În Biblie, termenul „cuvânt” este, de cele mai multe ori, traducerea termenului ebraic davár și a celui grecesc lógos. În majoritatea cazurilor, acești termeni se referă mai degrabă la o idee exprimată, o afirmație sau o întreagă declarație, decât la un cuvânt propriu-zis. (În greacă, echivalentul pentru „cuvânt individual” este rhḗma [Mt 27:14], dar și acest termen poate avea sensul de afirmație sau idee rostită.) Orice mesaj din partea Creatorului, transmis de exemplu printr-un profet, este „cuvântul lui Dumnezeu”. În câteva pasaje biblice, termenul Lógos („Cuvânt”) este un titlu al lui Isus Cristos.

Cuvântul lui Dumnezeu. Expresia „cuvântul lui Iehova” apare, cu mici variații, de sute de ori în Scripturi. Cerurile au fost create prin „cuvântul lui Iehova”. Dumnezeu a rostit cuvântul, iar el a fost dus la îndeplinire. „Și Dumnezeu a zis: «Să fie lumină!» Și a fost lumină.” (Ps 33:6; Ge 1:3) Aceasta nu înseamnă că Iehova nu lucrează. (Ioa 5:17) Însă el are o mulțime de îngeri care ascultă de cuvântul său și îi îndeplinesc voința. (Ps 103:20)

Creația, animată și inanimată, este supusă cuvântului lui Dumnezeu, iar el o poate folosi pentru a-și împlini scopurile. (Ps 103:20; 148:8) Cuvântul lui Dumnezeu este de încredere. Dumnezeu nu uită să-și ducă la îndeplinire promisiunile. (De 9:5; Ps 105:42-45) El însuși a spus despre cuvântul său că „rămâne pentru totdeauna” și că nu se va întoarce vreodată la el fără a-și atinge scopul. (Is 40:8; 55:10, 11; 1Pe 1:25)

Iehova le comunică mereu creaturilor sale care îi sunt scopurile și voința. Cuvintele sale le-au fost transmise unor bărbați ca Adam, Noe și Avraam, fără îndoială prin intermediul unui înger. (Ge 3:9-19; 6:13; 12:1) Uneori Dumnezeu și-a făcut cunoscute scopurile prin intermediul unor bărbați sfinți, ca Moise și Aaron. (Ex 5:1) „Toate cuvintele” poruncite de Moise israeliților au fost, în realitate, cuvântul lui Dumnezeu adresat lor. (De 12:32) Dumnezeu a vorbit și prin intermediul unor profeți, ca Elisei și Ieremia, și a unor profetese, cum a fost Debora. (2Re 7:1; Ier 2:1, 2; Ju 4:4-7)

Începând din timpul lui Moise, multe dintre poruncile lui Dumnezeu au fost așternute în scris. Decalogul, cunoscut drept Cele zece porunci și numit în Scripturile ebraice „Cele zece cuvinte”, a fost transmis la început pe cale orală, iar apoi a fost scris „cu degetul lui Dumnezeu” pe table de piatră. (Ex 31:18; 34:28, n.s.; De 4:13) În nota de subsol de la Deuteronomul 5:22, aceste porunci au fost numite „Cuvinte”. (Vezi ZECE CUVINTE.)

Fiind inspirați de Dumnezeu, Iosua și alți scriitori fideli ai Bibliei au consemnat și ei „cuvinte în cartea legii lui Dumnezeu”. (Ios 24:26; Ier 36:32) În cele din urmă, toate aceste scrieri au fost adunate și alcătuiesc Sfintele Scripturi sau Sfânta Biblie. În prezent, „toată Scriptura . . . inspirată de Dumnezeu” este compusă din toate cărțile biblice canonice. (2Ti 3:16; 2Pe 1:20, 21) În Scripturile grecești creștine, cuvântul inspirat al lui Dumnezeu este numit pur și simplu ʻcuvântulʼ. (Iac 1:22; 1Pe 2:2)

În Biblie sunt folosite diferite sinonime pentru cuvântul lui Dumnezeu. De exemplu, în Psalmul 119 se fac peste 20 de referiri la „cuvântul” sau „cuvintele” lui Iehova, folosindu-se în mod poetic sinonime precum: legi, aduceri-aminte, porunci și hotărâri judecătorești, promisiuni. Și din aceste exemple reiese că termenul „cuvânt” se referă la un enunț sau un mesaj ca întreg.

