Obicei cunoscut și sub numele de levirat, ce presupunea ca un bărbat să se căsătorească cu văduva fratelui său, dacă acesta murea fără să aibă fii, pentru a duce mai departe numele fratelui său. Verbul ebraic yavám, însemnând „a încheia căsătoria între cumnați”, e înrudit cu termenii ebraici pentru „cumnat” și „văduva fratelui”. (Ge 38:8; De 25:5; 25:7)

Legea căsătoriei între cumnați din Deuteronomul 25:5, 6 spune: „Dacă niște frați locuiesc aproape unul de altul, iar unul dintre ei moare fără să aibă vreun fiu, soția celui mort să nu se căsătorească cu cineva din afara familiei. Cumnatul ei să se ducă la ea, s-o ia de soție și să încheie cu ea căsătoria între cumnați. Întâiul născut pe care ea îl va naște va duce mai departe numele fratelui lui care a murit, pentru ca numele acestuia să nu fie șters din Israel”. Fără îndoială această lege trebuia respectată indiferent dacă fratele rămas în viață era căsătorit sau nu.

Iehova este cel „căruia orice familie din cer și de pe pământ îi datorează numele”. (Ef 3:15) El este preocupat ca numele de familie și descendența să fie păstrate. În timpul patriarhilor se ținea cont de acest principiu, care, mai târziu, a fost inclus în legământul Legii încheiat cu Israel. Văduva nu trebuia să „se căsătorească cu cineva din afara familiei”. Primul născut rezultat din căsătoria între cumnați purta numele soțului decedat, nu al cumnatului. Aceasta nu însemna întotdeauna că fiul trebuia să poarte la propriu un anumit nume, ci că acesta ducea mai departe descendența, iar moștenirea rămânea în casa celui decedat.

Din cuvintele: „dacă niște frați locuiesc aproape unul de altul” reiese că ei nu locuiau în aceeași casă, ci în apropiere. În Mișna (Yevamot 2:1, 2) se spune că această expresie se referă la aceeași perioadă de timp, nu neapărat la aceeași comunitate. Desigur, faptul de a trăi la o mare distanță îngreuna sarcina unui bărbat de a avea grijă atât de moștenirea sa, cât și de a fratelui său decedat, până când un moștenitor o putea face. Însă, moștenirile de familie erau de obicei în aceeași zonă.

Un exemplu de căsătorie între cumnați din timpul patriarhilor se poate observa în cazul lui Iuda. Acesta i-a luat lui Er, întâiului său născut, o soție pe nume Tamar. Însă Er a făcut ce era rău înaintea lui Iehova, astfel că Iehova l-a omorât. „Atunci Iuda i-a spus lui Onan [fratele lui Er]: «Culcă-te cu soția fratelui tău; încheie cu ea căsătoria între cumnați pentru ca fratele tău să aibă urmași.» Dar Onan știa că urmașii nu vor fi considerați ai lui. Astfel, când avea relații intime cu soția fratelui său, își vărsa sămânța pe pământ pentru ca fratele lui să nu aibă urmași prin el”. (Ge 38:8, 9) Deoarece Onan a refuzat să-și îndeplinească obligația legată de aranjamentul căsătoriei între cumnați, Iehova l-a omorât și pe el. Iuda i-a cerut apoi lui Tamar să aștepte până când al treilea fiu al său, Șelah, va crește, însă Iuda nu i-a cerut lui Șelah să-și îndeplinească datoria față de Tamar.

La vremea potrivită, după ce soția lui Iuda a murit, Tamar a făcut în așa fel încât socrul ei să-i dea un moștenitor. Ea s-a deghizat punându-și un văl și un șal și s-a așezat lângă un drum pe unde știa că va trece Iuda. Iuda a crezut că este o prostituată și a avut relații sexuale cu ea. Tamar a luat câteva lucruri ca dovadă a relației lor, iar, când adevărul a ieșit la iveală, Iuda nu a învinuit-o, ci a recunoscut că ea era mai dreaptă decât el. Relatarea arată că n-a mai avut relații sexuale cu ea după ce a aflat cine era. Astfel Iuda a dat, involuntar, un moștenitor al lui Er prin nora sa. (Ge 38)

Conform Legii, dacă un bărbat nu voia să se căsătorească cu văduva fratelui său, văduva îi informa pe bătrânii orașului despre acest lucru. Bărbatul trebuia să vină înaintea lor și să declare că nu voia să se căsătorească cu ea. Atunci văduva trebuia să-i scoată sandaua din picior și să-l scuipe în față. Apoi ‘numele cu care avea să fie cunoscută familia lui în Israel urma să fie «Casa celui căruia i s-a scos sandaua»’, o expresie de reproș la adresa casei lui. (De 25:7-10)

Obiceiul de a scoate sandaua se poate să fi provenit din faptul că, atunci când o persoană lua în stăpânirea o proprietate, călca pe acel pământ și își confirma statutul de proprietar stând pe el încălțat în sandale. Scoțându-și sandaua și dându-i-o altuia, persoana renunța la dreptul său și la proprietate în prezența bătrânilor care erau martori la poarta orașului. (Rut 4:7)

În cartea biblică Rut se prezintă mai multe detalii despre acest obicei. Un bărbat din Iudeea, pe nume Elimelec, și cei doi fii ai săi au murit lăsându-le văduve pe Naomi și pe cele două nurori ale sale. Un bărbat, numit în Biblie „Cutare”, era o rudă apropiată de-ale lui Elimelec, poate chiar fratele său. Ca rudă cea mai apropiată, el a fost numit goʼél sau răscumpărător. Însă el a refuzat să-și facă datoria, astfel că și-a scos sandaua și i-a dat-o lui Boaz, acesta devenind în acest mod ruda cea mai apropiată cu drept de răscumpărător. Boaz a cumpărat apoi pământul lui Elimelec și a luat-o pe Naomi, dar pentru că era prea bătrână pentru a avea copii, nora Rut, care era și ea văduvă, a devenit soția lui Boaz și a născut un copil care să ducă mai departe numele lui Elimelec. Când s-a născut copilașul Obed, vecinele au spus: „Un fiu i s-a născut lui Naomi”, considerându-l fiul lui Elimelec și al lui Naomi. Boaz și Rut au făcut un serviciu altruist pentru Iehova, iar numele pe care l-au dat fiului lor înseamnă „Slujitor; Cel care slujește”. Iehova a binecuvântat această căsătorie, deoarece Obed a devenit strămoșul lui David, făcând parte, prin urmare, din linia genealogică a lui Isus Cristos. (Rut 4)

Dreptul de a încheia o căsătorie între cumnați îi revenea celei mai apropiate rude de sex masculin, așa cum era prevăzut în legea moștenirii unei proprietăți, adică dreptul îi revenea mai întâi fratelui mai mare, apoi celorlalți frați după vârstă, apoi unchilor din partea tatălui și așa mai departe. (Nu 27:5-11) Din Matei 22:23-28 și Luca 20:27-33 reiese că datoria de a se căsători cu văduva unui bărbat fără copii trecea de la un frate la altul în caz că aceștia mureau pe rând. Un frate mai mic nu putea trece înaintea unui frate mai mare în exercitarea acestui drept decât dacă fratele mai mare renunța la dreptul lui.