Termenul grecesc latinizat khristianós, care apare doar de trei ori în Scripturile grecești creștine, se referă la continuatorii lui Cristos Isus, reprezentanții creștinismului. (Fa 11:26; 26:28; 1Pe 4:16)

„Prin îngrijire divină, discipolii au fost numiţi prima oară creştini în Antiohia [din Siria].” (Fa 11:26) Așadar, este posibil ca acest nume să fi fost folosit încă din anul 44 e.n., când au avut loc evenimentele menționate în contextul acestui pasaj, deși structura gramaticală a frazei nu conduce neapărat la această concluzie. Potrivit unora, denumirea de „creștini” a început să fie folosită ceva mai târziu. Oricum ar fi stat lucrurile, în jurul anului 58 e.n., termenul era bine cunoscut în orașul Cezareea și era folosit chiar și de autorități, întrucât atunci regele Irod Agripa al II-lea i-a spus lui Pavel: „Curând m-ai convinge să devin creştin!”. (Fa 26:28)

Când li s-au adresat colaboratorilor în credință ori când s-au referit la continuatorii lui Cristos, scriitorii Bibliei au folosit expresii precum „credincioşi în Domnul”, ʻfrațiʼ și ʻdiscipoliʼ (Fa 5:14; 6:3; 15:10), „aleşi ai lui Dumnezeu” și „cei fideli” (Col 3:12; 1Ti 4:12), „sclavi ai lui Dumnezeu” și „sclavi ai lui Cristos Isus” (Ro 6:22; Flp 1:1), ʻsfințiʼ, „congregaţia lui Dumnezeu” și „cei care-l cheamă pe Domnul”. (Fa 9:13; 20:28; 1Co 1:2; 2Ti 2:22) Acești termeni cu sens doctrinar erau folosiți în principal în cadrul congregației. Creștinismul era numit „Calea” de către cei din afară (Fa 9:2; 19:9, 23; 22:4), iar împotrivitorii îl numeau ʻsecta nazarinenilorʼ sau pur și simplu „această sectă”. (Fa 24:5; 28:22)

Continuatorii lui Cristos au ajuns să fie cunoscuți pentru prima dată drept creștini în Antiohia Siriană. Este puțin probabil ca evreii să fi fost primii care i-au numit pe continuatorii lui Isus „creștini” (în greacă) sau „mesianiști” (în ebraică); dându-le continuatorilor săi numele de „creștini, ar fi recunoscut tacit că Isus era Cel Uns, sau Cristosul, or ei îl respinseseră pe Isus ca Mesia, sau Cristos. Unii sunt de părere că populația păgână i-ar fi poreclit creștini în mod zeflemitor sau disprețuitor, însă Biblia arată că acest nume a fost dat de Dumnezeu: „Prin îngrijire divină, discipolii au fost numiţi . . . creştini”. (Fa 11:26)

În majoritatea versiunilor, verbul grecesc khrēmatízō care apare în acest verset este redat simplu prin „au fost numiți”. Totuși, în unele traduceri, alegerea numelui de „creștini” îi este atribuită lui Dumnezeu. Demne de remarcat în această privință sunt Traducerea lumii noi, Young’s Literal Translation și The Simple English Bible. În traducerea lui Young se spune: „În plus, prin îndrumare divină, discipolii au fost numiți creștini prima oară în Antiohia”.

