În calitate de Suveran al universului, Iehova Dumnezeu are dreptul de a stabili ca slujitorii săi se adune și de a preciza momentul și locul adunării. În felul acesta, el acționează în folosul lor. În vechime, poporul lui Dumnezeu se aduna din diverse motive. Indiferent care erau acestea, adunările contribuiau cu siguranță la unitate, deoarece toți cei prezenți aveau ocazia să audă aceleași lucruri în același timp. Adunările aduceau multe beneficii spirituale și erau deseori surse de mare bucurie.

Termenii ebraici și grecești. În Biblie sunt folosiți mai mulți termeni ebraici și grecești cu referire la adunări. Un termen des întâlnit în textul ebraic este ʽedáh. El provine din rădăcina yaʽád, care înseamnă „a stabili”, „a desemna”, și indică un grup adunat după cum s-a stabilit. (Compară cu 2Sa 20:5; Mic 6:9.) ʽEdáh este folosit frecvent cu referire la comunitatea israelită și apare în expresiile „adunarea” (Le 8:4, 5; Ju 21:10), „adunarea Israelului” (Ex 12:3; Nu 32:4; 1Re 8:5) și „adunarea lui Iehova” (Nu 27:17).

Termenul ebraic môʽéd provine din aceeași rădăcină ca ʽedáh și înseamnă „timp hotărât” sau „loc stabilit”. (1Sa 13:8; 20:35) El apare de 223 de ori în Scripturile ebraice, de exemplu în expresia „cortul întâlnirii” (Ex 27:21) și cu referire la sărbătorile periodice (Le 23:2, 4, 37, 44). De asemenea, môʽéd apare în Isaia 33:20, unde Sionul este numit „cetatea sărbătorilor noastre”.

Termenul ebraic miqráʼ, însemnând „adunare”, provine din verbul qaráʼ (a chema, a convoca). El este folosit în Isaia 4:5 cu referire la muntele Sion, numit aici „locul . . . de adunare”. Termenul apare frecvent în expresia „adunare sfântă” (Ex 12:16; Le 23:2, 3); pe parcursul unei astfel de adunări sfinte nu se făcea niciun fel de muncă cotidiană.

Un alt termen ebraic care desemnează adunări este qahál, înrudit cu un verb însemnând „a strânge”, „a convoca”. (Ex 35:1; Le 8:4) El este folosit adesea cu referire la congregație ca grup organizat. Uneori, qahál (congregație) apare împreună cu ʽedáh (adunare). (Le 4:13; Nu 20:8, 10) Cei doi termeni se găsesc în expresia „congregația adunării Israelului [ebr. qehál ʽadat-Yisraʼél]”. (Ex 12:6, n.s.)

Un alt cuvânt ebraic este ʽațaráh, redat prin „adunare solemnă”. El este folosit cu referire la Sărbătoarea Colibelor și la Paște. (Le 23:36; De 16:8)

Termenul ebraic sôd, însemnând „discuție confidențială”, „prietenie” (Pr 11:13; Iov 29:4), desemnează o adunare de persoane care au relații apropiate. El este redat prin „cei apropiați” în Ieremia 23:18a, unde se spune: „Dar cine a stat printre cei apropiați lui Iehova ca să vadă și să audă cuvântul său?”.

Termenul grecesc ekklēsía (din ek, „afară”, și klḗsis, „chemare”) este folosit de regulă în Septuaginta ca echivalent al termenului ebraic qahál (congregație) și uneori al termenului ʽedáh (adunare), acesta din urmă fiind tradus și prin termenul grecesc synagōgḗ (însemnând „strângere laolaltă”; din syn, „laolaltă”, „împreună”, și ágō, „a aduce”). În Scripturile grecești creștine, ekklēsía este redat în general prin „congregație”. În Faptele 7:38 este folosit cu referire la congregația lui Israel. Termenul synagōgḗ apare în Faptele 13:43 („întrunirea din sinagogă”) și în Iacov 2:2 („întrunire”). Un alt cuvânt grecesc, panḗgyris (din pan, „tot”, și agorá, care indică orice tip de adunare), este tradus prin „adunați la un loc” în Evrei 12:23 („adunarea generală”, BN).

