Termenul grecesc báptisma se referă la acțiunea de cufundare completă în apă și exprimă implicit ideea de ieșire, sau ridicare, din ea. Substantivul derivă din verbul báptō, care înseamnă „a cufunda (un obiect într-un lichid), a scufunda, a afunda”. (Ioa 13:26) În Biblie, termenii „a boteza” și „a cufunda” sunt sinonimi. De exemplu, The Holy Bible, An Improved Edition redă textul din Romani 6:3, 4 astfel: „Sau nu aveți știință că noi toți, care am fost botezați (cufundați) în Cristos Isus, am fost botezați (cufundați) în moartea sa? Așadar, am fost îngropați cu el prin botezul nostru (cufundarea noastră) în moartea sa”. Septuaginta folosește o formă a aceluiași cuvânt pentru termenul redat prin „a înmuia” în Exodul 12:22 și Leviticul 4:6. Când cineva este cufundat în apă, este pentru scurt timp „îngropat”, sau ascuns privirilor, după care este ridicat, sau scos, la suprafață. (Ro. 6:3, 4)

În continuare vom analiza patru aspecte referitoare la botez, precum și unele întrebări legate de acestea: 1) botezul lui Ioan; 2) botezul în apă al lui Isus și al continuatorilor săi; 3) botezul în Cristos Isus și în moartea sa; 4) botezul cu foc.

Botezul lui Ioan. Primul om autorizat de Dumnezeu să boteze în apă a fost Ioan, fiul lui Zaharia și al Elisabetei. (Lu 1:5-7, 57) Însuși faptul că el a fost cunoscut drept „Ioan Botezătorul” (Mt 3:1; Mr 1:4) arată că oamenii au aflat despre botez, sau cufundarea în apă, în special datorită lucrării sale. Scripturile arată că serviciul și botezul efectuate de Ioan au fost o însărcinare de la Dumnezeu, nu o inițiativă personală. Îngerul Gabriel prezisese că lucrarea lui Ioan avea să fie de la Dumnezeu (Lu 1:13-17), iar Zaharia profețise prin spiritul sfânt că Ioan avea să fie un profet al Celui Preaînalt, cu misiunea de a pregăti căile lui Iehova. (Lu 1:68-79) Isus a confirmat că serviciul și botezul lui Ioan erau de la Dumnezeu. (Lu 7:26-28) Discipolul Luca a consemnat: „Cuvântul lui Dumnezeu a venit la Ioan, fiul lui Zaharia, în pustiu. Astfel, el a mers . . . predicând botezul”. (Lu 3:2, 3) Iar apostolul Ioan a spus cu privire la Ioan: „A venit un om care a fost trimis ca reprezentant al lui Dumnezeu: numele lui era Ioan”. (Ioa 1:6)

Putem înțelege mai bine semnificația botezului lui Ioan comparând diverse traduceri ale textului din Luca 3:3. Ioan a venit „predicând botezul ca simbol al căinței pentru iertarea păcatelor” (NW); „predicând botezul pocăinței, spre iertarea păcatelor” (BVA); „predicând un botez de întoarcere, spre iertarea păcatelor” (NTP); „predicându-le oamenilor că trebuie să se pocăiască și să se boteze pentru ca păcatele lor să fie iertate” (NTTM); „și le spunea oamenilor să se boteze ca să arate că vor să-și schimbe inima și viața, pentru ca păcatele să le fie iertate” (NTB). Astfel de redări arată cu claritate că nu botezul în sine aducea iertarea păcatelor, ci căința și schimbarea modului de viață, botezul fiind doar un simbol al acestor lucruri.

Prin urmare, botezul efectuat de Ioan nu constituia o curățire specială pe care Dumnezeu o făcea prin acest slujitor al său, ci o demonstrare publică și un simbol al căinței persoanei în ce privește păcatele împotriva Legii, care avea scopul să-i conducă pe evrei la Cristos. (Ga 3:24) Așadar, Ioan a pregătit un popor pentru ‘a vedea cum aduce Dumnezeu salvarea’. (Lu 3:6) Lucrarea sa avea scopul de ‘a-i pregăti lui Iehova un popor’ (Lu 1:16, 17) și fusese profețită de Isaia și de Maleahi. (Is 40:3-5; Mal 4:5, 6)

