Ființă umană de sex feminin, trecută de vârsta pubertății. Termenul ebraic pentru femeie este ʼişşáh (literalmente „bărbată”), care este redat și prin „soție”. În mod asemănător, termenul grecesc gynḗ este tradus și prin „femeie”, și prin „soție”.

Creare. Înainte ca Adam să ceară o parteneră de viață, Dumnezeu, Creatorul lui, a avut în vedere acest lucru pentru el. După ce l-a pus pe Adam în grădina Edenului și i-a dat porunca referitoare la pomul cunoașterii binelui și răului, Iehova a spus: „Nu este bine ca omul să rămână singur. Îi voi face un ajutor care să i se potrivească”. (Ge 2:18) El nu l-a obligat pe bărbat să-și caute o parteneră printre animale, ci a adus animalele la Adam ca să le dea nume. Adam nu avea nici cea mai mică înclinație spre bestialitate; el și-a dat seama că nu exista niciun partener potrivit pentru el în rândul animalelor. (Ge 2:19, 20) „Astfel, Iehova Dumnezeu a făcut ca omul să cadă într-un somn adânc și, în timp ce acesta dormea, a luat una dintre coastele lui și apoi a închis carnea la loc. Și, din coasta pe care a luat-o de la om, Iehova Dumnezeu a făcut o femeie și a adus-o la om. Atunci omul a zis: «Aceasta este, în sfârșit, os din oasele mele și carne din carnea mea! Ea se va numi „femeie”, pentru că a fost luată din bărbat».” (Ge 2:21-23)

Poziție și responsabilități. Având în vedere că femeia a fost creată din bărbat, venirea ei în existență a depins de existența lui. Fiind o parte a bărbatului, „o singură carne” cu el, precum și un ajutor care i se potrivea, ea trebuia să i se supună, iar el să-i fie cap. Ea trebuia să se supună și legii pe care Dumnezeu i-o dăduse lui Adam cu privire la pomul cunoașterii binelui și răului. Femeia avea responsabilitatea să acționeze spre binele bărbatului. Ei trebuiau să colaboreze pentru a îndeplini misiunea ce le fusese încredințată: aceea de a avea copii și de a stăpâni peste animale. (Ge 1:28; 2:24)

Întrucât în timpurile biblice era în firescul lucrurilor ca femeile să se căsătorească, versetele care vorbesc despre responsabilitățile femeii se referă în general la rolul ei de soție. Însă principala datorie a tuturor femeilor din Israel era să-i aducă lui Iehova Dumnezeu o închinare curată. Un exemplu în acest sens a fost Abigail, care a devenit soția lui David după moartea soțului ei netrebnic Nabal. Chiar dacă Nabal a avut un comportament reprobabil, refuzând să-și folosească bunurile pentru a-l ajuta pe David, unsul lui Iehova, Abigail a înțeles că rolul ei de soție nu o obliga să-și urmeze soțul în această acțiune contrară voinței lui Iehova. El a binecuvântat-o pentru că a susținut închinarea curată ajutându-l pe unsul Său. (1Sa 25:23-31, 39-42)

În plus, femeia trebuia să se supună soțului ei. Ea avea responsabilitatea de a lucra din greu pentru binele casei sale și de a-și onora soțul în calitatea lui de cap. Aceasta îi aducea femeii cea mai mare glorie. În Proverbele 14:1 se spune: „Femeia cu adevărat înțeleaptă își zidește casa, dar cea nebună o dărâmă cu mâinile ei”. Soția trebuie să-l vorbească întotdeauna de bine pe soțul ei și să contribuie la buna lui reputație, astfel încât el să poată fi mândru de ea. „O soție capabilă este o coroană pentru soțul ei, dar soția cu o purtare rușinoasă este ca putrezirea în oasele lui.” (Pr 12:4) În Proverbele, capitolul 31, sunt descrise poziția onorabilă și privilegiile pe care le are femeia în calitate de soție, precum și binecuvântările pe care le primește ca urmare a fidelității, hărniciei și înțelepciunii ei. (Vezi SOȚIE.)