Scripturile fac deseori referire la adunările ziditoare din punct de vedere spiritual, însă menționează și adunări ale unor oameni răi sau nedrepți. De exemplu, cei care i s-au alăturat lui Core în răzvrătire sunt numiți ‘toți susținătorii lui’ (lit. „întreaga [sa] adunare”). (Nu 16:5) Într-o rugăciune adresată lui Iehova, David a spus: „O adunătură de oameni cruzi caută să-mi ia viața”. (Ps 86:14) Iar când o mulțime de oameni din Efes s-au adunat ca urmare a opoziției stârnite de argintarul Dimitrie, Biblia spune că „unii strigau una, alții alta, căci adunarea era confuză, iar cei mai mulți nici nu știau de ce se adunaseră”. (Fa 19:24-29, 32)

Este demn de remarcat că adunările poporului lui Iehova erau caracterizate de ordine; mulți oameni participau la astfel de adunări, care le aduceau foloase pe plan spiritual și constituiau adesea ocazii de mare bucurie.

Conform voinței divine, în Egipt, Moise și Aaron i-au adunat pe toți bătrânii Israelului. Ei au transmis cuvintele lui Iehova și au făcut semne, iar poporul a crezut. (Ex 4:27-31) Mai târziu, așa cum a poruncit Dumnezeu, israeliții s-au adunat la poalele muntelui Sinai (Horeb), unde au fost martori ai unui spectacol emoționant și au primit Legea. (Ex 19:10-19; De 4:9, 10)

Când israeliții se aflau în pustiu, Iehova i-a poruncit lui Moise să facă două trompete de argint, cu care avea să fie convocată adunarea și să fie dat semnalul pentru ridicarea taberei. Dacă se suna din amândouă, întreaga adunare trebuia să se strângă la Moise; dacă se suna doar din una, erau convocate numai căpeteniile. În pustiu, locul de adunare era „intrarea în cortul întâlnirii”. (Nu 10:1-4; Ex 29:42) Mai târziu, Iehova a hotărât ca israeliții să se adune cu regularitate la templul din Ierusalim, cu ocazia celor trei sărbători anuale principale. (Ex 34:23, 24; 2Cr 6:4-6)

Adunări ale reprezentanților. Cu ocazia anumitor reuniuni, poporul Israel era reprezentat de „căpeteniile adunării” (Ex 16:22; Nu 4:34; 31:13; 32:2; Ios 9:15, 18; 22:30) sau de ‘bătrâni’ (Ex 12:21; 17:5; 24:1). Când trebuiau soluționate chestiuni judiciare, mai multe persoane se adunau uneori la poarta orașului. Însă, indiferent unde se adunau – acolo sau în altă parte –, nu toți își exprimau opinia prin vot, în manieră democratică. Mai degrabă, cazul era rezolvat în manieră teocratică: bătrâni respectați cântăreau chestiunea în lumina legii lui Dumnezeu și apoi anunțau hotărârea luată. (De 16:18; 17:8-13) În mod similar, congregația creștină timpurie era reprezentată în astfel de chestiuni de cei pe care spiritul sfânt îi numise în poziții de răspundere. (Fa 20:28) În Israel, dacă o nelegiuire merita pedeapsa cu moartea, întreaga adunare putea lua parte la execuție. (Le 24:14; Nu 15:32-36; De 21:18-21)

