Sfânta Scriptură, Cuvântul inspirat al lui Iehova, cunoscută drept cea mai importantă carte a tuturor timpurilor, datorită vechimii sale, răspândirii sale, numărului de limbi în care a fost tradusă, calității excepționale ca operă literară și impactului impresionant pe care îl are asupra oamenilor de orice fel. Biblia este unică și nu se aseamănă cu nicio altă carte. Valoarea ei se datorează Autorului său incomparabil. Biblia se remarcă și prin faptul că a rezistat mai multor controverse aprinse decât orice altă carte, fiind urâtă de mulți dușmani.

Nume. Termenul „Biblie”, împrumutat în limba română din latină, este de origine greacă (biblía) și înseamnă „cărți mici”. Acesta derivă din bíblos, un cuvânt care descrie partea interioară a papirusului, o plantă din care se fabrica în trecut hârtia. Orașul fenician Ghebal, cunoscut pentru comerțul cu papirus, a fost numit de către greci „Byblos”. (Vezi Ios 13:5.) În timp, termenul biblía a ajuns să descrie diverse scrieri, suluri, cărți și, în cele din urmă, colecția de cărți mici care alcătuiesc Biblia. Ieronim a numit această colecție Bibliotheca Divina, Biblioteca Divină.

Isus și unii scriitori ai Scripturilor grecești creștine au făcut referire la colecția de scrieri sacre folosind termenii „Scripturi”, „sfintele Scripturi”, „scrierile sfinte”. (Mt 21:42; Mr 14:49; Lu 24:32; Ioa 5:39; Fa 18:24; Ro 1:2; 15:4; 2Ti 3:15, 16) Colecția reprezintă mesajul scris al lui Dumnezeu sau Cuvântul lui Dumnezeu, fapt ce reiese din expresii precum „exprimare a gurii lui Iehova” (De 8:3), „tot ce ne-a spus Iehova” (Ios 24:27), ‘poruncile lui Iehova’ (Ezr 7:11), „legea lui Iehova”, „aducerile-aminte ale lui Iehova”, „ordinele lui Iehova” (Ps 19:7, 8), „cuvântul lui Iehova” (Is 38:4; 1Te 4:15) sau ‘cuvânt care iese din gura lui Iehova’. (Mt 4:4) Aceste scrieri sunt numite deseori „cuvintele sacre ale lui Dumnezeu”. (Ro 3:2; Fa 7:38; Ev 5:12; 1Pe 4:11)

Împărțire. Canonul Bibliei este alcătuit din 66 de cărți individuale, de la Geneza la Revelația. Alegerea acestor cărți în mod special și excluderea altora este dovada că Autorul de origine divină nu doar a inspirat scrierea lor, ci a și avut grijă să fie strânse laolaltă și păstrate în cadrul acestui catalog sacru. (Vezi SCRIERILE APOCRIFE; CANON.) Dintre cele 66 de cărți ale Bibliei, primele 39 reprezintă trei sferturi din întreaga Biblie și sunt cunoscute ca Scripturile ebraice. Acestea au fost scrise în ebraică, cu excepția unor pasaje scurte scrise în aramaică. (Ezr 4:8-6:18; 7:12-26; Ier 10:11; Da 2:4b-7:28) Unind câteva dintre cele 39 de cărți, evreii aveau un total de 22 sau 24 de cărți. Se pare că evreii obișnuiau să împartă Scripturile în trei părți – ‘legea lui Moise, Profeții și Psalmii’. (Lu 24:44; vezi SCRIPTURILE EBRAICE.) Ultima parte a Bibliei este cunoscută drept Scripturile grecești creștine, întrucât cele 27 de cărți care o alcătuiesc au fost scrise în greacă. Scrierea, colectarea și aranjarea acestor cărți în canonul biblic demonstrează că Iehova a supravegheat aceste activități de la început până la sfârșit. (Vezi SCRIPTURILE GRECEȘTI CREȘTINE.)

