Termenul „evreu” este folosit prima dată cu privire la Avram pentru a-l deosebi de amoriți. (Ge 14:13) Apoi, practic, în toate celelalte ocurențe, este folosit ca termen de diferențiere sau de identificare – fie de către un neisraelit (Ge 39:13, 14, 17; 41:12; Ex 1:16; 1Sa 4:6, 9), fie de către un israelit care se adresează unui străin (Ge 40:15; Ex 1:19; 2:7; Ion 1:9), fie în contexte în care sunt menționați străini. (Ge 43:32; Ex 1:15; 2:11-13; 1Sa 13:3-7)

Din versetele indicate mai sus reiese că denumirea de „evreu” le era deja familiară egiptenilor în secolul al XVIII-lea î.e.n. De aici s-ar putea trage concluzia că Avraam, Isaac și Iacob erau bine cunoscuți pe o arie extinsă și, prin urmare, se știa clar pe cine desemna apelativul „evreu”. Când Iosif a menționat „țara evreilor” (Ge 40:15) în discuția cu doi slujitori ai faraonului, el s-a referit, fără îndoială, la regiunea din jurul Hebronului, care de multă vreme fusese un fel de bază pentru tatăl, bunicul și străbunicul său. Aproximativ șase secole mai târziu, filistenii încă se refereau la israeliți cu denumirea de „evrei”. În timpul regelui Saul, „evrei” și „israeliți” erau termeni echivalenți. (1Sa 13:3-7; 14:11; 29:3) În secolul al IX-lea î.e.n., profetul Iona s-a identificat ca evreu în fața marinarilor (posibil, fenicieni) pe corabia cu care a plecat din Iope. (Ion 1:9) Și în Lege se făcea distincție între sclavii „evrei” și sclavii de altă etnie sau naționalitate (Ex 21:2; De 15:12), iar din cartea Ieremia, unde se face referire la acest pasaj al Legii, reiese că, în secolul al VII-lea î.e.n., termenul „evreu” era echivalentul termenului „iudeu”. (Ier 34:8, 9, 13, 14)

Secole mai târziu, scriitorii greci și romani se refereau în mod obișnuit la israeliți folosind termenii „evrei” și „iudei”, nu „israeliți”.

Originea și semnificația termenului. Există mai multe opinii cu privire la originea și semnificația termenului „evreu”, după cum urmează:

Unii erudiți consideră că apelativul „evreu” provine din cuvântul-rădăcină ʽavár, care înseamnă „a trece, a trece dincolo, a traversa”. În această accepțiune, Avraam este cel pe care Dumnezeu l-a luat „de dincolo de Fluviu [Eufrat]”. (Ios 24:3) Cu acest sens l-au înțeles și traducătorii Septuagintei, motiv pentru care în Geneza 14:13, au folosit cu privire la Avraam expresia „cel care a trecut”, nu „evreul”. Acest punct de vedere este foarte răspândit, deși ridică unele semne de întrebare. Termenul ʽivrí (evreu) are aceeași terminație ca alți termeni care sunt în mod clar patronimici, adică nume formate prin adăugarea unui prefix sau sufix la numele tatălui sau al strămoșului. Astfel, termenul môʼaví (moabit) denumește în primul rând un descendent al lui Moab, nu o persoană provenind dintr-o anumită regiune geografică; același lucru se poate spune și despre termenii ʽammôní (amonit), daní (danit) ș.a.m.d.

În plus, dacă Avraam ar fi fost numit „evreu” doar pentru că a trecut Eufratul, termenul ar fi foarte general și s-ar fi putut aplica oricărei persoane care a făcut acest lucru – și foarte probabil au fost mulți astfel de emigranți de-a lungul secolelor. Un termen cu asemenea etimologie ar fi fost un apelativ distinctiv al lui Avraam numai dacă ar fi fost un fapt recunoscut că el a trecut Eufratul la chemarea lui Dumnezeu. Există mari dubii că păgânii ar fi recunoscut acest lucru și ar fi folosit termenul „evreu” ca apelativ distinctiv, însă nu este exclus.