Unii erudiți încearcă să interpreteze ceremoniile de purificare prevăzute de Legea mozaică (Ex 29:4; Le 8:6; 14:8, 31, 32; Ev 9:10), precum și anumite acțiuni ale unor persoane din vechime (Ge 35:2; Ex 19:10) drept prefigurări ale botezului efectuat de Ioan și ale botezului creștin. Însă aceste spălări ritualice nu au nicio legătură cu adevărata semnificație a botezului. Prin ele, o persoană devenea curată din punct de vedere ceremonial. Singurul caz în care se vorbește despre o cufundare completă a corpului în apă este cel în care Naaman, fiind bolnav de lepră, s-a cufundat de șapte ori în Iordan. (2Re 5:14) Acest lucru nu l-a făcut pe Naaman să se bucure de o relație specială cu Dumnezeu, ci doar l-a vindecat de lepră. În plus, conform Scripturilor, prozeliții erau circumciși, nu botezați. Pentru a putea lua parte la sărbătoarea Paștelui sau a aduce închinare la sanctuar, un bărbat trebuia să fie circumcis. (Ex 12:43-49)

Nici opinia că botezul lui Ioan ar fi fost o practică preluată de la secta iudaică a esenienilor sau de la farisei nu are fundament. Ambele secte aveau numeroase ritualuri de spălare, care trebuiau efectuate frecvent. Însă Isus a arătat că acestea erau doar porunci date de oameni, care încălcau poruncile lui Dumnezeu prin tradiția lor. (Mr 7:1-9; Lu 11:38-42) Ioan boteza în apă deoarece, după cum el însuși a spus, fusese trimis de Dumnezeu. (Ioa 1:33) El nu fusese trimis de esenieni sau de farisei. Misiunea sa nu era să facă prozeliți, adică să-i convertească pe unii la iudaism, ci să-i boteze pe cei care erau deja iudei. (Lu 1:16)

Ioan știa că rolul său era doar de a pregăti calea Fiului lui Dumnezeu, Mesia, care urma să înfăptuiască un serviciu mult mai important decât al său. Scopul pentru care boteza el era ca Mesia să fie dezvăluit Israelului. (Ioa 1:31) Așa cum se arată în Ioan 3:26-30, serviciul lui Mesia urma să crească, iar al lui Ioan să descrească. Cei botezați de discipolii lui Isus pe parcursul serviciului pământesc al lui Isus și care, astfel, deveneau la rândul lor discipoli ai lui Isus au fost botezați ca simbol al căinței, botezul lor având aceeași semnificație ca botezul efectuat de Ioan. (Ioa 3:25, 26; 4:1, 2)

Botezul în apă al lui Isus. Botezul lui Isus, efectuat de Ioan, trebuie să fi avut o semnificație și un scop diferite de cele ale botezului pe care Ioan îl făcea în mod obișnuit, deoarece Isus „n-a comis păcat, iar în gura lui nu s-a găsit înșelătorie”. (1Pe 2:22) Prin urmare, el n-avea niciun motiv să îndeplinească un act ce simboliza căința. Fără îndoială că din acest motiv Ioan a căutat să-l oprească pe Isus când acesta a venit la el să-l boteze. Însă Isus a spus: „Lasă de data asta, fiindcă așa este potrivit să îndeplinim tot ce este drept”. (Mt 3:13-15)

Potrivit Evangheliei după Luca, la momentul botezului, Isus se ruga. (Lu 3:21) În plus, în Scrisoarea către evrei, se arată că, atunci când Isus Cristos a venit „în lume” (acest lucru s-a întâmplat nu când s-a născut și nu putea nici să citească, nici să rostească aceste cuvinte, ci când s-a prezentat pentru a fi botezat și și-a început serviciul), el a spus, în armonie cu Psalmul 40:6-8 (LXX): „Tu n-ai vrut jertfă și ofrandă, ci mi-ai pregătit un corp. . . . Iată! Am venit (în sulul cărții este scris despre mine) să fac voința ta, o, Dumnezeule!”. (Ev 10:5-9) Isus era prin naștere membru al națiunii Israel, cu care Dumnezeu încheiase legământul Legii. (Ex 19:5-8; Ga 4:4) Prin urmare, când s-a dus la Ioan să fie botezat, Isus se afla deja într-un legământ cu Iehova Dumnezeu. Cu acea ocazie, el a făcut mai mult decât i se cerea prin Lege. El s-a prezentat înaintea Tatălui său, Iehova, pentru a împlini voința Tatălui cu privire la jertfirea propriului său corp „pregătit” și la anularea jertfelor de animale oferite sub Lege. Apostolul Pavel spune: „Datorită acestei «voințe», noi am fost sfințiți prin ofranda corpului lui Isus Cristos o dată pentru totdeauna”. (Ev 10:10) Voința Tatălui privitoare la Isus a inclus și o activitate care avea legătură cu Regatul. Isus s-a prezentat și pentru a înfăptui acest serviciu. (Lu 4:43; 17:20, 21) Iehova a acceptat și a recunoscut actul Fiului său, ungându-l cu spirit sfânt și spunând: „Tu ești Fiul meu, cel iubit! Eu te-am aprobat”. (Mr 1:9-11; Lu 3:21-23; Mt 3:13-17)

