Cuvântul „credință” redă termenul grecesc pístis, care transmite în principal ideea de încredere, convingere fermă. În funcție de context, termenul grecesc poate avea și sensul de „fidelitate” sau de „caracter demn de încredere” (1Te 3:7; Tit 2:10).

În Scripturi se spune: „Credința este așteptarea sigură a lucrurilor sperate, demonstrarea evidentă a realităților care totuși nu se văd” (Evrei 11:1). Sintagma „așteptarea sigură” reprezintă traducerea termenului grecesc hypóstasis. Acest termen apare frecvent în documente comerciale antice, scrise pe papirus, și transmite ideea de ceva tangibil care garantează o posesiune viitoare. De aceea, bibliștii J. Moulton și G. Milligan sugerează următoarea redare: „Credința este titlul de proprietate al lucrurilor sperate” (Vocabulary of the Greek Testament, 1963, p. 660). Termenul grecesc élegkhos, redat prin expresia „demonstrarea evidentă”, transmite ideea de a aduce dovezi care demonstrează ceva, îndeosebi ceva diferit de ceea ce pare la prima vedere. Aceste dovezi arată clar ce nu s-a putut discerne anterior și infirmă aparența. Întrucât „demonstrarea evidentă” presupune dovezi incontestabile și convingătoare, se poate spune că ea reprezintă însăși credința.

Prin urmare, credința este fundamentul speranței și ansamblul de dovezi ce ne conving de realitățile care nu se văd. Toate adevărurile transmise de Isus Cristos și de discipolii săi inspirați constituie adevărata credință creștină (Ioa 18:37; Ga 1:7-9; Fa 6:7; 1Ti 5:8). Credința creștină este fundamentată pe întregul Cuvânt al lui Dumnezeu, inclusiv pe Scripturile ebraice, la care Isus și scriitorii Scripturilor grecești creștine au făcut deseori referire pentru a-și susține afirmațiile.

Credința se bazează pe dovezi solide. Lucrările de creație vizibile atestă existența unui Creator invizibil (Ro 1:20). Evenimentele care au avut loc în timpul vieții și al serviciului lui Isus Cristos pe pământ l-au identificat drept Fiul lui Dumnezeu (Mt 27:54; vezi ISUS CRISTOS). Faptul că Dumnezeu se îngrijește de creația sa (plante și animale) ne oferă motive întemeiate să credem că el le va purta de grijă slujitorilor săi, iar acțiunile sale prin care s-a dovedit a fi Cel ce dă viață și Cel ce readuce la viață constituie ample dovezi pentru a crede în promisiunea învierii (Mt 6:26, 30, 33; Fa 17:31; 1Co 15:3-8, 20, 21). În plus, veridicitatea Cuvântului lui Dumnezeu și împlinirea exactă a profețiilor Sale ne dau convingerea că toate promisiunile lui Dumnezeu se vor realiza (Ios 23:14). Aceste exemple confirmă că credința vine în urma unor dovezi (Ro 10:17; compară cu Ioa 4:7-30, 39-42; Fa 14:8-10).

Așadar, credința nu înseamnă credulitate. Cei ce iau în derâdere ideea de credință manifestă și ei într-un fel credință, de exemplu se încred în prietenii apropiați. Oamenii de știință cred în principiile ce guvernează domeniul lor de cercetare; ei își bazează noile experimente pe descoperirile anterioare și încearcă să facă noi descoperiri pe baza lucrurilor stabilite deja ca adevăruri. Agricultorii pregătesc solul și seamănă sămânța, așteptându-se ca, la fel ca în anii precedenți, sămânța să încolțească și plantele să crească pe măsură ce primesc apă și lumină. Convingerea că legile naturii sunt neschimbătoare constituie, astfel, fundamentul planurilor și al activităților omului. La acest caracter neschimbător al legilor naturii face referire înțeleptul scriitor al cărții Eclesiastul: „Soarele strălucește, apoi apune; și el aleargă gâfâind spre locul lui, de unde începe să strălucească iarăși. Vântul se îndreaptă spre sud și se rotește spre nord. Se rotește și iar se rotește, apoi vântul își reia mișcările circulare. Toate râurile se varsă în mare, totuși marea nu se umple. Râurile se întorc la locul de unde pornesc, pentru ca de acolo să curgă din nou” (Ec 1:5-7).

În Scripturile ebraice, termenul ʼamán și alte cuvinte înrudite cu acesta transmit ideea de fidelitate, caracter demn de încredere, statornicie, durabilitate și trăinicie (Ex 17:12; De 28:59; 1Sa 2:35; 2Sa 7:16; Ps 37:3). Substantivul înrudit ʼemét se referă, de regulă, la „adevăr”, dar și la „fidelitate” sau la calitatea de a fi „de încredere” (Ps 31:5; 2Sa 15:20; compară cu Ne 7:2). Din termenul ʼamán provine și bine cunoscutul cuvânt „amin” (ebr. ʼamén). (Vezi AMIN.)

