Traducere a expresiei ebraice ben-ʼadám. Aici, termenul ʼadám nu se referă la omul Adam, ci are sensul generic de „ființă umană”. Așadar, expresia ben-ʼadám înseamnă, în esență, „fiu al omului, om, fiu pământean” (Ps 80:17; 146:3; Ier 49:18, 33). Sintagma apare adesea în paralelisme, alături de alți termeni ebraici pentru „om”, precum ʼiș, care înseamnă „persoană de sex masculin” (compară cu Nu 23:19; Iov 35:8; Ier 50:40), și ʼenốș, care înseamnă „om muritor”. (Compară cu Ps 8:4; Is 51:12; 56:2.) În Psalmul 144:3, „fiul omului muritor” reprezintă redarea termenului ebraic ben-ʼenốș, pe când în Daniel 7:13 apare echivalentul arameic al acestuia (bar ʼenáș).

Corespondentul grecesc al expresiei este huiós tou anthrṓpou, ultima parte a expresiei reprezentând termenul generic grecesc pentru „om” (ánthrōpos) (Mt 16:27).

În Scripturile ebraice, expresia apare de cele mai multe ori în cartea Ezechiel, unde Dumnezeu i se adresează profetului de peste 90 de ori cu apelativul „fiu al omului” (Eze 2:1, 3, 6, 8). Denumirea este folosită, se pare, pentru a sublinia că profetul este un simplu om, accentuându-se astfel contrastul dintre purtătorul uman de cuvânt și Sursa mesajului său, Dumnezeul Preaînalt. Și cu privire la profetul Daniel este folosită această denumire, în Daniel 8:17.

Cristos Isus, „Fiul omului”. În relatările din evanghelii, expresia apare de aproximativ 80 de ori, fiind aplicată de fiecare dată la Isus Cristos și fiind folosită chiar de el cu privire la sine (Mt 8:20; 9:6; 10:23). În afara relatărilor evanghelice, expresia mai apare în Faptele 7:56, în Evrei 2:6 și în Revelația 1:13; 14:14.

Aplicarea expresiei de către Isus la propria persoană a fost o dovadă clară că Fiul lui Dumnezeu era acum într-adevăr o ființă umană, întrucât ‘devenise carne’ (Ioa 1:14); fusese „născut din femeie”, fiind conceput și adus pe lume de fecioara evreică Maria (Ga 4:4; Lu 1:34-36). Prin urmare, el nu s-a materializat, cum făcuseră unii îngeri înaintea lui; nu era o întrupare a unei ființe spirituale, ci era realmente un „fiu al omului”, prin mama sa umană. (Compară cu 1Io 4:2, 3; 2Io 7; vezi CARNE.)

Din acest motiv, apostolul Pavel a aplicat cuvintele profetice din Psalmul 8 la Isus Cristos. În scrisoarea sa către evrei (2:5-9), Pavel a citat versetele care spun: „Ce este omul muritor [ʼenốș] ca să-ți amintești de el și fiul omului pământean [ben-ʼadám] ca să te îngrijești de el? L-ai făcut cu puțin mai prejos decât cei de natură divină [„cu puțin mai prejos decât îngerii”, Evrei 2:7] și l-ai încoronat cu glorie și cu splendoare. L-ai făcut stăpân peste lucrările mâinilor tale, ai pus totul sub picioarele sale” (Ps 8:4-6; compară cu Ps 144:3). Pavel arată că, pentru a împlini acest psalm profetic, Isus a fost făcut într-adevăr „cu puțin mai prejos decât îngerii”, devenind ‘un fiu muritor al omului pământean’. Astfel, el a putut să moară ca atare și deci „să guste moartea pentru fiecare om”, fiind apoi încoronat cu glorie și cu splendoare de Tatăl său, care l-a înviat (Ev 2:8, 9; compară cu Ev 2:14; Flp 2:5-9).

Astfel, denumirea „Fiul omului” îndreaptă atenția și spre legătura strânsă de rudenie dintre Isus Cristos și omenire, el având puterea de a elibera omul din sclavia păcatului și a morții, dar și spre calitatea sa de mare Răzbunător al sângelui (Le 25:48, 49; Nu 35:1-29; vezi RĂZBUNĂTORUL SÂNGELUI; RĂSCUMPĂRARE, RĂSCUMPĂRĂTOR).

Așadar, denumirea „Fiul lui David” (Mt 1:1; 9:27) atribuită lui Isus subliniază că el este moștenitorul legământului pentru Regat, legământ care trebuia să se împlinească pe linia de descendență a lui David. Denumirea „Fiul omului” îndreaptă atenția spre apartenența lui la familia umană ca urmare a nașterii sale ca om. Denumirea „Fiul lui Dumnezeu” scoate în evidență că originea sa este divină, că el nu este un descendent al lui Adam, care a păcătuit, și de aceea nu a moștenit imperfecțiunea de la acesta, fiind considerat pe deplin drept în ochii lui Dumnezeu (Mt 16:13-17).

Ce este „semnul Fiului omului”?

Mai există însă un motiv important pentru care Isus a folosit frecvent expresia „Fiul omului” cu referire la sine. Acesta are legătură cu împlinirea profeției consemnate în Daniel 7:13, 14. În viziune, Daniel a văzut pe „cineva ca un fiu al omului” venind cu norii cerului și primind permisiunea de a intra la „Cel Bătrân de Zile”; „i s-a dat stăpânire, demnitate și un regat, pentru ca popoarele, națiunile și oamenii de toate limbile să-i slujească cu toții”, Regat care nu va fi nimicit.

