Sensul de bază al termenului ebraic șamáyim (întotdeauna la plural), redat „ceruri” în limba română, indică ceva înalt sau superior. (Ps 103:11; Pr 25:3; Isa 55:9) Etimologia termenului grecesc pentru ceruri (ouranós) este incertă.

Cerurile fizice. Termenul din limba originală se referă la întreaga vastitate a cerului fizic. De obicei, contextul oferă suficiente informații pentru a înțelege la care parte a cerului fizic se face referire.

Atmosfera pământului. Termenul „ceruri” se poate referi la acea parte din atmosfera pământului unde se formează roua și bruma (Ge 27:28; Iov 38:29), unde zboară păsările (De 4:17; Pr 30:19; Mt 6:26), unde bate vântul (Ps 78:26), unde se produc fulgerele (Lu 17:24) și unde plutesc norii ce dau ploaie, zăpadă și grindină. (Ios 10:11; 1Re 18:45; Is 55:10; Fa 14:17) Uneori, termenul „cer” descrie și întinderea sub formă de boltă ori cupolă de deasupra pământului. (Mt 16:1-3; Fa 1:10, 11)

Această regiune atmosferică corespunde în general „întinderii” (ebr. raqíaʽ) formate în timpul celei de-a doua perioade de creare, descrisă în Geneza 1:6-8. Se pare că la acest „cer” se face referire în expresia ʻcerurile și pământul’ din Geneza 2:4, Exodul 20:11 și 31:17. (Vezi ÎNTINDERE.)

Când a fost creată întinderea atmosferică, apele de pe suprafața pământului au fost separate de apele de deasupra întinderii. Așa se explică afirmația biblică referitoare la Potopul din zilele lui Noe: „s-au rupt toate izvoarele cerurilor și s-au deschis stăvilarele cerurilor”. (Ge 7:11; compară cu Pr 8:27, 28.) La Potop, apele suspendate deasupra pământului au căzut nu doar sub formă de ploaie, ci și în șuvoaie puternice, ca și cum s-ar fi deschis „stăvilarele cerurilor”. Când acele rezervoare imense s-au golit, s-a întâmplat ceea ce Biblia descrie în mod metaforic prin „stăvilarele cerurilor au fost închise”. (Ge 8:2)

Spațiul cosmic. Pe lângă atmosfera pământului, cerurile fizice includ și spațiul cosmic, unde se află corpurile cerești, „toată armata cerurilor” – soarele, luna, stelele și constelațiile. (De 4:19; Is 13:10; 1Co 15:40, 41; Ev 11:12) Conform descrierii din primul verset al Bibliei, cerurile înstelate au fost create înainte ca Pământul să fie pregătit pentru a fi locuit de oameni. (Ge 1:1) Aceste ceruri, la fel ca atmosfera pământului, fac cunoscută gloria lui Dumnezeu, întrucât sunt ʻlucrările degetelor sale’. (Ps 8:3; 19:1-6) Corpurile cerești respectă „legile care guvernează cerurile”, stabilite de Dumnezeu. Deși dispun de echipamente moderne și au cunoștințe avansate de matematică, astronomii nu pot înțelege pe deplin aceste legi. (Iov 38:33; Ier 33:25) Iar descoperirile lor confirmă tocmai faptul că omul nu poate măsura cerurile și nu poate număra toate corpurile cerești. (Ier 31:37; 33:22; vezi STEA.) Totuși, Dumnezeu cunoaște numărul stelelor și „le cheamă pe toate pe nume”. (Ps 147:4; Is 40:26)

„Mijlocul cerului” și ‘marginile cerului’. Expresia „mijlocul cerului” se referă la partea atmosferei pământului unde păsările, precum acvila, zboară. (Re 8:13; 14:6; 19:17) O expresie similară este „între pământ și cer”. (1Cr 21:16; 2Sa 18:9, n.s.) Despre atacatorii Babilonului se spune că au venit de la „marginea cerurilor”, adică de la mare distanță, de la linia orizontului, unde pământul și cerul par să se întâlnească, iar soarele pare să răsară și să apună. (Is 13:5; compară cu Ps 19:4-6.) În mod asemănător, expresia „cele patru margini ale cerului” se referă probabil la cele patru puncte cardinale, prin urmare la întreaga suprafață a pământului. (Ier 49:36; compară cu Da 8:8; 11:4; Mt 24:31; Mr 13:27.) Întrucât cerul înconjoară pământul din toate părțile, Iehova „vede tot ce este sub ceruri”, în sensul că vede tot ce se întâmplă pe pământ. (Iov 28:24)