Alte expresii care fac referire la cuvântul lui Dumnezeu îi conferă un sens mai larg. Acesta mai este numit „«cuvântul» [sau «afirmația, vorba», rhḗma ] credinței” (Ro 10:8), „cuvântul [sau mesajul (o formă a lui lógos)] dreptății” (Ev 5:13) și „cuvântul acestei împăcări”. (2Co 5:19, BC) Cuvântul sau mesajul lui Dumnezeu este ca o ʻsămânțăʼ, care, atunci când este plantată într-un sol bun, produce mult rod (Lu 8:11-15), iar despre cuvântul lui Dumnezeu se spune că „aleargă cu iuțeală”. (Ps 147:15)

Predicatori și învățători ai cuvântului. Domnul Isus Cristos a fost cel mai important reprezentant și cel mai mare susținător al cuvântului inspirat al adevărului lui Iehova. Mulțimile au fost uluite de modul lui Isus de a preda (Mt 7:28, 29; Ioa 7:46), însă el nu și-a atribuit vreun merit pentru aceasta, ci a spus: „Cuvântul pe care îl auziți nu este al meu, ci este al Tatălui, care m-a trimis”. (Ioa 14:24; 17:14; Lu 5:1) Discipolii fideli ai lui Cristos au rămas în cuvântul său, ceea ce i-a eliberat de ignoranță, de superstiții, de teamă și chiar din sclavia păcatului și a morții. (Ioa 8:31, 32) Isus a avut numeroase dispute cu fariseii, care anulau „cuvântul [sau declarația] lui Dumnezeu” prin tradițiile și învățăturile lor. (Mt 15:6; Mr 7:13)

Nu e suficient ca cineva să audă când îi este predicat cuvântul lui Dumnezeu. Este esențial ca cel care aude să se supună și să acționeze în conformitate cu mesajul primit. (Lu 8:21; 11:28; Iac 1:22, 23) După ce au fost bine instruiți pentru serviciul pe care îl aveau de făcut, apostolii și discipolii s-au supus cuvântului și s-au dedicat la rândul lor predicării și predării. (Fa 4:31; 8:4, 14; 13:7, 44; 15:36; 18:11; 19:10) Drept rezultat, „cuvântul lui Dumnezeu se răspândea, iar numărul discipolilor creștea foarte mult”. (Fa 6:7; 11:1; 12:24; 13:5, 49; 19:20)

Spre deosebire de păstorii falși, apostolii și colaboratorii lor nu au fost vânzători ambulanți ai Scripturilor. Ei au predat mesajul adevărat, nefalsificat, al lui Dumnezeu. (2Co 2:17; 4:2) Apostolul Pavel i-a spus lui Timotei: „Fă tot posibilul să te prezinți înaintea lui Dumnezeu ca un om aprobat, ca un lucrător care n-are de ce să-i fie rușine, care mânuiește corect cuvântul adevărului”. Mai mult, Timotei a primit și următorul îndemn: „Predică cuvântul și fă lucrul acesta cu sentimentul urgenței în timpuri favorabile și în timpuri dificile”. (2Ti 2:15; 4:2) Pavel le-a sfătuit și pe soțiile creștine să fie atente la conduita lor, „astfel încât cuvântul lui Dumnezeu să nu fie vorbit de rău”. (Tit 2:5)

De-a lungul timpului, după ce Diavolul a contrazis cuvintele rostite de Dumnezeu în grădina Eden, au apărut mulți adversari ai cuvântului lui Dumnezeu care erau influențați de Satan. Mulți dintre cei ce au susținut cuvântul lui Dumnezeu au plătit cu viața pentru aceasta, lucru profețit în Biblie și atestat de istoria laică. (Re 6:9) Însă istoria confirmă și faptul că persecuția nu a reușit să pună capăt proclamării cuvântului lui Dumnezeu. (Flp 1:12-14, 18; 2Ti 2:9)

