În greacă, acest termen (apostasía) are la bază verbul aphístēmi, însemnând literalmente „a sta departe de”. Substantivul are sensul de „dezertare, abandonare sau răzvrătire”. (Fa 21:21) În greaca clasică, substantivul desemna o dezertare politică, iar verbul este folosit cu același sens în Faptele 5:37, cu referire la Iuda Galileeanul, care „a tras” (apéstēse, o formă a verbului aphístēmi) după el adepți. În Septuaginta greacă, verbul apare în Geneza 14:4, unde se vorbește despre o astfel de răzvrătire sau răscoală. Totuși, în Scripturile grecești creștine, substantivul este folosit în principal cu referire la o dezertare religioasă, atunci când cineva se îndepărtează de adevăr, de închinarea și serviciul aduse lui Dumnezeu, când renunță la ceea ce a mărturisit anterior și astfel abandonează complet principiile și credința pe care le-a avut. De o astfel de apostazie față de Legea mozaică l-au acuzat conducătorii religioși din Ierusalim pe Pavel.

Se poate afirma pe bună dreptate că Adversarul lui Dumnezeu a fost primul apostat, așa cum reiese și din numele lui, Satan. El a determinat prima pereche umană să comită apostazie. (Ge 3:1-15; Ioa 8:44) După Potop, a existat o răzvrătire împotriva cuvintelor Dumnezeului lui Noe. (Ge 11:1-9) Mai târziu, Iov a trebuit să se apere de acuzațiile de apostazie aduse de cei trei așa-ziși consolatori. (Iov 8:13; 15:34; 20:5) În apărarea lui, Iov a arătat că Dumnezeu nu acceptă înaintea lui niciun apostat (Iov 13:16, n.s.) și că un apostat nimicit de Dumnezeu este fără speranță. (Iov 27:8, n.s.; compară cu afirmația lui Elihu din 34:30; 36:13.) În aceste exemple, este folosit substantivul ebraic ḥanéf, care înseamnă „[cel] îndepărtat de Dumnezeu”, adică un apostat. Verbul înrudit ḥanéf are sensul de „a se înstrăina de relația adevărată cu Dumnezeu” sau de „a contamina, a duce la apostazie”. (Lexicon in Veteris Testamenti Libros, de L. Koehler și W. Baumgartner, Leiden, 1958, p. 317)

Apostazia în Israel. Primele două porunci ale Legii mozaice condamnau orice formă de apostazie. (Ex 20:3-6) Înainte de a intra în Țara Promisă, israeliții au fost avertizați cu privire la riscul serios de apostazie pe care l-ar fi adus cu sine căsătoria cu oamenii din acea țară. (De 7:3, 4) Persoana care incita la apostazie, chiar dacă era o rudă apropiată sau un partener de căsătorie, trebuia să fie omorâtă „fiindcă a îndemnat la răzvrătire împotriva lui Iehova, Dumnezeul vostru”. (De 13:1-15) Triburile lui Ruben, Gad și Manase s-au grăbit să se dezvinovățească când au fost acuzate că au construit un altar pentru a comite apostazie. (Ios 22:21-29)

Mulți dintre regii lui Israel și Iuda au devenit apostați, printre ei numărându-se Saul (1Sa 15:11; 28:6, 7), Ieroboam (1Re 12:28-32), Ahab (1Re 16:30-33), Ahazia (1Re 22:51-53), Ioram (2Cr 21:6-15), Ahaz (2Cr 28:1-4) și Amon (2Cr 33:22, 23). Cu timpul, națiunea a devenit apostată, deoarece poporul a ascultat de preoți și profeți apostați (Ier 23:11, 15), dar și de alți oameni fără principii care, prin cuvinte plăcute, dar neadevărate, i-au făcut pe israeliți să adopte o conduită libertină, să comită imoralitate și să-l părăsească pe Iehova, „izvorul de apă vie”. (Is 10:6; 32:6, 7; Ier 3:1; 17:13) Conform cu Isaia 24:5, țara însăși „a fost pângărită [ḥanefáh] de locuitorii ei, căci au încălcat legile, au schimbat regulile și au rupt legământul permanent”. Acestora nu avea să li se arate milă în distrugerea ce era prezisă. (Is 9:17; 33:11-14; Țe 1:4-6)

Care sunt diferențele dintre apostați și creștinii adevărați?

În 2 Tesaloniceni 2:3, apostolul Pavel a prezis că avea să apară apostazia printre pretinșii creștini. El i-a menționat cu numele pe unii apostați, cum ar fi Imeneu, Alexandru și Filet. (1Ti 1:19, 20; 2Ti 2:16-19) Unele cauze ale apostaziei, despre care au avertizat apostolii, sunt: lipsa de credință (Ev 3:12), lipsa de perseverență în fața persecuției (Ev 10:32-39), renunțarea la normele morale drepte (2Pe 2:15-22), ‘cuvintele înșelătoare’ ale învățătorilor falși, ‘declarațiile inspirate care induc în eroare’ (2Pe 2:1-3; 1Ti 4:1-3; 2Ti 2:16-19; compară cu Pr 11:9) și încercarea de a fi „declarați drepți prin lege”. (Ga 5:2-4) Deși pretind că au credință în Cuvântul lui Dumnezeu, apostații renunță la serviciul adus lui Dumnezeu, acordând prea puțină importanță lucrării de predicare și predare încredințate continuatorilor lui Isus Cristos. (Lu 6:46; Mt 24:14; 28:19, 20) Ei pot pretinde că îi slujesc lui Dumnezeu, dar îi resping pe reprezentanții săi, partea vizibilă a organizației lui Dumnezeu. (Iuda 8, 11; Nu 16:19-21) Apostații încearcă deseori să-și facă adepți. (Fa 20:30; 2Pe 2:1, 3) Aceste persoane părăsesc de bunăvoie congregația creștină și devin astfel parte a ‘anticristului’. (1Io 2:18, 19) La fel ca în cazul israeliților apostați, și apostații din congregația creștină vor fi distruși. (2Pe 2:1; Ev 6:4-8; vezi TOVĂRĂȘII.)

În timpul persecuției la care a fost supusă congregația creștină timpurie de către Imperiul Roman, unii pretinși creștini au ajuns să declare că nu mai erau discipoli ai lui Cristos, iar, pentru a dovedi acest lucru, trebuiau să ofere o jertfă înaintea unui zeu păgân sau să blasfemieze deschis numele lui Cristos.

Evident, este o diferență între a comite o greșeală din cauza slăbiciunii și a cădea în apostazie. Apostazia presupune o retragere conștientă și hotărâtă de pe calea dreptății. (1Io 3:4-8; 5:16, 17) Indiferent dacă motivul invocat este de natură intelectuală, morală sau spirituală, apostazia reprezintă o răzvrătire împotriva lui Dumnezeu și o respingere a Cuvântului adevărului. (2Te 2:3, 4; vezi OMUL NELEGIUIRII.)