Botezul în apă al continuatorilor lui Isus. Botezul lui Ioan avea să fie înlocuit de botezul despre care a vorbit Isus când a poruncit: „Faceți discipoli din oamenii tuturor națiunilor, botezându-i în numele Tatălui, al Fiului și al spiritului sfânt”. (Mt 28:19) Începând de la Penticosta din 33 e.n., acesta a fost singurul botez în apă aprobat de Dumnezeu. La câțiva ani după 33 e.n., un bărbat zelos pe nume Apolo preda corect învățăturile despre Isus, însă cunoștea doar botezul lui Ioan. El a trebuit să fie corectat în această privință, la fel ca discipolii pe care Pavel i-a întâlnit în Efes. Acei bărbați din Efes fuseseră botezați cu botezul lui Ioan, dar, se pare că, făcuseră acest pas după ce botezul lui Ioan nu mai era valabil, deoarece Pavel a vizitat Efesul la aproximativ 20 de ani de la anularea legământului Legii. Astfel, ei au fost botezați în mod corect, în numele lui Isus, și au primit spiritul sfânt. (Fa 18:24-26; 19:1-7)

Botezul creștin presupunea ca persoana botezată să înțeleagă Cuvântul lui Dumnezeu și să ia în mod conștient decizia de a înfăptui voința revelată a lui Dumnezeu. Acest lucru reiese din ceea ce s-a întâmplat la Penticosta din 33 e.n., când evreii și prozeliții veniți la sărbătoare, care aveau deja cunoștințe din Scripturile ebraice, l-au ascultat pe Petru vorbind despre Isus, Mesia. Cu acea ocazie, 3 000 dintre cei prezenți „au primit cuvântul lui din toată inima” și „au fost botezați”. (Fa 2:41; 3:19–4:4; 10:34-38) Cei din Samaria au fost botezați după ce au crezut vestea bună pe care le-a predicat-o Filip. (Fa 8:12) Eunucul etiopian era un prozelit devotat și, prin urmare, avea cunoștințe despre Iehova și despre Scripturile ebraice. El a fost botezat după ce i s-a explicat împlinirea Scripturilor în persoana lui Cristos, iar el a acceptat explicația și și-a exprimat dorința de a fi botezat. (Fa 8:34-36) Petru i-a explicat lui Corneliu că „omul care se teme de [Dumnezeu] și practică dreptatea este primit” (Fa 10:35) și că oricine crede în Isus Cristos „primește iertarea păcatelor prin numele său”. (Fa 10:43; 11:18) Toate acestea sunt în armonie cu porunca lui Isus: „Faceți discipoli . . ., învățându-i să respecte tot ce v-am poruncit”. Cei care acceptă învățăturile creștine și devin discipoli sunt apoi în mod potrivit botezați. (Mt 28:19, 20; Fa 1:8)

La Penticostă, evreii (care purtau o vină colectivă pentru moartea lui Isus și care, fără îndoială, știau de botezul lui Ioan) s-au simțit „străpunși în inimă” de cuvintele lui Petru și au întrebat: „Fraților, ce trebuie să facem?”. Petru le-a răspuns: „Căiți-vă și fiecare dintre voi să fie botezat în numele lui Isus Cristos pentru iertarea păcatelor voastre și veți primi darul spiritului sfânt”. (Fa 2:37, 38) Să remarcăm că Petru a menționat ceva nou pentru ei: pentru a fi iertați de păcate erau necesare nu căința și botezul lui Ioan, ci căința și botezul în numele lui Isus Cristos. El nu a spus că botezul în sine îi spăla de păcate. Petru știa că ceea ce „ne curăță de toate păcatele” este „sângele lui Isus, Fiul [lui Dumnezeu]”. (1Io 1:7) Cu o ocazie ulterioară, când le-a vorbit evreilor la templu și le-a spus că Isus este „Reprezentantul Principal al vieții”, Petru a zis: „Așadar, căiți-vă și întoarceți-vă, ca să vi se șteargă păcatele, ca să vină timpuri de înviorare de la însuși Iehova”. (Fa 3:15, 19) Prin aceste cuvinte, el a arătat că, pentru a fi iertați de păcate, evreii trebuiau să se căiască de faptele rele comise împotriva lui Cristos și ʻsă se întoarcăʼ, acceptându-l pe Cristos; Petru nu a amintit de botez în acest context.

