Termenii ebraici țédeq și țedaqáh, precum și termenul grecesc dikaiosýnē transmit ideea de rectitudine, de corectitudine și sugerează existența unui standard, sau a unei norme, care stabilește ce este drept. În Legea mozaică, în Leviticul 19:36, țédeq este folosit de patru ori în legătură cu activitățile comerciale: „Să aveți balanțe exacte [drepte, BC, BS], greutăți exacte, o efă exactă și un hin exact”. Termenul „dreptate” este folosit deseori în legătură cu judecata făcută de un judecător, ceea ce-i conferă o conotație juridică (Ps 35:24; 72:2; 96:13; Is 11:4; Re 19:11).

Un alt termen ebraic redat prin „dreptate” este mișpát. El este tradus uneori prin „justiție” sau prin „judecată” și vizează un aspect al dreptății care pune mai mult accentul pe justiție, adică pe menținerea sau administrarea în mod corect și imparțial, în conformitate cu un standard, a ceea ce este drept. Termenul ar putea face referire și la un anumit plan (Ex 26:30), obicei (Ge 40:13) sau regulă (Le 5:10; 2Cr 4:20), la un mod stabilit de a face lucrurile. Deși termenul mișpát este folosit de regulă în contexte de natură juridică, practic nu există o diferență între termenii „justiție” și „dreptate”. (Compară cu Am 5:24.)

Un alt termen grecesc, éndikos, tradus prin „potrivit dreptății” (Ro 3:8) și „după dreptate” (Ev 2:2), desemnează ceea ce este „drept” (BC) sau „meritat” (NTTM). Alți doi termeni grecești, krísis și ekdíkēsis, redați uneori prin „dreptate”, au sensul principal de „judecată”, respectiv de „răzbunare” (Mt 12:20, BC, BS; Lu 18:7, BC).

Dumnezeu stabilește norma. Elenistul Kenneth Wuest a spus: „Dumnezeu este norma absolută care determină conținutul semantic al termenului dikaios [drept] și care păstrează totodată acest conținut semantic constant și neschimbător, întrucât El este Cel ce nu se schimbă”. Apoi, Wuest citează cuvintele eruditului Hermann Cremer, care a spus: „Dreptatea în sens biblic este o stare de dreptate care îl are ca etalon pe Dumnezeu, care este evaluată potrivit normei divine, care se manifestă printr-o conduită aprobată de Dumnezeu și care, mai presus de toate, are legătură cu relația cu Dumnezeu și cu modul de a umbla înaintea Sa. Este vorba despre dreptatea numită dikaiosunē theou (dreptatea lui Dumnezeu) (Ro 3:21; 1:17), dreptatea care îi aparține lui Dumnezeu și care are valoare în ochii Săi, dreptatea divină, vezi Ef 4:24; cu această dreptate, definită astfel, vine evanghelia (Ro 1:17) în lumea națiunilor, [o lume] obișnuită să se raporteze la altă normă” (Studies in the Vocabulary of the Greek New Testament, 1946, p. 37).

Luca arată ce înseamnă a fi drept când îi descrie pe preotul Zaharia și pe soția acestuia, Elisabeta (părinții lui Ioan Botezătorul): „Amândoi erau drepți înaintea lui Dumnezeu, fiindcă umblau ireproșabil, după toate poruncile și legile lui Iehova” (Lu 1:6). Prin urmare, o persoană este considerată dreaptă dacă se conformează voinței și poruncilor lui Dumnezeu. Anumite porunci pot varia de la o perioadă la alta și de la o persoană la alta. De exemplu, porunca dată lui Noe de a construi o arcă n-a mai fost repetată niciodată, iar porunca referitoare la circumcizie nu mai este valabilă pentru creștini. Cu toate acestea, normele lui Dumnezeu, personalitatea sa și ceea ce este el, reflectate în cuvintele și în căile sale, rămân întotdeauna aceleași și oferă o normă perfectă, fermă și stabilă ca o „stâncă”, ce servește drept etalon pentru evaluarea conduitei tuturor creaturilor sale (De 32:4; Iov 34:10; Ps 92:15; Eze 18:25-31; 33:17-20).