În Scripturile grecești creștine, termenul grecesc khrēmatízō este folosit întotdeauna în legătură cu ceva supranatural, oracular sau divin. În lexiconul de termeni grecești al lucrării Exhaustive Concordance of the Bible, de James Strong (1890, pag. 78), termenul este definit astfel: „A rosti un oracol . . ., adică a da o îndrumare divină”. În Greek and English Lexicon, de Edward Robinson (1885, pag. 786), este dată următoarea definiție: „Referitor la un răspuns, oracol, declarație divină: a da un răspuns, a vorbi ca un oracol, a transmite avertismente de la Dumnezeu”. Greek-English Lexicon of the New Testament, de Joseph Thayer (1889, pag. 671), oferă următoarea definiție: „A transmite o poruncă sau un avertisment divin, a preda din ceruri . . ., a primi o poruncă, un avertisment sau instruire divină . . ., a fi purtătorul de cuvânt al unor revelații divine, a proclama poruncile lui Dumnezeu”. În Explanatory Notes (1832, vol. III, pag. 419), Thomas Scott spune următoarele despre acest verset: „Termenul se referă la ceva transmis prin revelație divină; de fapt, acesta este în general sensul cu care e folosit în Noul Testament și este redat prin «avertizat de Dumnezeu» sau «avertisment din partea lui Dumnezeu» chiar și atunci când nu apare termenul grecesc pentru DUMNEZEU”. Iată ce spune Adam Clarke în lucrarea sa (Commentary) referitor la Faptele 11:26: „Termenul [khrēmatísai], pe care în textul obişnuit îl traducem prin au fost chemaţi, înseamnă în Noul Testament a numi, a înștiința sau a desemna prin îndrumare divină. Acesta este sensul cu care e folosit termenul în Mat. ii. 12. . . . Așadar, dacă numele a fost dat prin îndrumare divină, foarte probabil Saul şi Barnaba au fost însărcinați să dea acest nume; de aceea, numele de creştin provine de la Dumnezeu”. (Vezi Mt 2:12, 22; Lu 2:26; Fa 10:22; Ro 7:3, Int; Ev 8:5; 11:7; 12:25, unde apare acest verb grecesc.)

Scripturile îl prezintă pe Isus Cristos drept Mirele, Capul și Soțul continuatorilor săi unși. (2Co 11:2; Ef 5:23) Prin urmare, așa cum o soție acceptă cu bucurie să poarte numele soțului ei, tot așa clasa „miresei” lui Cristos a primit cu bucurie un nume care îi identifică pe membrii ei ca aparținându-i lui. Astfel, observatorii din secolul I puteau face o distincție clară între creștini și cei care practicau iudaismul, iar asta nu doar datorită activității lor, ci și datorită numelui pe care îl purtau. Comunitatea creștină era în creștere, iar în mijlocul ei nu existau nici iudeu, nici grec, ci toți erau în unitate, supuși Capului și Conducătorului lor, Isus Cristos. (Ga 3:26-28; Col 3:11)

Ce înseamnă a fi creștin. Când a vorbit despre invitația de a fi un continuator al său, Isus a spus: „Dacă vrea cineva să vină după mine, să se renege pe sine, să-şi ia stâlpul de tortură şi să mă urmeze neîncetat”. (Mt 16:24) Creștinii adevărați sunt pe deplin convinși că Isus Cristos este Unsul lui Dumnezeu și Fiul său unic-născut, Sămânța promisă care și-a jertfit viața umană ca răscumpărare, cel care a fost înviat și înălțat la dreapta lui Iehova și a primit autoritatea de a-i supune pe dușmanii săi și de a justifica suveranitatea lui Iehova. (Mt 20:28; Lu 24:46; Ioa 3:16; Ga 3:16; Flp 2:9-11; Ev 10:12, 13) Creștinii consideră Biblia drept Cuvântul inspirat al lui Dumnezeu, adevărul absolut, de folos pentru a-i învăța și a-i disciplina pe oameni. (Ioa 17:17; 2Ti 3:16; 2Pe 1:21)

Din partea creștinilor adevărați se cere mai mult decât să declare pur și simplu că au credință. Credința trebuie demonstrată prin fapte. (Ro 10:10; Iac 2:17, 26) Întrucât se nasc păcătoși, cei care devin creștini se căiesc, se întorc, își dedică viața lui Iehova pentru a-i aduce închinare și a-i sluji, iar apoi sunt botezați în apă. (Mt 28:19; Fa 2:38; 3:19) Ei trebuie să se păstreze curați, evitând fornicația, idolatria și consumul de sânge. (Fa 15:20, 29) Ei dezbracă vechea personalitate caracterizată prin izbucniri de mânie, vorbire obscenă, minciună, hoție, beție și ʻlucruri asemănătoare acestoraʼ și își aduc viața în armonie cu principiile biblice. (Ga 5:19-21; 1Co 6:9-11; Ef 4:17-24; Col 3:5-10) Petru le-a scris creștinilor: „Niciunul dintre voi să nu sufere ca ucigaş, ca hoţ, ca răufăcător sau ca unul care se amestecă în treburile altuia”. (1Pe 4:15) Creștinii trebuie să fie binevoitori și plini de considerație, blânzi și îndelung răbdători, manifestând în mod iubitor stăpânire de sine. (Ga 5:22, 23; Col 3:12-14) Ei se îngrijesc de membrii familiei lor și își iubesc semenii ca pe ei înșiși. (1Ti 5:8; Ga 6:10; Mt 22:36-40; Ro 13:8-10) Principala calitate prin care se identifică adevărații creștini este iubirea extraordinară pe care o au unii față de alții. Isus a spus: „Prin aceasta vor şti toţi că sunteţi discipolii mei: dacă aveţi iubire între voi”. (Ioa 13:34, 35; 15:12, 13)