Cerurile înnorate. Termenul ebraic șáḥaq („cer”) este de asemenea folosit cu referire la „ceruri” sau la norii de pe cer. (De 33:26; Pr 3:20; Is 45:8) Se poate referi la atmosfera din jurul pământului în care plutesc norii (Is 45:8) sau la întinderea sub formă de boltă ori cupolă de deasupra pământului, care este albastră ziua și înstelată noaptea. (Ps 89:37) De cele mai multe ori, când folosește termenul „cer”, scriitorul se referă pur și simplu la ceea ce se află deasupra omului, fără să intre în prea multe detalii. (Ps 57:10, 108:4) Sensul de bază al termenului ebraic face trimitere la ceva zdrobit fin, pulverizat, ca un „strat fin de praf”. (Is 40:15) Folosirea termenului șáḥaq cu sensul de ʻceruri înnorate’ este potrivită, având în vedere cum se formează norii: aerul cald ce se ridică de la suprafața pământului se răcește până la punctul de rouă, când vaporii de apă transportați se condensează în particule fine. (Compară cu Iov 36:27, 28; vezi NOR.) În plus, albastrul boltei cerești se datorează propagării razelor solare prin particulele fine de praf din atmosferă, prin moleculele vaporilor de apă și, într-o oarecare măsură, prin moleculele altor gaze din atmosferă (oxigen, azot, dioxid de carbon). Când Dumnezeu a creat atmosfera, el a stabilit o limită boltei cerești, ca și cum ʻar fi întins cerurile . . . tari ca o oglindă de metal’. (Iov 37:18)

Datorită forței gravitaționale, particulele care formează atmosfera sunt comprimate și împiedicate să se îndepărteze de pământ, iar atmosfera are granițe fixe. (Ge 1:6-8) Particulele reflectă lumina soarelui la fel ca o oglindă. Astfel, văzut de pe pământ, cerul este luminos. În lipsa atmosferei, el ar fi fost doar o întindere întunecată presărată cu corpuri cerești strălucitoare, așa cum arată cerul văzut de pe Lună. Din spațiu, astronauții văd atmosfera pământului ca un halo strălucitor.

„Cerurile cerurilor”. Se consideră că expresia „cerurile cerurilor” se referă la cele mai înalte ceruri, la cerul fizic în toată vastitatea lui, care se extinde de la pământ în toate direcțiile. (De 10:14; Ne 9:6)

Solomon, constructorul templului din Ierusalim, a declarat că „nici cerurile, nici cerurile cerurilor” nu pot să îl cuprindă pe Dumnezeu. (1Re 8:27) În calitate de Creator al cerurilor, Iehova se află cu mult deasupra acestora: „Numai numele său este nespus de înalt! Măreția sa este mai presus de pământ și de cer”. (Ps 148:13) Iehova măsoară cerurile fizice cu ușurința cu care omul poate măsura un obiect, distanțându-și degetele și cuprinzând obiectul între vârful degetului mare și al degetului mic. (Is 40:12) Cuvintele lui Solomon nu transmit ideea că Dumnezeu ar fi omniprezent, literalmente peste tot și în toate, neavând un loc precis în care să locuiască. Aceasta reiese din faptul că Solomon a mai spus despre Iehova că el aude ʻdin locul în care locuiește, din ceruri’, adică din cerurile spirituale. (1Re 8:30, 39)

Așadar, în sens fizic, termenul „ceruri” are o semnificație largă. El se poate referi la cele mai îndepărtate margini ale universului, dar și la ceva aflat la înălțime sau înălțat deasupra a ceea ce este considerat obișnuit. De exemplu, despre cei aflați pe o corabie prinsă în furtună se spune că „urcă spre cer [și] coboară în străfunduri”. (Ps 107:26) Constructorii Turnului Babel intenționau să ridice o clădire „cu vârful până la cer” sau, în termeni moderni, un zgârie-nori. (Ge 11:4; compară cu Ier 51:53.) Și profeția din Amos 9:2 vorbește despre oameni care ‘ar fi urcat la ceruri’ în încercarea zadarnică de a scăpa de judecata lui Iehova. Se pare că ei ar fi dorit să se refugieze în regiuni muntoase, înalte.

Cerurile spirituale. Termenii din limba originală folosiți cu referire la cerurile fizice, sunt folosiți și cu privire la cerurile spirituale. Așa cum s-a menționat deja, fiind o ființă spirituală, Iehova nu locuiește în cerurile fizice. Însă, întrucât Dumnezeu este „Cel Înalt, Cel Măreț”, care locuiește „în locul înalt” (Is 57:15), termenul ebraic folosit pentru „ceva înălțat” este potrivit pentru a descrie „locașul său grandios de glorie și de sfințenie”. (Is 63:15; Ps 33:13, 14; 115:3) Iehova este Făuritorul cerurilor fizice (Ge 14:19; Ps 33:6) și Proprietarul lor. (Ps 115:15, 16) De aceea poate face cu ele tot ce dorește, inclusiv miracole. (Ps 135:6)

