Gabaoniți, [dintr-un cuvânt care înseamnă „deal; colină”]

Gabaonul este identificat în prezent cu el-Jib, aflat la aproximativ 9,5 km N-N-V de Muntele Templului, din Ierusalim. Aici s-au găsit numeroase toarte de vase ceramice inscripționate cu numele „Gabaon”, scris cu caractere ebraice vechi. Situat pe un deal ce se înalță până la circa 60 m deasupra câmpiei din jur, vechiul oraș ocupa o suprafață de aproximativ 6,5 ha.

În urma excavațiilor arheologice efectuate pe locul anticului oraș s-a descoperit un tunel de 51 m săpat în stâncă. În vechime, acest tunel era luminat cu lămpi ce erau așezate de-a lungul pereților în nișe scobite la distanțe egale. Tunelul, care avea 93 de trepte săpate în stâncă, ducea din interiorul zidurilor Gabaonului până la un rezervor subteran artificial, alimentat de un izvor aflat la circa 25 m sub zidul orașului. Astfel, gabaoniții dispuneau de o rezervă sigură de apă chiar și în timp de asediu. Pe locul vechiului oraș s-a descoperit și o groapă circulară, săpată în stâncă, cu un diametru de 11,3 m. O scară în spirală, cu trepte late de circa 1,5 m, coboară pe lângă pereții gropii în sensul acelor de ceasornic. De la baza gropii (adâncă de 10,8 m), scara continuă să coboare încă 13,6 m printr-un tunel până la un rezervor de apă. Nu se știe sigur dacă această groapă, sau bazin, corespunde cu „bazinul de la Gabaon”, menționat în Biblie (2Sa 2:13).

În timpul lui Iosua. În timpul lui Iosua, Gabaonul era locuit de heviți, una dintre cele șapte națiuni care trebuiau distruse (De 7:1, 2; Ios 9:3-7). Gabaoniții mai erau numiți amoriți, acest termen fiind se pare folosit și cu sens generic pentru toți canaaniții (2Sa 21:2; compară cu Ge 10:15-18; 15:16). Spre deosebire de ceilalți canaaniți, gabaoniții au înțeles că, deși aveau un oraș mare și o armată puternică, n-aveau nicio șansă de izbândă în fața israeliților întrucât Iehova lupta pentru aceștia. De aceea, după distrugerea Ierihonului și a Aiului, bărbații din Gabaon, care se pare că reprezentau și interesele celorlalte trei orașe hevite – Chefira, Beerot și Chiriat-Iearim (Ios 9:17) –, au trimis o delegație la Ghilgal ca să încheie pace cu Iosua. Reprezentanții gabaoniți, purtând veșminte și sandale uzate și având burdufuri de vin plesnite, saci uzați și pâine uscată și fărâmițată, au pretins că vin dintr-o țară îndepărtată, aflată în afara teritoriului pe care israeliții urmau să-l cucerească. Ei le-au spus israeliților că auziseră de înfrângerea Egiptului și a regilor amoriți Sihon și Og și au recunoscut că aceste lucruri se întâmplaseră prin mâna lui Iehova. Însă au fost suficient de înțelepți ca să nu menționeze nimic despre înfrângerea Ierihonului și a Aiului, fiindcă această veste n-ar fi avut cum să ajungă în țara lor „foarte îndepărtată” înainte de presupusa lor plecare. Reprezentanții israeliților au examinat și au acceptat dovezile aduse și au încheiat un legământ cu gabaoniții prin care le promiteau că aveau să-i lase în viață (Ios 9:3-15).

La scurt timp după aceea, șiretlicul gabaoniților a ieșit la iveală; totuși, legământul de pace a rămas în vigoare. Dacă israeliții l-ar fi încălcat, ei și-ar fi pierdut credibilitatea în fața celorlalte națiuni, iar numele lui Iehova ar fi fost dezonorat. Când Iosua le-a reproșat gabaoniților că au acționat cu viclenie, aceștia au arătat din nou că erau conștienți de sprijinul pe care Iehova li-l acorda israeliților și l-au lăsat pe Iosua să decidă ce se va întâmpla cu ei. Gabaoniții au spus: „Acum, iată-ne în mâna ta! Fă-ne cum este bine și drept în ochii tăi să ne faci!”. Astfel, s-a hotărât ca de atunci înainte gabaoniții să strângă lemne și să scoată apă pentru adunarea lui Israel și pentru altarul lui Iehova (Ios 9:16-27).

Deși Iosua și celelalte căpetenii au fost înșelați când au încheiat legământul cu gabaoniții, acțiunea lor a fost în armonie cu voința lui Iehova (Ios 11:19). Ca dovadă, când cinci regi amoriți au vrut să-i distrugă pe gabaoniți, Iehova a binecuvântat acțiunea de salvare întreprinsă de israeliți. El chiar a făcut să cadă pietre mari de grindină peste dușmani și a prelungit în mod miraculos ziua până s-a încheiat bătălia (Ios 10:1-14). Prin faptul că au căutat să încheie un legământ de pace cu israeliții și i-au cerut ajutorul lui Iosua când au fost în pericol, gabaoniții au demonstrat credință în capacitatea lui Iehova de a-și împlini cuvântul și de a aduce eliberare (credință pentru care și Rahav din Ierihon a fost lăudată și salvată împreună cu familia ei). În plus, gabaoniții au dovedit o teamă sănătoasă față de Dumnezeul lui Israel. (Compară cu Ios 2:9-14; 9:9-11, 24; 10:6; Ev 11:31.)

