În Biblie se face deseori referire la arme și armură, dar nu se oferă detalii exacte despre modul în care erau fabricate sau utilizate.

Folosirea în sens literal a sabiei, suliței, scutului și a altor arme e menționată în special în Scripturile ebraice care, în același timp, scot în evidență importanța și avantajul faptului de a ne încrede în Iehova. (Ge 15:1; Ps 76:1-3; 115:9-11; 119:114; 144:2) Cu siguranță, David se baza pe Iehova când i-a spus lui Goliat: „Tu vii împotriva mea cu sabie, cu suliță și cu lance, dar eu vin împotriva ta în numele lui Iehova al armatelor, Dumnezeul liniei de bătaie a Israelului, pe care l-ai sfidat. Chiar azi Iehova te va da în mâna mea . . . Și toți cei adunați aici vor ști că Iehova nu salvează nici prin sabie, nici prin suliță, căci lupta este a lui Iehova”. (1Sa 17:45-47) Încrederea în spiritul lui Iehova, nu în forța militară, este esențială și asigură succesul. (Za 4:6) Și Iehova și-a asigurat soția figurativă, Sionul, de iubirea lui prin cuvintele: „Nicio armă pregătită împotriva ta nu va reuși . . . Aceasta este moștenirea slujitorilor lui Iehova”. (Is 54:17)

Termenul ebraic kelí poate însemna „armă”, dar și „obiect”, „vas”, „unealtă” sau „ustensilă”. (Ju 9:54; Le 13:49; Eze 4:9; 40:42; Ex 27:3) Forma de plural a acestui termen poate face referire la „armură”, „bagaj”, „bunuri” sau „echipament”. (1Sa 31:9; 10:22; Ge 31:37; Nu 4:32) Rădăcina unui alt termen ebraic pentru „arme” (néşeq) este naşáq, care înseamnă „a fi înarmat; a fi echipat”. (1Re 10:25; 1Cr 12:2; 2Cr 17:17) Termenul grecesc hóplon (armă) este înrudit cu panoplía, care înseamnă „toate armele”, „armură completă”. (Ioa 18:3; Lu 11:22; Ef 6:11)

Arme (echipament de atac). Sabie și pumnal. Termenul ebraic ḥérev este redat de obicei prin „sabie”, dar și prin „pumnal”, „daltă” și „cuțit”. (Ge 3:24; 1Re 18:28; Ex 20:25; Ios 5:2) În Scripturile ebraice, sabia este arma de atac și de apărare cel mai des menționată. Aceasta avea un mâner și o lamă de metal care putea fi făcută din bronz, cupru, fier sau oțel. Săbiile erau folosite pentru a tăia (1Sa 17:51; 1Re 3:24, 25) sau pentru a străpunge (1Sa 31:4) și puteau fi scurte, lungi, cu unul sau cu două tăișuri. Arheologii clasifică aceste arme în funcție de lungimea lor, pumnalele fiind până în 40 de centimetri, iar săbiile, peste 40 de centimetri.

Sabia era purtată de obicei pe partea stângă a brâului (1Sa 25:13) și era pusă într-o teacă, un toc de piele sau o învelitoare specială pentru sabie sau pumnal. Ceea ce se spune în 2 Samuel 20:8 se poate interpreta ca o acțiune deliberată din partea lui Ioab, care a lăsat să-i cadă sabia din teacă și apoi, în loc să o pună înapoi, a ținut-o pur și simplu în mână. Amasa nu a dat importanță acestui gest, gândindu-se probabil că sabia lui Ioab a căzut accidental, însă acest lucru i-a adus moartea.