Bunătatea și dreptatea. Referindu-se la moartea de jertfă a lui Cristos, apostolul Pavel a spus: „Fiindcă pentru un om drept cu greu ar muri cineva. Este adevărat, pentru un om bun, poate îndrăznește cineva să moară. Dar Dumnezeu ne arată iubirea sa prin faptul că, pe când eram încă păcătoși, Cristos a murit pentru noi” (Ro 5:7, 8). Din aceste cuvinte se poate înțelege că există o diferență între bunătate și dreptate. Un om poate fi numit „drept” dacă își îndeplinește obligațiile, este corect, imparțial și cinstit și nu se face vinovat de nelegiuire sau de imoralitate, cu alte cuvinte dacă este cunoscut pentru conduita sa integră și dreptatea sa. Afirmația lui Pavel sugerează însă că omul „bun” este superior în anumite privințe omului „drept”. Omul „bun”, desigur, nu este nedrept sau incorect; totuși, el se distinge prin anumite calități de omul cunoscut îndeosebi pentru dreptate. Termenul grecesc folosit aici arată că cel ce se remarcă prin bunătate este binevoitor (dispus să le facă bine altora) și binefăcător (își manifestă bunătatea prin acțiuni). El nu este preocupat doar să satisfacă cerințele dreptății, ci face mai mult, fiind motivat de un interes sincer față de alții și de dorința de a le face bine și de a-i ajuta. (Compară cu Mt 12:35; 20:10-15; Lu 6:9, 33, 35, 36; Ioa 7:12; Fa 14:17; Ro 12:20, 21; 1Te 5:15.)

Astfel, Pavel arată că omul „drept”, deși poate câștiga respectul, chiar admirația, altora, nu poate sensibiliza inima cuiva atât de mult, încât acesta să fie dispus să moară pentru el. Însă omul care se remarcă prin bunătatea lui și care este îndurător, plin de căldură și considerație, gata să ajute și să le facă bine altora, câștigă afecțiunea; bunătatea lui poate sensibiliza inima altora, astfel că s-ar putea găsi cineva dispus să-și dea viața pentru el.

Demn de remarcat este că, în Scripturi, ceea ce este „bun” este pus în contrast cu ceea ce este „rău” (Mt 5:45; Ioa 5:29; Ro 9:11; 12:9; 16:19; 2Co 5:10; 1Pe 3:11; 3Io 11). „Cel drept” însă este pus în contrast cu „păcătosul” (omul nedrept) (Mr 2:17; Lu 15:7). Așa cum un om ar putea fi păcătos (în sensul că nu se conformează normelor drepte) fără a fi neapărat considerat „rău”, tot așa cineva ar putea fi „drept” fără a fi neapărat considerat „bun” în sensul descris anterior.

Iosif din Arimateea era cunoscut ca un om „bun și drept”. Bineînțeles, acești termeni sunt folosiți întotdeauna în sens relativ când este vorba despre oameni imperfecți (Lu 23:50; compară cu Mt 19:16, 17; Mr 10:17, 18; vezi BUNĂTATE [Bunătatea lui Iehova]). Legea dată de Dumnezeu Israelului era „sfântă [pentru că era de la Dumnezeu], dreaptă [pentru că reflecta normele perfecte ale lui Dumnezeu] și bună [pentru că le aducea foloase în toate privințele celor ce o respectau]” (Ro 7:12; compară cu Ef 5:9).

Iehova, Cel drept. Termenii ebraici țédeq și țedaqáh și termenul grecesc dikaiosýnē apar frecvent cu referire la dreptatea exercitată de Dumnezeu: ca Suveran (Iov 37:23; Ps 71:19; 89:14), în pronunțarea și executarea judecății (Ps 9:8; 85:11; Is 26:9; 2Co 3:9), în pedepsirea poporului său infidel (Is 10:22), în dovedirea dreptății sale la judecată (Ps 51:4; Ro 3:4, 5) și în apărarea cauzei slujitorilor săi (Mi 7:9).

Iehova însuși este numit „locașul dreptății” (Ier 50:7). Prin urmare, el este Cel drept, iar dreptatea creaturilor sale derivă din relația cu el. Iehova nu se abate niciodată de la normele sale de dreptate. De aceea, creaturile sale pot avea încredere deplină în el. În Psalmul 89:14 se spune: „Dreptatea și judecata sunt temelia tronului [său]”.