În ceea ce-i privea pe evrei, să nu uităm că legământul Legii fusese abrogat în baza morții lui Cristos pe stâlpul de tortură (Col 2:14) și că la Penticosta din 33 e.n. intrase în vigoare noul legământ (Compară cu Fa 2:4; Ev 2:3, 4.) Totuși, Dumnezeu a continuat să le arate evreilor o favoare specială încă aproximativ trei ani și jumătate. În această perioadă, discipolii lui Isus le-au predicat doar evreilor, prozeliților și samaritenilor. Însă, în jurul anului 36 e.n., Dumnezeu l-a trimis pe Petru la casa unui neevreu pe nume Corneliu, ofițer în armata romană, și, turnând spiritul Său sfânt asupra lui Corneliu și a celor din casa lui, i-a arătat lui Petru că de atunci încolo neevreii puteau fi acceptați pentru botezul în apă. (Fa 10:34, 35, 44-48) Deoarece Dumnezeu nu mai recunoștea legământul Legii încheiat cu evreii circumciși, ci doar noul legământ, al cărui mediator era Isus Cristos, evreii naturali, indiferent că erau circumciși sau necircumciși, nu mai erau într-o relație specială cu Dumnezeu. Ei nu mai puteau obține aprobarea lui Dumnezeu nici prin respectarea Legii, care nu mai era în vigoare, nici prin botezul lui Ioan, care avea legătură cu Legea. Pentru a se putea bucura de aprobarea divină, ei trebuiau să se apropie de Dumnezeu manifestând credință în Fiul său și să fie botezați în apă în numele lui Isus Cristos. (Vezi ȘAPTEZECI DE SĂPTĂMÂNI [Legământul în vigoare „timp de o săptămână”].)

Prin urmare, după anul 36 e.n., nu s-a mai făcut nicio diferență între evrei și neevrei, toți oamenii fiind la fel în ochii lui Dumnezeu. (Ro 11:30-32; 14:12) Oamenii națiunilor, cu excepția celor care s-au circumcis ca prozeliți, nu fuseseră incluși în legământul Legii și nu făcuseră niciodată parte dintr-un popor aflat într-o relație specială cu Dumnezeu, Tatăl. Însă acum, fiecăruia dintre ei i se oferea ocazia de a face parte din poporul lui Dumnezeu. Așadar, înainte de a fi botezați în apă, aceștia trebuiau să se apropie de Dumnezeu manifestând credință în Fiul său, Isus Cristos. Apoi, urmând exemplul și porunca lui Isus, puteau fi în mod potrivit botezați. (Mt 3:13-15; 28:18-20)

Botezul creștin avea să fie esențial pentru obținerea unei poziții aprobate în fața lui Dumnezeu. După ce a vorbit despre construirea arcei în care Noe și familia sa au fost salvați la Potop, apostolul Petru a spus: „Ceea ce corespunde acestui lucru vă salvează acum și pe voi, și anume botezul (nu înlăturarea murdăriei cărnii, ci cererea făcută lui Dumnezeu pentru o conștiință bună), prin învierea lui Isus Cristos”. (1Pe 3:20, 21) Arca era dovada palpabilă că Noe se dedicase înfăptuirii voinței lui Dumnezeu și că se achitase cu fidelitate de lucrarea încredințată de Dumnezeu. Acest lucru i-a adus salvarea. În mod asemănător, cei care i se dedică lui Iehova pe baza credinței în Cristos cel înviat, se botează ca simbol al dedicării lor și fac ceea ce le cere Dumnezeu slujitorilor săi vor fi salvați din actuala lume rea. (Ga 1:3, 4) Ei nu se mai îndreptă spre distrugere împreună cu restul lumii, ci vor fi salvați, Dumnezeu acordându-le o conștiință bună.

