenirea răspândirii bolilor și la păstrarea igienei. Cine nu respecta procedura de purificare prevăzută în Lege risca pedeapsa cu moartea. (Nu 19:11-20; compară cu De 21:22, 23.) Iosia a profanat altarele dedicate idolilor arzând pe ele osemintele închinătorilor lor, iar acestora le-a pângărit mormintele. (2Re 23:14-16; 2Cr 34:4, 5)

Având în vedere concepția biblică cu privire la trupurile moarte, este clar că venerarea trupurilor neînsuflețite ale slujitorilor de seamă ai lui Dumnezeu nu era nici practicată, nici permisă. Corpul lui Moise a fost înmormântat chiar de Dumnezeu într-un loc necunoscut, ceea ce a făcut imposibil ca mormântul lui să devină loc de pelerinaj. (De 34:5, 6; compară cu Iuda 9.)

În timpurile biblice, în Orientul Mijlociu erau folosite diverse locuri de înmormântare. Trupurile puteau fi îngropate în pământ, cum este obiceiul în lumea occidentală. De exemplu, Debora, doica Rebecăi, a fost îngropată la poalele unui copac falnic și, la fel și regele Saul și fiii acestuia, cel puțin inițial. (Ge 35:8; 1Cr 10:12) Însă aceasta nu era cea mai des întâlnită practică. Se pare că erau preferate, la fel ca în cazul lui Avraam, peșterile, sau grotele, naturale sau cele săpate în roca moale calcaroasă specifică regiunii Palestinei. Mulți își pregăteau personal locul de înmormântare cu mult timp înainte de a muri. (Ge 50:5; Is 22:16; 2Cr 16:14) Mormântul putea fi aproape de locuința lui, de exemplu în grădină (1Sa 25:1; 1Re 2:34; 2Re 21:25, 26); expresia „în casa lui” nu înseamnă în interiorul locuinței, după cum observăm comparând 2 Cronici 33:20 cu 2 Regi 21:18.

Descoperirile arheologice ne ajută să ne facem o idee despre cum erau mormintele din vechime. În afară de cele simple, săpate în pământ, în Palestina existau morminte sub forma unor cripte sau camere mortuare săpate în stâncă, adesea pe versanții unor dealuri. Erau preferate zonele înalte. (Ios 24:33; 2Re 23:16; 2Cr 32:33; Is 22:16) În camera mortuară putea fi depus un singur trup, într-o groapă săpată în sol, sau mai multe trupuri, fiecare în câte o nișă suficient de adâncă, tăiată perpendicular în pereții camerei. Deschizătura îngustă prin care era introdus trupul în nișă era apoi acoperită cu o piatră de dimensiuni corespunzătoare. În alte cazuri, nișele erau asemenea unor rafturi, sau bănci, săpate în peretele de fundal sau în cei laterali ai camerei (Mr 16:5), fiind uneori dispuse pe două rânduri pentru a mări capacitatea mormântului. Existau și morminte cu mai mult de o cameră mortuară, deși se pare că mormintele cu una singură erau cele mai obișnuite la evrei. Dacă trupul rămânea expus pe raft, era, desigur, nevoie ca mormântul să fie bine închis pentru ca animalele sălbatice să nu poată pătrunde. Astfel, intrarea principală era blocată cu o piatră imensă, prinsă uneori în țâțâni ca o ușă. Alteori, intrarea era acoperită cu o piatră circulară, așezată pe un făgaș, pentru a putea fi rostogolită. Astfel de pietre circulare puteau cântări o tonă sau chiar mai mult. (Mt 27:60; Mr 16:3, 4)