În multe pasaje biblice, termenul „ceruri” se referă la Dumnezeu însuși sau la poziția sa de Suveran. Tronul său se află în ceruri, adică în domeniul spiritual, peste care stăpânește. (Ps 103:19-21; 2Cr 20:6; Mt 23:22; Fa 7:49) Din poziția sa înălțată, Iehova „se apleacă” să privească pământul și cerurile fizice (Ps 14:2; 102:19; 113:6) și din această poziție de autoritate supremă el vorbește, răspunde rugăciunilor și pronunță judecăți. (1Re 8:49; Ps 2:4-6; 76:8; Mt 3:17) Când s-au confruntat cu încercări dificile, Ezechia și Isaia „se rugau . . . și strigau către ceruri după ajutor”. (2Cr 32:20; compară cu 2Cr 30:27.) Și Isus a vorbit despre ceruri făcând referire de fapt la Dumnezeu, atunci când i-a întrebat pe conducătorii religioși dacă botezul lui Ioan venea „din cer sau de la oameni”. (Mt 21:25; compară cu Ioa 3:27.) Fiul risipitor a recunoscut că păcătuise atât „împotriva cerului”, cât și împotriva tatălui său. (Lu 15:18, 21) Expresia „Regatul cerurilor” arată nu doar că acest regat se află în ceruri, de unde guvernează, ci și că este „Regatul lui Dumnezeu”. (Da 2:44; Mt 4:17; 21:43; 2Ti 4:18)

Întrucât Dumnezeu se află în ceruri, Biblia menționează că unii oameni și unii îngeri și-au ridicat mâinile sau fețele către ceruri când i-au cerut ajutorul lui Dumnezeu (Ex 9:22, 23; 10:21, 22), când au făcut jurăminte (Da 12:7) și când s-au rugat. (1Re 8:22, 23; Pln 3:41; Mt 14:19; Ioa 17:1) La Deuteronomul 32:40, Iehova spune despre el că ‘își ridică mâna spre cer și jură’. Aceasta înseamnă că Iehova jură pe el însuși, după cum reiese din Evrei 6:13. (Compară cu Is 45:23.)

Locuința îngerilor. De asemenea, cerurile spirituale sunt „locuința potrivită” pentru fiii spirituali ai lui Dumnezeu. (Iuda 6; Ge 28:12, 13; Mt 18:10; 24:36) Expresia „armata cerurilor”, folosită deseori cu referire la corpurile cerești sau la stele, se referă uneori la fiii îngerești ai lui Dumnezeu. (1Re 22:19; compară cu Ps 103:20, 21; Da 7:10; Lu 2:13; Re 19:14.) Așadar, „cerurile” personificate îi reprezintă uneori și pe îngeri, „congregația sfinților”. (Ps 89:5-7; compară cu Lu 15:7, 10; Re 12:12.)

Reprezintă guvernări. Așa cum s-a explicat deja, cerurile îl pot reprezenta pe Iehova Dumnezeu în rolul său de Suveran. După ce l-a anunțat pe regele babilonian Nebucadnețar ce urma să i se întâmple, Daniel i-a mai spus: „Vei recunoaște că cerurile guvernează”. Cu alte cuvinte, regele avea să înțeleagă că „Cel Preaînalt stăpânește peste regatul oamenilor”. (Da 4:25, 26)

Termenul „ceruri” e folosit atât cu referire la Suveranul Suprem, cât și la alți conducători înălțați peste supușii lor. Dinastia regilor babilonieni reprezentată de Nebucadnețar este asemănată în Isaia 14:12 cu o stea, „cel strălucitor, fiu al zorilor”. Când a cucerit Ierusalimul în 607 î.e.n., această dinastie și-a înălțat tronul „mai presus de stelele lui Dumnezeu”, care îi reprezentau pe regii iudei din linia lui David (de exemplu, Cristos Isus, ca moștenitor al tronului lui David, este numit „steaua strălucitoare a dimineții”). (Re 22:16; compară cu Nu 24:17.) Dinastia babiloniană s-a înălțat așadar până la ceruri când a răsturnat conducerea davidică numită de Dumnezeu. (Is 14:13, 14) Măreția vastului imperiu babilonian este descrisă în visul lui Nebucadnețar ca un copac simbolic a cărui înălțime „a ajuns până la ceruri”. (Da 4:20-22)

Ceruri noi și un pământ nou. Întrucât termenul „ceruri” este folosit deseori cu sensul de „guvernare”, înțelegem mai ușor expresia „ceruri noi și un pământ nou” din Isaia 65:17 și 66:22, citată și de apostolul Petru în 2 Petru 3:13. Cu referire la această legătură, M’Clintock și Strong au făcut următoarea remarcă: „În Isaia LXV, 17, cerul nou și pământul nou semnifică o nouă guvernare, un nou regat și un nou popor”. (Cyclopædia, M’Clintock și Strong, 1891, vol. IV, p. 122)