Judecătorul suprem. Iehova Dumnezeu, Judecătorul și Legislatorul Suprem (Is 33:22), „iubește dreptatea și justiția” (Ps 33:5). „El nu va disprețui justiția și belșugul dreptății” (Iov 37:23). Acest lucru constituie o garanție că el nu-i va părăsi niciodată pe cei loiali lui (Ps 37:28). Iehova nu este părtinitor, ci îi primește și îi binecuvântează pe toți cei ce se tem de el și practică dreptatea (Fa 10:34, 35). Atât persoane individuale, cât și națiuni sunt pedepsite ori răsplătite după faptele lor (Ro 2:3-11; Ef 6:7-9; Col 3:22–4:1).

Înțelepciunea lui Iehova este net superioară înțelepciunii oamenilor imperfecți, de aceea, omul, nu Dumnezeu, trebuie să învețe „cărarea dreptății” (Is 40:14). Omul nu e în măsură să judece acțiunile lui Dumnezeu ca fiind drepte sau nedrepte, ci, dimpotrivă, trebuie să învețe să-și armonizeze modul de gândire cu normele de dreptate pe care Iehova le-a dezvăluit în Cuvântul său. Iată ce le-a spus Dumnezeu israeliților: „Căile mele nu sunt drepte, casă a lui Israel? Oare nu căile voastre nu sunt drepte?” (Eze 18:29). În plus, Iehova este Creatorul, iar aceasta exclude orice temei pentru a pune la îndoială corectitudinea sau justețea acțiunilor sale (Ro 9:20, 21; vezi și Iov 40:8–41:34).

Prin urmare, Iehova e îndreptățit să pretindă de la cei ce doresc aprobarea sa să cunoască normele sale de dreptate și să le respecte (Is 1:17, 18; 10:1, 2; Ier 7:5-7; 21:12; 22:3, 4; Eze 45:9, 10; Am 5:15; Mi 3:9-12; 6:8; Za 7:9-12). Asemenea lui Dumnezeu, ei trebuie să fie imparțiali, întrucât părtinirea constituie o nedreptate și o violare a legii iubirii (Iac 2:1-9). Cu toate acestea, înfăptuirea dreptății potrivit normelor lui Dumnezeu nu este o povară; de fapt, de lucrul acesta depinde fericirea omului (Ps 106:3; compară cu Is 56:1, 2). Acest adevăr a fost subliniat și de renumitul jurist britanic Blackstone: „[Dumnezeu] a legat atât de strâns, a întrețesut atât de bine legile justiției eterne cu fericirea fiecărui om, încât fericirea nu se poate obține decât prin respectarea acestor legi; iar respectarea cu scrupulozitate a legilor justiției duce invariabil la fericire” (Chadman’s Cyclopedia of Law, 1912, vol. I, p. 88).

Drept, dar în același timp îndurător. Fiind drept, sfânt și pur, Iehova nu poate tolera păcatul (Ps 5:4; Is 6:3, 5; Hab 1:13; 1Pe 1:15). Prin urmare, el nu putea ierta păcatele omenirii fără să satisfacă cerințele justiției, adică fără să aibă un temei legal. În bunătatea sa nemeritată, el a satisfăcut aceste cerințe oferindu-l pe Fiul său ca jertfă, ca ofrandă de împăcare, ca să acopere păcatele. Astfel, el are o bază legală pentru a manifesta îndurare față de păcătoșii care acceptă această jertfă. Pavel explică lucrurile în felul următor: „Dar acum, dreptatea lui Dumnezeu a fost dezvăluită fără ajutorul legii . . . da, dreptatea lui Dumnezeu prin credința în Isus Cristos. . . . Căci toți au păcătuit și nu ajung la gloria lui Dumnezeu, fiind declarați drepți prin bunătatea sa nemeritată ca dar, datorită eliberării prin răscumpărarea plătită de Cristos Isus. . . . ca [Dumnezeu] să fie drept și când îl declară drept pe cel [omul care a moștenit păcatul] ce are credință în Isus” (Ro 3:21-26). Într-adevăr, Iehova manifestă dreptatea în echilibru cu îndurarea, oferindu-le astfel oamenilor și națiunilor posibilitatea să se întoarcă de la căile lor rele și să scape de judecata sa nefavorabilă (Ier 18:7-10; Eze 33:14-16; vezi DECLARA DREPT).