Puterea cuvântului și spiritului lui Dumnezeu. Cuvântul lui Dumnezeu exercită o putere extraordinară asupra celor ce îl ascultă. El înseamnă viață. Dumnezeu le-a dovedit israeliților în pustiu că „omul nu trăiește numai cu pâine, ci și cu orice exprimare a gurii lui Iehova”. (De 8:3; Mt 4:4) Cuvântul său este „cuvântul vieții”. (Flp 2:16) Isus a exprimat cuvintele lui Dumnezeu și a afirmat: „Cuvintele [rhḗmata] pe care vi le-am spus eu sunt spirit și sunt viață”. (Ioa 6:63)

Apostolul Pavel a scris: „Cuvântul lui Dumnezeu este viu și puternic, este mai ascuțit decât orice sabie cu două tăișuri și pătrunde până acolo încât desparte sufletul de spirit și încheieturile de măduvă și poate să discearnă gândurile și intențiile inimii”. (Ev 4:12) El sensibilizează inima și dezvăluie dacă o persoană trăiește într-adevăr conform principiilor drepte. (1Co 14:23-25)

Cuvântul lui Dumnezeu este adevărul și poate sfinți pe cineva pentru a fi folosit de Dumnezeu. (Ioa 17:17) Cuvântul său poate face ca o persoană să fie înțeleaptă și fericită și poate realiza scopul pentru care a fost rostit. (Ps 19:7-9; Is 55:10, 11) Cuvântul lui Dumnezeu poate face ca o persoană să fie complet echipată pentru orice lucrare bună și capabilă să îl învingă pe cel rău. (2Ti 3:16, 17; compară cu 1Io 2:14.)

Referitor la predicarea lui Isus este scris: „Dumnezeu l-a uns [pe Isus] cu spirit sfânt și cu putere și [. . .] el a străbătut țara făcând bine și vindecându-i pe toți cei asupriți de Diavol, pentru că Dumnezeu era cu el”. (Fa 10:38) Apostolul Pavel a reușit să-i convertească pe alții, chiar și pe unii păgâni, nu prin „cuvintele convingătoare ale înțelepților”, ci prin „puterea spiritului”. (1Co 2:4) Cuvintele rostite de el sub acțiunea spiritului sfânt, pe baza Scripturilor, Cuvântul lui Dumnezeu, au acționat cu putere la convertirea acelor persoane. Pavel i-a scris congregației din Tesalonic: „Vestea bună pe care o predicăm v-a fost prezentată nu numai cu vorbe, ci și cu putere, cu spirit sfânt și cu convingere fermă”. (1Te 1:5)

Ioan Botezătorul a venit „cu spiritul și cu puterea lui Ilie”. El a avut „spiritul” lui Ilie, determinarea și forța sa. Fiind îndrumat de spiritul lui Iehova, Ioan a exprimat cuvintele lui Dumnezeu, care au exercitat o mare putere. El ʻa făcut ca inima taților să fie ca a copiilor și i-a întors pe cei neascultători la înțelepciunea practică a celor drepți. Astfel, el a pregătit un popor pentru Iehovaʼ. (Lu 1:17)

Așadar, mesajul veștii bune din Cuvântul lui Dumnezeu, Biblia, nu ar trebui subestimat. Cuvintele sale au o forță mai mare decât orice cuvânt inventat sau rostit de oameni. Bereeni din trecut au fost lăudați deoarece ʻcercetau cu atenție Scripturileʼ pentru a vedea dacă ceea ce le predau apostolii era corect. (Fa 17:11) Întrucât transmit Cuvântul plin de forță al lui Dumnezeu, slujitorii săi sunt însuflețiți și sprijiniți de „puterea spiritului sfânt”. (Ro 15:13, 19)

„Cuvântul” ca titlu. În Scripturile grecești creștine, „Cuvântul” (gr. ho Lógos) este folosit și ca titlu dat unei persoane. (Ioa 1:1, 14; Re 19:13) Apostolul Ioan îl identifică pe Isus drept „Cuvântul”. El a purtat acest titlu atât în timpul serviciului său pământesc, ca om perfect, cât și în existența sa preumană, ca spirit, și după înălțarea sa la cer.