Adunări generale. Adunările generale din Israel includeau sărbători religioase, adunări solemne (2Cr 34:29, 30; Ioe 2:15) și evenimente de importanță națională; uneori, erau trimiși alergători care să convoace poporul (1Sa 10:17-19; 2Cr 30:6, 13). Sabatul săptămânal, o zi de „odihnă completă, o adunare sfântă” (Le 23:3), era dedicat analizării Cuvântului lui Dumnezeu; mai târziu, lucrul acesta s-a făcut în sinagogi, unde ‘Moise era citit cu voce tare în fiecare sabat’ (Fa 15:21). De asemenea, se țineau sărbătoarea lunii noi (Nu 28:11-15), ziua sunării din trompete (Nu 29:1-6), Ziua Ispășirii (Le 16), Paștele (care comemora eliberarea Israelului din Egipt; Ex 12:14) și, mai târziu, sărbătoarea Purim (care comemora salvarea evreilor de la masacrul pus la cale în Imperiul Persan; Es 9:20-24) și Sărbătoarea Dedicării (în amintirea rededicării templului, din 25 chislev 165 î.e.n.; Ioa 10:22, 23). În plus, erau trei ‘sărbători periodice ale lui Iehova’, care se țineau anual: Sărbătoarea Turtelor Nedospite, Sărbătoarea Săptămânilor (numită ulterior Penticostă) și Sărbătoarea Colibelor (Le 23). Cu privire la aceste sărbători, Dumnezeu a decretat: „De trei ori pe an, toți bărbații să se prezinte înaintea adevăratului Domn, Iehova”. (Ex 23:14-17) Înțelegând valoarea spirituală a acestor sărbători, mulți bărbați se îngrijeau ca întreaga lor familie să participe la ele. (Lu 2:41-45) De asemenea, Moise a spus clar că, din șapte în șapte ani, cu ocazia Sărbătorii Colibelor, bărbații, femeile, copiii și locuitorii străini din Israel trebuiau să se strângă în locul stabilit de Iehova „ca să asculte, să învețe despre Iehova, Dumnezeul [lor], să se teamă de el și să aibă grijă să îndeplinească toate cuvintele acestei Legi”. (De 31:10-12) Așadar, fuseseră luate măsuri ca israeliții să se întrunească des pentru a examina Cuvântul și scopurile lui Iehova. (Vezi SĂRBĂTOARE.)

Când s-a încheiat construirea templului, Solomon a convocat o mare adunare în Ierusalim pentru dedicarea acelui splendid edificiu religios. Sărbătoarea a durat mai multe zile, iar când s-a terminat, israeliții au plecat acasă „bucuroși și cu inima veselă pentru bunătatea pe care Iehova o arătase față de David, de Solomon și de poporul său, Israel”. (2Cr 5:1–7:10)

Mulțimile adunate la templu cu ocazia sărbătorilor anuale aveau parte de mare bucurie și de binecuvântări spirituale, așa cum s-a întâmplat când a fost celebrat Paștele din timpul regelui Ezechia. Atunci „a fost mare bucurie în Ierusalim”. (2Cr 30:26) Și în zilele lui Neemia, când poporul s-a adunat la Ierusalim, a fost „o bucurie foarte mare”. (Ne 8:17) Ezra le-a citit din cartea Legii lui Moise celor prezenți, „tuturor celor care puteau să asculte și să înțeleagă”, iar ei au ascultat cu atenție. (Ne 8:2, 3) Ca urmare a instruirii date de Ezra și de alți leviți, tot poporul s-a bucurat, „fiindcă a înțeles cuvintele care îi fuseseră explicate”. (Ne 8:12) Apoi au ținut Sărbătoarea Colibelor, iar în a opta zi „a fost o adunare solemnă, așa cum se cerea”. (Ne 8:18; Le 23:33-36)