În Scripturile grecești creștine, termenul grecesc mákhaira este de obicei redat prin sabie (Mt 26:47), deși se folosește și termenul rhomphaía, care înseamnă „sabie lungă”. (Re 6:8) Faptul că discipolii aveau două săbii în noaptea în care Isus a fost trădat (Lu 22:38) nu era ceva neobișnuit pentru acele vremuri, existând dovezi conform cărora galileenii erau obișnuiți să poarte arme. (Vezi Războiul iudeilor de F. Josephus, III, 42 [iii, 2].) Cuvintele lui Isus din Luca 22:36: „Cine n-are sabie să-și vândă mantia și să-și cumpere una” nu sugerau că viața discipolilor săi urma să devină mai riscantă. Mai degrabă, Isus dorea ca discipolii să aibă o sabie la ei în acea noapte, pentru a le demonstra că, deși situația ar fi putut pretinde folosirea unei arme pentru a se apăra, el nu intenționa să o folosească, întrucât dorea să se predea de bunăvoie pentru a îndeplini voința lui Dumnezeu. Astfel, când Petru a reacționat tăindu-i urechea lui Malcus, Isus i-a poruncit: „Pune-ți sabia la loc, pentru că toți cei care iau sabia de sabie vor muri”. (Mt 26:52; Ioa 18:10, 11) Cu siguranță, sabia lui Petru și cealaltă care le era la îndemână nu le-ar fi fost de folos împotriva unui grup atât de mare de oameni înarmați, iar dacă ar fi încercat să le folosească, în mod sigur ‘ar fi murit de sabie’. (Mt 26:47) Mai mult decât atât, încercarea de a-l elibera pe Isus în acest fel ar fi fost un eșec, fiind contrară scopului lui Iehova Dumnezeu. (Mt 26:53, 54) Prin urmare, Isus i-a putut spune lui Pilat mai târziu în acea zi: „Dacă Regatul meu ar fi făcut parte din această lume, slujitorii mei ar fi luptat ca să nu fiu predat iudeilor. Dar Regatul meu nu este de aici”. (Ioa 18:36)

Suliță, lance, javelină și dardă. Arme folosite pentru străpungere sau aruncare, alcătuite dintr-un vârf sau cap ascuțit montat pe o coadă din lemn. (1Sa 18:11; Ju 5:8; Ios 8:18; Iov 41:26) Diferite modele ale acestor arme erau folosite de toate popoarele antice, însă nu se poate afirma cu certitudine la ce fel de armă face referire fiecare termen ebraic folosit pentru a le desemna.

În Scripturile ebraice se pare că termenul „suliță” (ebr. ḥanít) desemna cea mai mare armă dintre cele patru menționate, având de obicei o coadă lungă din lemn și un vârf metalic sau din piatră. Ca importanță, această armă era a doua, după sabie. Uriașul Goliat purta o suliță al cărei vârf cântărea „600 de sicli” (6.8 kg) și care avea o coadă de lemn „ca sulul de urzeală al țesătorilor”. (1Sa 17:7) Unele sulițe aveau și la celălalt capăt al cozii o piesă din metal cu care puteau fi înfipte în pământ. Astfel, și acest capăt, nu doar vârful suliței, putea fi folosit eficient de către un soldat. (2Sa 2:19-23) O suliță înfiptă în pământ putea indica locul în care locuia temporar un rege. (1Sa 26:7)

În Scripturile grecești creștine, sulița (gr. lógkhē) este menționată în Ioan 19:34, unde se afirmă că, după ce Isus Cristos a murit, „unul dintre soldați i-a împuns coasta cu o suliță”. Având în vedere că acesta era un soldat roman, el a folosit probabil un pilum. Aceasta era o armă de aproximativ 1,8 m, al cărei cap era o țepușă metalică de 60 cm.

Lancea (ebr. rómaḥ), o armă cu o coadă lungă și un vârf ascuțit, era folosită pentru a străpunge. (Nu 25:7, 8, n.s) Aceasta era o armă obișnuită pentru evrei.

Javelina (ebr. kidốn), un alt tip de lance, avea un vârf din metal și era folosită de obicei la aruncare. Se pare că aceasta era mai mică și mai ușoară decât o suliță obișnuită și putea fi ținută cu mâna întinsă. (Ios 8:18-26) În general, era purtată pe spate, nu în mână.

Darda (ebr. massáʽ) era o suliță scurtă asemănătoare cu o săgeată. (Iov 41:26) Șélaḥ, termenul ebraic pentru săgeată, are la bază verbul şaláḥ care înseamnă „a da drumul”; „a întinde”. (2Cr 23:10; Ge 8:8, 9; Ex 9:15). Termenul ebraic ziqqím are sensul de „sulițe aprinse” și este înrudit cu ziqốt, care înseamnă „scântei; săgeți aprinse”. (Pr 26:18; Is 50:11)

Termenul grecesc bélos (proiectil, săgeată) provine din bállō, care înseamnă „a arunca”. Apostolul Pavel a folosit acest termen grecesc cu referire la „săgețile aprinse” pe care le putem stinge cu marele scut al credinței. (Ef 6:16) Romanii confecționau darde din trestii goale, care aveau în spatele vârfului un recipient metalic ce putea fi umplut cu naftă combustibilă. Dardele erau lansate cu un arc slăbit, pentru că focul s-ar fi stins dacă ar fi fost lansate dintr-un arc foarte întins. Dacă cineva ar fi încercat să stingă cu apă un astfel de proiectil, el s-ar fi aprins și mai tare, iar singurul mod de a-l stinge era să fie acoperit cu pământ.