Așa cum „pământul” se poate referi la o societate umană (Ge 11:1, n.s.; vezi PĂMÂNT), „cerurile” pot simboliza conducerea unui guvern asupra unui astfel de „pământ”. Profeția transmisă de Isaia, care promitea „ceruri noi și un pământ nou” s-a împlinit inițial când israeliții s-au întors din exilul babilonian. Atunci, în țara lor natală, ei au început să trăiască într-un nou sistem. Dumnezeu l-a folosit în mod deosebit pe Cirus cel Mare pentru a-i restabili pe israeliți. La Ierusalim, guvernator era Zorobabel (un descendent al lui David), iar mare preot era Iosua. Conform scopului lui Iehova, această nouă conducere, sau „cerurile noi”, a fost desemnată să guverneze peste popor. (2Cr 36:23; Hag 1:1, 14) Astfel, Ierusalimul a devenit un „motiv de bucurie și poporul lui . . . un motiv de exultare”, așa cum profețise Isaia. (Is 65:18)

Totuși, faptul că Petru citează cuvintele profeției lui Isaia după împlinirea ei inițială, arată că aceasta urma să mai aibă o împlinire, în viitor. (2Pe 3:13) Deoarece în 2 Petru 3:4 promisiunea lui Dumnezeu este pusă în legătură cu prezența lui Cristos Isus, expresia „ceruri noi și un pământ nou” trebuie să se refere la Regatul Mesianic al lui Dumnezeu și la conducerea sa peste supușii loiali. Când a fost înviat și așezat la dreapta lui Dumnezeu, Cristos Isus a fost „înălțat mai presus de ceruri” (Ev 7:26), adică a primit o poziție „cu mult deasupra oricărei guvernări, autorități, puteri și domnii . . . nu numai în acest sistem, ci și în cel viitor”. (Ef 1:19-21; Mt 28:18)

Continuatorii lui Isus, ‘care au parte de chemarea cerească’ (Ev 3:1), sunt numiți de Dumnezeu „moștenitori” în unitate cu Cristos, în armonie cu scopul lui Dumnezeu de ‘a aduna toate lucrurile în Cristos’. Astfel, „lucrurile din ceruri”, cei chemați la viață cerească, sunt primii adunați în unitate cu Dumnezeu prin Cristos. (Ef 1:8-11) Moștenirea lor le este „rezervată în ceruri”. (1Pe 1:3, 4; Col 1:5; compară cu Ioa 14:2, 3.) Ei sunt „înscriși” și au „cetățenia” în ceruri. (Ev 12:20-23; Flp 3:20) Ei formează „Noul Ierusalim”, pe care Ioan l-a văzut în viziunea sa coborând „din cer, de la Dumnezeu”. (Re 21:2, 9, 10; compară cu Ef 5:24-27.) Ioan afirmă încă din introducerea viziunii că urmează să descrie „un cer nou și un pământ nou”. (Re 21:1) Prin urmare, ‘cerul nou’ trebuie să îi reprezinte pe Cristos și ‘mireasa’ sa, „Noul Ierusalim”, iar ‘pământul nou’ îi reprezintă pe supușii lor, „oamenii” care beneficiază de binecuvântările conducerii lor, descrise în Revelația 21:3, 4.

Al treilea cer. În 2 Corinteni 12:2-4, apostolul Pavel vorbește despre un om care „a fost dus până la al treilea cer” și „în paradis”. Niciunde în Scripturi nu se menționează o altă persoană care să fi avut o astfel de experiență. Așadar, se pare că experiența descrisă a fost trăită chiar de apostolul Pavel. Unii s-au grăbit să facă o legătură între al treilea cer menționat de Pavel și vechea învățătură rabinică conform căreia cerul ar fi împărțit pe niveluri, existând chiar „șapte ceruri”. Însă această teorie nu are nicio bază biblică. Așa cum am observat deja, Biblia nu susține ideea că cerul ar fi împărțit pe mai multe niveluri; mai degrabă, trebuie să ținem cont de contextul în care apare termenul „cer” pentru a determina dacă este vorba despre atmosferă, spațiu cosmic, ceruri spirituale sau altceva. Așadar, se pare că expresia „al treilea cer” face referire la cea mai înaltă formă de guvernare, cea a Regatului mesianic. Este demn de remarcat că în Biblie unele expresii se repetă de trei ori pentru accentuare și evidențiere, așa cum se observă în Isaia 6:3, Ezechiel 21:27, Ioan 21:15-17 sau Revelația 4:8.