Împărțirea Bibliei în capitole și versete (KJ are 1 189 de capitole și 31 102 versete) nu a fost făcută de către scriitorii ei, ci a reprezentat o măsură foarte utilă luată secole mai târziu. Masoreții au împărțit Scripturile ebraice în versete; apoi, în secolul al XIII-lea e.n. s-a făcut împărțirea și pe capitole. În cele din urmă, în 1553 a fost publicată ediția Bibliei în franceză a lui Robert Estienne, prima Biblie completă ce conținea împărțirea în capitole și versete, aceeași ca în prezent.

Cele 66 de cărți biblice formează împreună o singură lucrare, o scriere unitară. Capitolele și versetele au doar scopul de a facilita studiul Bibliei și nu de a distrage de la unitatea întregii scrieri; același lucru se poate spune și despre împărțirea Bibliei în funcție de limba predominantă în care au fost scrise manuscrisele. Există, așadar, Scripturile ebraice și Scripturile grecești, acestea din urmă fiind numite abia mai târziu și „creștine”. În acest mod, ele pot fi diferențiate de Septuaginta, care reprezintă traducerea în greacă a Scripturilor ebraice.

„Vechiul Testament” și „Noul Testament.” În prezent este ceva obișnuit ca prin „Vechiul Testament” să se facă referire la Scripturile scrise în limbile ebraică și aramaică. Această denumire are la bază modul în care versetul din 2 Corinteni 3:14 a fost redat în Vulgata latină și în traducerea King James. Totuși, redarea „vechiul testament” este incorectă în acest verset. Termenul grecesc diathḗkēs folosit aici înseamnă „legământ”, la fel ca în celelalte 32 de ocurențe din textul grecesc. De aceea, redarea „vechiul legământ”, folosită în multe traduceri moderne, este mai potrivită. (NTR, NE, RS, JB) Apostolul Pavel nu s-a referit în acest verset la Scripturile ebraice și arameice în întregime. Nici nu a vrut să transmită că scrierile creștine inspirate constituie un „testament (sau legământ) nou”. Apostolul vorbește despre vechiul legământ al Legii, transmis de către Moise prin Pentateuh, care reprezintă doar o parte din Scripturile precreștine. Din acest motiv, el adaugă în versetul următor: „Ori de câte ori se citește din scrierile lui Moise”.

Prin urmare, nu există nicio bază solidă conform căreia Scripturile ebraice și arameice ar trebui să se numească „Vechiul Testament”, iar Scripturile grecești creștine „Noul Testament”. Isus Cristos însuși a numit întreaga colecție de scrieri sacre „Scripturile”. (Mt 21:42; Mr 14:49; Ioa 5:39) Apostolul Pavel s-a referit la ele prin „sfintele Scripturi”, „Scripturi” și „scrierile sfinte”. (Ro 1:2; 15:4; 2Ti 3:15)

Autor. Tabelul alăturat prezintă aproximativ 40 de bărbați, care au fost folosiți ca secretari sau scribi de către Iehova, unicul Autor, pentru a consemna Cuvântul său inspirat. „Toată Scriptura este inspirată de Dumnezeu”; ea include atât Scripturile grecești creștine, cât și „restul Scripturilor”. (2Ti 3:16; 2Pe 3:15, 16) Această expresie, „inspirată de Dumnezeu”, constituie traducerea termenului grecesc theópneustos, care înseamnă literalmente „insuflată de Dumnezeu”. ‘Insuflând’ bărbați fideli, Dumnezeu a făcut în așa fel încât spiritul său, sau forța sa activă, să acționeze asupra lor, iar ei să consemneze ceea ce el dorea, după cum este scris: „Profeția n-a fost niciodată adusă prin voința omului, ci oamenii au vorbit de la Dumnezeu, fiind impulsionați de spiritul sfânt”. (2Pe 1:21; Ioa 20:21, 22; vezi INSPIRAȚIE.)

