Termenul ebraic saʽír (lit. păros) înseamnă țap, capră sau ied. (Le 16:18; Nu 7:16) Cu toate acestea, în patru contexte biblice (Le 17:7; 2Cr 11:15; Is 13:21; 34:14), cei mai mulți traducători sunt de părere că termenul are un alt sens decât cel de „țap” sau „ied”.

Atât din Leviticul 17:7, cât și din 2 Cronici 11:15 reiese clar că termenul (seʽirím, plural) se referă la lucruri cărora li se aduceau jertfe și închinare în cadrul religiei false. În Septuaginta (în greacă) și în Vulgata (în latină), acest cuvânt ebraic este redat prin „ființe deșarte” (LXX), respectiv „demoni” (Vg). Lexicografii și traducătorii în limbile moderne sunt și ei de această părere cu privire la sensul termenului în cele două versete și îl redau prin „demoni” (Ro, TLN; vezi și n.s.), „satiri” (RS; AT; JB; 2 Cr. 11:15, TLN, n.s.), „idoli” (BVA) sau „demoni cu chip de țap” (NW; vezi și Lexicon in Veteris Testamenti Libros, Leiden, 1958, p. 926, de Koehler și Baumgartner, și A Hebrew and English Lexicon of the Old Testament, de Brown, Driver și Briggs, 1980, p. 972). Ca excepție, în traducerea lui Robert Young, termenul este redat cu sensul literal de „capră(e)”, iar în American Standard Version, cu termenul „țapi”.

Din cuvintele lui Iosua (Iosua 24:14) reiese că, în timpul cât au locuit în Egipt, israeliții au fost într-o anumită măsură influențați de religia falsă practicată acolo. Iar Ezechiel arată că ei au persistat în acele practici păgâne vreme îndelungată. (Eze 23:8, 21) Din acest motiv, unii erudiți consideră că porunca dată de Dumnezeu israeliților în pustiu de a nu aduce „jertfe demonilor cu chip de țap” (Le 17:1-7), precum și faptul că Ieroboam a numit preoți „pentru locurile înalte, pentru demonii cu chip de țap și pentru vițeii pe care îi făcuse” (2Cr 11:15) constituie o dovadă că în Israel era practicată o formă de închinare la țapi, asemănătoare celei răspândite în Egipt, mai ales în Egiptul de Jos. Herodot (II, 46) afirmă că de la această formă de închinare a egiptenilor a derivat și credința grecilor în zeul Pan și în satiri, zei ai pădurilor, personificare a desfrânării, reprezentați cu coarne, coadă și picioare de țap. Unii sunt de părere că de la aceste reprezentări jumătate om, jumătate animal ale zeilor păgâni s-a ajuns ca Satan să fie înfățișat cu coadă, coarne și copite despicate, obicei răspândit în rândul așa-zișilor creștini din Evul Mediu.

Cu toate acestea, Biblia nu specifică ce erau în realitate acei „păroși” (seʽirím). Deși unii consideră că ar fi vorba despre țapi literali sau idoli cu chip de țap, textul nu pare să indice neapărat acest lucru și nici alte versete nu confirmă această ipoteză. Termenul folosit ar putea pur și simplu să indice că era vorba doar despre o asociere în mintea închinătorilor între acești zei falși și înfățișarea de țap ori aspectul păros. Sau folosirea termenului „țapi” în aceste contexte ar putea fi doar o modalitate de a exprima disprețul față de obiectele idolatrice în general, așa cum e cazul termenului ebraic pentru idoli folosit în numeroase pasaje biblice, care provine dintr-un cuvânt însemnând „cocoloașe de baligă”, dar care, bineînțeles, nu indică faptul că idolii erau realmente de baligă. (Le 26:30; De 29:17)

În celelalte două versete (Is 13:21; 34:14), nu toți cercetătorii pun în legătură sensul termenilor saʽír și seʽirím cu închinarea falsă. În aceste pasaje se spune că ruinele Babilonului și ale Edomului sunt locuite de animale sălbatice, inclusiv de seʽirím. Unii traducători redau termenul cu sensul lui de bază prin „țap păros” sau „țap sălbatic” (TLN). În traducerea Rotherham, deși în Leviticul și 2 Cronici cuvântul este redat prin „demoni”, în Isaia s-a preferat expresia „creatură(i) păroasă(e)”. Cei care preferă o astfel de redare în versetele din Isaia argumentează că termenul apare alături de cuvinte ce desemnează clar animale sau păsări sălbatice literale. În lucrarea Palestine Exploration Quarterly (Londra, 1959, p. 57), G. R. Driver obiectează la redarea termenului saʽír prin „satir” în Isaia 34:14, argumentând că satirul nu a fost niciodată folosit în mitologie ca simbol al pustiirii, ci ca simbol al lascivității și al desfrâului; în sprijinul ideii că saʽír se referă la un țap literal, el precizează că aceste animale trăiesc în locuri pustii, iar caprele sălbatice pot fi des întâlnite în extremitatea sudică a Mării Moarte și, prin urmare, înspre regiunea pustiită a Edomului, împotriva căruia a profețit Isaia (34:14).

Traducătorii care optează în Isaia pentru aceeași redare ca în Leviticul și în 2 Cronici argumentează că Septuaginta traduce seʽirím prin „demoni” în Isaia și că Ioan preia redarea din Septuaginta (Is 13:21) când descrie Babilonul cel Mare pustiit ca locuință a păsărilor necurate și a „demonilor”. (Re 18:2) Desigur, nu se poate afirma cu certitudine că apostolul Ioan a citat aici din Septuaginta. Este demn de remarcat însă că, așa cum se arată în Theological Dictionary of the New Testament, „LXX ia de la sine înțeles . . . că [daimónion, tradus prin „demon”] este un termen depreciativ pentru zeii păgâni”. (Editat de Gerhard Kittel, 1971, vol. II, p. 12)

Prin urmare, nicio redare nu este absolut sigură. E posibil ca, în enumerarea de animale și păsări literale, Isaia să fi făcut referire la demoni, dar nu pentru a arăta că aceștia ar fi luat chip de țap, ci mai degrabă deoarece în concepția păgână a vremii locurile pustii erau locuite de demoni. Istoria arată că locuitorii Siriei și ai Arabiei asociau deseori creaturile monstruoase cu ruinele, iar djinnii arabilor sunt înfățișați ca niște monștri păroși. Dar e posibil și ca seʽirím care populau ruinele Edomului și ale Babilonului să fi fost animale reale, păroase, a căror înfățișare putea fi asociată cu demonii.