În Israel, o femeie care avea copii se ocupa în mod serios de educarea lor, învățându-i să fie corecți, respectuoși și harnici, iar deseori le dădea sfaturi fiilor săi mai mari și exercita o influență pozitivă asupra lor. (Ge 27:5-10; Ex 2:7-10; Pr 1:8; 31:1; 2Ti 1:5; 3:14, 15) Fetele erau instruite îndeosebi să devină soții bune, învățând de la mama lor să gătească, să țeasă și să administreze o gospodărie, în timp ce băieții învățau de la tatăl lor o meserie. Soțiile se exprimau liber față de soții lor (Ge 16:5, 6) și, în anumite situații, îi ajutau să ia decizii bune (Ge 21:9-13; 27:46–28:4).

De obicei, mireasa era aleasă de părinții băiatului. Dar, fără îndoială, sub Lege – așa cum se întâmplase anterior în cazul Rebecăi –, tânăra putea să-și exprime sentimentele și dorințele în această privință. (Ge 24:57, 58) Deși permise, relațiile poligame erau reglementate de Lege; după formarea congregației creștine, Dumnezeu a restabilit aranjamentul inițial privitor la monogamie. (Ge 2:23, 24; Mt 19:4-6; 1Ti 3:2)

Și legile militare îi avantajau pe soție și pe soț, scutindu-l pe bărbatul proaspăt căsătorit de serviciul militar timp de un an. În această perioadă, cuplul putea să aibă un copil, care urma să-i aducă mamei o mare alinare când soțul ei era plecat și, cu atât mai mult, dacă acesta murea în luptă. (De 20:7; 24:5)

Legile se aplicau în egală măsură bărbaților și femeilor care se făceau vinovați de adulter, incest, bestialitate sau alte delicte. (Le 18:6, 23; 20:10-12; De 22:22) Femeile nu trebuiau să poarte îmbrăcăminte bărbătească și nici bărbații, îmbrăcăminte femeiască, această practică favorizând imoralitatea, inclusiv homosexualitatea. (De 22:5) Femeile beneficiau, în general, de toate dispozițiile Legii, cum ar fi sabatele, legile privitoare la nazirei și sărbătorile. (Ex 20:10; Nu 6:2; De 12:18; 16:11, 14) Copiii trebuiau să-i acorde mamei aceeași onoare și ascultare ca tatălui. (Le 19:3; 20:9; De 5:16; 27:16)

Privilegii în congregația creștină. În ce-i privește pe creștinii care au primit de la Dumnezeu chemarea cerească (Ev 3:1) pentru a deveni comoștenitori cu Isus Cristos, nu există nicio distincție între bărbați și femei din punct de vedere spiritual. Apostolul scrie: „De fapt, toți sunteți fii ai lui Dumnezeu prin credința voastră în Cristos . . . nu există nici bărbat, nici femeie, pentru că toți sunteți una în unitate cu Cristos Isus”. (Ga 3:26-28) La înviere, toți trebuie să treacă printr-o schimbare în ce privește natura lor pentru a avea parte de „natura divină”. Atunci niciunul dintre ei nu va fi femeie, pentru că nu există creaturi spirituale de sex feminin, sexul fiind mijlocul prevăzut de Dumnezeu pentru reproducerea creaturilor pământești. (2Pe 1:4)

Proclamatoare ale veștii bune. Printre cei care au primit darurile spiritului sfânt la Penticosta din 33 e.n. s-au numărat și femei, numite ʻfiice’ și ʻsclave’ în profeția lui Ioel. Din acea zi, creștinele care beneficiau de aceste daruri au putut să vorbească în limbi străine pe care nu le înțelegeau înainte și ‘să profețească’, nu neapărat în sensul că au prezis evenimente importante, ci că au anunțat adevăruri din Biblie. (Ioe 2:28, 29; Fa 1:13-15; 2:1-4, 13-18; vezi PROFETESĂ)

Femeile nu trebuiau să vorbească despre adevărurile biblice doar cu colaboratorii creștini. Înainte de a se înălța la cer, Isus le spusese continuatorilor săi: „Veți primi putere când spiritul sfânt va veni peste voi și îmi veți fi martori în Ierusalim, în toată Iudeea, în Samaria și până în cea mai îndepărtată parte a pământului”. (Fa 1:8) Apoi, la Penticosta din 33 e.n., când spiritul sfânt a fost turnat peste cei aproximativ 120 de discipoli, toți aceștia (inclusiv unele femei) au primit privilegiul de a depune mărturie. (Fa 1:14, 15; 2:3, 4) Profeția lui Ioel citată de Petru cu acea ocazie s-a împlinit și în cazul femeilor. (Ioe 2:28, 29) Ele s-au numărat deci printre cei care aveau responsabilitatea de a fi martori ai lui Isus „în Ierusalim, în toată Iudeea, în Samaria și până în cea mai îndepărtată parte a pământului”. În armonie cu aceasta, apostolul Pavel a spus mai târziu că Evodia și Sintiche, două surori din Filipi, „au lucrat din greu alături de [el] pentru vestea bună”; iar Luca a menționat-o pe Priscila, care, împreună cu soțul ei, Aquila, ʻa explicat calea lui Dumnezeu’ în Efes. (Flp 4:2, 3; Fa 18:26)