Cerul și pământul de odinioară vor trece. În viziunea lui Ioan se spune că „cerul de odinioară și pământul de odinioară” aveau să treacă. (Re 21:1; compară cu 20:11.) În Scripturile grecești creștine se arată că guvernele umane și supușii lor se află sub conducerea lui Satan. (Mt 4:8, 9; Ioa 12:31; 2Co 4:3, 4; Re 12:9; 16:13, 14) Apostolul Pavel a vorbit despre ‘forțele spirituale rele din locurile cerești’, cu guvernele, autoritățile și conducătorii lor mondiali. (Ef 6:12) Așadar, faptul că „cerul de odinioară” va trece înseamnă că guvernele politice aflate sub influența lui Satan și a demonilor săi vor fi distruse. Această idee este în armonie cu ceea ce se spune în 2 Petru 3:7-12 despre „cerurile . . . de acum”, care vor fi distruse ca prin foc. În mod asemănător, în Revelația 19:17-21 este descrisă distrugerea sistemului politic mondial și a susținătorilor săi, prin aruncarea fiarei simbolice „în lacul de foc ce arde cu sulf”. (Compară cu Re 13:1, 2.) Iar despre Diavol, în Revelația 20:1-3, se spune că e aruncat „în abis” pentru o mie de ani, după care „va fi eliberat pentru puțin timp”.

Ceea ce a fost înălțat va fi umilit. Întrucât cerurile reprezintă ceva înălțat, umilirea lucrurilor înălțate este uneori descrisă prin aruncarea, zguduirea sau clătinarea cerurilor. Când Israelul a fost distrus, Iehova „a aruncat frumusețea Israelului din cer la pământ”. Acea frumusețe includea regatul Israelului, cu prinții și puterea lor, care a fost mistuită ca de foc, când Israelul a fost cucerit de puterea babiloniană. (Pln 2:1-3) Însă „cerul” și „pământul” Babilonului au fost zguduite la rândul lor când mezii și perșii i-au înfrânt pe babilonieni, iar zeii lor s-au dovedit a fi falși și incapabili să îi salveze. (Is 13:1, 10-13)

În mod asemănător, s-a profețit că Edomul urma să fie distrus, chiar dacă se afla într-o poziție înălțată până la ceruri. Sabia judecății lui Iehova avea să fie plină de sânge în înălțimile („cerurile”) Edomului, care nu avea să fie ajutat de nicio altă forță cerească, sau înălțată. (Is 34:4-7; compară cu Ob 1-4, 8.) Cei care se laudă, care spun răutăți și vorbesc cu aroganță, „ca și cum ar fi în înaltul cerului”, vor cădea cu siguranță în ruină. (Ps 73:8, 9, 18; compară cu Re 13:5, 6.) Orașul Capernaum a avut motive să se simtă privilegiat datorită atenției pe care i-a acordat-o Isus în timpul serviciului său pământesc. Însă, întrucât locuitorii Capernaumului nu au avut o reacție favorabilă la lucrările de putere ale lui Isus, el i-a întrebat: „Tu, Capernaum, vei fi oare înălțat până la cer?”. Apoi a continuat, profețind: „Până în Mormânt vei coborî!”. (Mt 11:23)

Întunecarea cerurilor. Întunecarea cerurilor sau a corpurilor cerești reprezintă deseori în Biblie înlocuirea condițiilor de trai favorabile, prospere, cu unele sumbre, întunecate, așa cum apariția norilor negri ar bloca toată lumina atât ziua, cât și noaptea. (Compară cu Is 50:2, 3, 10.) Folosirea cerurilor fizice pentru a descrie perspectiva umană apare și în unele expresii populare, de exemplu, în vechea expresie arabă „i-a căzut cerul pe pământ”, care se folosea cu referire la cineva a cărui putere sau prosperitate au fost drastic diminuate. Uneori, în trecut, cerurile fizice s-au întunecat chiar literalmente atunci când Dumnezeu și-a exprimat mânia prin fenomene cerești. (Ex 10:21-23; Ios 10:12-14; Lu 23:44, 45)

În cazul națiunii iudaice, „cerurile s-au întunecat” atunci când profeția lui Iehova transmisă prin Ioel a început să se împlinească și a culminat cu distrugerea țării de către babilonieni. (Ioe 2:1, 2, 10, 30, 31; compară cu Ier 4:23, 28.) Orice speranță de ajutor din cer părea să fi dispărut complet și, așa cum s-a profețit în Deuteronomul 28:65-67, locuitorii țării aveau să fie cuprinși „de groază zi și noapte”, fără ca nici măcar lumina soarelui dimineața sau strălucirea lunii seara să le dea vreo speranță. Prin profetul Ioel, Iehova i-a avertizat și pe dușmanii iudeilor că li se va întâmpla același lucru atunci când va executa judecata împotriva lor. (Ioe 3:12-16) Ezechiel și Isaia au folosit aceleași expresii simbolice pentru a profeți judecata lui Dumnezeu asupra Egiptului și a Babilonului. (Eze 32:7, 8, 12; Is 13:1, 10, 11)

