IERUSALIMUL antic s-a bucurat de o distincție specială: A fost singurul oraș de pe pământ în care Iehova ʻși-a pus numele’. (1Re 11:36) De asemenea, a fost centrul închinării adevărate aduse lui Iehova. Templul său a fost construit aici, iar din acest motiv Ierusalimul a putut fi numit ‘locul de odihnă’ al lui Dumnezeu. (Ps 132:13, 14; 135:21) În plus, Ierusalimul a fost locul în care regii din linia davidică au stat pe „tronul lui Iehova”, acționând ca reprezentanți ai săi prin punerea în aplicare a legilor sale. (1Cr 29:23)

La polul opus, Babilonul antic a fost centrul din care închinarea falsă s-a răspândit pe întregul pământ. Tocmai de aceea, faptul că Iehova a permis ca Babilonul să distrugă Ierusalimul infidel a avut o însemnătate specială. În 620 î.e.n., Ierusalimul a ajuns sub dominația babiloniană. (2Re 24:1) Trei ani mai târziu, în 617 î.e.n., babilonienii i-au dus în exil pe mulți locuitori ai Ierusalimului – pe demnitari, pe războinicii viteji și pe meșteșugari – și au luat cu ei tezaurele orașului. (2Cr 36:5-10) În cele din urmă, orașul, împreună cu templul său, a fost distrus, iar mii de evrei au fost duși în exil. (2Cr 36:17-20)

Ierusalimul a fost distrus în 607 î.e.n. – un an-cheie în înțelegerea profețiilor biblice. Acesta este folosit cu consecvență în publicația de față, chiar dacă unii bibliști susțin că distrugerea Ierusalimului a avut loc în alt an. De ce? Deoarece acordăm o mai mare greutate afirmațiilor consemnate în Biblie decât concluziilor la care au ajuns unii erudiți în urma analizării tăblițelor cuneiforme, care conțin consemnări istorice incomplete.