La întrunirile congregației. La unele întruniri, femeile puteau să se roage sau să profețească, cu condiția să-și acopere capul. (1Co 11:3-16; vezi ACOPERIREA CAPULUI) Totuși, la întrunirile publice, când „toată congregația”, precum și oameni „necredincioși” se adunau într-un singur loc (1Co 14:23-25), femeile trebuiau „să tacă”. ʻDacă voiau să afle ceva, trebuiau să-și întrebe soții acasă, căci era rușinos ca o femeie să vorbească în congregație.’ (1Co 14:31-35)

Deși femeii nu i se permitea să predea la întrunirile congregației, ea putea totuși să instruiască persoanele din afara congregației care doreau să cunoască adevărul biblic și vestea bună despre Isus Cristos (compară cu Ps 68:11), precum și ʻsă le învețe ce este bine’ pe femeile tinere (și pe copiii) din congregație. (Tit 2:3-5) Totuși, ea nu avea dreptul să exercite autoritate asupra unui bărbat și nici să discute în contradictoriu cu bărbații, de exemplu la întrunirile congregației. Ea trebuia să-și amintească ce i se întâmplase Evei și ce spusese Dumnezeu referitor la poziția femeii după ce Adam și Eva păcătuiseră. (1Ti 2:11-14; Ge 3:16)

Supraveghetorii și slujitorii auxiliari sunt bărbați. În pasajul în care se vorbește despre ʻoamenii ca daruri’ dați de Cristos congregației nu sunt amintite femeile. Cuvintele grecești traduse prin „apostoli”, „profeți”, „evanghelizatori”, „păstori” și „învățători” sunt toate de genul masculin. (Ef 4:8, 11; vezi și Ps 68:18)

În deplină armonie cu aceasta, când Pavel i-a scris lui Timotei despre cerințele care trebuie îndeplinite de „supraveghetorii” (epískopoi) – numiți și „bătrâni” (presbýteroi) – și de „slujitorii auxiliari” (diákonoi) din congregație, apostolul a precizat că ei trebuie să fie bărbați și, dacă sunt căsătoriți, „soți ai unei singure soții”. Niciun apostol nu menționează vreo așa-zisă poziție de „diaconiță” (diakónissa). (1Ti 3:1-13; Tit 1:5-9; compară cu Fa 20:17, 28; Flp 1:1)

Chiar dacă despre Fivi (Ro 16:1) se spune că ʻslujea’, sau că era „slujitoare” (în greacă, diákonos, fără articol hotărât), este evident că ea nu primise numirea de slujitoare auxiliară în cadrul congregației, întrucât Scripturile nu prevăd o astfel de poziție. Apostolul nu le-a spus membrilor congregației să primească instrucțiuni de la Fivi, ci, mai degrabă, s-o primească cu căldură și ʻs-o ajute cu orice ar avea nevoie’. (Ro 16:2) Când a numit-o slujitoare, Pavel s-a referit, probabil, la contribuția pe care aceasta o avea la răspândirea veștii bune și a menționat că ea slujea în congregația din Chencrea. (Compară cu Fa 2:17, 18.)

Acasă. Femeia este prezentată în Scripturi drept un „vas mai slab, cel feminin”. Soțul trebuie să o trateze ca atare. (1Pe 3:7) Ea are multe îndatoriri onorabile, de exemplu, participă la instruirea copiilor și se ocupă de treburile casnice, sub îndrumarea soțului ei. (1Ti 5:14; 1Pe 3:1, 2; Pr 1:8; 6:20; cap. 31) Femeia are datoria de a se supune soțului. (Ef 5:22-24) Ea nu trebuie să-l priveze de dreptul conjugal. (1Co 7:3-5)

