În vechime, la curțile regale orientale, o persoană putea intra la rege doar dacă se conforma unui protocol strict și primea permisiunea monarhului. De regulă, cei care cereau audiență la suveran, se adresau unui funcționar, care mai întâi le verifica referințele și apoi îi prezenta regelui. La curtea regelui persan Ahașveroș, cel ce îndrăznea să intre nechemat în curtea interioară era ucis. Când a intrat la rege, regina Estera și-a riscat viața, însă a câștigat bunăvoința regelui. (Es 4:11, 16; 5:1-3) O persoană trebuia să fie extrem de atentă să nu-l ofenseze pe rege. Acest lucru reiese din modul în care au vorbit și s-au comportat frații lui Iosif, căruia Iuda i-a spus: „Tu ești ca faraonul”. (Ge 42:6; 43:15-26; 44:14, 18) Așadar, accesul la un monarh, deși era doar un om imperfect, se obținea cu greu, fiind adesea un privilegiu rar.

Sfințenia prezenței lui Dumnezeu. Când era în Atena, Pavel a afirmat că Dumnezeu „nu este departe de niciunul dintre noi”. (Fa 17:27) De fapt, Cuvântul lui Dumnezeu, Biblia, arată în repetate rânduri cât de ușor se pot apropia de El creaturile Sale. Totuși, și cel ce dorește să se apropie de Dumnezeu trebuie să întrunească anumite cerințe și să aibă permisiunea, sau aprobarea Sa. Viziunea lui Daniel despre maiestuoasa curte cerească a ‘Celui Bătrân de Zile’, la care ‘fiul omului’ „a primit permisiunea să intre” și înaintea căruia „a fost adus aproape”, înfățișează atmosfera demnă și plină de respect, precum și ordinea asociate cu prezența Suveranului universului. (Da 7:9, 10, 13, 14; compară cu Ier 30:21.) Din Iov 1:6 și 2:1 înțelegem că și fiii îngerești ai lui Dumnezeu sunt invitați să se înfățișeze înaintea sa cu anumite ocazii. Fără îndoială că Satan a fost prezent printre ei doar pentru că a avut permisiunea Suveranului.

Omul a fost creat după chipul și asemănarea Creatorului său, fiind înzestrat într-o anumită măsură cu însușiri divine. În plus, el a primit responsabilitatea de a se îngriji de planeta Pământ și de animalele de pe ea. (Ge 1:26, 27) De aceea, omul avea nevoie să comunice cu Tatăl și Dumnezeul lui. O astfel de comunicare observăm în Geneza 1:28-30; 2:16, 17.

Ca oameni perfecți, care nu cunoșteau păcatul și nu aveau complexe de vinovăție, inițial, Adam și Eva se puteau apropia de Dumnezeu și-i puteau vorbi fără să simtă nevoia unui mijlocitor, asemenea unor copii care se apropie de tatăl lor. (Ge 1:31; 2:25) Însă din cauza păcatului și a răzvrătirii lor, ei au pierdut această relație și au fost condamnați la moarte. (Ge 3:16-24) Biblia nu menționează dacă ei au mai încercat apoi să se apropie de Dumnezeu.

Prin credință, fapte drepte și jertfe. Din relatarea despre Cain și Abel, care au căutat să se apropie de Dumnezeu aducând ofrande, reiese că, încă de la început, credința și faptele drepte au constituit cerințe fundamentale în vederea apropierii de Dumnezeu. Astfel, Cain nu avea să primească aprobarea divină atât timp cât nu ‘făcea binele’. (Ge 4:5-9; 1Io 3:12; Ev 11:4) Mai târziu, în timpul lui Enos, Biblia spune că „a început să fie chemat numele lui Iehova”. Totuși, se pare că oamenii nu făceau acest lucru în încercarea sinceră de a se apropia de Dumnezeu (Ge 4:26), întrucât următorul om al credinței menționat după Abel nu este Enos, ci Enoh. Despre Enoh se spune că ‘a umblat cu Dumnezeu’, ceea ce arată că eforturile lui de a se apropia de Dumnezeu au avut aprobarea divină. (Ge 5:24; Ev 11:5) Însă din profeția lui, consemnată în Iuda 14, 15, reiese că, în zilele sale, majoritatea oamenilor erau total lipsiți de respect față de Dumnezeu. (Vezi ENOS.)

