Luarea sau acceptarea de către o persoană a unui fiu sau a unei fiice cu care nu se înrudește din punct de vedere biologic. Cuvântul grecesc redat prin „adopție ca fii” (huiothesía) este un termen juridic care înseamnă literalmente „plasare ca fiu”. (Compară cu Ro 8:15.)

În Scripturile ebraice, adopția nu este abordată ca procedură juridică; însă ideea de bază reiese din mai multe contexte. Înainte de nașterea lui Ismael și a lui Isaac, se pare că Avraam l-a considerat pe sclavul său Eliezer ca fiind într-o poziție similară cu cea a unui fiu adoptat și ca posibil moștenitor al casei lui Avraam. (Ge 15:2-4) Obiceiul de a adopta sclavi ca fii a fost mult timp o practică foarte răspândită în Orientul Mijlociu, iar, în virtutea acestui statut, cei adoptați aveau drepturi de moștenire, dar nu superioare drepturilor copiilor naturali ai tatălui.

Pentru Rahela și pentru Lea, copiii născuți lui Iacob de slujitoarele lor erau ca propriii fii, ‘născuți pe genunchii lor’. (Ge 30:3-8, 12, 13, 24) Acești copii au avut drept de moștenire asemenea copiilor născuți lui Iacob de soțiile lui legitime. Ei erau fii naturali ai tatălui lor și, întrucât sclavele se aflau în proprietatea soțiilor, Rahela și Lea aveau drepturi de proprietate asupra acestor copii.

Când era copil, Moise a fost adoptat de fiica faraonului. (Ex 2:5-10) Potrivit legilor egiptene, bărbații și femeile aveau drepturi egale. De aceea, fiica faraonului a putut să-și exercite dreptul de a adopta un copil.

În Israel, se pare că adopția nu era un obicei foarte răspândit. Legea leviratului elimina în mare măsură motivul fundamental pentru adoptarea de copii: perpetuarea numelui patern. (De 25:5, 6)

Semnificația creștină. În Scripturile grecești creștine, adopția este menționată de mai multe ori de către apostolul Pavel când face referire la noul statut al celor chemați și aleși de Dumnezeu. Fiind descendenți ai omului imperfect, Adam, astfel de oameni se aflau în sclavia păcatului și nu dețineau prin naștere calitatea de fii ai lui Dumnezeu. Când sunt cumpărați prin intermediul lui Cristos Isus, ei primesc adopția ca fii, devenind totodată moștenitori cu Cristos, Fiul unic-născut al lui Dumnezeu. (Ga 4:1-7; Ro 8:14-17) Ei nu dobândesc această poziție de fii în mod natural, ci pentru că Dumnezeu îi alege, iar aceasta în armonie cu voința lui. (Ef 1:5) Deși sunt recunoscuți de către Dumnezeu ca fii, sau copii, ai Lui din momentul ungerii lor cu spirit sfânt (1Io 3:1; Ioa 1:12, 13), ei se vor bucura în mod deplin de privilegiul de a fi fii spirituali ai lui Dumnezeu numai dacă vor rămâne fideli până la sfârșit. (Ro 8:17; Re 21:7) De aceea, Pavel îi prezintă ca „așteptând cu nerăbdare adopția ca fii, eliberarea de corpurile [lor] prin răscumpărare”. (Ro 8:23)

Statutul de fii adoptați aduce beneficii: eliberarea de „un spirit de sclavie care provoacă . . . teamă” și înlocuirea acestuia cu sentimentul de încredere propriu fiilor, precum și speranța unei moșteniri cerești asigurate de mărturia spiritului lui Dumnezeu. În același timp, acestor fii li se reamintește prin adopție că poziția de care se bucură se datorează bunătății nemeritate a lui Dumnezeu și alegerii lor de către el, nu vreunui drept dobândit prin naștere. (Ro 8:15, 16; Ga 4:5-7)

În Romani 9:4, Pavel spune despre israeliții naturali că „au adopția ca fii, gloria, legămintele [și] darul Legii”, cuvinte care fac referire în mod clar la poziția unică de care s-a bucurat Israelul cât timp a fost poporul de legământ al lui Dumnezeu. Din acest motiv, în câteva ocazii, Dumnezeu a numit Israelul „fiul meu”. (Ex 4:22, 23; De 14:1, 2; Is 43:6; Ier 31:9; Os 1:10; 11:1; compară cu Ioa 8:41) Totuși, oamenii aveau să se bucure în mod deplin de calitatea de fii ai lui Dumnezeu doar după oferirea răscumpărării prin intermediul lui Cristos Isus și doar cu condiția de a accepta această măsură divină și de a avea credință în ea. (Ioa 1:12, 13; Ga 4:4, 5; 2Co 6:16-18)