Creștinii adevărați imită exemplul lăsat de Isus ca Mare Învățător și Martor fidel al lui Iehova. (Ioa 18:37; Re 1:5; 3:14) Ei au primit următoarea poruncă de la Conducătorul lor: „Duceţi-vă . . . şi faceţi discipoli din oamenii tuturor naţiunilor”. (Mt 28:19, 20) Îndeplinind această poruncă, creștinii ʻdepun mărturie în public şi din casă în casăʼ și îi îndeamnă pe oamenii de pretutindeni să iasă din Babilonul cel Mare și să-și pună speranța și încrederea în Regatul lui Dumnezeu. (Fa 5:42; 20:20, 21; Re 18:2-4) Aceasta este într-adevăr o veste bună, însă din cauza mesajului pe care îl proclamă, creștinii îndură mari persecuții și suferințe, la fel ca Isus Cristos. Continuatorii săi nu sunt mai presus decât el; este de ajuns dacă îi imită exemplul. (Mt 10:24, 25; 16:21; 24:9; Ioa 15:20; 2Ti 3:12; 1Pe 2:21) Dacă cineva „suferă pentru că este creştin, să nu-i fie ruşine, ci să continue să-l glorifice pe Dumnezeu în numele acesta”, a spus Petru. (1Pe 4:16) Creștinii îi dau „Cezarului” ceea ce aparține autorităților superioare ale acestei lumi – onoare, respect, taxe –, dar nu se implică în problemele lumii (Mt 22:21; Ioa 17:16; Ro 13:1-7); din acest motiv, lumea îi urăște. (Ioa 15:19; 18:36; 1Pe 4:3, 4; Iac 4:4; 1Io 2:15-17)

Este lesne de înțeles de ce astfel de oameni integri, cu principii morale înalte, care predicau plini de zel și cu franchețe un mesaj înviorător, au ajuns repede în atenția lumii în secolul I. De exemplu, călătoriile misionare ale lui Pavel erau ca un foc ce cuprindea oraș după oraș – Antiohia din Pisidia, Iconium, Listra, Derbe și Perga într-o călătorie, Filipi, Tesalonic, Bereea, Atena și Corint, în altă călătorie –, determinându-i pe oameni să reflecteze și să adopte o poziție: fie să accepte vestea bună despre Regatul lui Dumnezeu, fie să o respingă. (Fa 13:14–14:26; 16:11–18:17) Mii de oameni au abandonat organizațiile religioase false din care făceau parte, au acceptat din toată inima creștinismul și au început să predice cu zel, imitându-i pe Cristos Isus și pe apostoli. Astfel, ei au ajuns să fie urâți și persecutați, opoziția fiind stârnită în principal de conducătorii religioși și de conducătorii politici dezinformați. Conducătorul lor, Isus Cristos, Prințul Păcii, a fost condamnat la moarte, fiind acuzat de sedițiune; acum, creștini pașnici erau acuzați că ʻtulbură oraşulʼ, că ʻrăscolesc pământul locuitʼ și că sunt niște oameni ʻîmpotriva cărora se vorbește pretutindeniʼ. (Fa 16:20; 17:6; 28:22) Când Petru și-a redactat prima scrisoare (c. 62-64 e.n.), se pare că activitatea creștinilor era bine cunoscută în regiuni precum „Pont, Galatia, Capadocia, Asia şi Bitinia”. (1Pe 1:1)