Datorită conduitei drepte și ireproșabile pe care și-a păstrat-o printre oamenii din vremea sa, Noe a putut să se apropie de Dumnezeu și a fost salvat. (Ge 6:9-19) După Potop, el a încercat să se apropie de Dumnezeu prin intermediul unei jertfe, la fel ca Abel, și a fost binecuvântat. Lui i s-au adus la cunoștință și alte cerințe necesare pentru a primi aprobarea divină, precum și legământul lui Dumnezeu cu orice carne, prin care se garanta că niciodată nu va mai exista un diluviu global. (Ge 8:20, 21; 9:1-11) Expresia „Iehova, Dumnezeul lui Sem”, arată, după cât se pare, că acest fiu al lui Noe a câștigat mai multă favoare în fața lui Dumnezeu decât ceilalți doi frați ai lui. (Ge 9:26, 27)

Preoția lui Melchisedec. Deși Noe a oficiat la altar în numele familiei sale, până în zilele lui Melchisedec, nu se face nicio mențiune cu privire la vreun „preot” care să mijlocească pentru oameni când aceștia doreau să se apropie de Dumnezeu. Avraam a recunoscut preoția lui Melchisedec, dându-i „a zecea parte din toate”. (Ge 14:18-20) În Evrei 7:1-3, 15-17, 25, se arată că Melchisedec constituie o prefigurare profetică a lui Cristos Isus.

Alți patriarhi care s-au apropiat de Dumnezeu. Datorită relației sale cu Dumnezeu, Avraam a putut fi numit ‘prietenul lui Dumnezeu’. (Is 41:8; 2Cr 20:7; Iac 2:23) La baza acestei prietenii au stat credința și ascultarea sa, precum și faptul că s-a apropiat plin de respect de Dumnezeu construind altare și aducând jertfe. (Ge 18:18, 19; 26:3-6; Ev 11:8-10, 17-19) Dumnezeu a încheiat un legământ cu Avraam. (Ge 12:1-3, 7; 15:1, 5-21; 17:1-8) El a stabilit ca semn al acestui legământ circumcizia, care, pentru un timp, a fost o cerință pentru cei ce doreau aprobarea divină. (Ge 17:9-14; Ro 4:11) Datorită statutului său, Avraam putea chiar să facă implorări în favoarea altora. (Ge 20:7) Cu toate acestea, Avraam a manifestat mereu un respect profund în prezența lui Iehova sau a reprezentanților Săi. (Ge 17:3; 18:23-33) Și Iov, o rudă îndepărtată a lui Avraam, a îndeplinit rolul de preot pentru familia sa, aducând jertfe arse pentru ai săi. (Iov 1:5) De asemenea, a făcut implorări în favoarea celor trei „tovarăși” ai săi, iar „Iehova l-a ascultat”. (Iov 42:7-9)

Isaac și Iacob, moștenitori ai promisiunii făcute lui Avraam, s-au apropiat de Dumnezeu chemând cu credință „numele lui Iehova”, construind altare și aducând ofrande. (Ev 11:9, 20, 21; Ge 26:25; 31:54; 33:20)

Lui Moise, îngerul lui Dumnezeu i-a poruncit să nu se apropie de tufa în flăcări și să-și scoată sandalele întrucât călca pe „pământ sfânt”. (Ex 3:5) Ca reprezentant al națiunii Israel desemnat de Dumnezeu, Moise s-a bucurat de un privilegiu unic, deoarece Iehova i-a vorbit „gură către gură”. (Nu 12:6-13; Ex 24:1, 2, 12-18; 34:30-35) Moise, la fel ca Melchisedec, a constituit o prefigurare profetică a lui Cristos Isus. (De 18:15; Fa 3:20-23)

Importanța apropierii de Dumnezeu într-un mod corect. Înainte de a încheia legământul Legii cu națiunea Israel, Iehova a poruncit ca, în trei zile, toți israeliții să se sfințească, spălându-și hainele. De asemenea, s-a stabilit un hotar până la care israeliții se puteau apropia de muntele Sinai; oricine se atingea de munte, om sau animal, era omorât. (Ex 19:10-15) Apoi Moise „a scos poporul din tabără în întâmpinarea adevăratului Dumnezeu”. Lăsând poporul la poale, el a urcat pe munte pentru a primi clauzele legământului. În acest timp erau tunete și fulgere, fum și foc și se auzea un sunet foarte puternic de corn. (Ex 19:16-20) Moise a primit porunca expresă de a-i avertiza pe preoți și pe cei din popor „să nu-și croiască drum ca să urce la Iehova, ca nu cumva mânia lui să izbucnească împotriva lor”. (Ex 19:21-25) „Preoții” menționați aici erau probabil bărbați importanți din fiecare familie din Israel, ‘care se apropiau cu regularitate de Iehova’ în numele familiei lor, la fel ca Iov.