Mormintele evreiești timpurii erau foarte simple. Ele contrastau izbitor cu mormintele păgâne împodobite cu picturi murale și alte elemente decorative. De pildă, Iacob a ridicat un stâlp pe mormântul Rahelei, probabil o singură piatră. (Ge 35:20) Acest stâlp nu era un monument, ci mai degrabă un mijloc de a marca locul funerar. (1Sa 10:2) O ‘piatră de mormânt’ cu acest rol este menționată și în 2 Regi 23:17. Isus a făcut referire la unele morminte „care nu se văd bine și pe care oamenii calcă fără să-și dea seama”. (Lu 11:44) Întrucât cine se atingea de un mort devenea necurat din punct de vedere ceremonial, evreii aveau obiceiul de a vărui mormintele pentru ca trecătorii să știe de existența lor. (Mt 23:27) Se pare că acest lucru se făcea o dată pe an, înainte de Paște. (Mișna, Șekalim 1:1)

Când un om murea, corpul lui era spălat (Fa 9:37) și uns cu uleiuri parfumate. Acest obicei, dacă îl considerăm o formă de îmbălsămare, era complet diferit de practicile de îmbălsămare ale vechilor egipteni. (Compară cu Mr 14:3-8 și Ioa 12:3, 7.) Corpul era apoi înfășurat în pânză, de regulă, de in. (Mt 27:59; Ioa 11:44) Pânzele erau parfumate cu mirodenii, precum smirnă și aloe. (Ioa 19:39, 40) Uneori, corpul putea fi pus în amestecuri de uleiuri speciale, cum s-a procedat în cazul regelui Asa. (2Cr 16:14) ‘Arderea funerară foarte mare’ menționată în relatarea despre moartea acestui rege se referă, fără îndoială, la arderea de mirodenii, care răspândeau un parfum plăcut. Capul defunctului putea fi acoperit cu o bucată de pânză separată. (Ioa 20:7)

În a treia zi de la moartea lui Isus, unele femei au venit la mormântul lui pentru a-i unge corpul cu mirodenii și uleiuri parfumate. Întrucât Isus fusese înmormântat în grabă, probabil că ele au vrut să pregătească mai bine corpul pentru a întârzia cât mai mult procesul de descompunere. (Mr 16:1; Lu 23:55, 56)

Corpul era dus la mormânt pe o năsălie, sau targă, confecționată probabil din nuiele împletite, fiind însoțit de un cortegiu funerar numeros, ce putea include și instrumentiști care cântau muzică funebră. (Lu 7:12-14; Mt 9:23) La mormânt, membrii cortegiului își exprimau sentimentele față de cel decedat plângând, iar uneori și prin alte manifestări ale durerii. (2Sa 3:31-34; 2Cr 35:23-25)

Cu timpul, pe măsură ce numărul mormintelor a crescut, au apărut cimitirele. De obicei, acestea se aflau în afara zidurilor orașului. Totuși, regii lui Iuda erau îngropați în „Cetatea lui David”, iar regii Israelului în capitala regatului de nord. (1Sa 25:1; 1Re 22:37; 2Cr 9:31; 24:15, 16) În cartea Digging Up Biblical History (1931, vol. II, p. 186), J.G. Duncan scrie: „Deși unii erau înmormântați în interiorul orașului, de regulă, evreii își săpau mormintele în stâncă, pe un deal de lângă oraș. Existența mormintelor pe versantul unui deal constituie un indiciu sigur că pe dealul din fața lui sau din apropiere a existat o așezare. În schimb, absența vestigiilor funerare este o dovadă clară că zona respectivă nu a fost locuită”. Pe dealurile din jurul Ierusalimului există foarte multe morminte. (Compară cu Is 22:16.) Se crede că „cimitirul oamenilor de rând” din valea Chedron era un cimitir pentru oamenii mai săraci. (Ier 26:23; 2Re 23:6) Biblia menționează și „terenul olarului” ca loc de înmormântare pentru străini. (Mt 27:7; vezi AKELDAMA.)

Incinerarea, o practică larg răspândită la babilonieni, la greci și la romani, era rară la evrei. Cadavrul lui Saul și cele ale fiilor săi au fost arse, dar oasele au fost îngropate. (1Sa 31:8-13; vezi și Am 6:9, 10.)