Cu ocazia Penticostei, apostolul Petru a citat profeția lui Ioel când a îndemnat mulțimile care îl ascultau: „Salvați-vă din această generație strâmbă!”. (Fa 2:1, 16-21, 40) Cei neascultători din acea generație au trecut printr-o perioadă de mare întuneric 40 de ani mai târziu, când romanii au asediat Ierusalimul și apoi l-au distrus. Cu ceva timp înaintea Penticostei, Isus a făcut o profeție asemănătoare, dar a spus că avea să se împlinească în timpul prezenței sale. (Mt 24:29-31; Lu 21:25-27; compară cu Re 6:12-17.)

Cerurile fizice rămân pentru totdeauna. Elifaz temanitul a spus despre Dumnezeu: „Iată! El nu are încredere în sfinții lui și nici chiar cerurile nu sunt curate în ochii lui”. Însă Iehova le-a spus lui Elifaz și celor doi prieteni ai săi: „N-ați spus adevărul despre mine, așa cum a făcut slujitorul meu Iov”. (Iov 15:1, 15; 42:7) Spre deosebire de ce a spus Elifaz, în Exodul 24:10 cerul este descris ca reprezentând puritatea. Astfel, în Biblie nu este menționat niciun motiv pentru care Dumnezeu ar distruge cerurile fizice.

Ideea că cerurile fizice rămân pentru totdeauna reiese și din faptul că Biblia le folosește pentru a descrie lucruri veșnice, cum ar fi pacea și dreptatea regatului davidic moștenit de Fiul lui Dumnezeu. (Ps 72:5-7; Lu 1:32, 33) Prin urmare, unele versete, precum cele din Psalmul 102:25, 26 care spun că cerurile „vor pieri” și vor fi înlocuite ca un veșmânt uzat, nu trebuie înțelese în mod literal.

În Luca 21:33, Isus spune: „Cerul și pământul vor trece, dar cuvintele mele nicidecum nu vor trece”. Însă alte versete afirmă că cerul și pământul vor exista pentru totdeauna. (Ge 9:16; Ps 104:5; Ec 1:4) Așadar, „cerul și pământul” despre care vorbește Isus trebuie să fie simbolice, la fel ca „cerul de odinioară și pământul de odinioară” menționate în Revelația 21:1. (Compară cu Matei 24:35.)

Psalmul 102:25-27 subliniază ideea că Dumnezeu este etern și nu este supus putrezirii, în timp ce creația fizică, inclusiv cerurile și pământul, este supusă putrezirii, adică poate fi distrusă – dacă Dumnezeu și-ar dori acest lucru. Spre deosebire de existența eternă a lui Dumnezeu, nicio parte din creația fizică nu poate exista veșnic în mod independent de Dumnezeu. Acest lucru e evident pe pământ, întrucât creația fizică trebuie să se regenereze constant pentru a-și menține forma actuală. Faptul că cerurile fizice depind de voința și de puterea lui Dumnezeu de a le susține existența reiese clar din Psalmul 148. Aici sunt menționate soarele, luna, stelele și alte lucruri create de Dumnezeu, iar în versetul 6 se spune: „El [Dumnezeu] le ține în locurile lor pentru totdeauna, da, veșnic. A dat un decret care nu va fi desființat”.

Cuvintele din Psalmul 102:25, 26 i se aplică lui Iehova Dumnezeu, dar apostolul Pavel le citează cu referire la Isus Cristos, deoarece Dumnezeu a creat universul fizic prin Fiul său unic-născut. Pavel pune în contrast veșnicia Fiului cu cea a creației fizice, pe care el a proiectat-o astfel încât să o poată „face sul ca pe o mantie” și să o dea la o parte dacă ar dori. (Ev 1:1,2, 8, 10-12; compară cu 1Pe 2:3, n.s., Rbi8.)

Expresii poetice și figurate. Pentru că cerurile fizice joacă un rol esențial în întreținerea vieții pe pământ, prin razele soarelui, ploaie, rouă, vânt și alte fenomene atmosferice benefice, ele sunt numite în mod poetic „cămările [...] îmbelșugate” ale lui Iehova. (De 28:11, 12; 33:13, 14) Iehova deschide „porțile” cerurilor pentru a-și binecuvânta slujitorii. De exemplu, israeliților aflați în deșert, Dumnezeu le-a dat mana, „grânele cerului”. (Ps 78:23, 24; Ioa 6:31) Norii sunt ca ‘urcioare de apă’ în cămările superioare, din care ploaia curge ca prin niște stăvilare. Sub influența unor forme de relief, precum munții, sau uneori a intervenției miraculoase a lui Dumnezeu, vaporii de apă se condensează și cad sub formă de ploaie în anumite regiuni. (Iov 38:37; Ier 10:12, 13; 1Re 18:41-45) În schimb, când Dumnezeu și-a retras binecuvântarea, cerurile de deasupra Canaanului au fost ‘închise’, devenind asemenea fierului prin care apa nu poate trece și având o culoare arămie din cauza atmosferei uscate și pline de praf. Fără îndoială, cerurile „închise”, fără ploaie și fără nori, ar fi căpătat o culoare arămie, roșiatică. Atunci când nivelul particulelor de praf din atmosferă crește, ele împiedică lumina albastră să ajungă pe pământ, iar cea roșie rămâne mai vizibilă. Acesta e motivul pentru care și la apus cerul pare roșu: razele soarelui trebuie să traverseze o distanță mai mare, deci un strat mai gros de particule atmosferice. (Le 26:19; De 11:16, 17; 28:23, 24; 1Re 8:35, 36)