Exemple de credință din trecut. Toți cei ce fac parte din ‘marele nor de martoriʼ menționat de Pavel (Ev 12:1) au avut un fundament solid pentru credința lor. De exemplu, Abel cunoștea, cu siguranță, promisiunea lui Dumnezeu referitoare la „sămânța” care va zdrobi în cele din urmă capul „șarpelui”. Ce bază a avut el pentru a crede această promisiune? El a văzut clar cum s-a împlinit sentința pronunțată de Iehova împotriva părinților lui, în Eden. În afara Edenului, Adam și familia lui au mâncat pâine „în sudoarea feței” deoarece pământul era blestemat și producea spini și mărăcini. Probabil, Abel a observat că dorința Evei se ținea după soțul ei și că Adam o domina. Fără îndoială că mama lui a vorbit despre durerile nașterii. De asemenea, Abel a văzut că intrarea în grădina Edenului era păzită de heruvimi și de „lama în flăcări a unei săbii” (Ge 3:14-19, 24). Toate acestea au constituit o „demonstrare evidentă”, care i-a dat lui Abel convingerea că eliberarea va veni prin sămânța promisă. Motivat de credință, el „i-a oferit lui Dumnezeu o jertfă”, care s-a dovedit a fi mai valoroasă decât jertfa lui Cain (Ev 11:1, 4).

Avraam a avut o bază solidă pentru credința în înviere, întrucât lui și Sarei le-a fost redată în mod miraculos capacitatea de reproducere. Acest lucru echivala, într-un anumit sens, cu o înviere și a făcut posibil ca linia de descendență a lui Avraam să continue prin Sara. În urma acestui miracol s-a născut Isaac. Când i s-a spus să-l aducă jertfă pe Isaac, Avraam avea convingerea că Dumnezeu îl va învia. Credința lui se baza pe promisiunea făcută de Dumnezeu: „Prin Isaac va veni ceea ce se va numi sămânța ta” (Ge 21:12; Ev 11:11, 12, 17-19).

Și cei care au venit sau au fost aduși la Isus ca să fie vindecați au avut dovezi convingătoare pentru credința lor. Chiar dacă n-au fost martori oculari la lucrările de putere ale lui Isus, cel puțin auziseră despre ele. Apoi, pe baza celor văzute sau auzite, au tras concluzia că Isus îi putea vindeca și pe ei. În plus, cunoșteau Cuvântul lui Dumnezeu și, prin urmare, știau de miracolele făcute de profeți în trecut. Când au auzit de Isus, unii au zis că era „Profetul”, iar alții, că era „Cristosul”. Astfel, a fost cât se poate de potrivit faptul că Isus le-a spus unora dintre cei pe care i-a vindecat: „Credința ta te-a vindecat”. Dacă acești oameni n-ar fi manifestat credință în Isus, n-ar fi venit la el și n-ar fi fost vindecați (Ioa 7:40, 41; Mt 9:22; Lu 17:19).

Și credința puternică a centurionului care l-a implorat pe Isus să-i vindece servitorul a avut la bază dovezi; acestea i-au dat convingerea că Isus îl putea vindeca pe slujitorul său ‘spunând doar un cuvântʼ (Mt 8:5-10, 13). Este demn de remarcat însă că Isus i-a vindecat pe toți cei care au venit la el. Isus n-a pretins ca aceștia să aibă o credință mai mare sau mai mică, în funcție de boala lor, și nici n-a spus că pe unii nu-i putea vindeca deoarece nu aveau o credință suficient de puternică. Isus a făcut vindecări pentru ca acestea să le servească oamenilor drept mărturie și să constituie o bază pentru credință. În ținutul său natal, unde majoritatea n-au crezut în el, Isus a ales să nu facă multe lucrări de putere, și aceasta nu pentru că n-ar fi avut capacitatea, ci pentru că oamenii au refuzat să asculte, dovedind astfel că nu erau merituoși (Mt 13:58).

Credința creștină. Astăzi, pentru a fi aprobați de Dumnezeu, trebuie să manifestăm credință în Isus Cristos, întrucât doar așa putem fi declarați drepți înaintea lui Dumnezeu (Ga 2:16). Cei care nu manifestă o astfel de credință sunt respinși de Iehova (Ioa 3:36; compară cu Ev 11:6).

Întrucât face parte din rodul spiritului lui Dumnezeu, credința nu este bunul tuturor (Ga 5:22; 2Te 3:2). Credința unui creștin nu stagnează, ci crește (2Te 1:3). Astfel, cererea discipolilor lui Isus „dă-ne mai multă credință” a fost foarte potrivită. Drept urmare, Isus le-a dat mai multe dovezi și o înțelegere mai clară ca fundament pentru o credință mai mare (Lu 17:5).

De fapt, întreaga viață a unui creștin este guvernată de credință, care îl ajută să depășească obstacole cât munții în serviciul lui pentru Dumnezeu (2Co 5:7; Mt 21:21, 22). În plus, creștinii trebuie să facă fapte în armonie cu credința, ca expresie a credinței lor; însă lucrările Legii mozaice nu sunt o cerință (Iac 2:21-26; Ro 3:20). Credința poate fi întărită prin încercări. Ea este un scut protector în războiul spiritual purtat de creștini, ajutându-i să se împotrivească Diavolului și să învingă lumea (1Pe 1:6, 7; Ef 6:16; 1Pe 5:9; 1Io 5:4).

Credința însă nu trebuie luată ca pe ceva de la sine înțeles, întrucât se poate pierde; lipsa de credință este numită „păcatul care ne înfășoară atât de ușor”. Pentru a ne păstra o credință puternică trebuie să luptăm din greu, să ne împotrivim celor ce ne împing spre imoralitate, să luptăm împotriva lucrărilor cărnii, să evităm capcana materialismului, să respingem tradițiile omenești și filozofiile care distrug credința și, mai presus de toate, să privim „țintă la Reprezentantul Principal al credinței noastre și Cel care o duce la perfecțiune, Isus” (Ev 12:1, 2; Iuda 3, 4; Ga 5:19-21; 1Ti 6:9, 10; Col 2:8).