Venerare, închinare și serviciu adus lui Dumnezeu din loialitate față de suveranitatea sa universală. În Scripturi este folosit substantivul grecesc eusébeia, precum și adjectivul, adverbul și verbul înrudite. Termenul, așa cum este folosit în Biblie, ar putea fi tradus literalmente „venerare corectă” și e folosit cu referire la venerarea a ceea ce este cu adevărat sfânt și drept. (Compară cu 2 Pe 1:6, Int.) Antonimul termenului eusébeia, redat prin „devoțiune sfântă”, este grecescul asébeia, redat prin „impietate”, „lipsă de pietate”.

În lucrarea Christian Words, Nigel Turner a scris: „Eusébeia apare în unele inscripții ale vremii cu sensul de devoțiune religioasă a unei persoane, . . . însă sensul mai larg al cuvântului în greaca comună din perioada romană este «loialitate». . . . Pentru creștini, eusébeia este cea mai înaltă formă de devoțiune față de Dumnezeu” (1981, p. 111). Expresia „devoțiune sfântă” este folosită în Biblie cu referire la devoțiunea pe care o persoană o manifestă cu loialitate față de Iehova Dumnezeu.

Adjectivul înrudit, eusebḗs, care înseamnă „devotat, cu devoțiune sfântă”, apare în Faptele 10:2, 7 și în 2 Petru 2:9. Potrivit lui John Tittmann, este eusebḗs cel a cărui „venerație față de divinitate se vede în acțiuni, în special în cadrul închinării la Dumnezeu; . . . este [eusebḗs] cel ce dovedește această pietate prin conduită” (Remarks on the Synonyms of the New Testament, Edinburgh, 1833, vol. I, p. 253, 254).

Verbul eusebéō este folosit în 1 Timotei 5:4 cu referire la conduita copiilor sau a nepoților față de mamele sau bunicile lor văduve. Într-un lexicon se spune că eusebéō poate însemna a fi pios față de oricine (A Greek and English Lexicon of the New Testament, de Edward Robinson, 1885, p. 307). Din acest motiv, unele traduceri redau versetul astfel: „Aceștia să învețe să fie evlavioși întâi față de cei din casa lor” (BC; compară cu BS; NTR). Totuși, având în vedere că Dumnezeu este Fondatorul familiei (Ef 3:14, 15) și că Biblia aseamănă casa lui Dumnezeu cu familia, acea evlavie, sau devoțiune sfântă, manifestată în relațiile dintre membrii unei familii creștine înseamnă, de fapt, devoțiune sfântă față de Dumnezeu. Aceasta implică ascultarea de poruncile lui cu privire la familie și la conduita pe care trebuie să o aibă membrii ei. Redarea din Traducerea lumii noi, „dacă o văduvă are copii sau nepoți, aceștia să învețe mai întâi să practice devoțiunea sfântă în familia lor”, este în armonie cu această înțelegere.

„Secretul sacru al devoțiunii sfinte.” Cel mai mare exemplu de manifestare a devoțiunii sfinte este Isus Cristos. Apostolul Pavel i-a scris lui Timotei: „Mare este, într-adevăr, secretul sacru al devoțiunii sfinte: «El a fost dezvăluit în carne, a fost declarat drept în spirit, li s-a arătat îngerilor, a fost predicat națiunilor, a fost crezut în lume, a fost primit sus în glorie»” (1Ti 3:16). Adam, omul perfect, nu a dat exemplul perfect de devoțiune sfântă. Și niciunul dintre descendenții lui, născuți imperfecți, nu putea fi un exemplu perfect în această privință. Cine putea fi un astfel de exemplu? Când Fiul lui Dumnezeu a venit pe pământ și și-a păstrat integritatea neștirbită s-a dat răspunsul la această întrebare, dezvăluindu-se secretul sacru al devoțiunii sfinte. Isus este exemplul perfect de manifestare a devoțiunii sfinte spre care trebuia să privească Timotei ca model de conduită (1Ti 3:15).

Isus Cristos a fost omul care a manifestat devoțiune sfântă în mod perfect în toate privințele, dovedind că omul „în carne” poate manifesta o astfel de devoțiune. Deși a trecut prin mari încercări, Isus a rămas până la sfârșitul vieții sale pământești „loial, fără răutate, neîntinat, despărțit de păcătoși” (Ev 7:26). Păstrându-și neștirbită integritatea, el nu s-a făcut vinovat de nimic în fața lui Dumnezeu. Înainte de a muri, a spus: „Eu am învins lumea”; de asemenea, a zis: „Vine conducătorul lumii. El n-are nicio putere asupra mea” (Ioa 16:33; 14:30). Lui Isus nu i s-a putut reproșa nimic. El le-a spus pe bună dreptate dușmanilor săi: „Cine dintre voi mă dovedește vinovat de păcat?” (Ioa 8:46). Ceea ce s-a dezvăluit prin persoana lui Isus Cristos cu privire la „secretul sacru al devoțiunii sfinte” este atât de măreț și de important pentru omenire, încât trebuie predicat pe tot pământul. Isus Cristos este modelul de devoțiune sfântă și de conduită în congregație.