Aceste idei ne ajută să înțelegem mai bine metaforele prezentate în Osea 2:21-23. După ce prezice efectele devastatoare ale infidelității Israelului, Iehova anunță un timp de restabilire și binecuvântările ce urmau să vină. El spune: „În ziua aceea . . . voi răspunde cerurilor, iar ele vor răspunde pământului; pământul va răspunde cerealelor, vinului nou și uleiului, iar acestea vor răspunde Izreelului”. Aceasta reprezintă cererea Israelului de a primi binecuvântările lui Iehova prin intermediul unor fenomene naturale, care sunt personificate ca și cum ele i s-ar adresa lui Dumnezeu. Israelul cere cereale, vin și ulei; acestea, la rândul lor, cer pământului hrană și apă; pentru a satisface această necesitate, pământul le cere cerurilor soare, apă și rouă. Cerurile („închise” pentru că Iehova și-a retras binecuvântarea) pot răspunde doar dacă Dumnezeu acceptă cererea israeliților și le arată din nou favoare, punând în mișcare tot acest ciclu natural. Profeția oferea garanția că acest lucru urma să se întâmple.

Se pare că în 2 Samuel 22:8-15, David se folosește de imaginea unei furtuni puternice pentru a descrie modul în care Dumnezeu a intervenit în favoarea sa pentru a-l scăpa de dușmani. Furtuna simbolică este atât de puternică, încât clatină temeliile cerurilor, iar ele se apleacă ca o negură sub picioarele sale. (Compară cu furtuna literală descrisă în Exodul 19:16-18 și cu expresiile poetice din Isaia 64:1, 2.)

Despre Iehova, „Tatăl luminilor cerești” (Iac 1:17), se spune deseori că ‘întinde cerurile ca pe o pânză de cort’. (Ps 104:1, 2; Is 45:12) Văzute de pe pământ, cerurile par o cupolă imensă, ca o întindere albastră ziua și înstelată noaptea. În Isaia 40:22 se spune că Iehova întinde cerurile mai degrabă „ca [pe] un văl fin” decât ca pe o pânză groasă de cort. Această comparație exprimă frumusețea delicată a întinderii cerești. Într-o noapte senină, miile de stele formează într-adevăr un văl dantelat întins peste spațiul cosmic, negru ca de catifea. Pentru un observator de pe pământ, vasta galaxie Calea Lactee, din care face parte sistemul nostru solar, seamănă cu un văl fin.

Din cele prezentate mai sus, se observă că sensul acestor expresii figurate se stabilește ținându-se cont întotdeauna de context. Așadar, atunci când Moise a chemat „cerurile și pământul” ca martori la lucrurile pe care le-a spus Israelului, e evident că el nu s-a referit la creația inanimată, ci, mai degrabă, la ființele inteligente din cer și de pe pământ. (De 4:25, 26; 30:19; compară cu Ef 1:9, 10; Flp 2:9, 10; Re 13:6.) Același lucru se înțelege și din Ieremia 51:48, unde se spune că cerurile și pământul se vor bucura de căderea Babilonului. (Compară cu Re 18:5; 19:1-3.) Și cerurile din care ‘curge dreptatea’, descrise în Isaia 45:8, sunt de fapt cerurile spirituale. În alte situații, se face referire la cerurile literale, despre care se spune în mod figurat că se înveselesc sau strigă de bucurie. Când Iehova vine să judece pământul, conform descrierii din Psalmul 96:11-13, cerurile, pământul, marea și câmpia se bucură. (Compară cu Is 44:23.) Cerurile fizice îi dau glorie Creatorului la fel cum un obiect frumos lucrat îi aduce glorie celui care l-a creat. Ele vorbesc despre puterea, înțelepciunea și măreția lui Iehova. (Ps 19:1-4; 69:34)