Podoabe. Biblia nu condamnă nicăieri purtarea hainelor frumoase sau a bijuteriilor, dar le poruncește femeilor să se lase conduse de modestie și de decență. Apostolul Pavel arată că femeile trebuie să aibă o ținută bine aranjată și să se împodobească „cu modestie și judecată sănătoasă”. Ele nu ar trebui să pună accentul pe coafură, podoabe sau haine scumpe, ci pe lucrurile care contribuie la frumusețea spirituală, adică ʻfaptele bune’ și „podoaba nepieritoare a unui spirit blând și liniștit”. (1Ti 2:9, 10; 1Pe 3:3, 4; compară cu Pr 11:16, 22; 31:30)

Adresându-li-se soțiilor supuse care au o conduită castă, respectuoasă și pioasă, apostolul Petru spune: „Voi sunteți fiicele [Sarei] dacă faceți în continuare binele și nu vă lăsați pradă fricii”. Aceste femei au ocazia extraordinară de a fi ʻfiice’ ale fidelei Sara, dar nu în sens literal, ci pentru că îi imită comportamentul. Sara a avut privilegiul de a-i da naștere lui Isaac și de a deveni o ascendentă a lui Isus Cristos, partea principală a ʻdescendenței lui Avraam’. (Ga 3:16) Astfel, soțiile creștine care, figurativ vorbind, se dovedesc fiice ale Sarei, chiar și față de soții lor necredincioși, vor fi, cu siguranță, bogat răsplătite de Dumnezeu. (1Pe 3:6; Ge 18:11, 12; 1Co 7:12-16)

Femei care i-au slujit lui Isus. În timpul serviciului pământesc al lui Isus, unele femei s-au bucurat de privilegii, dar nu de privilegiile pe care le-au avut cei 12 apostoli și cei 70 de evanghelizatori. (Mt 10:1-8; Lu 10:1-7) Anumite femei i-au slujit lui Isus cu bunurile lor. (Lu 8:1-3) O femeie l-a uns cu ulei parfumat cu câteva zile înainte de moartea sa, iar pentru acest gest, el a făcut următoarea promisiune: „Oriunde va fi predicată această veste bună, în toată lumea, se va spune și ce a făcut femeia aceasta, în amintirea ei”. (Mt 26:6-13; Ioa 12:1-8) Printre cei cărora Isus li s-a arătat în ziua învierii sale s-au numărat și femei; și printre cei cărora li s-a arătat ulterior au fost femei. (Mt 28:1-10; Ioa 20:1-18)

Sens figurat. În câteva pasaje biblice, femeile simbolizează congregații sau organizații umane. Ele reprezintă și orașe. Congregația glorificată a lui Cristos este prezentată drept „mireasa” lui, numită și „orașul sfânt, Noul Ierusalim”. (Ioa 3:29; Re 21:2, 9; 19:7; compară cu Ef 5:23-27; Mt 9:15; Mr 2:20; Lu 5:34, 35)

Iehova s-a adresat congregației, sau națiunii, Israel numind-o „femeie”, el fiind „ca un soț” pentru ea în virtutea legământului Legii. În profețiile de restabilire, el îi vorbește Israelului în acești termeni, adresându-se uneori Ierusalimului, capitala națiunii. „Fiii” și „fiicele” (Is 43:5-7) acestei femei erau membrii națiunii Israel. (Is 51:17-23; 52:1, 2; 54:1, 5, 6, 11-13; 66:10-12; Ier 3:14; 31:31, 32)

În multe ocurențe, și alte națiuni sau orașe sunt menționate la genul feminin sau sunt personificate ca femei. Unele dintre acestea sunt: Moabul (Ier 48:41), Egiptul (Ier 46:11), Raba amoniților (Ier 49:2), Babilonul (Ier 51:13) și simbolicul Babilon cel Mare (Re 17:1-6; vezi BABILONUL CEL MARE; FIICĂ).

ʻFemeia’ din Geneza 3:15. Când a pronunțat sentința împotriva lui Adam și a Evei, primii părinți ai omenirii, Dumnezeu a promis că ʻfemeia’ va da naștere unei descendențe care va zdrobi capul șarpelui. (Ge 3:15) Acesta era ʻun secret sacru’ pe care Dumnezeu intenționa să-l dezvăluie la momentul potrivit. (Col 1:26) Contextul în care a fost făcută promisiunea profetică oferă indicii cu privire la identitatea ʻfemeii’. Versetul menționează că descendența ei va zdrobi capul șarpelui. Această descendență nu putea fi de natură umană, întrucât Scripturile arată clar că Dumnezeu nu i s-a adresat unui șarpe literal. În Revelația 12:9 se precizează că „șarpele” este Satan Diavolul, o persoană spirituală. Prin urmare, ʻfemeia’ din profeție nu putea fi o ființă umană, așa cum a fost Maria, mama lui Isus. Apostolul Pavel clarifică această chestiune în Galateni 4:21-31. (Vezi SĂMÂNȚĂ.)

