Termenii ebraici mesilláh și dérek, precum și cel grecesc hodós (cale; drum) sunt folosiți cu referire la un drum public, la o potecă sau la o rută, care lega satele sau orașele. (Vezi CALEA.)

Încă din timpuri străvechi, drumurile, inclusiv importante rute comerciale, legau diferite orașe și regate de pe teritoriul Palestinei. (Nu 20:17-19; 21:21, 22; 22:5, 21-23; Ios 2:22; Ju 21:19; 1Sa 6:9, 12; 13:17, 18; vezi DRUMUL REGELUI) Drumul considerat ruta principală lega Egiptul de orașele filistene Gaza și Ascalon, iar apoi făcea treptat o cotitură în direcția nord-est, spre Meghido. De acolo, continua spre Hațor, aflat la nord de Marea Galileii, și ducea până la Damasc. Ruta aceasta, care traversa Filistia, era cea mai scurtă cale dintre Egipt și Țara Promisă. Însă Iehova, manifestând considerație, i-a condus pe israeliți pe un alt drum, astfel încât ei să nu se înspăimânte din cauza unui atac al filistenilor. (Ex 13:17)

În Țara Promisă, israeliții aveau motive deosebit de importante ca să păstreze într-o stare bună rețeaua de drumuri, întrucât exista un singur centru de închinare pentru toată națiunea. Prin urmare, mulți israeliți trebuiau să parcurgă distanțe considerabile pentru a respecta prevederile Legii, potrivit cărora toți bărbații trebuiau să se întrunească cu ocazia celor trei sărbători anuale. (De 16:16) În plus, zeciuielile, contribuțiile și ofrandele – atât cele benevole, cât și cele obligatorii – trebuiau aduse în locul ales de Iehova. (De 12:4-7) După ce Solomon a construit templul, acel loc a fost Ierusalimul. Astfel, în timp ce călătoreau spre și dinspre Ierusalim, tații israeliți aveau ocazii excelente să-și instruiască fiii în legea lui Dumnezeu. (De 6:6, 7)

De asemenea, era important să fie întreținute drumurile care duceau spre cele șase orașe de refugiu. Aceste drumuri trebuiau să fie bine marcate și degajate, pentru ca nici un obstacol să nu îngreuneze fuga celui care a ucis neintenționat un om. (De 19:3) Potrivit tradiției evreiești, la fiecare intersecție exista un marcaj care indica direcția spre orașul de refugiu. (Talmudul babilonian, Makkot 10b)

Biblia nu conține o descriere detaliată a drumurilor antice, însă face referire la construirea și întreținerea acestora. Se pare că uneori se efectuau lucrări de nivelare a dealurilor și a altor neregularități ale terenului, iar drumurile erau curățate de pietre și rambleiate. (Is 40:3, 4; 57:14; 62:10) Istoricul Josephus susține că regele Solomon ar fi pavat cu piatră neagră drumurile care duceau la Ierusalim. (Antichități iudaice, VIII, VII, 4)

Totuși, până în zilele Imperiului Roman nu se știa cu exactitate cum anume au fost construite drumurile antice. Romanii erau constructori de drumuri renumiți; drumurile construite de ei legau regiunile vastului lor imperiu pentru a facilita deplasarea armatelor. Drumurile lor erau pavate cu dale de piatră, iar patul drumului era compus de regulă din trei straturi: (jos) piatră concasată, (la mijloc) plăci de piatră fixate în mortar și (sus) beton și pietriș. Ele erau supraînălţate în ax și erau prevăzute cu pietre miliare, borduri de piatră și rigole. De asemenea, pe aceste drumuri, la distanțe convenabile, existau și fântâni. Fiind construite aproape în linie dreaptă, drumurile romane treceau mai degrabă pe deasupra dealurilor, nu le înconjurau. Renumitul drum roman Via Appia avea o lățime de 5,5 m și era pavat cu bucăți mari de piatră vulcanică. Când apostolul Pavel a fost dus la Roma ca deținut, el a călătorit pe acest drum; unele porțiuni ale drumului sunt folosite chiar și în prezent. (Fa 28:15, 16; vezi APIUS, PIAȚA LUI)

Cuvintele din Isaia 19:23 referitoare la apariția ‘unui drum mare, care va duce din Egipt în Asiria’ au prefigurat relațiile de prietenie care aveau să existe, la un moment dat, între cele două țări. Când Iehova și-a eliberat poporul, figurativ vorbind, el a construit drumuri care să le permită slujitorilor lui să iasă din țările în care fuseseră ținuți captivi. (Is 11:16; 35:8-10; 49:11-13; Ier 31:21)