Spiritul sfânt invizibil al lui Dumnezeu este „degetul” său figurativ. Astfel, unii dintre cei care l-au văzut pe Moise înfăptuind miracole au exclamat: „Este degetul lui Dumnezeu!”. (Ex 8:18, 19; compară cu ce a spus Isus în Mt 12:22, 28; Lu 11:20.) Într-o manifestare similară a puterii divine, „degetul lui Dumnezeu” a început scrierea Bibliei gravând pe table de piatră Cele zece porunci. (Ex 31:18; De 9:10) Prin urmare, pentru Iehova nu era dificil să folosească drept scribi oameni, chiar dacă unii erau „fără carte și de rând”. (Fa 4:13) De asemenea, aceștia aveau ocupații diferite: păstor, agricultor, confecționar de corturi, pescar, încasator de impozite, doctor, preot, profet sau rege. Prin forța sa activă, Iehova a pus gândurile sale în mintea scriitorilor. În anumite situații, lor li s-a permis să exprime aceste gânduri cu propriile cuvinte, reflectând astfel trăsăturile lor de personalitate în scriere. Însă Iehova s-a asigurat prin spiritul sfânt că tema și scopul Bibliei rămân nealterate. Astfel, scrierea rezultată reflectă gândirea și voința lui Iehova și depășește orice altă scriere în ceea ce privește profunzimea și diversitatea temelor abordate. Dumnezeul Atotputernic s-a îngrijit ca Biblia, Cuvântul scris al adevărului, să fie ușor de înțeles și de tradus în orice limbă.

Scrierea niciunei alte cărți nu a durat la fel de mult ca scrierea Bibliei. Aceasta a început să fie scrisă de către Moise în 1513 î.e.n. și a continuat până în jurul anului 443 î.e.n., când Neemia și Maleahi și-au încheiat cărțile inspirate. Apoi au urmat aproape 500 de ani de pauză, după care apostolul Matei a reluat scrierea Bibliei, consemnând relatarea sa istorică. Aproape 60 de ani mai târziu, Ioan, ultimul dintre apostoli, a finalizat canonul biblic cu evanghelia sa și trei scrisori. Așadar, scrierea Bibliei a avut loc pe parcursul unei perioade de aproximativ 1 610 ani. Toți scriitorii au fost evrei și au făcut parte din cei cărora „le-au fost încredințate cuvintele sacre ale lui Dumnezeu”. (Ro 3:2)

Biblia nu este o colecție de cărți individuale sau de fragmente diferite din literatura evreiască și creștină. Ea este, mai degrabă, o scriere bine structurată, cărțile din care este compusă fiind strâns legate între ele. Astfel, Biblia reflectă ordinea ce îl caracterizează pe însuși Creatorul și Autorul ei. Coerența internă a Bibliei se observă și în modul în care vastul cod de legi pe care Iehova i l-a dat Israelului, ce viza chiar și cele mai mici aspecte ale vieții de zi cu zi, și-a găsit aplicarea în regatul lui David, dar și în organizarea congregației creștine din secolul I.

Conținut. Această Carte a cărților dezvăluie trecutul, explică prezentul și prezice viitorul, ceea ce doar Iehova putea face, întrucât el știe de la început sfârșitul. (Is 46:10) Biblia începe cu relatarea despre crearea cerului și a pământului, apoi prezintă în detaliu evenimentele care au pregătit pământul pentru a fi locuit de oameni. Mai departe este dezvăluit adevărul despre originea omului, pe care doar Creatorul, autor al Bibliei, ar fi putut să-l explice: viața provine de la un Dătător al vieții. (Ge 1:26-28; 2:7) După relatarea despre cum a ajuns omul să moară, a fost enunțată tema Bibliei. Justificarea suveranității lui Iehova și împlinirea finală a scopului său în ce privește pământul, prin intermediul Regatului condus de Cristos, sămânța promisă, este tema Bibliei. Ea constituie subiectul primei profeții, despre ‘sămânța femeii’. (Ge 3:15) Au trecut peste 2 000 de ani până când s-a vorbit din nou despre această „sămânță”, atunci când Dumnezeu i-a promis lui Avraam: „Prin sămânța ta se vor binecuvânta toate națiunile pământului”. (Ge 22:18) După alți aproape 800 de ani, regelui David, descendentul lui Avraam, i-a fost reînnoită acea promisiune, iar, pe măsură ce timpul trecea, profeții lui Iehova au reconfirmat-o. (2Sa 7:12, 16; Is 9:6, 7) La mai mult de 1 000 de ani după David, când deja trecuseră 4 000 de ani de la profeția inițială făcută în Eden, a apărut Sămânța promisă, Isus Cristos, succesorul legal la „tronul lui David, tatăl său”. (Lu 1:31-33; Ga 3:16) Zdrobit în moarte de către sămânța de atunci a „șarpelui”, „Fiul Celui Preaînalt” a oferit prețul de răscumpărare pentru urmașii lui Adam, dând, astfel, posibilitatea oamenilor de orice fel să trăiască pentru eternitate. Apoi a fost înviat la viață cerească, așteptând momentul stabilit când urma să-l arunce pe pământ pe „șarpele cel vechi, cel numit Diavol și Satan”, pentru ca, în final, să-l distrugă pentru totdeauna. Prin urmare, tema grandioasă enunțată în Geneza, reluată și detaliată pe tot cuprinsul Bibliei, ajunge la un punct culminant în ultimele capitole din Revelația. Acolo, mărețul scop al lui Iehova, care urmează să se împlinească prin intermediul Regatului său, este clar dezvăluit. (Re 11:15; 12:1-12, 17; 19:11-16; 20:1-3, 7-10; 21:1-5; 22:3-5)

