Cuvântul „amin” provine din greaca veche și înseamnă „așa să fie” sau „adevărat”. În greaca veche, el reprezintă transliterarea termenului ebraic ʼamén, ce provine din cuvântul-rădăcină ʼamán, însemnând „a fi fidel; a fi demn de încredere”.

În Scripturile ebraice, termenul este folosit ca o declarație solemnă prin care cineva se obligă în mod oficial să respecte un jurământ sau un legământ, asumându-și consecințele nerespectării acestuia. (Nu 5:22; De 27:15-26; Ne 5:13) Totodată, termenul este folosit și pentru a exprima în mod solemn acordul cu privire la cele rostite într-o rugăciune (1Cr 16:36), cu privire la o laudă (Ne 8:6) sau la un scop anunțat. (1Re 1:36; Ier 11:5) Primele patru cărți (sau culegeri) ale Psalmilor se încheie fiecare cu acest cuvânt, ceea ce ar putea sugera faptul că era ceva obișnuit ca, la sfârșitul cântării, sau psalmului, întreaga congregație a Israelului să rostească „amin”. (Ps 41:13; 72:19; 89:52; 106:48)

Termenul ebraic ʼamán este folosit cu privire la Iehova pentru a-l descrie ca „Dumnezeu fidel” (De 7:9; Is 49:7) și pentru a arăta că aducerile-aminte și promisiunile sale sunt „demne de încredere” și „fidele”. (Ps 19:7; 89:28, 37) În Scripturile grecești creștine, „Amin” este folosit ca titlu pentru Cristos Isus, „martorul fidel și adevărat”. (Re 3:14) Când a predicat și i-a învățat pe oameni, Isus a folosit acest termen într-un mod cu totul aparte, folosindu-l înainte de a afirma un fapt, de a face o promisiune sau o profeție, cu scopul de a sublinia că cele spuse erau adevărate și demne de încredere. (Mt 5:18; 6:2, 5, 16; 24:34) În aceste ocurențe, cuvântul grecesc (amḗn) este tradus prin „adevărat” sau „foarte adevărat”, când este menționat de două ori consecutiv, așa cum apare în toată Evanghelia după Ioan. (Ioa 1:51) În Scripturi, acest mod de a folosi cuvântul „amin” este, se pare, propriu lui Isus, fiind în conformitate cu autoritatea primită de el de la Dumnezeu. (Mt 7:29)

Totuși, așa cum arată Pavel în 2 Corinteni 1:19, 20, lui Isus i se aplică titlul „Amin” nu numai pentru că a fost un proclamator al adevărului și un profet adevărat al lui Dumnezeu sau purtător al său de cuvânt, ci și pentru că în persoana lui se împlinesc toate promisiunile lui Dumnezeu. Dând dovadă de fidelitate și de ascultare până la moarte, o moarte de jertfă, Isus a garantat și a făcut posibilă realizarea tuturor promisiunilor și declarațiilor cu privire la scopul lui Dumnezeu. Prin tot ce a trăit pe pământ, el a fost dovada vie că toate lucrurile revelate în cuvântul profetic al lui Dumnezeu, cu privire la care Dumnezeu a jurat, sunt demne de încredere și adevărate. (Compară cu Ioa 1:14, 17; 14:6; 18:37.)

Cuvântul „amin” apare de multe ori în scrisorile din Scripturile grecești creștine, îndeosebi în scrisorile lui Pavel, de exemplu, atunci când scriitorul îi aduce laude lui Dumnezeu (Ro 1:25; 16:27; Ef 3:21; 1Pe 4:11) sau când își exprimă dorința ca Dumnezeu să le arate favoare într-un fel sau altul celor cărora le erau adresate scrisorile. (Ro 15:33; Ev 13:20, 21) Termenul este folosit, de asemenea, și ca mod de a exprima aderarea sinceră a scriitorului la ideile menționate. (Re 1:7; 22:20)

Rugăciunile consemnate în 1 Cronici 16:36 și în cartea Psalmilor (41:13; 72:19; 89:52; 106:48), precum și modul în care termenul „amin” este folosit în scrisorile canonice arată că este corect să spunem „amin” la sfârșitul unei rugăciuni. Este adevărat, nu toate rugăciunile consemnate în Scripturi se încheie cu acest cuvânt – de exemplu, ultima rugăciune a lui David pentru Solomon (1Cr 29:19) sau rugăciunea de dedicare rostită de Solomon cu ocazia inaugurării templului (1Re 8:53-61) –, deși nu este exclus ca acest cuvânt să fi fost rostit la final. (Vezi 1Cr 29:20.) Termenul „amin” nu apare nici în rugăciunile lui Isus (Mt 26:39, 42; Ioa 17:1-26) sau în cea a discipolilor consemnată în Faptele 4:24-30. Totuși, informațiile prezentate mai sus dovedesc că este cât se poate de potrivit să se spună „amin” la încheierea unei rugăciuni. Îndeosebi din cuvintele lui Pavel consemnate în 1 Corinteni 14:16 reiese că, în secolul I, creștinii aveau obiceiul să spună cu toții „amin” la sfârșitul unei rugăciuni rostite la întruniri. Un argument în plus pentru rostirea cuvântului „amin” după o rugăciune sau o declarație solemnă se găsește în versetele din Revelația 5:13, 14; 7:10-12 și 19:1-4, unde, prin folosirea acestui singur cuvânt, ființele cerești își exprimă acordul deplin, încrederea și speranța lor de neclintit.