Botezul nu este pentru nou-născuți. Întrucât, înainte de a se boteza în apă, o persoană trebuie ʻsă asculte cuvântulʼ, ʻsă-l primească din toată inimaʼ, ʻsă se căiascăʼ (Fa 2:14, 22, 38, 41) și să ia o decizie serioasă, este evident că ea trebuie să fie cel puțin la vârsta la care poate să asculte, să creadă și să ia decizii. Pentru a susține practica botezării nou-născuților, unii aduc ca argument pasajele în care se vorbește despre botezarea întregii ʻcaseʼ a unor persoane (vezi pasajele despre Corneliu, Lidia, temnicerul din Filipi, Crisp și Ștefana). (Fa 10:48; 11:14; 16:15, 32-34; 18:8; 1Co 1:16) În opinia lor, aceste pasaje lasă să se înțeleagă că au fost botezați și copiii mici din familiile acestora. Însă, potrivit Bibliei, în cazul casei lui Corneliu, cei care au fost botezați au fost „cei ce ascultau cuvântul”. Aceștia au primit spiritul sfânt și au început să vorbească în limbi și să-l preamărească pe Dumnezeu, lucruri pe care un nou-născut nu le-ar fi putut face. (Fa 10:44-46) Lidia era o „închinătoare a lui Dumnezeu, . . . iar Iehova i-a deschis larg inima ca să ia aminte la lucrurile pe care le spunea Pavel”. (Fa 16:14) Temnicerul din Filipi a trebuit ʻsă creadă în Domnul Isusʼ, ceea ce înseamnă că și ceilalți din familia sa au trebuit să creadă pentru a fi botezați. (Fa 16:31-34) „Crisp, președintele sinagogii, a crezut în Domnul și, împreună cu el, toată casa lui.” (Fa 18:8) Toate acestea demonstrează că botezul presupunea ca o persoană să asculte, să creadă și să-l glorifice pe Dumnezeu, lucruri pe care nou-născuții nu le pot face. În Samaria, s-au botezat cei care au ascultat și au crezut „vestea bună despre regatul lui Dumnezeu și despre numele lui Isus Cristos”. Aici, Biblia spune concret că cei care s-au botezat erau ʻbărbați și femeiʼ, nu nou-născuți. (Fa 8:12)

Un alt argument adus în sprijinul botezării copiilor este afirmația apostolului Pavel potrivit căreia copiii sunt „sfinți” datorită unui părinte credincios. Însă această afirmație demonstrează exact contrariul. Copiii minori, prea mici pentru a putea lua o astfel de decizie, deveneau oarecum merituoși datorită părintelui credincios, nu datorită așa-zisului sacrament al botezului, care le-ar fi conferit un merit independent de părinții lor. Dacă ar fi fost corect să se boteze copiii, ei nu ar mai fi avut nevoie să beneficieze de meritul părintelui credincios. (1Co 7:14)

Este adevărat, Isus a spus: „Nu-i împiedicați [pe copilași] să vină la mine, căci regatul cerurilor este al celor ca ei”. (Mt 19:13-15; Mr 10:13-16) Dar acei copii nu erau botezați. Isus i-a binecuvântat, însă nimic nu dovedește că, punându-și mâinile peste ei, ar fi îndeplinit un ritual religios. Isus a arătat în continuare că „regatul lui Dumnezeu este al celor ca ei” nu pentru că cei mici ar fi fost botezați, ci pentru că se lăsau învățați și aveau încredere. Creștinilor li se poruncește să fie „copilași la răutate”, dar ‘oameni maturi în ce privește capacitatea de înțelegere’. (Mt 18:4; Lu 18:16, 17; 1Co 14:20)

Augustus Neander, specialist în istoria religiilor, a scris despre creștinii din secolul I: „Este foarte probabil ca practica de a boteza copii nou-născuți să nu fi fost cunoscută la acea vreme. . . . Faptul că indicii ale acestei practici au apărut abia în timpul lui Irineu [c. 120/140 – c. 200/203 e.n.], cu siguranță nu mai devreme, și faptul că [botezul nou-născuților] a fost recunoscut ca tradiție apostolică abia în secolul al III-lea constituie mai degrabă o dovadă împotriva, decât în favoarea originii sale apostolice”. (History of the Planting and Training of the Christian Church by the Apostles, 1864, p. 162)

Cufundare completă. Din definiția botezului menționată anterior reiese cu claritate că botezul presupune cufundarea completă în apă, nu simpla turnare a apei sau stropirea cu ea. Modul în care sunt descrise botezurile în Biblie confirmă acest lucru. Isus a fost botezat în Iordan, un râu mare, iar după ce a fost botezat „s-a ridicat din apă”. (Mr 1:10; Mt 3:13, 16) Pentru a face botezuri, Ioan a ales un loc din Valea Iordanului, aproape de Salim, „fiindcă acolo era multă apă”. (Ioa 3:23) Eunucul etiopian a cerut să fie botezat când el și Filip au ajuns la „o apă”. Amândoi „au coborât în apă”, după care „au ieșit din apă”. (Fa 8:36-40) Toate aceste exemple arată că nu era vorba despre o apă mică, până la glezne, ci de o apă suficient de adâncă, în care cineva putea să intre și din care apoi să iasă. O altă dovadă că botezul implica o cufundare completă este faptul că botezul era și un simbol al îngropării. (Ro 6:4-6; Col 2:12)

Surse istorice atestă că primii creștini botezau prin cufundare. Iată ce se afirmă în această privință în New Catholic Encyclopedia (1967, vol. II, p. 56): „Este cât se poate de clar că în Biserica primară se practica botezul prin cufundare”. În Larousse du XX^e Siècle (Paris, 1928) se spune: „Primii creștini erau botezați prin cufundare oriunde se găsea apă”.