Prin intermediul Regatului condus de Cristos, Sămânța promisă, suveranitatea lui Iehova va fi justificată și numele său va fi sfințit. Prezentând această temă în paginile ei, Biblia glorifică numele personal al lui Dumnezeu, Iehova, mai mult decât orice altă carte, acest nume apărând de aproape 7 000 de ori în Scripturile ebraice ale Traducerii Lumii Noi. Pe lângă aceste ocurențe, este întâlnită și forma scurtă a numelui, „Iah”, precum și alăturări ale acesteia la unele cuvinte, cu scopul de a forma alte nume, cum ar fi „Iehoșua, care însemna „Iehova este salvare”. (Vezi IEHOVA [Importanța numelui divin].) Dacă aceste lucruri nu ar fi fost dezvăluite în Biblie, nu am fi cunoscut numele Creatorului, nici controversa ridicată odată cu răzvrătirea din Eden cu privire la suveranitatea lui Iehova și nici scopul său de a-și sfinți numele și de a-și justifica suveranitatea în fața întregii creații.

În această bibliotecă de 66 de cărți mici, tema Regatului și a numelui divin se întrepătrunde cu informații despre alte subiecte. În Biblie se face referire la domenii precum agricultură, arhitectură, astronomie, chimie, comerț, etnologie, guvernare, igienă, inginerie, muzică, poezie sau filologie. Războiul este un subiect atins ocazional pe parcursul dezvoltării temei, Biblia neavând caracter de tratat de război. În definitiv, Biblia conține un tezaur de informații pentru arheologi și paleografi.

În calitate de lucrare istorică autentică, ce vorbește despre trecut până în cele mai mici detalii, Biblia depășește cu mult orice altă carte. Totuși, valoarea ei constă îndeosebi în caracterul profetic, întrucât ea conține profeții cu privire la viitor, pe care numai Regele Eternității le poate dezvălui cu exactitate. Succesiunea puterilor mondiale de-a lungul secolelor, inclusiv apariția și căderea finală a organizațiilor actuale, constituie subiectul uneia dintre multele profeții consemnate în Biblie.

Caracterul practic și adevărul din Cuvântul lui Dumnezeu îi eliberează pe oameni de ignoranță, superstiții, filozofii omenești și tradiții inutile. (Io 8:32) „Cuvântul lui Dumnezeu este viu și puternic”. (Ev 4:12) Fără Biblie nu l-am fi cunoscut pe Iehova, nu am fi aflat despre binecuvântările ce decurg din jertfa de răscumpărare a lui Cristos și nu am fi înțeles care sunt cerințele ce trebuie îndeplinite pentru a dobândi viață veșnică în Regatul lui Dumnezeu sau sub domnia lui.