Arc și săgeată. Încă din Antichitate, arcul (ebr. qéşet; gr. tóxon) era folosit la vânătoare și în război. (Ge 21:20; 27:3; 48:22; Re 6:2) Acesta era o armă obișnuită pe care o foloseau israeliții (2Cr 26:14, 15), cei care au luptat pentru Egipt (Ier 46:8, 9), asirienii (Isa 37:33) și medo-persanii. (Ier 50:14; 51:11; vezi și ARCAȘ.)

Expresia „arc de aramă” indică probabil un arc din lemn suflat cu aramă. (2Sa 22:35) Expresia ‘a încorda arcul’ (lit. ‘a călca arcul’) se referă la acțiunea de a întinde arcul. (Ps 7:12; 37:14; Ier 50:14, 29) Acest lucru ar fi putut însemna punerea piciorului în mijlocul arcului sau folosirea piciorului pentru a fixa la pământ capătul arcului de care era atașată deja coarda, astfel încât, îndoind arcul, să poată fi atașat și celălalt capăt al corzii.

Săgețile (ebr. ḥiţţím) erau făcute din trestie sau lemn ușor având vârfurile confecționate din os, piatră și, mai târziu, metal, iar la celălalt capăt erau echipate cu pene de ghidare. Uneori, săgețile erau ghimpate, înmuiate în otravă (Iov 6:4) sau acoperite cu materiale inflamabile. (Ps 7:13) Săgețile incendiare aveau în vârf găuri umplute cu câlți îmbibați în ulei, care erau aprinși chiar înainte ca săgeata să fie lansată.

Într-o tolbă de piele încăpeau, de obicei, treizeci de săgeți. Basoreliefurile asiriene arată că tolbele purtate pe carele de război aveau 50 de săgeți. (Compară cu Isaia 22:6.)

Praștie. Din cele mai vechi timpuri, praștia (ebr. qélaʽ) a fost arma păstorilor (1Sa 17:40) și a războinicilor. (2Cr 26:14) Era alcătuită dintr-o curea de piele sau dintr-o bandă împletită din tendoane de animale, papură sau păr de animale. În „căușul praștiei”, partea centrală, mai lată, se punea obiectul care se arunca. (1Sa 25:29) Un capăt al praștiei era legat de mână sau de încheietura mâinii, iar celălalt capăt era ținut în mână și eliberat când se lansa piatra. Praștia era învârtită deasupra capului de câteva ori, iar apoi se dădea drumul uneia dintre curele, lăsând piatra să zboare cu viteză și forță. Deseori erau folosite pietrele rotunde, netede, deși erau folosite și alte obiecte. (1Sa 17:40) Prăștiașii făceau parte în mod obișnuit din armata lui Iuda (2Cr 26:14) și a lui Israel. (2Re 3:25)

Buzdugan, țepușă și secure de luptă. Buzduganul era, din câte se pare, o măciucă grea, uneori bătută cu țepi din metal. (Pr 25:18) Țepușa era o bâtă din lemn, probabil cu vârf metalic, folosită ca armă. (Eze 39:9, n.s.) Securea de luptă era o armă care avea de obicei o coadă scurtă din lemn sau metal și o lamă ascuțită din piatră sau metal în vârf. În Psalmul 35:3, David vorbește despre securea de luptă în sens figurat când îi cere lui Iehova: „Ridică sulița și securea de luptă împotriva celor ce mă urmăresc”.

Armură (pentru apărare). Soldații foloseau diferite tipuri de scuturi și armuri pentru a se proteja de armele de atac ale inamicilor.

