Termenul ebraic raḥáţ este redat în Biblie prin „a îmbăia” sau „a spăla” și se referă atât la îmbăierea corpului uman, cât și la curățarea lucrurilor prin cufundarea lor în apă ori prin turnarea de apă peste ele. (Le 16:24; Ge 24:32) Cu toate acestea, când s-au referit la spălarea hainelor, scriitorii Bibliei au folosit termenul ebraic kavás, înrudit cu termenul arab kabasa (a frământa; a călca) și cu cel akkadian kabasu (a călca cu picioarele). Iată ce citim în Leviticul 14:8: „Cel ce se purifică să-și spele [o formă a verbului kavás] hainele, să-și radă tot părul, să se îmbăieze [weraḥáţ] și va fi curat”. (Vezi și Le 15:5-27; Nu 19:19.)

Termenul grecesc pentru „baie” loutrón (Tit 3:5), precum și forma lui verbală louó sunt redate în română prin „a îmbăia” sau „a spăla”. (Ioa 13:10; Fa 9:37)

Curățenia fizică este o cerință pentru cei ce i se închină lui Iehova în sfințenie și puritate. Acest lucru a fost evident în activitățile legate de serviciul la tabernacol și mai târziu la templu. Cu ocazia învestirii lor, marele preot Aaron și fiii lui au trebuit să se spele înainte de a îmbrăca veșmintele preoțești. (Ex 29:4-9; 40:12-15; Le 8:6, 7) Pentru a-și spăla mâinile și picioarele, preoții foloseau apă din ligheanul de aramă, aflat în curtea tabernacolului, iar mai târziu din Marea de metal turnat, aflată în curtea templului lui Solomon. (Ex 30:18-21; 40:30-32; 2Cr 4:2-6) În Ziua Ispășirii, marele preot se îmbăia de două ori. (Le 16:4, 23, 24) Cei ce duceau în afara taberei țapul pentru Azazel, resturile animalelor pentru jertfe și vaca roșie pentru jertfă trebuiau să-și spele corpul și hainele înainte de a intra din nou în tabără. (Le 16:26-28; Nu 19:2-10)

Îmbăierea ceremonială era o cerință pentru israeliți din mai multe motive. Oricine se vindeca de lepră, oricine atingea lucruri ce fuseseră atinse de o persoană care avea „o scurgere”, un bărbat care a avut o scurgere seminală, o femeie după menstruație ori după o scurgere de sânge sau oricine a avut relații sexuale era „necurat” și trebuia să se îmbăieze. (Le 14:8, 9; 15:4-27) Oricine atingea o persoană decedată sau se afla într-un cort cu o persoană decedată era „necurat” și trebuia să se purifice spălându-se cu apă. Cel ce refuza să respecte aceste reguli trebuia „nimicit din congregație, fiindcă a pângărit sanctuarul lui Iehova”. (Nu 19:20) În mod potrivit, acțiunea de a se spăla este folosită uneori în sens figurativ pentru a indica o stare curată înaintea lui Iehova. (Ps 26:6; 73:13; Is 1:16; Eze 16:9) „Spălarea” cu adevărul lui Iehova, simbolizat de apă, are puterea de a curăța. (Ef 5:26)

Biblia menționează în treacăt ocazii în care unele personaje s-au spălat: fiica faraonului care s-a scăldat în Nil (Ex 2:5); Rut înainte de a merge la Boaz (Rut 3:3); Bat-Șeba ce se spăla fără să-și dea seama sub privirile lui David (2Sa 11:2, 3); David înainte de a se prosterna în casa lui Iehova (2Sa 12:20); prostituate care se scăldau în bazinul Samariei (1Re 22:38). La porunca lui Elisei „Spală-te . . . și vei fi curat”, Naaman, care era bolnav de lepră, s-a cufundat de șapte ori în râul Iordan. (2Re 5:9-14) Exista și obiceiul ca nou-născuții să fie spălați, dar și persoanele decedate înainte de a fi înmormântate. (Eze 16:4; Fa 9:37)

În Orientul Mijlociu, unde clima este caldă, iar oamenii mergeau adesea încălțați cu sandale pe drumuri prăfuite, era o dovadă de ospitalitate și de bunătate ca oaspeților să li se spele picioarele. Avraam le-a arătat o astfel de ospitalitate unor îngeri. (Ge 18:1-4) Alte exemple de oameni ospitalieri sunt Lot, Laban și Abigail. (Ge 19:1, 2; 24:29-32; 1Sa 25:41; Lu 7:38, 44; 1Ti 5:10) Și Isus le-a spălat discipolilor picioarele. (Ioa 13:5-17; vezi SPĂLAREA PICIOARELOR).

Fariseii își spălau „mâinile până la cot”, dar nu din motive de igienă, ci doar din dorința de a respecta tradiții rabinice. (Mr 7:1-5; Mt 15:1, 2)