Alți erudiți sunt de părere că termenul „evreu” distingea populațiile nomade, cei care „treceau”, de populațiile stabile. (Vezi cum e folosit ʽavár în Ge 18:5; Ex 32:27; 2Cr 30:10.) Deși israeliții au fost o perioadă nomazi, ei au renunțat la acest stil de viață după cucerirea Canaanului. Însă ei au continuat să fie numiți evrei. O altă obiecție la acest punct de vedere este faptul că termenul ar fi avut un sens atât de larg, încât ar fi inclus toate populațiile nomade. Întrucât Iehova este identificat în Biblie ca „Dumnezeul evreilor”, este clar că termenul nu se referă la toate populațiile nomade, dat fiind că multe dintre ele se închinau la zei falși. (Ex 3:18; 5:3; 7:16; 9:1, 13; 10:3)

A treia opinie, care concordă cu dovezile biblice, este aceea că termenul „evreu” (ʽivrí) provine de la numele Eber (ʽÉver), numele unui strănepot al lui Sem și strămoș al lui Avraam. (Ge 11:10-26) E adevărat că nu se cunosc prea multe despre Eber, în afară de faptul că a făcut parte din linia genealogică de la Sem până la Avraam. Nu există nicio consemnare cu privire la o faptă a sa remarcabilă sau la vreo altă trăsătură datorită căreia descendenții lui Eber să acorde o importanță atât de mare numelui acestuia. Totuși, este demn de remarcat că Eber este menționat în mod special în Geneza 10:21, Sem fiind numit „strămoșul tuturor fiilor lui Eber”. În plus, din profeția lui Balaam, rostită în secolul al XV-lea î.e.n., reiese că numele său a fost folosit cu referire la un anumit popor sau regiune încă multe secole după moartea sa. (Nu 24:24) Folosirea acestui nume ca patronim face legătura dintre israeliți și una dintre familiile care au descins din Noe, după cum este consemnat în Geneza 10:1-32.

Și în acest caz se ridică o întrebare: dacă apelativul „evreu” provine de la numele lui Eber, de ce a fost folosit în mod distinctiv numai cu privire la israeliți? Eber a avut și alți descendenți, prin fiul său Ioctan, care nu a făcut parte din linia genealogică a lui Avraam (și a lui Israel). (Ge 10:25-30; 11:16-26) Termenul ʽivrí (evrei) i-ar fi putut desemna astfel pe toți urmașii lui Eber. Unii erudiți consideră că așa au stat lucrurile la început, însă, cu trecerea timpului, numele a ajuns să-i desemneze doar pe israeliți, ei fiind cei mai notabili dintre eberiți, sau evrei. Acesta nu ar fi un caz singular în Biblie. De exemplu, deși au existat mulți descendenți neisraeliți ai lui Avraam, precum edomiții, ismaeliții și descendenții lui Avraam prin soția sa Chetura, doar israeliții au fost numiți în mod distinctiv „descendența lui Avraam”. (Ps 105:6; Is 41:8; compară cu Mt 3:9; 2Co 11:22) Acest lucru s-a datorat, desigur, relației speciale pe care Dumnezeu a avut-o cu ei în virtutea legământului cu Avraam. Însuși faptul că Dumnezeu a făcut din israeliți o națiune, le-a dat țara Canaanului ca moștenire și i-a ajutat să înfrângă mulți dușmani puternici îi distinge în mod categoric pe israeliți nu numai de ceilalți descendenți ai lui Avraam, ci și de toți descendenții lui Eber. Există, de asemenea, posibilitatea ca mulți dintre descendenții lui Eber să-și fi pierdut identitatea de eberiți prin căsătoriile cu membri ai altor popoare.

Prin urmare, este posibil ca Eber să fi fost menționat în mod special în lista genealogică din Geneza ca un indiciu al faptului că mai ales descendenții săi aveau să se bucure de binecuvântarea lui Noe pentru Sem; faptele ulterioare au dovedit că această binecuvântare s-a împlinit, în principal, în cazul israeliților. Menționarea concretă a lui Eber ar fi servit și ca indiciu pentru linia genealogică a Descendenței promise, a cărei venire a fost profețită de Iehova în Geneza 3:15. Eber ar fi astfel o verigă în linia genealogică de la Sem la Avraam. Această legătură ar fi în concordanță și cu faptul că Iehova este numit „Dumnezeul evreilor”.