Sinagogile: locuri de adunare. Când se aflau în exilul babilonian sau la scurt timp după aceea, evreii au început să folosească sinagogi, sau clădiri care slujeau ca locuri de adunare. În cele din urmă, au apărut sinagogi în diverse locuri, în orașele mari existând mai mult de una. În principal, sinagogile erau școli în care se citea și se preda din Scripturi. Totodată, ele erau locuri în care se înălțau rugăciuni și se aduceau laude lui Dumnezeu. Isus Cristos și discipolii săi obișnuiau să meargă la sinagogă pentru a-i instrui și încuraja pe cei prezenți. (Mt 4:23; Lu 4:16; Fa 13:14, 15; 17:1, 2; 18:4) Întrucât în sinagogi se citea cu regularitate din Scripturi, Iacov i-a putut spune corpului de guvernare din Ierusalim: „Din timpuri străvechi, Moise are predicatori în fiecare oraș, pentru că este citit cu voce tare în sinagogi în fiecare sabat”. (Fa 15:21) Caracteristicile fundamentale ale închinării de la sinagogă au fost preluate de creștini în locurile lor de adunare, unde cei prezenți citeau și explicau Scripturile, se încurajau unii pe alții, se rugau și îi aduceau laude lui Dumnezeu. (1Co 14:26-33, 40; Col 4:16; vezi SINAGOGĂ)

Adunările creștine. În diverse ocazii, mari mulțimi s-au adunat la Isus Cristos și au avut parte de numeroase binecuvântări, cum a fost în cazul Predicii de pe munte. (Mt 5:1–7:29) Acestea nu au fost adunări stabilite dinainte, însă uneori au durat mai mult, astfel încât a fost nevoie ca mulțimile să fie hrănite – situație pe care Isus a rezolvat-o în mod miraculos. (Mt 14:14-21; 15:29-38) De asemenea, Cristos i-a adunat deseori pe discipolii săi și le-a dat îndrumări pe plan spiritual; după moartea sa, aceștia au continuat să se întâlnească, așa cum s-a întâmplat la Penticosta din 33 e.n., când spiritul sfânt a fost revărsat peste cei prezenți. (Fa 2:1-4)

Primii creștini aveau obiceiul de a se întruni, de regulă în grupuri mici. Totuși, uneori, la întrunirile lor se aduna ‘o mulțime numeroasă’. (Fa 11:26) Iacov, fratele vitreg al lui Isus, a considerat că este potrivit să-i sfătuiască pe israeliții spirituali să nu facă favoritisme la întrunirile publice (gr. synagōgḗ) ale congregației, acordându-le bogaților un tratament preferențial. (Iac 2:1-9)

Importanța adunării. Celebrarea anuală a Paștelui subliniază importanța faptului de a participa la adunările prevăzute de Iehova pentru întărirea spirituală a slujitorilor săi. Orice bărbat care era curat și nu se afla în călătorie, dar care nu ținea Paștele trebuia să fie omorât. (Nu 9:9-14) Când regele Ezechia i-a convocat pe locuitorii lui Iuda și ai Israelului la Ierusalim pentru sărbătoarea Paștelui, el le-a spus, printre altele: „Israeliți, întoarceți-vă la Iehova . . . nu vă încăpățânați ca strămoșii voștri! Supuneți-vă lui Iehova, veniți la sanctuarul său, pe care l-a sfințit pentru totdeauna, și slujiți-i lui Iehova, Dumnezeul vostru, pentru ca mânia lui aprinsă să se îndepărteze de la voi. . . . Iehova, Dumnezeul vostru, este plin de compasiune și îndurător și nu-și va întoarce fața de la voi dacă vă veți întoarce la el”. (2Cr 30:6-9) Cei care nu participau la sărbătoare în mod deliberat demonstrau că l-au părăsit pe Dumnezeu. Chiar dacă creștinii nu țineau Paștele și alte sărbători asemănătoare, Pavel i-a îndemnat să nu neglijeze adunările regulate ale poporului lui Dumnezeu, oferind acest sfat pertinent: „Să ne interesăm unii de alții ca să ne îndemnăm la iubire și la fapte bune și să nu neglijăm întrunirea noastră, cum au unii obiceiul, ci să ne încurajăm unii pe alții, și aceasta cu atât mai mult cu cât vedeți că ziua se apropie!”. (Ev 10:24, 25; vezi CONGREGAȚIE)