În acest pasaj, apostolul vorbește despre soția lui Avraam, care era ʻo femeie liberă’, și despre concubina acestuia, Agar. El arată că Agar corespunde orașului literal Ierusalim, aflat sub legământul Legii, ai cărui „copii” sunt cetățenii națiunii evreiești. În schimb, Sara, soția lui Avraam, corespunde ʻIerusalimului de sus’, care este mama spirituală a lui Pavel și a celorlalți creștini născuți de spirit. Această ʻmamă’ cerească este și „mama” lui Cristos, cel mai mare dintre frații săi spirituali, toți avându-l ca Tată pe Dumnezeu. (Ev 2:11, 12; vezi FEMEIE LIBERĂ)

Așadar, este logic și în armonie cu Scripturile să conchidem că ʻfemeia’ din Geneza 3:15 este o „femeie” spirituală. Mai mult, așa cum „mireasa”, sau „soția”, lui Cristos nu este o singură femeie, ci un grup alcătuit din mai mulți membri spirituali (Re 21:9), tot așa ʻfemeia’ care dă naștere fiilor spirituali ai lui Dumnezeu, sau ‘soția’ lui Dumnezeu (evocată în mod profetic prin cuvintele lui Isaia și ale lui Ieremia menționate anterior), este compusă din mai multe persoane spirituale. Ea reprezintă un grup de persoane, o organizație cerească.

Această „femeie” este descrisă în Revelația, capitolul 12. Într-o viziune, Ioan o vede dând naștere unui fiu, un conducător „care va păstori toate națiunile cu un toiag de fier”. (Compară cu Ps 2:6-9; 110:1, 2.) Ioan a primit această viziune la mult timp după nașterea lui Isus ca om și după ungerea sa ca Mesia. Întrucât, evident, vorbește tot despre femeia din Geneza 3:15, viziunea nu avea cum să se refere la nașterea lui Isus ca om, ci la un alt eveniment, și anume întronarea sa ca rege. Așadar, viziunea prezintă nașterea Regatului mesianic al lui Dumnezeu.

În continuare se arată că Satan persecută „femeia” și poartă război cu „cei rămași din descendența ei”. (Re 12:13, 17) Întrucât „femeia” este în cer, iar Satan a fost aruncat între timp pe pământ (Re 12:7-9), el nu poate ajunge la persoanele cerești care alcătuiesc „femeia”. Însă îi poate ataca pe cei rămași din „descendența” ei, sau copiii ei, adică pe frații lui Isus Cristos aflați încă pe pământ. În felul acesta persecută el „femeia”.

Alte utilizări ale termenului „femeie”. Prezicând foametea care avea să vină asupra israeliților dacă nu ascultau și încălcau legământul său, Dumnezeu a zis: „Zece femei vor coace pâinea voastră într-un singur cuptor și vă vor da câte o porție mică de pâine cântărită”. Foametea avea să fie atât de mare, încât zece femei urmau să aibă nevoie de un singur cuptor, deși, în condiții normale, fiecare ar fi folosit câte unul. (Le 26:26)

După ce i-a avertizat pe israeliți cu privire la nenorocirile care aveau să se abată asupra lor din cauza infidelității, Iehova a spus prin profetul Isaia: „Șapte femei vor apuca în ziua aceea un singur bărbat și vor zice: «Vom mânca pâinea noastră și vom purta hainele noastre, numai să fim numite cu numele tău ca să fie înlăturată rușinea de la noi»”. (Is 4:1) În cele două versete anterioare (Is 3:25, 26), Dumnezeu arătase că mulți dintre bărbații Israelului aveau să cadă în luptă. Populația masculină urma să fie decimată în așa măsură, încât multe femei aveau să-și dorească să conviețuiască cu același bărbat. Ele aveau să fie fericite să poarte numele lui și să primească o oarecare atenție din partea lui, chiar dacă trebuiau să-l împartă cu alte femei. Ele ar fi fost dispuse să accepte poligamia sau concubinajul doar ca să joace un rol cât de mic în viața unui bărbat. În felul acesta, ele aveau să scape într-o anumită măsură de rușinea de a fi văduve, celibatare sau fără copii.