În Scripturile ebraice, cuvintele qéver („loc de înmormântare”; Ge 23:4) și qevuráh („mormânt”; Ge 35:20) sunt diferite ca sens de cuvântul şeʼốl, care se referă la mormântul comun al omenirii, nu la un mormânt propriu-zis. În mod asemănător, în Scripturile grecești creștine, termenii táphos („mormânt”; Mt 27:61), mnḗma („mormânt”; Mr 15:46) și mnēmeíon („mormânt de amintire”; Lu 23:55 n.s.) sunt diferite ca sens de cuvântul haídēs, echivalentul grecesc al cuvântului şeʼốl. (Vezi MORMÂNT, I; MORMÂNT, II.)

Mormintele regilor sau ale lui David. La Penticostă, Petru a spus că ‘David a murit și a fost înmormântat și că mormântul lui era în mijlocul lor până în ziua aceea’. (Fa 2:29) Aceasta înseamnă că mormântul lui David încă exista în anul 33 e.n.

În 1 Regi 2:10 se arată că David a fost înmormântat în „Cetatea lui David”, aceasta devenind, se pare, locul obișnuit de înmormântare al regilor lui Iuda. Biblia menționează în mod concret că doisprezece dintre cei douăzeci de regi care au domnit după David au fost înmormântați în Cetatea lui David, deși despre unii dintre ei, precum Ioram, Ioas și Ahaz, precizează că nu au fost înmormântați în „mormintele regilor”. (2Cr 21:16, 20; 24:24, 25; 28:27) „Mormintele regilor” nu erau neapărat un mormânt comun cu mai multe camere funerare, ci mai degrabă reprezentau o anumită zonă din Cetatea lui David unde se aflau mormintele regale. De pildă, regele Asa a fost înmormântat în „mărețul loc de înmormântare pe care și-l săpase în Cetatea lui David” (2Cr 16:14), iar Ezechia, „în locul pe unde se urcă la mormintele fiilor lui David”. (2Cr 32:33) Regele Ozia, care a fost lovit cu lepră, a fost înmormântat „alături de strămoșii lui, dar pe terenul de înmormântare care aparținea regilor, căci s-a zis: «Este lepros»”. Aceste cuvinte sugerează că trupul regelui bolnav de lepră a fost mai degrabă îngropat în pământ, decât depus într-un mormânt săpat în stâncă. (2Cr 26:23)

Dintre ceilalți regi ai lui Iuda, Manase și Amon au fost înmormântați, după cât se pare, într-un alt loc, „în grădina lui Uza”. (2Re 21:18, 23, 26) Despre fiul lui Amon, fidelul rege Iosia, se spune că a fost înmormântat „în mormântul strămoșilor săi”, expresie ce se poate referi fie la mormintele regale din Cetatea lui David, fie la mormintele lui Manase și Amon. (2Cr 35:23, 24) Trei regi au murit în exil: Ioahaz (în Egipt), Ioiachin și Zedechia (în Babilon). (2Re 23:34; 25:7, 27-30) Ioiachim a fost îngropat așa „cum este îngropat un măgar”, „lăsat în arșița zilei și în frigul nopții”, conform profeției lui Ieremia. (Ier 22:18, 19; 36:30)

Datorită fidelității și integrității sale, marele preot Iehoiada a fost singura persoană ce nu a făcut parte din linia regală care a primit privilegiul de a fi înmormântat „în Cetatea lui David, alături de regi”. ( 2Cr 24:15, 16)

Zona unde s-au aflat mormintele regale nu a putut fi identificată. Pe baza pasajelor din Neemia 3:16, unde se face referire la „Mormintele lui David”, și din 2 Cronici 32:33, unde se face referire la „locul pe unde se urcă la mormintele fiilor lui David”, unii consideră că mormintele regale s-au aflat probabil pe versantul sud-estic al orașului, aproape de valea Chedron. În această zonă s-au descoperit mai multe presupuse morminte antice săpate în stâncă, a căror intrare era de forma unor puțuri dreptunghiulare adânci. Totuși, nu se poate afirma cu certitudine că aici s-au aflat mormintele regale. Întrucât orașul a fost distrus de două ori, în anul 70 e.n. și în 135 e.n., iar romanii au folosit partea sudică a orașului drept carieră de piatră, mormintele menționate mai sus se află într-o stare extrem de deteriorată.