Înălțarea la cer. În 2 Regi 2:11, 12, se spune despre profetul Ilie că „a urcat la cer într-o vijelie”. Cerurile despre care se vorbește aici sunt cerurile fizice, atmosfera în care au loc furtuni, nu cerurile spirituale, unde se află Dumnezeu. Ilie nu a murit cu această ocazie, ci a mai trăit câțiva ani după ce a fost despărțit de succesorul său, Elisei, prin acea vijelie. Însă nici când a murit, Ilie nu a urcat la cer, pentru că atunci când a fost pe pământ, Isus a spus cu claritate că „niciun om n-a urcat la cer”. (Ioa 3:13; vezi ILIE 1 (Elisei este numit succesorul său).) La Penticosta, Petru a spus că nici David „n-a urcat la ceruri”. (Fa 2:34) De fapt, nimic din Scripturi nu sugerează că slujitorii lui Dumnezeu care au trăit înainte de venirea lui Cristos Isus pe pământ ar fi avut speranță cerească. Isus a fost cel care le-a vorbit pentru prima dată discipolilor săi despre această speranță (Mt 19:21, 23-28; Lu 12:32; Ioa 14:2, 3), pe care ei au înțeles-o cu adevărat la Penticosta din 33 e.n. (Fa 1:6-8; 2:1-4, 29-36; Ro 8:16, 17)

Biblia arată că Cristos Isus a fost primul care s-a înălțat la cer și s-a înfățișat înaintea lui Dumnezeu. (1Co 15:20; Ev 9:24) Prezentând valoarea jertfei sale de răscumpărare, Isus a ‘deschis calea’ pentru cei care aveau să-l urmeze – membrii congregației născuți din spirit. (Ioa 14:2, 3; Ev 6:19, 20; 10:19, 20) La înviere, aceștia trebuie să poarte „chipul celui ceresc” pentru a putea urca la cer în domeniul spiritual, deoarece „carnea și sângele nu pot să moștenească Regatul lui Dumnezeu”. (1Co 15:42-50)

Cum pot persoane de pe pământ să fie în același timp și în „locurile cerești”?

În scrisoarea sa către efeseni, apostolul Pavel vorbește despre creștinii de pe pământ ca și cum ar fi trăit deja în ceruri, fiind ridicați și așezați „împreună în locurile cerești în unitate cu Cristos Isus”. (Ef 1:3; 2:6) Contextul arată că acești creștini unși erau priviți astfel de către Dumnezeu, deoarece erau „numiți moștenitori” în cer, cu Fiul său. Încă de când sunt pe pământ, ei sunt înălțați de această numire. (Ef 1:11, 18-20; 2:4-7, 22) Aceste idei ne ajută să înțelegem în mod corect și viziunea simbolică din Revelația 11:12 și imaginile profetice din Daniel capitolul 8. În Daniel 8:9-12, „cornul mic”, care reprezenta o putere politică, „a crescut atât de mult, încât a ajuns până la armata cerurilor”, făcând ca o parte din ea și din stele să cadă la pământ. În Daniel 12:3, despre slujitorii lui Dumnezeu care urmau să trăiască în prezisul timp al sfârșitului se spune că „vor străluci . . . ca stelele, pentru totdeauna”. Și în cartea Revelația, capitolele 1 la 3, se vorbește despre stele simbolice. Contextul arată că acestea se referă la persoane de pe pământ care trăiesc experiențe și tentații specifice oamenilor și supraveghează congregațiile creștine. (Re 1:20; 2:1, 8, 12, 18; 3:1, 7, 14)

Calea spre viață cerească. Calea spre viața cerească presupune mai mult decât credință în jertfa de răscumpărare a lui Cristos și lucrări de credință în conformitate cu cerințele lui Dumnezeu. Scrierile inspirate ale apostolilor și ale discipolilor arată că cei aleși pentru viață cerească trebuie să fie chemați de Dumnezeu prin Fiul său. (2Ti 1:9, 10; Mt 22:14; 1Pe 2:9) Această invitație la moștenirea cerească implică mai mulți pași, unii întreprinși de Dumnezeu, alții chiar de persoana chemată. Cel chemat trebuie să fie declarat drept (Ro 3:23, 24, 28; 8:33, 34); născut din nou de spiritul sfânt ca fiu spiritual (Ioa 1:12, 13; 3:3-6; Iac 1:18); botezat în moartea lui Cristos (Ro 6:3, 4; Flp 3:8-11); uns (2Co 1:21; 1Io 2:20, 27) și sfințit. (Ioa 17:17) Cel chemat trebuie să-și păstreze integritatea până la moarte (2Ti 2:11-13; Re 2:10) și, după ce s-a dovedit fidel în chemarea și alegerea sa (Re 17:14), este înviat la viață spirituală. (Ioa 6:39, 40; Ro 6:5; 1Co 15:42-49; vezi UNS, UNGERE; DECLARA DREPT; ÎNVIERE; SFINȚIRE.)