Botezul în Cristos Isus, în moartea sa. La botezul său în râul Iordan, Isus știa că începea o viață de sacrificiu. Știa că trupul său „pregătit” trebuia să fie dat morții, că el trebuia să moară nevinovat, ca om perfect, moartea sa având valoarea unei jertfe de răscumpărare pentru omenire. (Mt 20:28, Ev 10:5) Isus a înțeles că trebuia să fie cufundat în moarte, dar că avea să fie ridicat a treia zi. (Mt 16:21) Prin urmare, el a comparat ceea ce-l aștepta cu un botez în moarte. (Lu 12:50) Isus le-a explicat discipolilor săi că deja avea parte de acest botez în timpul serviciului său. (Mr 10:38, 39) Isus a fost pe deplin botezat în moarte atunci când a murit țintuit pe stâlpul de tortură la 14 nisan 33 e.n. Acest botez, care include și ridicarea din moarte, s-a încheiat când Isus a fost înviat de Tatăl său, Iehova Dumnezeu, a treia zi. Așadar, botezul lui Isus în moarte a fost total diferit de botezul său în apă. El a fost botezat în apă la începutul serviciului său, moment în care botezul său în moarte abia începea.

Apostolii fideli ai lui Isus Cristos au fost botezați în apă cu botezul lui Ioan. (Ioa 1:35-37; 4:1) Dar când Isus a arătat că și ei trebuiau să fie botezați cu un botez simbolic ca al său, un botez în moarte, ei nu fuseseră încă botezați cu spirit sfânt. (Mr 10:39) Prin urmare, botezul în moartea sa este diferit de botezul în apă. În scrisoarea către congregația creștină din Roma, Pavel s-a exprimat astfel: „Nu știți că noi toți, care am fost botezați în Cristos Isus, am fost botezați în moartea lui?”. (Ro 6:3)

Cel care botează în Cristos Isus și în moartea sa este Iehova Dumnezeu. El l-a uns pe Isus, făcându-l Cristosul, sau Unsul. (Fa 10:38) Astfel, Dumnezeu l-a botezat pe Isus cu spirit sfânt pentru ca, mai apoi, discipolii săi să poată fi botezați cu spirit sfânt prin Isus. Drept urmare, cei ce devin comoștenitori cu el, având speranță cerească, trebuie să fie „botezați în Cristos Isus”, adică în Unsul Isus, care, la momentul ungerii sale, a devenit un fiu al lui Dumnezeu născut de spirit. În acest fel, ei ajung în unitate cu Cristos, Capul lor, și devin membri ai congregației creștine, care reprezintă corpul lui Cristos. (1Co 12:12, 13, 27; Col 1:18)

Din momentul în care sunt botezați în Cristos Isus, acești discipoli creștini adoptă un mod de viață care presupune să-și păstreze integritatea în încercări, înfruntând zilnic moartea, pentru ca, în cele din urmă, să moară integri. Apostolul Pavel le-a explicat creștinilor din Roma: „Prin botezul nostru în moartea lui am fost îngropați cu el, pentru ca, așa cum Cristos a fost sculat din morți prin gloria Tatălui, tot așa și noi să umblăm pe o cale nouă de viață. Căci, dacă suntem uniți cu el într-o moarte ca a lui, cu siguranță vom fi uniți cu el și într-o înviere ca a lui”. (Ro 6:4, 5; 1Co 15:31-49)

Pavel clarifică și mai mult lucrurile în scrisoarea adresată congregației din Filipi, când vorbește despre propriul său mod de viață, care însemna ʻo părtășie la suferințele lui Cristos, supunându-se unei morți ca a lui, ca să vadă dacă poate în vreun fel să ajungă la învierea timpurie din morțiʼ. (Flp 3:10, 11) Numai Dumnezeul Atotputernic, Tatăl ceresc, care este Botezătorul celor botezați în unitate cu Isus Cristos și în moartea sa, poate definitiva acest botez. Dumnezeu face aceasta prin intermediul lui Cristos ridicându-i din moarte, pentru a fi uniți cu Isus Cristos, printr-o înviere ca a lui Isus, adică o înviere la viață cerească, nemuritoare. (1Co 15:53, 54)

Apostolul Pavel explică și în ce fel o congregație de persoane poate să fie, ca să zicem așa, botezată, sau cufundată, într-un eliberator și conducător. El a ilustrat acest lucru spunând despre congregația Israelului, că ʻa fost botezată în Moise prin intermediul norului și al măriiʼ. Fiind acoperiți cu un nor protector și având ziduri de apă de o parte și de alta a lor, israeliții au fost, în sens simbolic, cufundați. Moise a profețit că Dumnezeu avea să ridice un profet ca el, iar Petru a aplicat această profeție la Isus Cristos. (1Co 10:1, 2; De 18:15-19; Fa 3:19-23)

Ce este botezul „pentru a fi morți”?