Sub legământul Legii. Prin legământul Legii s-a instituit un sistem de închinare ce permitea persoanelor individuale și națiunii să se apropie de Dumnezeu. Acest sistem includea o preoție și jertfe indicate prin lege și un serviciu adus la un tabernacol sfânt, iar, mai târziu, la un templu. Cei ce slujeau ca preoți în folosul poporului erau leviți din linia genealogică a lui Aaron. Oricine altcineva îndrăznea să se apropie de altar sau de ustensilele sacre pentru a îndeplini un astfel de serviciu era pedepsit cu moartea. Acest lucru era valabil chiar și pentru ceilalți leviți, care nu erau dintre fiii lui Aaron. (Le 2:8; Nu 3:10; 16:40; 17:12, 13; 18:2-4, 7) Preoții trebuiau să se conformeze unor cerințe stricte de curățire fizică și ceremonială, iar când se apropiau de altar sau de „locul sfânt” trebuiau să poarte o îmbrăcăminte anume. (Ex 28:40-43; 30:18-21; 40:32; Le 22:2, 3) Desconsiderarea sau încălcarea instrucțiunilor divine privind modul în care trebuiau să se apropie de Dumnezeul Suveran era pedepsită cu moartea, așa cum s-a întâmplat cu doi dintre fiii lui Aaron. (Le 10:1-3, 8-11; 16:1) Dintre toți israeliții, numai Aaron (și cei care i-au succedat în serviciul de mare preot) putea să intre în Sfânta Sfintelor, înaintea arcei legământului, care reprezenta prezența lui Iehova. Însă chiar și el avea permisiunea să intre în acel loc o singură dată pe an, în Ziua Ispășirii. (Le 16:2, 17) În această poziție privilegiată, Aaron l-a prefigurat pe Cristos Isus în rolul de Mare Preot al lui Dumnezeu. (Ev 8:1-6; 9:6, 7, 24)

Cu ocazia dedicării templului din Ierusalim, regele Solomon s-a prezentat înaintea lui Iehova în numele națiunii. Solomon s-a rugat ca ochii lui Iehova să fie deschiși și îndreptați zi și noapte spre acea casă, peste care El și-a pus numele. Solomon i-a cerut lui Iehova să asculte implorările făcute de rege, de popor, de străinii care se alăturau națiunii Israel și de oricine „se va ruga spre casa aceasta”. Așadar, oricine se putea apropia de Iehova, de la rege până la cel mai neînsemnat din popor. (2Cr 6:19-42)

În Israel, în chestiunile ce vizau întreaga națiune, cei care se apropiau de Dumnezeu erau regele, preotul sau profetul. În anumite ocazii, pentru a se afla îndrumarea lui Iehova, se foloseau Urimul și Tumimul, păstrate de marele preot. (1Sa 8:21, 22; 14:36-41; 1Re 18:36-45; Ier 42:1-3) Oricine încerca să se apropie de Iehova încălcând instrucțiunile sale date în această privință își atrăgea pedeapsa divină. Așa s-a întâmplat în cazul lui Ozia. (2Cr 26:16-20) În cazul lui Saul, comunicarea cu Dumnezeu a fost complet întreruptă. (1Sa 28:6; 1Cr 10:13) Iehova nu tolera tratarea cu superficialitate a chestiunilor legate de prezența sa suverană sau de obiectele asociate cu ea. Acest lucru reiese din relatarea despre Uza, care a apucat arca legământului ca să nu cadă. „Iehova s-a aprins de mânie împotriva lui Uza și adevăratul Dumnezeu l-a lovit acolo pentru această faptă lipsită de respect.” (2Sa 6:3-7)

Ritualurile și jertfele nu au fost niciodată suficiente. S-a afirmat că închinarea la Iehova a fost o închinare ritualică și sacrificială, care abia ulterior a presupus respectarea unor cerințe morale. Dovezile însă susțin contrariul. Ritualurile și jertfele în sine nu au fost niciodată suficiente, ci doar au oferit o bază legală simbolică pentru apropierea de Dumnezeu. (Ev 9:9, 10) La urma urmei, Iehova era cel care decidea pe cine accepta, după cum reiese din Psalmul 65:4: „Fericit este cel pe care tu îl alegi și îl lași să se apropie, ca să locuiască în curțile tale”. Întotdeauna s-a subliniat că, pentru a se putea apropia de Dumnezeu, o persoană trebuia să dea dovadă de credință, dreptate, ascultare și sinceritate, să se supună voinței exprese a lui Iehova și să nu se facă vinovată de vărsare de sânge. Așadar, pe muntele lui Iehova avea acces nu acela care pur și simplu aducea daruri Suveranului universului, ci acela care avea „mâinile nevinovate și inima curată”. (Ps 15:1-4; 24:3-6; 50:7-23; 119:169-171; Pr 3:32; 21:3; Os 6:6; Mi 6:6-8) Când aceste condiții nu erau îndeplinite, jertfele, postul și chiar rugăciunile erau detestabile și lipsite de valoare în ochii lui Dumnezeu. (Is 1:11-17; 58:1-9; 29:13; Pr 15:8) O persoană care comitea o nelegiuire nu se putea apropia de Dumnezeu decât după ce dădea dovadă că are „un spirit frânt” și „o inimă zdrobită”. (Ps 51:16, 17) Iehova nu aproba serviciul preoților care îi disprețuiau numele și aduceau jertfe cu defect. (Mal 1:6-9)