Mărturia celor care nu erau creștini. Chiar și unii scriitori laici din primele două secole au recunoscut prezența și influența primilor creștini în lumea păgână de atunci. De exemplu, istoricul roman Tacitus, născut în aproximativ 55 e.n., a scris următoarele cu privire la zvonul că Nero era, de fapt, responsabil pentru incendierea Romei (64 e.n.): „Pentru a risipi acest zvon, Nero a căutat vinovaţi închipuiţi şi a aplicat cele mai crude pedepse unor oameni care erau urâţi din pricina nelegiuirilor lor [după cum priveau romanii lucrurile] și pe care lumea îi numea creştini. . . . La început, au fost arestați cei care au mărturisit că erau membri ai sectei; apoi, în baza dezvăluirilor acestora, au fost condamnați mulți alții, fiind acuzați nu neapărat de incendierea Romei, ci de ură împotriva rasei umane. Supliciul lor era însoţit de batjocură: înveliţi în piei de animale, mureau sfâşiaţi de câini sau erau atârnaţi pe cruci, iar când se lăsa întunericul erau arși pentru a servi ca torțe noaptea”. (Anale, XV, 44) Suetoniu, un alt istoric roman născut spre sfârșitul secolului I e.n., relatează cele petrecute în timpul domniei lui Nero: „Creștinii, oameni dedați unei superstiții noi și periculoase, erau supuși pedepselor”. (Viețile celor doisprezece Cezari, Nero, XVI, 2)

În lucrarea Antichităţi iudaice (editura Hasefer, 2001, vol. II, p. 445), Flavius Josephus menționează unele evenimente din viața lui Isus, apoi adaugă: „De atunci şi până azi [aproximativ 93 e.n.] dăinuie poporul creştinilor, care îşi trage numele de la dânsul”. Când Pliniu cel Tânăr, guvernator al Bitiniei în 111 ori 112 e.n., s-a confruntat cu „problema creștinilor”, i-a scris împăratului Traian, prezentându-i metodele pe care le folosea și cerându-i sfaturi. „I-am întrebat personal dacă erau creştini”, a scris Pliniu. Dacă recunoșteau, erau pedepsiți. Alții însă „negau că erau sau că fuseseră vreodată creștini”. Când erau puși la încercare, nu numai că ofereau jertfe păgâne, dar chiar „denigrau numele lui Cristos, lucruri pe care înțeleg că niciun creștin adevărat n-ar putea fi convins să le facă”. Răspunzând la această scrisoare, Traian l-a lăudat pe Pliniu pentru felul în care a acționat: „Ai procedat corect … când ai examinat cazul celor acuzați că ar fi creștini”. (Scrisori, X, XCVI, 3, 5; XCVII, 1)

Creștinii din secolul I nu aveau temple, nu construiau altare, nu foloseau crucifixe și nu întrețineau o clasă clericală care se deosebea prin titluri și haine speciale. Primii creștini nu celebrau sărbătorile naționale și refuzau orice formă de serviciu militar. „O examinare atentă a tuturor informaţiilor disponibile arată că, până în timpul lui Marcus Aurelius [care a domnit între anii 161 și 180 e.n.], niciun creştin nu a devenit soldat; şi niciun soldat, după ce a devenit creştin, nu a rămas în serviciul militar.” (The Rise of Christianity, de E. W. Barnes, 1947, pag. 333)

Cu toate acestea, după cum reiese din scrisoarea lui Pliniu, când erau puși la încercare, nu toți cei ce se declarau creștini se dovedeau a fi adevărați continuatori ai lui Isus. Așa cum fusese profețit, apostazia începuse să-și facă simțită prezența înainte de moartea apostolilor. (Fa 20:29, 30; 2Pe 2:1-3; 1Io 2:18, 19, 22) În mai puțin de 300 de ani, creștinismul asemănător grâului fusese năpădit de buruienile anticriștilor apostați, ajungându-se până acolo încât, ca urmare a rolului jucat de Constantin cel Mare (el însuși acuzat de uciderea a nu mai puțin de șapte rude și prieteni apropiați), să fie instituită o religie de stat așa-zis creștină.