Pasajul din 1 Corinteni 15:29 este redat de traducători în diferite moduri: „Ce vor face cei botezați pentru cei morți?” (BF); „pentru cei care au murit?” (NTTM); „în locul morților” (NTP); „pentru a fi morți?” (NWT).

Acestui verset i s-au dat diverse interpretări. Cea mai des întâlnită interpretare este că Pavel se referea la obiceiul de a boteza persoane vii în locul și în folosul celor morți. Existența unei astfel de practici în zilele lui Pavel nu poate fi dovedită și nici nu ar fi în armonie cu versetele care arată în mod clar că cei ce se botezau erau „discipoli”, persoane care ‘au primit cuvântul din toată inima’, care ‘au crezut’ personal. (Mt 28:19; Fa 2:41; 8:12)

Printre sensurile prepoziției grecești hypér, construită cu genitivul în 1 Corinteni 15:29, A Greek-English Lexicon, de Liddell și Scott, include „pentru”, „în favoarea” și „de dragul”. (Revizuit de H. Jones, Oxford, 1968, p. 1857) În unele contexte, expresia „de dragul” are același sens cu expresia „cu scopul”. Încă din 1728, Jacob Elsner a observat în lucrările mai multor scriitori greci contexte în care prepoziția hypér urmată de un genitiv indică finalitatea, sau scopul, și a arătat că acesta este sensul construcției din 1 Corinteni 15:29. (Observationes Sacræ in Novi Foederis Libros, Utrecht, vol. II, p. 127-131) În baza celor de mai sus, Traducerea lumii noi redă prepoziția hypér în acest verset prin „pentru a fi”.

Când, din punct de vedere gramatical, o expresie poate fi tradusă în mai multe moduri, redarea corectă este cea care se armonizează cu contextul. Astfel, în 1 Corinteni 15:3, 4 se arată clar că ideea principală în discuție este credința în moartea și învierea lui Isus Cristos. Următoarele versete prezintă dovezi în privința temeiniciei acestei credințe (vers. 5-11), aduc în discuție implicațiile grave ale negării credinței în înviere (vers. 12-19), precum și faptul că învierea lui Cristos oferă asigurarea că și alții vor fi sculați din morți (vers. 20-23) și arată cum vor duce toate acestea la unificarea tuturor creaturilor inteligente cu Dumnezeu (vers. 24-28). Evident, versetul 29 face parte integrantă din această discuție. Însă despre a cui înviere este vorba în verset? Despre învierea acelora la al căror botez se face referire în context sau despre învierea cuiva care a murit înainte de a avea loc acest botez? Ce sugerează următoarele versete? Versetele de la 30 la 34 arată cu claritate că este vorba despre viitorul creștinilor aflați în viață, iar versetele de la 35 la 58 că aceștia erau creștini fideli care aveau speranța vieții cerești.

Această idee este în armonie cu Romani 6:3, unde se spune: „Nu știți că noi toți, care am fost botezați în Cristos Isus, am fost botezați în moartea lui?”. Aici nu este vorba despre un botez pe care un creștin îl face în folosul unei persoane decedate, ci mai degrabă despre ceva ce îi influențează propriul viitor.

Atunci în ce sens erau acei creștini ‘botezați pentru a fi morți’, sau „botezați în moartea lui”? Ei erau „cufundați” într-un mod de viață ce presupunea păstrarea integrității până la moarte, asemenea lui Cristos, având speranța unei învieri ca a lui, la viață spirituală nemuritoare. (Ro 6:4, 5; Flp 3:10, 11) Acesta nu era un botez care se efectua în câteva clipe, cum este cufundarea în apă. După mai bine de trei ani de la cufundarea sa în apă, Isus a vorbit despre un botez care încă nu era complet realizat în cazul său și care pentru discipolii săi era încă de domeniul viitorului. (Mr 10:35-40) Din moment ce acest botez duce la învierea la viață cerească, înseamnă că el începe când spiritul lui Dumnezeu acționează asupra persoanei acordându-i această speranță și se încheie nu la moartea persoanei, ci când ea primește viața spirituală nemuritoare, prin intermediul învierii. (2Co 1:21, 22; 1Co 6:14)