Scut. O piesă lată de apărare folosită de toate popoarele antice. Scutul avea un mâner pe interior, iar soldatul îl purta în luptă pe brațul stâng sau în mâna stângă. În timpul marșurilor, scutul putea fi atârnat cu o curea pe umăr. Din Isaia 22:6 reiese că unele scuturi aveau o învelitoare care era dată jos înainte de luptă. Pe timp de pace scuturile erau păstrate deseori în depozite de armament. (Cân 4:4)

Scuturile antice erau de obicei făcute din lemn și acoperite cu piele, astfel că puteau arde. (Eze 39:9) Scuturile din lemn și piele erau folosite în mod uzual, în timp ce scuturile de metal erau mai rare, fiind folosite în special de conducători, gărzi regale sau la ceremonii. (2Sa 8:7; 1Re 14:27, 28) Scuturile erau date cu ulei pentru a rămâne flexibile și rezistente la apă, pentru a evita rugina sau pentru a fi netede și alunecoase. (2Sa 1:21) Scuturile din piele aveau în centru o întăritură groasă din metal, care oferea o protecție suplimentară. (Iov 15:26)

„Scutul mare” (ebr. ţinnáh) era folosit de infanteria grea (2Cr 14:8) și uneori era transportat de un scutier. (1Sa 17:7, 41) Era fie oval, fie dreptunghiular ca o ușă. Se pare că la un astfel de scut mare se face referire la Efeseni 6:16, unde este folosit termenul grecesc thyreós (de la thýra, care înseamnă „ușă”). Ținnáh era suficient de mare pentru a acoperi întregul corp. (Ps 5:12) Uneori scuturile mari erau folosite în prima linie pentru a crea un front compact prin care erau scoase lăncile. Scutul mare este uneori menționat împreună cu lancea sau sulița pentru a desemna armele în general. (1Cr 12:8, 34; 2Cr 11:12)

Scutul mic (ebr. maghén) era purtat, de obicei, de arcași împreună cu alte arme ușoare, cum ar fi arcul. De exemplu, arcașii beniaminiți din armata regelui iudeu Asa au purtat astfel de scuturi. (2Cr 14:8) Scutul mic era în general rotund și mai uzual decât scutul mare, fiind folosit mai ales în luptele corp la corp. Ținnáh era considerabil mai mare ca maghén, având în vedere că pentru a acoperi cu aur un scut mare, dintre scuturile făcute de Solomon, era nevoie de o cantitate de patru ori mare de aur decât cea necesară pentru a acoperi un scut mic. (1Re 10:16, 17; 2Cr 9:15, 16) Maghén, la fel ca ținnáh, se pare că făceau parte din echipamentul militar obișnuit. (2Cr 14:8; 17:17; 32:5)

Termenul ebraic şélet, redat prin ‘scut rotund’, apare de șapte ori în Scripturile ebraice și era asemănător cu maghén (scut), întrucât este menționat alături de maghén în Cântarea cântărilor 4:4.

Coif. Un accesoriu militar conceput pentru a proteja capul unui soldat în timpul luptei, fiind o parte importantă a armurii. Termenul ebraic pentru „coif” este kôváʽ (sau qôváʽ), iar cel grecesc este perikephalaía, însemnând literalmente „în jurul capului”. (1Sa 17:5, 38; Ef 6:17)

Inițial, coifurile israeliților erau confecționate probabil din piele. Mai târziu, acestea au fost acoperite cu aramă sau metal și erau purtate peste un capișon de lână, pâslă sau piele. Coifurile de aramă au fost folosite în Israel încă de pe vremea regelui Saul. (1Sa 17:38) La început, doar regii sau alți conducători aveau coifuri, dar, mai târziu, au intrat în uzul general, Ozia echipând întreaga armată cu ele. (2Cr 26:14)

Filistenii foloseau coifuri metalice; Goliat a purtat un coif de aramă. (1Sa 17:5) Ezechiel a menționat coifuri când a vorbit despre persani, etiopieni și alte popoare. (Eze 27:10; 38:5)

Cămașă de zale. O cămașă de protecție purtată în timpul luptei. Cămașa de zale (ebr. şiryốn sau şiryán) era confecționată dintr-o bucată de stofă sau o mantie din piele pe care erau prinse sute de piese de metal suprapuse ca niște solzi de pește. Aceasta acoperea pieptul, spatele și umerii, iar uneori ajungea până la genunchi sau chiar până la glezne. (1Sa 17:5)