Să căutăm dreptatea lui Dumnezeu. Isus i-a îndemnat pe ascultătorii săi: „Continuați să căutați mai întâi regatul și dreptatea [lui Dumnezeu] și toate aceste lucruri vă vor fi adăugate” (Mt 6:33). Orice om trebuie să continue să caute Regatul; el trebuie să dorească acest guvern și să-i fie loial. Dar el nu trebuie să uite că este Regatul lui Dumnezeu. Prin urmare, trebuie să se conformeze voinței lui Dumnezeu, să respecte normele divine cu privire la bine și la rău și ‘să-și înnoiască încontinuu minteaʼ, pentru ca fiecare aspect al vieții sale să fie în armonie cu dreptatea lui Dumnezeu (Ro 12:2). El trebuie ‘să se îmbrace cu noua personalitate care a fost creată după voința lui Dumnezeu, în adevărată dreptate și loialitateʼ (Ef 4:23, 24).

Evreii credeau că sunt în siguranță și că vor intra în Regatul lui Dumnezeu căutând să fie drepți; totuși, ei își stabiliseră propria dreptate și nu se supuneau dreptății lui Dumnezeu (Ro 10:1-3). De aceea, Isus le-a spus discipolilor: „Căci vă spun că, dacă dreptatea voastră n-o va întrece pe cea a scribilor și a fariseilor, nu veți intra nicidecum în regatul cerurilor”. Acei oameni aveau o formă de dreptate în sensul că respectau anumite cerințe ale Legii și tradițiile adăugate de ei. În realitate însă, ei anulaseră cuvântul lui Dumnezeu din cauza tradiției lor; mai mult, l-au respins pe Cristos, mijlocul oferit de Dumnezeu prin care puteau ajunge la adevărata dreptate (Mt 5:17-20; 15:3-9; Ro 10:4).

Dreptate nu prin propriile lucrări. Este clar deci că oamenii imperfecți nu puteau ajunge niciodată la adevărata dreptate – ei nu se puteau ridica la înălțimea dreptății lui Dumnezeu – nici prin lucrările Legii mozaice, nici prin fapte de dreptate făcute după criterii personale (Ro 3:10; 9:30-32; Ga 2:21; 3:21; Tit 3:5). Cei pe care Dumnezeu i-a numit „drepți” au fost oameni care au manifestat credință în El și nu s-au bazat pe propriile lucrări, ci și-au susținut credința prin lucrări înfăptuite în armonie cu normele sale drepte (Ge 15:6; Ro 4:3-9; Iac 2:18-24).

Legea a fost dreaptă. Aceasta nu înseamnă că Legea dată prin Moise nu reflecta normele de dreptate ale lui Dumnezeu. Dimpotrivă, apostolul Pavel spune: „Legea este sfântă și porunca este sfântă, dreaptă și bună” (Ro 7:12; De 4:8). Ea a slujit scopului lui Dumnezeu de a scoate în evidență fărădelegile și de a-i îndruma pe evreii sinceri spre Cristos, fiind totodată o umbră a lucrurilor bune viitoare (Ga 3:19, 24; Ev 10:1). Însă Legea nu-i putea ajuta pe cei aflați sub autoritatea ei să ajungă la adevărata, deplina dreptate. Toți erau păcătoși și nu puteau respecta Legea în mod perfect; în plus, marele preot nu putea, prin serviciul său și prin jertfe, să le înlăture păcatele. Astfel, singura modalitate de a ajunge la dreptate era aceea de a-l accepta pe Fiul lui Dumnezeu (Ro 8:3, 4; Ev 7:18-28). Cei ce l-au acceptat pe Cristos au fost declarați drepți, însă nu pentru că ar fi meritat, ci ca dar. Cristos a devenit pentru ei „înțelepciune de la Dumnezeu, dreptate, sfințenie și eliberare prin răscumpărare”. Prin urmare, la adevărata dreptate se poate ajunge numai prin Cristos. Lucrul acesta îl preamărește pe Iehova, întrucât arată că El, nu omul sau lucrările lui, este Sursa dreptății, „ca să fie așa cum este scris: «Cine se laudă să se laude în Iehova»” (1Co 1:30, 31; Ro 5:17).