Apropierea de Dumnezeu este descrisă și ca prezentarea înaintea unui tribunal și a unui judecător pentru a fi judecat. (Ex 22:8; Nu 5:16; Iov 31:35-37; Is 50:8) În Isaia 41:1, 21, 22, Iehova invită popoarele să se apropie și să-și prezinte cauza și argumentele, pentru ca el să judece.

Sub noul legământ. Legământul Legii, cu jertfele sale de animale ce constituiau o bază legală simbolică în ce privește apropierea de Dumnezeu, a indicat spre ceva mai bun, spre o bază legală superioară, care a fost introdusă prin noul legământ. (Ev 9:8-10; 10:1) Prin noul legământ, toți urmau ‘să-l cunoască pe Iehova, de la cel mai mic până la cel mai mare’. (Ier 31:31-34; Ev 7:19; 8:10-13) În calitate de Mediator unic al noului legământ, Cristos Isus a devenit „calea”. El a spus: „Nimeni nu vine la Tatăl decât prin mine”. (Ioa 14:6, 13, 14) Prin moartea lui Cristos a fost eliminată bariera care îi separa pe evrei de națiunile păgâne necircumcise, care nu erau incluse în legământul încheiat de Dumnezeu cu Israelul. Astfel, „prin el, noi, ambele popoare, avem cale liberă la Tatăl printr-un singur spirit”. (Ef 2:11-19; Fa 10:35) Credința în răscumpărare și în Dumnezeu, ca ʻrăsplătitor al celor ce îl caută stăruitorʼ, este o cerință fundamentală pentru a ne apropia de Dumnezeu și a fi primiți cu bunăvoință de el prin Isus Cristos. (Ev 11:6; 1Pe 3:18) Cei ce se apropie de Dumnezeu prin Cristos Isus, Marele Preot și Mijlocitorul lor, știu că el „este întotdeauna viu ca să pledeze pentru ei” (Ev 7:25) și că se pot ‘apropia cu libertate de exprimare de tronul bunătății nemeritate’ (Ev 4:14-16; Ef 3:12) fără teama că vor fi condamnați. (Ro 8:33, 34) Totuși, ei se apropie cu teama sfântă și cu venerație, așa cum se cuvine să se apropie de Dumnezeu, „Judecătorul tuturor”. (Ev 12:18-24, 28, 29)

Creștinii se apropie de Dumnezeu aducând jertfe și ofrande de natură spirituală. (1Pe 2:4, 5; Ev 13:15; Ro 12:1) Biblia arată clar că templele și chipurile de aur, de argint sau de piatră nu sunt de niciun folos. (Fa 7:47-50; 17:24-29; compară cu Ef 2:20-22.) Cei ce sunt prieteni cu lumea se fac dușmani cu Dumnezeu. Dumnezeu li se împotrivește celor trufași, însă cei umili, cu ‘mâinile curate’ și ‘inima pură’, se pot ‘apropia de Dumnezeuʼ și au certitudinea că și ʻel se va apropia de ei’. (Iac 4:4-8)

Creștinii unși, care au speranță cerească, ‘pot intra în locul sfânt prin intermediul sângelui lui Isus’. Cunoscându-l bine pe ‘marele preot peste casa lui Dumnezeu’, ei se pot apropia „cu inima sinceră, cu toată încrederea pe care o dă credința”. (Ev 10:19-22)

Importanța faptului de a ne apropia cu toată încrederea de Dumnezeu este frumos rezumată în cuvintele psalmistului: „Căci iată că cei care se țin departe de tine vor pieri. Tu îl vei reduce la tăcere pe cel ce te părăsește comițând imoralitate. Dar este spre binele meu să mă apropii de Dumnezeu. Pe Domnul Suveran Iehova l-am făcut refugiul meu, ca să vestesc toate lucrările lui”. (Ps 73:27, 28; vezi RUGĂCIUNE.)