Pentru a-i aduce mângâiere Israelului, Iehova a spus într-o profeție: „Până când vei șovăi, fiică infidelă? Căci Iehova a creat ceva nou pe pământ: femeia îl va căuta cu insistență pe bărbat”. („Femeia va peți pe bărbat”, BC) (Ier 31:22) Până atunci, Israelul, cu care Dumnezeu era într-o relație asemănătoare căsătoriei datorită legământului Legii, ʻșovăise’, nefiindu-i întotdeauna fidel. Acum însă, Iehova o invită pe ʻfecioara Israelului’ să-și fixeze indicatoare și stâlpi de piatră care să o ajute să se întoarcă, precum și să ia seama la drumul cel mare de întoarcere. (Ier 31:21) El avea să pună spiritul său în ea, astfel încât să-și dorească cu ardoare să se întoarcă. Asemenea unei soții care îl caută cu insistență pe soțul ei pentru a-și restabili relațiile bune cu el, Israelul avea să-l caute cu insistență pe Iehova Dumnezeu pentru a-și restabili relațiile bune cu el, în calitatea lui de soț.

„Dorința femeilor”. Profeția lui Daniel spune referitor la „regele nordului”: „El nu va ține cont de Dumnezeul părinților lui și nu va ține cont nici de dorința femeilor, nici de vreun alt dumnezeu, ci se va înălța deasupra tuturor. În schimb, îi va da glorie dumnezeului fortărețelor”. (Da 11:37, 38) În aceste versete, ʻfemeile’ reprezintă, probabil, națiunile mai slabe care, asemenea unor vase mai slabe, sunt supuse „regelui nordului”. Ele au propriii dumnezei, pe care îi doresc și îi venerează, însă „regele nordului” nu ține cont de ei, ci îi aduce omagiu dumnezeului militarismului.

„Lăcustele” simbolice. În viziunea despre „lăcustele” simbolice din Revelația 9:1-11 se arată că „părul [lăcustelor] era ca părul de femeie”. În armonie cu principiul biblic conform căruia părul lung al unei femei este un semn al supunerii față de soțul ei, care îi este cap, părul acestor „lăcuste” trebuie să simbolizeze supunerea celor pe care îi reprezintă ele față de capul și regele lor. (Vezi ABADON.)

Cei 144 000 „nu s-au pângărit cu femei”. În Revelația 14:1-4 se spune că cei 144 000 care stau cu Mielul pe muntele Sion „au fost cumpărați de pe pământ. Ei sunt cei care nu s-au pângărit cu femei; de fapt, sunt virgini”. Ei au o relație mai apropiată cu Mielul decât oricine altcineva, fiind singurii care cunosc ʻcântarea nouă’. (Re 14:1-4) Aceasta sugerează că ei alcătuiesc „mireasa” Mielului. (Re 21:9) Și, întrucât stau cu Mielul pe muntele Sion ceresc, sunt persoane spirituale. Faptul că „nu s-au pângărit cu femei” și că sunt „virgini” nu înseamnă că niciunul dintre cei 144 000 nu s-a căsătorit niciodată, întrucât Scripturile nu le interzic celor care vor fi comoștenitori cu Cristos să se căsătorească în timp ce sunt pe pământ. (1Ti 3:2; 4:1, 3) Și nu înseamnă nici că toți cei 144 000 sunt bărbați, deoarece Biblia spune că printre comoștenitorii lui Cristos „nu există nici bărbat, nici femeie”. (Ga 3:28) Prin urmare, ʻfemeile’ din Revelația 14:4 trebuie să fie femei simbolice, fără îndoială organizații religioase, precum Babilonul cel Mare și „fiicele” ei. Dacă creștinii unși s-ar alătura acestor organizații ale religiei false și ar participa la acțiunile lor, nu ar mai fi fără pată. (Re 17:5) Această descriere simbolică este în armonie cu cerința Legii potrivit căreia marele preot din Israel trebuia să se căsătorească doar cu o fecioară, Isus Cristos fiind Marele Preot de seamă al lui Iehova. (Le 21:10, 14; 2Co 11:2; Ev 7:26)

Referitor la termenul „femeie” folosit de Isus când i s-a adresat mamei sale, vezi MARIA, nr. 1 (Respectată și iubită de Isus).