Foloasele dreptății. Dumnezeu îi iubește pe oamenii drepți și le poartă de grijă. David a scris: „Am fost tânăr și am îmbătrânit, dar nu l-am văzut pe cel drept părăsit, nici pe urmașii lui cerșindu-și pâinea” (Ps 37:25). Solomon a spus: „Iehova nu lasă sufletul celui drept să sufere de foame, dar respinge lăcomia celor răi” (Pr 10:3). Prin Isus Cristos, Dumnezeu va judeca cu dreptate pământul și va crea „ceruri noi și un pământ nou” în care va locui dreptatea (Fa 17:31; 2Pe 3:13). Cei drepți vor moșteni în cele din urmă pământul, iar cei răi vor fi înlăturați de pe pământ ca „o răscumpărare” pentru cei drepți, căci, atât timp cât cei răi stăpânesc, cei drepți nu pot avea pace. Bunurile celor răi vor fi ale celor drepți, întocmai cum spune proverbul: „Averea păcătosului este păstrată pentru cel drept” (Pr 13:22; 21:18).

Cel care perseverează pe calea dreptății se va bucura cu siguranță de bunăvoința lui Dumnezeu și va avea aprobarea oamenilor drepți, acum și în viitor, întrucât „amintirea celui drept este spre binecuvântare [și aceasta «pe veșnicie»], dar numele celor răi va putrezi” (Pr 10:7; Ps 112:6).

Așa cum am văzut, fericirea omului este strâns legată de înfăptuirea dreptății. Când acționează cu dreptate, autoritățile laice contribuie la fericirea și bunăstarea cetățenilor. (Compară cu Pr 29:4.) Întrucât Isus Cristos, ca Rege al Regatului lui Dumnezeu, și toți cei care slujesc în poziții de supraveghere sub conducerea sa vor acționa întotdeauna cu dreptate, cei loiali vor fi fericiți supunându-se guvernării sale drepte (Is 9:6, 7; 32:1, 16-18; 42:1-4; Mt 12:18-21; Ioa 5:30; compară cu Pr 29:2).

Să-i respectăm pe cei drepți și să ascultăm de ei. Este înțelept să-i respectăm pe cei considerați de Iehova drepți și să ascultăm sfatul și mustrarea lor, care sunt întotdeauna spre folosul nostru. David a fost mustrat de Iehova prin intermediul unor oameni drepți, profeți și slujitori ai lui Dumnezeu. El a spus: „Dacă m-ar lovi cel drept, aceasta ar fi bunătate iubitoare și, dacă m-ar mustra, ar fi ulei pe capul meu. Capul meu nu l-ar refuza” (Ps 141:5).

„Platoșa dreptății.” Biblia dă îndemnul: „Păzește-ți inima mai mult decât orice trebuie păzit, căci din ea ies izvoarele vieții” (Pr 4:23). De aceea, creștinii trebuie să poarte „platoșa dreptății” (Ef 6:14). Având în vedere că inima omului păcătos este trădătoare și primejdioasă, este esențial să urmărim dreptatea lui Dumnezeu pentru ca inima să nu devină rea (Ier 17:9). Inima are nevoie de multă disciplinare și instruire. Creștinul beneficiază de acestea numai dacă aderă strâns la Cuvântul lui Dumnezeu, care, după cum a spus apostolul Pavel, este „de folos ca să învețe, să mustre, să îndrepte lucrurile, să disciplineze în dreptate, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie pe deplin competent, complet pregătit pentru orice lucrare bună”. Creștinul trebuie să accepte cu recunoștință disciplinarea ce vine prin intermediul celor drepți, care folosesc Cuvântul lui Dumnezeu (2Ti 3:16, 17).

Referitor la administrarea justiției și la principiile implicate, vezi LEGE; PROCES, JUDECATĂ; TRIBUNAL.