Locul fiecăruia în scopul lui Dumnezeu. Este demn de remarcat că cei ce se botează în apă încep o relație specială cu Iehova, ca slujitori ai săi, care îi îndeplinesc voința. Nu persoana decide care este voința lui Dumnezeu în privința sa, ci Dumnezeu hotărăște cum o va folosi și ce loc îi va acorda în cadrul scopurilor Sale. De exemplu, în trecut, întreaga națiune Israel se bucura de o relație specială cu Dumnezeu; israeliții erau proprietatea lui Iehova. (Ex 19:5) Însă numai tribul lui Levi a fost ales pentru a efectua serviciul la sanctuar, iar, din acest trib, doar cei din familia lui Aaron slujeau ca preoți. (Nu 1:48-51; Ex 28:1; 40:13-15) În ce privește domnia, Iehova Dumnezeu a stabilit ca aceasta să aparțină exclusiv descendenților din familia lui David. (2Sa 7:15, 16)

În mod asemănător, cei care acceptă botezul creștin devin proprietatea lui Dumnezeu, sclavii săi, pe care îi folosește după cum consideră el de cuviință. (1Co 6:20) Un exemplu în acest sens se găsește în Revelația, unde este indicat numărul exact al celor ce vor primi sigilarea finală: 144 000. (Re 7:4-8) Chiar și înainte de a primi aprobarea finală, spiritul sfânt al lui Dumnezeu servește ca sigiliu, oferindu-le celor sigilați un acont al moșteniri lor cerești. (Ef 1:13, 14; 2Co 5:1-5) Celor ce au această speranță li se mai spune: „Dumnezeu a pus mădularele în corp [corpul lui Cristos] – pe fiecare dintre ele – așa cum i-a plăcut”. (1Co 12:18, 27)

Isus a indicat un alt grup de persoane când a spus: „Mai am și alte oi, care nu sunt din staulul acesta. Și pe acelea trebuie să le aduc, iar ele vor asculta glasul meu și vor fi o singură turmă cu un singur păstor”. (Ioa 10:16) Acestea nu fac parte din ‘turma mică’ (Lu 12:32), însă și ele trebuie să se apropie de Iehova prin Isus Cristos și să fie botezate în apă.

Viziunea apostolului Ioan, consemnată în Revelația, confirmă acest lucru. După ce îi sunt arătate cele 144 000 de persoane ‘sigilate’, lui Ioan îi este îndreptată atenția spre „o mare mulțime, pe care nimeni nu putea s-o numere”. Despre cei care o alcătuiesc se arată că „și-au spălat robele și le-au albit în sângele Mielului”, ceea ce indică credința lor în jertfa de răscumpărare a lui Isus Cristos, Mielul lui Dumnezeu. (Re 7:9, 14) Prin urmare, membrii marii mulțimi primesc aprobarea divină – ei ‘stau în picioare înaintea tronului lui Dumnezeu’ –, însă nu sunt cei pe care Dumnezeu îi alege pentru a fi cele 144 000 de persoane ‘sigilate’. Viziunea arată în continuare că ei îi slujesc lui Dumnezeu zi și noapte și că Dumnezeu îi va ocroti și le va purta de grijă. (Re 7:15-17)

Botezul cu foc. Când au venit la el mai mulți farisei și saduchei, Ioan Botezătorul i-a numit „pui de vipere”. Vorbindu-le despre Cel ce urma să vină, Ioan a spus: „El vă va boteza cu spirit sfânt și cu foc”. (Mt 3:7, 11; Lu 3:16) Botezul cu foc este diferit de botezul cu spirit sfânt. Botezul cu foc nu se poate referi, după cum spun unii, la limbile de foc apărute în ziua Penticostei, deoarece atunci discipolii nu au fost cufundați în foc. (Fa 2:3) Ioan le-a spus ascultătorilor săi că urma să se facă o separare: grâul avea să fie adunat, iar pleava avea să fie arsă într-un foc ce nu putea fi stins. (Mt 3:12) El a arătat că focul nu avea să fie o binecuvântare sau o răsplată, ci o consecință a faptului că ‘pomul nu a dat rod bun’. (Mt 3:10; Lu 3:9)

Folosind focul ca simbol al distrugerii, Isus a prezis executarea celor răi în timpul prezenței sale, spunând: „În ziua în care a ieșit Lot din Sodoma a plouat foc și sulf din cer și i-a distrus pe toți. La fel va fi și în ziua în care va fi revelat Fiul omului”. (Lu 17:29, 30; Mt 13:49, 50) Alte versete în care focul reprezintă o forță distructivă, nu salvatoare, sunt 2 Tesaloniceni 1:8, Iuda 7 și 2 Petru 3:7, 10.