Biblia este foarte practică și dintr-un alt punct de vedere. Ea conține sfaturi pentru creștini despre cum să trăiască în prezent, cum să persevereze în serviciul lor și cum să facă față acestui sistem axat pe plăceri, care i se împotrivește lui Dumnezeu. Creștinilor li se spune să ‘nu se mai lase modelați de acest sistem’, renunțând la modul de gândire lumesc; ei pot face aceasta având același mod de gândire plin de umilință „ca al lui Cristos Isus”, dezbrăcându-se de vechea personalitate și îmbrăcând-o pe cea nouă. (Ro 12:2; Flp 2:5-8; Ef 4:23, 24; Col 3:5-10) Aceasta presupune manifestarea rodului spiritului lui Dumnezeu, ‘iubirea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunăvoința, bunătatea, credința, blândețea și stăpânirea de sine’, calități despre care se vorbește mult pe tot cuprinsul Bibliei. (Ga 5:22, 23; Col 3:12-14)

Autenticitate. Veridicitatea Bibliei este contestată cu vehemență de mult timp, dar niciun efort în această privință nu i-a subminat câtuși de puțin autenticitatea.

Istoria biblică. Afirmațiile Bibliei se dovedesc mereu adevărate, chiar dacă sunt puse la îndoială. Istoria biblică este exactă și demnă de încredere. De exemplu, relatarea biblică despre cucerirea Babilonului de către mezi și perși nu poate fi contrazisă (Ier 51:11, 12, 28; Da 5:28), nici informațiile pe care Biblia le oferă despre persoane precum Nebucadnețar din Babilon (Ier 27:20; Da 1:1), Șișac, regele Egiptului (1Re 14:25; 2Cr 12:2), Tiglat-Pileser III și Sanherib, regii Asiriei (2Re 15:29; 16:7; 18:13), împărații romani Cezar August, Tiberiu Cezar și Claudiu (Lu 2:1; 3:1; Fa 18:2), romani precum Pilat, Felix și Festus (Fa 4:27; 23:26; 24:27), și nici ce este consemnat despre templul lui Artemis din Efes și Areopagul din Atena (Fa 19:35; 17:19-34). Toate informațiile pe care Biblia le prezintă despre persoane, locuri și evenimente sunt exacte până în cele mai mici detalii. Arheologul W.F. Albright a remarcat: „Se constată o revenire generală la opinia că istoria religioasă a Israelului este exactă atât în ansamblu, cât și în detaliu”. (Vezi ARHEOLOGIE.)

Rase și limbi. Ceea ce spune Biblia despre limbi și rase este adevărat. Toți oamenii, indiferent de statură, cultură, culoare sau limbă sunt membri ai familiei umane. Afirmația Bibliei conform căreia familia umană provine de la Adam prin Noe și se împarte în trei ramuri, iafetică, hamitică, semitică, nu poate fi contestată. (Ge 9:18, 19; Fa 17:26) Henry Rawlinson a spus: „Dacă ne-am lăsa îndrumaţi de simpla ramificare a liniilor lingvistice şi nu am lua în considerare nicio referire la textul biblic, am ajunge tot la câmpia Şinear ca punct central de unde diversele linii lingvistice s-au răspândit”. (The Historical Evidences of the Truth of the Scripture Records, de G. Rawlinson, 1862, p. 287; Ge 11:2-9)

Caracter practic. Învățăturile Bibliei, exemplele și doctrinele ei sunt practice pentru oamenii din zilele noastre. Principiile drepte și normele morale înalte prezentate în această carte o fac superioară oricărei alte cărți. Pe lângă faptul că Biblia răspunde la întrebări importante, ea conține și multe sugestii practice care, dacă ar fi aplicate, ar îmbunătăți cu mult sănătatea fizică și psihică a oamenilor de pe întreg pământul. De asemenea, ea stabilește standardele cu privire la ce e bine și ce e rău referitor la afaceri (Mt 7:12; Le 19:35, 36; Pr 20:10; 22:22, 23), muncă laică (Ef 4:28; Col 3:23; 1Te 4:11, 12; 2Te 3:10-12), conduită morală (Ga 5:19-23; 1Te 4:3-8; Ex 20:14-17; Le 20:10-16), prietenii ziditoare (1Co 15:33; Ev 10:24, 25; Pr 5:3-11; 13:20) și la relații strânse în familie. (Ef 5:21-33; 6:1-4; Col 3:18-21; De 6:4-9; Pr 13:24) La un moment dat, faimosul profesor William Lyon Phelps a spus: „Cred că este mai folositor să cunoşti Biblia şi să nu ai studii superioare decât să ai studii superioare şi să nu cunoşti Biblia”. (The New Dictionary of Thoughts, p. 46) John Quincy Adams a scris: „Dintre toate cărțile din lume, [Biblia] îi ajută cel mai mult pe oameni să fie buni, înțelepți și fericiți”. (Letters of John Quincy Adams to His Son, 1849, p. 9)