Exersarea și sentimentul de mulțumire sunt esențiale. Pentru a ajunge să manifeste devoțiune sfântă într-o măsură deplină, un creștin trebuie să exerseze, să facă eforturi asidue. Devoțiunea sfântă presupune suportarea opoziției și a persecuțiilor (2Ti 3:12). Creștinul nu-și îndreaptă eforturile spre obiective egoiste, urmărind un câștig material. Cu toate acestea, cel care este mulțumit cu ceea ce are și perseverează în devoțiune sfântă obține un mare câștig. Devoțiunea sfântă „are promisiunea vieții prezente”, adică sănătate spirituală, satisfacție, fericire și un scop în viață, precum și promisiunea vieții viitoare (1Ti 4:7, 8; 6:6-8; compară cu Pr 3:7, 8; 4:20-22).

Chiar dacă cel ce manifestă devoțiune sfântă s-ar putea confrunta cu persecuții și necazuri, el nu trebuie să se teamă întrucât „Iehova știe să-i elibereze din încercare pe oamenii cu devoțiune sfântă” (2Pe 2:9). Apostolul Petru i-a sfătuit pe creștini să adauge la perseverență devoțiunea sfântă (2Pe 1:5, 6). El i-a îndemnat să fie bogați „în acte de conduită sfântă și în fapte de devoțiune sfântă” pentru a putea supraviețui judecății din ziua lui Iehova (2Pe 3:7, 10, 11; 1Pe 4:18).

Puterea devoțiunii sfinte. Cel ce afirmă că îi este devotat lui Dumnezeu trebuie să accepte că devoțiunea sfântă are puterea de a-i schimba personalitatea și trebuie să fie sincer în manifestarea devoțiunii sale (1Ti 6:11; Ef 4:20-24). El trebuie să accepte că Dumnezeu a revelat în Biblie ce înseamnă devoțiunea sfântă și, prin urmare, trebuie să se conformeze normelor biblice (Tit 1:1; 2Pe 1:3). Având în vedere că devoțiunea sfântă înseamnă devoțiune față de Dumnezeu, doar cu ajutorul Cuvântului Său și al spiritului Său va reuși cineva să-l cunoască în profunzime pe Iehova și să devină și mai mult asemenea lui, adică să fie un imitator al Său (Ef 5:1). O astfel de persoană va reflecta din ce în ce mai mult calitățile sublime ale lui Iehova Dumnezeu (2Co 3:18).

Dacă cel ce afirmă că îi slujește lui Dumnezeu se bazează pe propriile idei în loc să se bazeze pe Biblie și dacă învățăturile sale nu sunt „în armonie cu devoțiunea sfântă”, deci nu reflectă devoțiune față de Dumnezeu, el ajunge să aibă „mania disputelor” (1Ti 6:3, 4). Apostolul Pavel l-a pus în gardă pe colaboratorul său mai tânăr Timotei cu privire la cei lipsiți de pietate care pretindeau că au devoțiune față de Dumnezeu. El l-a sfătuit pe Timotei să mânuiască corect Cuvântul adevărului, evitând vorbirile deșarte care profanează ce este sfânt, pentru ca nimeni să nu-l abată de la calea devoțiunii sfinte. Apoi, Pavel a arătat că aveau să apară oameni care urmau să practice tot felul de nelegiuiri, afișând cu ipocrizie o formă de devoțiune sfântă, dar negându-i puterea, adică nefăcând dovada puterii ei în viața lor (2Ti 2:15, 16; 3:1-5). În mod asemănător, Iuda arată că aceștia nu aveau să manifeste devoțiune autentică față de Dumnezeu, nici respect sau apreciere pentru bunătatea sa nemeritată. Pentru ei, pietatea nu avea să fie decât un mijloc de a obține avantaje materiale și de a-și satisface dorințele carnale. Dovada ipocriziei lor avea să fie conduita lor libertină (Iuda 4).

Ce este ‘misterul nelegiuirii’ la care se referă Pavel?

Un alt mister, diametral opus ‘secretului sacru’ al lui Iehova, este ‘misterul nelegiuirii’. Acesta era un mister pentru adevărații creștini deoarece, în zilele apostolului Pavel, „omul nelegiuirii” încă nu se constituise ca o clasă bine definită și ușor de identificat. Chiar și după ce acest „om” avea să apară, identitatea sa avea să rămână un mister pentru majoritatea oamenilor întrucât el avea să practice răutatea sub masca și în numele devoțiunii sfinte. Este vorba, de fapt, despre o apostazie de la adevărata devoțiune sfântă. Pavel a spus că „misterul nelegiuirii” lucra deja în zilele sale, deoarece în congregația creștină exista o influență nelegiuită care, în cele din urmă, avea să ducă la formarea acestei clase apostate. „Omul nelegiuirii” urma să fie nimicit de Isus Cristos la manifestarea prezenței sale. Această clasă apostată, manipulată de Satan, avea să se înalțe „mai presus de oricine se numește «dumnezeu» sau de orice obiect de închinare” (gr. sébasma). Astfel, acest mare împotrivitor al lui Dumnezeu – un instrument al lui Satan – avea să fie extrem de înșelător și să-i ducă la distrugere pe cei ce-i urmau practicile. „Omul nelegiuirii” urma să aibă succes deoarece avea să practice nelegiuirea sub masca unei false devoțiuni sfinte (2Te 2:3-12; compară cu Mt 7:15, 21-23).