La evrei, cămașa de zale era confecționată de obicei din piele acoperită cu plăci sau solzi de metal. Cămașa de zale îi oferea soldatului o protecție destul de mare, dar era vulnerabil în punctele unde solzii se uneau sau în punctele unde cămașa se îmbina cu alte elemente ale armurii. Regele Ahab a fost rănit mortal de un arcaș care „l-a lovit pe regele Israelului la o îmbinare a cămășii de zale”. (1Re 22:34-37)

Brâu. Soldații antici purtau în jurul taliei sau șoldurilor o centură de piele, uneori prinsă de umăr cu o curea. Un astfel de brâu putea avea o lățime între 5 și 15 cm și era deseori încrustat cu plăcuțe de fier, argint sau aur. Sabia soldatului era prinsă de brâu. (1Sa 18:4; 2Sa 20:8) Slăbirea centurii era un semn de relaxare (1Re 20:11), în timp ce o centură strânsă arăta că soldatul era pregătit să treacă la acțiune sau să lupte. (Ex 12:11; 1Re 18:46; 1Pe 1:13, n.s.)

Apărători pentru picioare. Parte a armurii realizată din plăci metalice subțiri care protejau piciorul între genunchi și gleznă. În Biblie, aceste apărători sunt menționate o singură dată la 1 Samuel 17:6, unde se arată că soldatul filistean uriaș Goliat din Gat avea „niște apărători [ebr. miţḥát] de aramă de la genunchi în jos”. E posibil ca și israeliții să fi folosit apărători pentru picioare într-o oarecare măsură.

Armura spirituală. Deși nu participă la războaie fizice, adevărații creștini sunt implicați într-o luptă și sunt asemănați cu soldații. (Flp 2:25; 2Ti 2:3; Flm 2) Un creștin are de luptat „împotriva guvernărilor [care nu sunt formate din oameni în carne și oase], împotriva autorităților, împotriva conducătorilor mondiali ai acestui întuneric, împotriva forțelor spirituale rele din locurile cerești”. (Ef 6:12) Întrucât armele fizice și o armură nu ar avea nicio valoare într-o luptă împotriva spiritelor supraomenești, creștinii trebuie să ia „armura completă de la Dumnezeu”. (Ef 6:13)

Pavel îi sfătuiește pe creștini să aibă „mijlocul încins cu centura adevărului”. (Ef 6:14) Așa cum un brâu susținea mijlocul soldatului și îi proteja coapsele, atașamentul de neclintit față de adevărurile divine îi poate întări unui creștin hotărârea de a rămâne ferm în ciuda încercărilor.

În plus, creștinii trebuie să se îmbrace „cu platoșa dreptății”. (Ef 6:14) O platoșă literală proteja organele vitale, în special inima. Deoarece inima noastră simbolică este înclinată spre rău, este deosebit de important să avem dreptatea ca platoșă protectoare. (Ge 8:21; Ier 17:9.)

Armura spirituală include și faptul de a avea „picioarele încălțate cu dorința arzătoare de a predica [sau «fiind gata să predicați», n.s.] vestea bună a păcii”. (Ef 6:15) Creștinii sunt întotdeauna gata să le vestească și altora „vestea bună”, iar acest lucru îi ajută să persevereze cu loialitate în pofida greutăților.

O parte importantă a armurii spirituale este „marele scut al credinței”. Așa cum un scut mare acoperea cea mai mare parte a corpului, credința în Iehova Dumnezeu și încrederea în capacitatea lui de a-și duce la îndeplinire promisiunile îi poate ajuta pe creștini ‘să stingă toate săgețile aprinse ale celui rău’. (Ef 6:16; compară cu Ps 91:4.) Credința îi ajută pe creștini să facă față atacurilor spiritelor rele, tentațiilor imorale sau dorințelor materialiste și să nu se lase copleșiți de teamă, îndoială sau tristețe. (Ge 39:7-12; Ev 11:15; 13:6; Iac 1:6; 1Te 4:13)

Asemenea unui coif ce proteja capul soldatului, „coiful salvării” ocrotește mintea unui creștin de gânduri greșite. (Ef 6:17) A purta „drept coif speranța salvării” înseamnă ‘a privi țintă la răsplată’, la fel ca Moise. (1Te 5:8; Evr 11:26)

„Sabia spiritului, care este cuvântul lui Dumnezeu” îi este indispensabilă unui creștin pentru a combate învățături false și tradiții omenești atunci când predă adevărul și pentru a ‘răsturna fortificații’. (Ef 6:17; 2Co 10:4, 5)