Exactitate științifică. Biblia este exactă din punct de vedere științific. Fie că prezintă pregătirea treptată a pământului pentru a deveni locuința oamenilor (Ge 1:1-31), fie că vorbește despre pământ ca fiind sferic și suspendat „pe nimic” (Iov 26:7; Is 40:22), fie că descrie iepurele ca fiind rumegător (Le 11:6) sau declară că „viața oricărei ființe este în sânge” (Le 17:11-14), Biblia se remarcă prin exactitate științifică.

Culturi și obiceiuri. Atunci când face referire la culturi și obiceiuri, Biblia nu greșește în niciun aspect. În ce privește chestiunile politice, Biblia menționează diverși conducători, amintind și titlul pe care îl aveau la momentul scrierii. De exemplu, Irod Antipa și Lisania sunt numiți tetrarhi, Irod Agripa II e numit rege, iar Gallio, proconsul. (Lu 3:1; Fa 25:13; 18:12) Procesiunile triumfale ale armatelor învingătoare, împreună cu captivii lor, erau des întâlnite în timpurile romane. (2Co 2:14) Biblia este exactă și atunci când vorbește despre alte detalii, precum ospitalitatea manifestată față de străini, modul de viață specific Orientului, procedurile privind cumpărarea unei proprietăți, condițiile legale privind întocmirea unui contract și practica circumciziei la evrei și la alte popoare. (Ge 18:1-8; 23:7-18; 17:10-14; Ier 9:25, 26)

Sinceritate. Scriitorii Bibliei au dat dovadă de o sinceritate nemaiîntâlnită la alți scriitori din vechime. Încă de la început, Moise a consemnat cu franchețe propriile greșeli, precum și păcatele și greșelile poporului; acest exemplu a fost urmat și de către ceilalți scriitori evrei. (Ex 14:11, 12; 32:1-6; Nu 14:1-9; 20:9-12; 27:12-14; De 4:21) Păcatele celor cu renume, precum David și Solomon, nu au fost ascunse, ci au fost consemnate. (2Sa 11:2-27; 1Re 11:1-13) Iona a vorbit despre propria neascultare. (Ion 1:1-3; 4:1) Și ceilalți profeți au manifestat aceeași sinceritate. Scriitorii Scripturilor grecești creștine au prezentat evenimentele în aceeași manieră onestă. Pavel vorbește despre conduita lui păcătoasă din trecut, despre episodul când Marcu l-a părăsit în lucrarea itinerantă și despre greșelile apostolului Petru. (Fa 22:19, 20; 15:37-39; Ga 2:11-14) Relatarea sinceră și transparentă a faptelor ne întărește încrederea în onestitatea și veridicitatea Bibliei.

Acuratețe. Evenimentele istorice confirmă acuratețea Bibliei. Firul ei narativ se întrepătrunde în mod inseparabil cu istoria. Informațiile sunt directe, demne de încredere și exprimate într-un mod simplu. Seriozitatea, sinceritatea și fidelitatea scriitorilor, zelul lor pentru adevăr și eforturile de a consemna detalii cât mai exacte sunt caracteristici definitorii firești ale Cuvântului lui Dumnezeu. (Ioa 17:17)

Caracterul profetic. Cea mai convingătoare dovadă că Biblia este Cuvântul inspirat al lui Dumnezeu o constituie caracterul ei profetic. Biblia conține profeții ample care s-au împlinit. O listă parțială cu profeții se găsește în cartea „Toată Scriptura este inspirată de Dumnezeu”, p. 343-346.