În partea de nord a Ierusalimului actual se află mausoleul reginei Elena din Adiabene, cunoscut și ca „Mormintele regilor”, denumire care poate induce în eroare. De fapt, acesta a fost construit în secolul I e.n. și nu trebuie confundat cu mormintele regale menționate în Biblie.

„Cadavrele regilor lor.” În cartea Ezechiel 43:7-9, Iehova condamnă casa lui Israel și pe regii acesteia pentru că i-au pângărit numele sfânt „cu prostituția lor spirituală și cu cadavrele regilor lor la moartea acestora”. El spune: „Acum, să îndepărteze de la mine prostituția lor spirituală și cadavrele regilor lor, iar eu voi locui în mijlocul lor pentru totdeauna”. În opinia unor exegeți, aceste versete sugerează că păcatul evreilor ar fi constat în faptul că i-au înmormântat pe unii regi în apropierea templului. În versetul 7 apar cuvintele „la moartea acestora”, redare întâlnită în circa 20 de manuscrise și ediții ebraice, precum și în Targumuri. În schimb, în textul masoretic apare redarea „locurile lor înalte”, iar în Septuaginta, „în mijlocul lor”.

Chiar dacă „la moartea acestora” este redarea corectă în versetul 7, aceasta nu constituie un motiv întemeiat pentru a trage concluzia că unii dintre regii lui Iuda au fost înmormântați în apropierea templului. Întrucât, potrivit Legii, orice cadavru era considerat necurat, înmormântarea unei persoane în apropierea templului ar fi fost un afront direct la adresa lui Dumnezeu. Or, în analele regilor, nu există nici măcar o aluzie la vreo astfel de profanare flagrantă a sfântului templu. Este puțin probabil ca acei regi considerați nedemni de a fi înmormântați în „mormintele regilor” sau în „mormintele fiilor lui David” să fi fost înmormântați în apropierea templului, o zonă mult mai însemnată și mai onorabilă.

O analiză mai atentă a versetelor din Ezechiel 43:7-9 dezvăluie că aici se face referire la idolatrie și că, așa cum termenul „prostituție” e folosit în principal în sens figurat, tot așa și expresia „cadavrele regilor lor” e folosită cu privire la idolii fără viață la care se închinau casa lui Israel și conducătorii ei. În Leviticul 26:30, Iehova îi avertizase pe israeliți că, dacă nu ascultau, el urma să le ‘sfărâme locurile sacre de pe înălțimi, să le distrugă altarele pentru tămâie și să pună cadavrele lor peste idolii lor dezgustători și fără viață (lit. «cadavrele idolilor voștri de balegă»)’. (Compară cu Ier 16:18 și Eze 6:4-6.) Potrivit cărții Ezechiel, astfel de idoli fuseseră aduși în incinta templului. (Eze 8:5-17) Demn de remarcat este și că unii dintre acești zei-idoli erau denumiți regi prin includerea cuvântului „rege” în numele lor, cum ar fi Moloh (1Re 11:7), Milcom (1Re 11:5) și Malcam (Ier 49:1). Despre zeii-idoli din regatul de nord, profetul Amos a scris: „Acum va trebui să-i duceți cu voi pe Sacut, regele vostru, și pe Caivan, chipurile pe care le-ați făcut pentru steaua dumnezeului vostru”. (Am 5:26) Așadar, este mult mai probabil ca pasajul din Ezechiel să se refere la condamnarea idolatriei, decât la profanarea terenului sacru al templului prin înmormântarea propriu-zisă a unor regi în acel loc.