Profeția lui Balaam. Înțelegerea profeției lui Balaam depinde de modul în care este folosit numele Eber, fie ca denumire geografică, desemnând „țara (sau poporul) de dincolo”, fie ca patronim cu referire îndeosebi la evrei (israeliți). Potrivit profeției, de pe coasta Chitimului aveau să vină niște corăbii care urmau să asuprească Asiria și Eberul. Majoritatea erudiților sunt de părere că Chitimul este numele antic al insulei Cipru. Însă, așa cum se arată în articolele CIPRU și CHITIM, Ciprul a fost expus unei puternice influențe grecești. Mai mult decât atât, este posibil ca numele Chitim să fi desemnat o regiune mult mai extinsă, dincolo de insula Cipru, astfel că legătura cu Grecia ar fi mult mai evidentă. Prin urmare, majoritatea erudiților consideră că profeția s-a împlinit când Imperiul Grec, sau Macedonean, a cucerit teritoriile din Orientul Mijlociu, inclusiv Asiria. Cei ce susțin că Eber este o denumire geografică sunt de părere că asuprirea Eberului a avut loc când au ajuns sub dominația occidentală toate puterile din Mesopotamia (popoarele „de dincolo”), nu doar Asiria. Cei ce susțin că Eber este o denumire pentru evrei consideră că evreii au fost asupriți, potrivit profeției, după moartea lui Alexandru cel Mare, în timpul dinastiei seleucide, mai ales, în timpul domniei lui Antioh Epiphanes. Așa cum în ebraică, în acest pasaj este folosit numele Așur pentru Asiria, tot așa se pare că „Eber” este într-adevăr folosit mai degrabă ca patronim ce îi desemnează pe evrei, decât ca denumire pentru o zonă geografică.

În Scripturile grecești creștine. Vorbind despre sine, Pavel se descrie mai întâi ca fiind „evreu”, apoi „israelit”, după care „descendent al lui Avraam”. (2Co 11:22) În acest context, se pare că Pavel folosește termenul „evreu” pentru a indica originea sa etnică (compară cu Flp. 3:4, 5) și, posibil limba; „israelit”, pentru a arăta că era, prin naștere, membru al națiunii pe care Dumnezeu a instituit-o ca popor pentru numele Său (compară cu Ro 9:3-5); și se numește „descendent al lui Avraam” pentru a arăta că se număra printre cei ce moșteneau binecuvântările promise în virtutea legământului avraamic.

„Habiru”. Pe multe inscripții cuneiforme datând de la începutul mileniului al II-lea î.e.n., apare termenul akkadian (asiro-babilonian) habiru, sau hapiru. Cei numiți „habiru” au trăit în sudul Mesopotamiei și în Asia Mică, precum și în Haran și Mari. Pe aproximativ 60 dintre Tăblițele de la Amarna, descoperite în Egipt, conducătorii canaaniți vasali se plângeau faraonului Egiptului (suzeranul lor de la acea vreme), printre altele, de faptul că orașele lor erau atacate de unii regi susținuți de „habiru”.

Cei numiți „habiru” sunt întâlniți în Mesopotamia ca agricultori, mercenari, jefuitori, sclavi etc. Deși unii erudiți au încercat să găsească o legătură între habiru și cucerirea Canaanului de către israeliți, dovezile existente nu susțin acest punct de vedere. În The New International Dictionary of Biblical Archaeology se face următoarea remarcă: „De la prima referire la habiru, descoperită pe Tăblițele de la Amarna în secolul al XIX-lea, erudiții au fost tentați să facă o legătură între habiru și termenul biblic ʽibrim, sau «evrei», – cuvânt care apare în VT de 34 de ori, de obicei ca fiind folosit de străini sau în prezența străinilor. . . . Majoritatea erudiților resping orice identificare directă a evreilor cu habiru din următoarele motive: 1) dificultatea de a echivala termenii din punct de vedere filologic; 2) probabilitatea mare ca habiru să fie un termen ce desemnează o pătură socială, în timp ce ʽibri este un termen etnic; 3) diferența considerabilă în ce privește răspândirea, îndeletnicirile și caracterul celor două grupuri”. (Publicat de E. Blaiklock și R. Harrison, 1983, p. 223, 224.)

În documentele egiptene, habiru figurează cu numele ʽapiru. Aceștia lucrau la carierele de piatră, la căratul pietrelor și ca muncitori la teascurile de struguri. Din punct de vedere lingvistic, nu este posibil să se considere cuvântul egiptean ʽapiru un echivalent al cuvântul ebraic ʽivri. În plus, există documente ce atestă prezența în Egipt a acestor habiru la mult timp după ce evreii au părăsit țara.