Sub stăpânirea israelită. Mai târziu, Gabaonul s-a numărat printre orașele de pe teritoriul tribului lui Beniamin date descendenților lui Aaron, ca orașe preoțești (Ios 18:21, 25; 21:17-19). Din câte se pare, beniaminitul Ieiel a fost „tatăl”, sau întemeietorul, unei case din Gabaon (1Cr 8:29; 9:35). Tot din Gabaon erau și Ișmaia, unul dintre vitejii lui David (1Cr 12:1, 4), și Hanania, un profet fals contemporan cu Ieremia (Ier 28:1).

În secolul al XI-lea î.e.n., în zona Gabaonului a avut loc o confruntare între armata lui Iș-Boșet, condusă de Abner, și armata lui David, condusă de Ioab. Pentru a se stabili cine să fie rege peste tot Israelul, inițial s-a organizat o luptă la care au luat parte 12 bărbați din fiecare tabără. Însă nu s-a ajuns la niciun rezultat, întrucât fiecare războinic și-a străpuns adversarul cu sabia, astfel că toți cei 24 de războinici au murit. Apoi a urmat o luptă aprigă, în care Abner a pierdut de 18 ori mai mulți oameni decât Ioab. În total, au murit 380 de războinici, printre care și fratele lui Ioab, Asael, ucis de Abner (2Sa 2:12-31). Mai târziu, ca să răzbune moartea fratelui său, Ioab l-a ucis pe Abner (2Sa 3:27, 30). După o vreme, aproape de piatra cea mare din Gabaon, Ioab l-a omorât și pe Amasa, propriul său văr și nepot al lui David, pe care David îl numise comandantul armatei (2Sa 20:8-10).

Gabaoniții au continuat să existe ca popor de-a lungul secolelor, chiar dacă la un moment dat regele Saul a încercat să-i distrugă. Însă ei au așteptat cu răbdare ca Iehova să scoată la lumină nedreptatea suferită. El a făcut lucrul acesta în timpul domniei lui David, când asupra Israelului s-a abătut o foamete de trei ani. David ‘i-a cerut sfat lui Iehova’ și a aflat că foametea avea legătură cu acea vină de sânge. Apoi David i-a întrebat pe gabaoniți cum voiau să se facă ispășire. Gabaoniții au spus că ‘nu era vorba de argint sau de aur’– un punct de vedere corect deoarece, potrivit Legii, nu se putea accepta nicio răscumpărare pentru un ucigaș (Nu 35:30, 31). De asemenea, ei au recunoscut că nu puteau să ucidă pe nimeni fără o autorizare în acest sens. Doar după ce David i-a întrebat din nou, ei au cerut să le fie dați șapte bărbați dintre „fiii” lui Saul. Faptul că vina de sânge era atât asupra lui Saul, cât și asupra casei lui sugerează că, deși Saul a fost probabil inițiatorul acelei acțiuni criminale, e posibil ca și fiii lui să fi fost implicați, direct sau indirect (2Sa 21:1-9). Acesta n-a fost un caz în care fiii au murit pentru păcatele părinților lor (De 24:16), ci un caz în care s-a administrat o pedeapsă potrivit legii „suflet pentru suflet” (De 19:21).

Pe vremea lui David, tabernacolul a fost mutat la Gabaon (1Cr 16:39; 21:29, 30). Aici a adus Solomon jertfe la începutul domniei lui și tot aici Iehova i s-a arătat într-un vis și i-a spus să-i ceară ceea ce-și dorea (1Re 3:4, 5; 9:1, 2; 2Cr 1:3, 6, 13).

Ani mai târziu, profetul Isaia (28:21, 22) a comparat ceea ce s-a întâmplat în valea din apropierea Gabaonului cu ‘fapta ciudatăʼ și ‘lucrarea neobișnuităʼ a lui Iehova de a se ridica împotriva propriului popor. Din câte se pare, profetul făcea referire la victoria pe care Dumnezeu i-a dat-o lui David asupra filistenilor (1Cr 14:16) și poate chiar și la victoria pe care i-o dăduse lui Iosua mai înainte asupra armatelor aliate ale amoriților (Ios 10:5, 6, 10-14). Profeția a avut o împlinire în 607 î.e.n., când Iehova le-a permis babilonienilor să distrugă Ierusalimul și templul.

Nu după mult timp de la această distrugere prezisă, Ismael l-a omorât la Mițpa pe Ghedalia, pe care Nebucadnețar, regele Babilonului, îl numise guvernator. Ismael și oamenii lui au luat captiv tot poporul care rămăsese la Mițpa. Dar Iohanan și oamenii lui l-au ajuns din urmă pe Ismael lângă apele cele mari de la Gabaon și i-au eliberat pe captivi (Ier 41:2, 3, 10-16).

Printre cei ce s-au întors din exilul babilonian în 537 î.e.n. au fost și bărbați din Gabaon; unii dintre ei au participat ulterior la repararea zidurilor Ierusalimului (Ne 3:7; 7:6, 7, 25).