Păstrare. Până acum nu s-a descoperit niciun manuscris original al Sfintelor Scripturi. Însă Iehova s-a îngrijit ca, pe măsură ce manuscrisele originale se deteriorau, ele să fie copiate. De asemenea, începând cu exilul babilonian, în urma extinderii comunităților evreiești în afara Palestinei, cererea pentru copierea Scripturilor a crescut. Astfel, copiști experimentați au depus eforturi extraordinare astfel încât copiile lor scrise de mână să fie exacte. Printre aceștia s-a numărat Ezra, „un copist iscusit al legii lui Moise, pe care o dăduse Iehova, Dumnezeul lui Israel”. (Ezr 7:6)

Copierea manuală a Scripturilor a continuat sute de ani. Pe parcursul acestei perioade, Biblia a ajuns să includă și Scripturile grecești creștine. Traduceri ale scrierilor sacre au apărut și în alte limbi. Într-adevăr, Scripturile ebraice au constituit prima carte de seamă care a fost tradusă într-o altă limbă. În prezent, există mii de astfel de manuscrise și versiuni ale Bibliei. (Vezi MANUSCRISELE BIBLIEI; VERSIUNI.)

Prima Biblie, Biblia Gutenberg, a văzut lumina tiparului în 1456. Până în prezent, Biblia a fost tipărită, parțial sau integral, în peste 5 miliarde de exemplare, în mai bine de 3 000 de limbi. Însă această realizare a întâmpinat mari opoziții de-a lungul secolelor. Într-adevăr, Biblia are mai mulți împotrivitori decât orice altă carte; preoți și concilii au mers până acolo încât chiar au interzis citirea Bibliei, pedeapsa pentru aceasta fiind excluderea din biserică. Mii de iubitori ai Bibliei și-au pierdut viețile și mii de copii ale Bibliei au fost aruncate în foc. Una dintre victimele în lupta Bibliei pentru supraviețuire a fost William Tyndale, care a declarat odată într-o discuție cu un cleric: „Dacă Dumnezeu îmi va cruţa viaţa, în câţiva ani voi face ca băiatul de la coarnele plugului să cunoască Scripturile mai bine decât voi”. (Actes and Monuments, John Foxe, Londra, 1563, p. 514)

Tot meritul și toate mulțumirile pentru supraviețuirea Bibliei în ciuda opoziției violente i se datorează lui Iehova, Ocrotitorul Cuvântului său. Astfel se dovedesc adevărate cuvintele profetului Isaia, citate de Petru: „Căci «toți oamenii sunt ca iarba și toată gloria lor este ca floarea de pe câmp. Iarba se usucă și floarea cade, dar cuvântul lui Iehova rămâne pentru totdeauna»”. (1Pe 1:24, 25; Is 40:6-8) În prezent, este înțelept, deci, să-i acordăm „atenție ca unei lămpi care strălucește într-un loc întunecos”. (2Pe 1:19; Ps 119:105) Omul care „își găsește plăcerea în legea lui Iehova și zi și noapte citește în șoaptă din legea sa” și care aplică ceea ce citește prosperă și este fericit. (Ps 1:1, 2; Ios 1:8) Pentru el, legile lui Iehova, aducerile-aminte, ordinele, poruncile și hotărârile judecătorești care se află în paginile Bibliei sunt „mai dulci decât mierea”, iar înțelepciunea pe care o denotă ele este „mai prețioasă decât aurul, decât mult aur pur”, întrucât respectarea lor înseamnă viață. (Ps 19:7-10; Pr 3:13, 16-18; vezi CANON.)

[Tabelul de la pagina ]

LISTA CĂRȚILOR BIBLICE ÎN ORDINEA ÎNCHEIERII SCRIERII

(În prezent, ordinea în care sunt așezate cărțile Bibliei nu respectă neapărat succesiunea cronologică; unele date [și locul scrierii] nu se cunosc cu exactitate. Abrevieri: c. înseamnă „circa” sau „în jur de”; d. „după” și î., „înainte de”)

Scripturile ebraice (î.e.n.)

Numele cărții

Scriitorul

Încheierea scrierii

Perioada la care se referă

Locul scrierii

Geneza

Moise

1513

de „la început” până în 1657

pustiu

Exodul

Moise

1512

1657-1512

pustiu

Leviticul

Moise

1512

o lună (1512)

pustiu

Iov

Moise

c. 1473

peste 140 de ani între 1657 și 1473

pustiu

Numerele

Moise

1473

1512-1473

pustiu/câmpiile Moabului

Deuteronomul

Moise

1473

două luni (1473)

câmpiile Moabului

Iosua

Iosua

c. 1450

1473–c. 1450

Canaan

Judecătorii

Samuel

c. 1100

c. 1450–c. 1120

Israel

Rut

Samuel

c. 1090

11 ani de guvernare a judecătorilor

Israel

1 Samuel

Samuel; Gad; Natan

c. 1078

c. 1180-1078

Israel

2 Samuel

Gad; Natan

c. 1040

1077–c. 1040

Israel

Cântarea cântărilor

Solomon

c. 1020

—

Ierusalim

Eclesiastul

Solomon

î. 1000

—

Ierusalim

Iona

Iona

c. 844

—

—

Ioel

Ioel

c. 820 (?)