Având în vedere că, în interpretarea dată de un înger viziunii și consemnată în Daniel 7:18, 22 și 27, „sfinții Celui Suprem” iau în stăpânire acest Regat, mulți exegeți au încercat să aducă dovezi că „fiul omului” reprezintă aici „o entitate colectivă”, adică „sfinții lui Dumnezeu priviți ca grup, ca popor”, „poporul Israel ideal și glorificat”. Raționamentul este însă superficial în lumina Scripturilor grecești creștine. Nu ține cont de faptul că Cristos Isus, Regele uns de Dumnezeu, a încheiat cu continuatorii săi un legământ pentru un regat, în virtutea căruia ei puteau să fie cu el în Regatul său, și de faptul că, deși aceștia vor domni ca regi și preoți, o vor face sub conducerea sa și grație autorității primite de la el (Lu 22:28-30; Re 5:9, 10; 20:4-6). Astfel, ei primesc autoritate regală peste națiuni doar pentru că el a primit deja o asemenea autoritate de la Dumnezeul Suveran (Re 2:26, 27; 3:21).

La înțelegerea corectă a pasajului contribuie răspunsul dat de Isus marelui preot: „Sunt [Cristosul, Fiul lui Dumnezeu]. Și voi îl veți vedea pe Fiul omului stând la dreapta puterii și venind cu norii cerului” (Mr 14:61, 62; Mt 26:63, 64).

Prin urmare, este clar că profeția referitoare la venirea Fiului omului și intrarea lui în prezența Celui Bătrân de Zile, Iehova Dumnezeu, se aplică la o persoană individuală, la Mesia, Isus Cristos. Dovezile arată că evreii așa au înțeles-o. Scrierile rabinice au aplicat profeția la Mesia (Soncino Books of the Bible, editată de A. Cohen, 1951, comentariu asupra Da 7:13). Fariseii și saducheii i-au cerut lui Isus „să le arate un semn din cer” tocmai pentru că doreau să vadă o împlinire literală a acestei profeții (Mt 16:1; Mr 8:11). După ce Isus a murit ca om și a fost înviat ca ființă spirituală, Ștefan a avut o viziune în care a văzut „cerurile deschise” și „pe Fiul omului stând la dreapta lui Dumnezeu” (Fa 7:56). Aceasta dovedește că, deși și-a sacrificat viața umană ca răscumpărare pentru omenire, Isus Cristos își păstrează pe drept titlul mesianic de „Fiu al omului” și în poziție cerească.

În prima parte a răspunsului dat marelui preot privitor la venirea Fiului omului, Isus a spus despre sine că avea să fie văzut „stând la dreapta puterii”, evident o aluzie la cuvintele profetice din Psalmul 110. Isus Cristos arătase mai devreme că acest psalm se aplica la el (Mt 22:42-45). Psalmul, dar și aplicarea făcută de apostolul Pavel în Evrei 10:12, 13 sunt o dovadă că pentru Isus Cristos urma o perioadă de așteptare înainte ca Tatăl să-l trimită ‘să stăpânească în mijlocul dușmanilor’. Se pare deci că împlinirea profeției din Daniel 7:13, 14 nu are loc odată cu învierea și înălțarea la cer a lui Isus, ci odată cu autorizarea sa de către Dumnezeu pentru a intra în acțiune ca manifestare evidentă a autorității sale regale. Așadar, venirea Fiului omului și intrarea lui înaintea Celui Bătrân de Zile corespunde, se pare, în plan temporal cu situația descrisă în Revelația 12:5-10, când copilul simbolic de sex bărbătesc este adus în existență și luat la tronul lui Dumnezeu.

Cu toate acestea, în Matei 24:30 și în Luca 21:27, Isus a profețit despre „semnul Fiului omului” imediat după ce a menționat anumite fenomene cerești de felul celor pe care Biblia le asociază cu executarea judecății divine asupra oamenilor răi. (Compară Mt 24:29 și Lu 21:25, 26 cu Is 13:9, 10 și Ioe 2:30, 31.) Întrucât „toate triburile pământului . . . îl vor vedea pe Fiul omului venind pe norii cerului cu putere și cu mare glorie” și „se vor bate în piept tânguindu-se”, este evident că aceasta se referă la un timp când manifestarea supranaturală a puterii regale a lui Isus va semăna groaza în inima oamenilor care nu s-au conformat voinței lui Dumnezeu.

Și alte viziuni profetice din Revelația (17:12-14; 19:11-21) îl prezintă pe Regele mesianic exercitându-și în mod deplin puterea regală asupra ‘popoarelor, a națiunilor și a oamenilor de toate limbile’ (Da 7:14). Prin urmare, cel ce „semăna cu un fiu al omului”, descris în Revelația 14:14 și în Revelația 1:13, îl reprezintă fără îndoială pe Isus Cristos.

Pentru informații referitoare la ‘venirea Fiului omului pe norii cerului’ și vederea lui de către „orice ochi” (Mt 24:30; Re 1:7), vezi NOR (Sens figurat); OCHI; PREZENȚĂ.