„Cuvântul era un dumnezeu”. Cu referire la existența preumană a Fiului, Ioan afirmă: „La început era Cuvântul și Cuvântul era cu Dumnezeu și Cuvântul era un dumnezeu”. (Ioa 1:1) Versiunea Dumitru Cornilescu, precum și alte traduceri ale Bibliei, redau acest verset astfel: „La început era Cuvântul și Cuvântul era cu Dumnezeu și Cuvântul era Dumnezeu”. Această redare lasă impresia că Dumnezeul Atotputernic și Cuvântul sunt totuna. În schimb, din versiunea Traducerea lumii noi reiese că cel numit Cuvântul nu este Dumnezeul Atotputernic, ci este un dumnezeu, fiind puternic. (Chiar și judecătorii care aveau o mare putere în anticul Israel au fost numiți „dumnezei”. [Ps 82:6; Ioa 10:34, 35]) De fapt, în textul grecesc, termenul „Dumnezeu” este articulat cu articolul hotărât ho doar în prima ocurență, nu și în a doua.

Alte traduceri transmit mai clar sensul corect al versetului. În versiunea The Emphatic Diaglott, textul grecesc este redat în varianta literală interliniară astfel: „La început era Cuvântul și Cuvântul era cu Dumnezeu și un dumnezeu era Cuvântul”. În a doua variantă de traducere inclusă în această versiune, în prima ocurență, termenul „Dumnezeu” este scris complet cu majuscule, inițiala fiind mai mare, iar în a doua ocurență este scris doar cu inițială majusculă, iar restul cu minuscule: „La început era LOGOS și LOGOS era cu DUMNEZEU și LOGOS era Dumnezeu”.

Din aceste redări reiese că Isus, Fiul lui Dumnezeu, cel folosit de Dumnezeu la crearea tuturor celorlalte lucruri (Col 1:15-20), este într-adevăr un „dumnezeu”, fiind foarte puternic, însă nu este Dumnezeul Atotputernic. Și alte traduceri transmit aceeași idee. În versiunea The New English Bible citim: „Și ceea ce era Dumnezeu, era și Cuvântul”. „Cuvântul” este traducerea termenului grecesc Lógos, astfel că în traducerea lui Moffat citim: „LOGOS era divin”. Conform versiunii American Translation „cuvântul era divin”. Aceeași idee este transmisă și de unii traducători germani: „[Cuvântul] era în strânsă legătură cu Dumnezeu, el însuși fiind de natură divină” (R. Böhmer); „Cuvântul era el însuși de natură divină” (C. Stage); „Dumnezeu (= natură divină) era Cuvântul” (H. Menge); „de felul lui Dumnezeu era Cuvântul” (L. Thimme). Toate aceste redări scot în evidență natura Cuvântului, nu îl identifică cu Tatăl său, Dumnezeul Atotputernic. Fiind Fiul lui Iehova Dumnezeu, el este de natură divină, adică „dumnezeiească”. (Col 2:9; compară cu 2Pe 1:4, unde comoștenitorilor lui Cristos li se promite că vor fi de ʻnatură divinăʼ.)

O altă traducere redă acest verset astfel: „La început era Cuvântul și Cuvântul era cu Dumnezeu și Cuvântul era dumnezeu. Când era la început cu Dumnezeu, toate lucrurile au fost create prin el; fără el niciun lucru creat nu a venit în existență”. (Ioa 1:1-3; The Four Gospels – A New Translation, de Charles Cutler Torrey, ediția a II-a, 1947) Este demn de remarcat că despre Cuvânt se spune că era „dumnezeu”, fără inițială majusculă.