—

Iuda

Amos

Amos

c. 804

—

Iuda

Osea

Osea

d. 745

î. 804–d. 745

Samaria (regiunea)

Isaia

Isaia

d. 732

c. 778–d. 732

Ierusalim

Mica

Mica

î. 717

c. 777-717

Iuda

Proverbele

Solomon; Agur; Lemuel

c. 717

—

Ierusalim

Țefania

Țefania

î. 648

—

Iuda

Naum

Naum

î. 632

—

Iuda

Habacuc

Habacuc

c. 628 (?)

—

Iuda

Plângerile

Ieremia

607

—

lângă Ierusalim

Obadia

Obadia

c. 607

—

—

Ezechiel

Ezechiel

c. 591

613–c. 591

Babilon

1 și 2 Regi

Ieremia

580

c. 1040-580

Iuda/Egipt

Ieremia

Ieremia

580

647-580

Iuda/Egipt

Daniel

Daniel

c. 536

618–c. 536

Babilon

Hagai

Hagai

520

112 zile (520)

Ierusalim

Zaharia

Zaharia

518

520-518

Ierusalim

Estera

Mardoheu

c. 475

493–c. 475

Susa, Elam

1 și 2 Cronici

Ezra

c. 460

după 1 Cronici 9:⁠44, 1077-537

Ierusalim (?)

Ezra

Ezra

c. 460

537–c. 467

Ierusalim

Psalmii

David și alții

c. 460

—

—

Neemia

Neemia

d. 443

456–d. 443

Ierusalim

Maleahi

Maleahi

d. 443

—

Ierusalim

[Tabelul de la pagina ]

Scripturile grecești creștine (e.n.)

Numele cărții

Scriitorul

Încheierea scrierii

Perioada la care se referă

Locul scrierii

Matei

Matei

c. 41

2 î.e.n.–33 e.n.

Israel

1 Tesaloniceni

Pavel

c. 50

—

Corint

2 Tesaloniceni

Pavel

c. 51

—

Corint

Galateni

Pavel

c. 50-52

—

Corint sau Antiohia Siriană

1 Corinteni

Pavel

c. 55

—

Efes

2 Corinteni

Pavel

c. 55

—

Macedonia

Romani

Pavel

c. 56

—

Corint

Luca

Luca

c. 56-58

3 î.e.n.–33 e.n.

Cezareea

Efeseni

Pavel

c. 60-61

—

Roma

Coloseni

Pavel

c. 60-61

—

Roma

Filimon

Pavel

c. 60-61

—

Roma

Filipeni

Pavel

c. 60-61

—

Roma

Evrei

Pavel

c. 61

—

Roma

Faptele

Luca

c. 61

33–c. 61 e.n.

Roma

Iacov

Iacov

î.. 62

—

Ierusalim

Marcu

Marcu

c. 60-65

29-33 e.n.

Roma

1 Timotei

Pavel

c. 61-64

—

Macedonia

Tit

Pavel

c. 61-64

—

Macedonia (?)

1 Petru

Petru

c. 62-64

—

Babilon

2 Petru

Petru

c. 64

—

Babilon (?)

2 Timotei

Pavel

c. 65

—

Roma

Iuda

Iuda

c. 65

—

Israel (?)

Revelația

Ioan

c. 96

—

Patmos

Ioan

Ioan

c. 98

începând de la 1:19, 29-33 e.n.

Efes sau în apropiere

1 Ioan

Ioan

c. 98

—

Efes sau în apropiere

2 Ioan

Ioan

c. 98

—

Efes sau în apropiere

3 Ioan

Ioan

c. 98

—

Efes sau în apropiere