Cel numit Cuvântul (Lógos) a fost singurul creat direct, doar de Dumnezeu. El este fiul unic-născut și colaboratorul apropiat căruia Dumnezeu i-a spus: „Să facem om după chipul și asemănarea noastră”. (Ge 1:26) Prin urmare, Ioan a afirmat: „El era la început cu Dumnezeu. Toate lucrurile au venit în existență prin el și fără el niciun lucru n-a venit în existență”. (Ioa 1:2, 3)

Alte versete arată cu claritate că cel numit Cuvântul a fost instrumentul prin care au fost create toate celelalte lucruri. „Există un singur Dumnezeu, Tatăl, de la care sunt toate lucrurile, și . . . un singur Domn, Isus Cristos, prin care sunt toate lucrurile.” (1Co 8:6) Cuvântul, Fiul lui Dumnezeu, a fost „începutul creației lui Dumnezeu”, numit și „întâiul născut din toată creația; pentru că prin el au fost create toate celelalte lucruri din cer și de pe pământ”. (Re 3:14; Col 1:15, 16)

Serviciul pământesc și glorificarea cerească. La un moment dat a survenit o schimbare. Ioan explică: „Cuvântul a devenit carne și a locuit printre noi, iar noi am văzut gloria sa, o glorie ca aceea pe care un fiu unic-născut o are de la tatăl lui”. (Ioa 1:14) Când a devenit carne, Cuvântul a putut fi văzut, auzit și atins de martorii oculari de pe pământ. Astfel, oameni fizici au interacționat direct și au colaborat cu „cuvântul vieții”, despre care Ioan a spus: „Ce a fost de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noștri, ce am observat și ce au atins mâinile noastre . . . vă istorisim și vouă”. (1Io 1:1-3)

Din Revelația 19:11-16 reiese că glorificatul Isus Cristos continuă să fie numit „Cuvântul”. În acest pasaj Ioan relatează că, într-o viziune, a văzut un călăreț pe un cal alb. Numele călărețului este „Fidel și Adevărat”, „Cuvântul lui Dumnezeu”, iar „pe mantia lui, da, pe coapsa lui, are scris un nume: Regele regilor și Domnul domnilor”.

De ce Fiul lui Dumnezeu este numit „Cuvântul”? Un titlu indică deseori funcția sau misiunea unei persoane. De exemplu, un funcționar abisinian purta titlul Kal-Hatzé, însemnând „vocea sau cuvântul regelui”. În urma călătoriilor făcute între anii 1768 și 1773, James Bruce a descris rolul pe care îl avea un Kal-Hatzé. Acest funcționar stătea lângă o fereastră acoperită de o perdea, din spatele căreia regele vorbea fără a fi văzut. Kal-Hatzé transmitea mesajul mai departe, persoanelor cărora le era adresat. Astfel, Kal-Hatzé îndeplinea rolul de „cuvânt” sau „voce” a regelui abisinian. (Travels to Discover the Source of the Nile, Londra, 1790, vol. III, p. 265; vol. IV, p. 76)

În trecut, Dumnezeu l-a însărcinat pe Aaron să fie cuvântul sau purtătorul de cuvânt al lui Moise, spunând: „El va vorbi poporului în locul tău și va fi purtătorul tău de cuvânt, iar tu îi vei sluji drept Dumnezeu”. (Ex 4:16)

Fără îndoială, în mod asemănător, Fiul întâi născut al lui Dumnezeu a îndeplinit rolul de Purtător de cuvânt al Tatălui său, marele Rege al eternității. El a fost Cuvântul prin care Dumnezeu le-a transmis informații și instrucțiuni celorlalte creaturi spirituale și oamenilor. Avem motive întemeiate să credem că, înainte ca Isus să vină pe pământ, în multe ocazii, îngerul prin care Dumnezeu a comunicat cu oamenii a fost însuși Cuvântul. (Ge 16:7-11; 22:11; 31:11; Ex 3:2-5; Ju 2:1-4; 6:11, 12; 13:3) Îngerul care i-a condus pe israeliți prin pustiu avea „în el” numele lui Iehova, prin urmare e posibil să fi fost Fiul lui Dumnezeu, Cuvântul. (Ex 23:20-23 n.s.; vezi ISUS CRISTOS [Existența preumană].)

Pe parcursul serviciului său pământesc, Isus a continuat să slujească drept Purtător de cuvânt al Tatălui său, după cum reiese din ceea ce le-a spus ascultătorilor săi: „Pentru că n-am vorbit de la mine, ci Tatăl, care m-a trimis, mi-a poruncit ce să spun și despre ce să vorbesc . . . Deci tot ce vorbesc, vorbesc așa cum mi-a spus Tatăl”. (Ioa 12:49, 50; 14:10; 7:16, 17)