Prima carte din Pentateuh (termen grecesc însemnând „cinci suluri” sau „carte în cinci părți”). „Geneza” (însemnând „origine, naștere”) este numele dat, în Septuaginta greacă, primei cărți dintre cele cinci; titlul ebraic al cărții, Bereʼşít („la început”), reprezintă primul cuvânt al frazei introductive.

Perioada și locul scrierii. Cartea Geneza a făcut parte, se pare, din scrierea originală (Tora) și e posibil să fi fost finalizată de Moise în pustiul Sinai în anul 1513 î.e.n. După Geneza 1:1, 2 (unde se menționează crearea cerurilor și a pământului), cartea se referă la un interval de mii de ani de pregătire a pământului pentru a fi locuit de oameni (vezi CREAȚIE; ZI), iar apoi la perioada care începe cu crearea omului și se încheie cu moartea lui Iosif, în 1657 î.e.n. (Vezi CRONOLOGIE [De la crearea omului până în prezent].)

Scriitorul. Obiecția ridicată de unii sceptici în trecut, conform căreia în zilele lui Moise oamenii nu știau să scrie, în general nu mai este acceptată. În cartea New Discoveries in Babylonia About Genesis (1949, p. 35), P. J. Wiseman scoate în evidență că descoperirile arheologice oferă dovezi ample care arată că „arta scrisului era cunoscută din cele mai vechi perioade istorice studiate”. De fapt, toți erudiții din epoca modernă admit că scrisul era cunoscut cu mult timp înainte de perioada lui Moise (mileniul al II-lea î.e.n.). Cuvinte precum cele din Exodul 17:14, „scrie aceasta ca aducere-aminte în carte”, sunt o dovadă că scrisul era o practică uzuală în zilele lui Moise. Deși Adam trebuie să fi avut capacitatea de a inventa o formă de scriere – având în vedere că acest om perfect a primit de la Dumnezeu capacitatea de a vorbi o limbă și de a o folosi în mod perfect –, Biblia nu conține nicio dovadă în acest sens. (Ge 2:19, 23)

De unde a primit Moise informațiile pe care le-a consemnat în Geneza?

Toate evenimentele relatate în cartea Geneza au avut loc înainte de nașterea lui Moise. Este posibil ca el să fi primit aceste informații direct, prin inspirație divină. Evident, acesta este singurul mod în care Moise sau altcineva înainte de el ar fi putut afla informații despre evenimentele petrecute înainte de crearea omului. (Ge 1:1-27; 2:7, 8) Totuși, e posibil ca aceste informații, precum și alte detalii, să fi ajuns la Moise prin tradiție orală. Datorită longevității oamenilor din acea perioadă, informațiile ar fi putut ajunge de la Adam până la Moise doar prin cinci persoane, și anume Metusala, Sem, Isaac, Levi și Amram. A treia posibilitate este ca Moise să fi obținut informațiile consemnate în Geneza din scrieri sau documente deja existente la acea vreme. În secolul al XVIII-lea, eruditul olandez Campegius Vitringa a susținut această idee, bazându-se pe faptul că în cartea Geneza (în KJ) se folosește frecvent (de zece ori) expresia „acestea sunt generațiile lui” și o dată, expresia „aceasta este cartea generațiilor lui”. (Ge 2:4; 5:1; 6:9; 10:1; 11:10, 27; 25:12, 19; 36:1, 9; 37:2) În aceste expresii, termenul ebraic tradus prin „generații” este tôledốt. O redare mai potrivită a acestui termen ar fi „istorie” sau „origine”. De exemplu, construcția „generațiile cerurilor și ale pământului” ar fi total improprie, însă redarea „istoria cerurilor și a pământului” este mai potrivită. (Ge 2:4) Din acest motiv, versiunile Elberfelder (germană), Crampon (franceză) și Bover-Cantera (spaniolă) folosesc termenul „istorie”, la fel ca Traducerea lumii noi. Fără îndoială, așa cum oamenii din prezent sunt interesați de consemnările istorice exacte, la fel erau și cei din trecut.

Deși nu există nicio dovadă biblică, Vitringa și alții au considerat că termenul tôledốt folosit în Geneza se referă la un document istoric care exista deja în formă scrisă, pe care Moise l-a deținut și pe care s-a bazat pentru a scrie majoritatea informațiilor din Geneza. Ei sunt de părere că persoanele la a căror „istorie” se face referire (Adam, Noe, fiii lui Noe, Sem, Terah, Ismael, Isaac, Esau și Iacob) au fost fie scriitorii, fie doar posesorii unor astfel de documente. Bineînțeles, aceasta nu explică modul în care au ajuns toate acele documente în posesia lui Moise și nici motivul pentru care documente obținute de la oameni ce nu s-au remarcat ca slujitori fideli ai lui Iehova (cum ar fi Ismael și Esau) ar constitui sursa multor informații din Geneza. Este foarte posibil ca expresia „aceasta este istoria [lui]” să fie doar o construcție introductivă folosită pentru a împărți pe secțiuni vasta relatare istorică. Compară cu expresia similară folosită de Matei pentru a-și introduce Evanghelia. (Mt 1:1; vezi SCRIEREA)

Așadar, nu putem trage o concluzie categorică referitoare la sursele din care Moise și-a obținut informațiile. S-ar putea ca el să nu fi folosit doar unul dintre mijloacele amintite, ci mai degrabă să fi primit informațiile prin toate cele trei modalități: unele prin revelație divină directă, unele pe cale orală, iar altele din documente scrise. Oricare ar fi fost situația, profetul Moise a fost îndrumat de Iehova Dumnezeu, astfel că a scris sub inspirație divină. (2Pe 1:21)

Conținutul cărții trebuia să servească drept ghid inspirat pentru generațiile următoare. Trebuia citit poporului în multe ocazii (De 31:10-12; 2Re 23:2, 3; Ne 8:2, 3, 18), iar regii Israelului trebuiau să-i urmeze instrucțiunile (De 17:18, 19).

„Teoria documentară” a criticilor. Unii critici ai Bibliei au emis teoria conform căreia Geneza nu ar fi lucrarea unui singur scriitor sau compilator, Moise, ci rezultatul muncii mai multor scriitori, dintre care unii ar fi trăit la mult timp după Moise. Bazându-se pe unele presupuse diferențe de stil și de vocabular, ei au avansat așa-numita teorie documentară. Conform acestei teorii, au existat trei surse, numite de ei „J” („Jahwist” sau „iahvistă”), „E” („Elohist” sau elohistă) și „P” („Priest Codex” sau codex sacerdotal). Întrucât, în Geneza, anumite evenimente sunt menționate de două ori, iar unele relatări par asemănătoare, unii merg până acolo cu disecarea cărții, încât susțin că aceasta ar avea până la 14 surse independente de informații. Ei afirmă că, în pofida diversității surselor, sau a scriitorilor, Genezei, care au exprimat opinii teologice diferite, cartea, ca amalgam al acestora, alcătuiește cumva un tot unitar. Pentru a-și susține teoria, ei aduc multe argumente absurde, dintre care vom menționa câteva.

Teoria documentară a pornit de la folosirea unor titluri diferite pentru Dumnezeu, ceea ce ar demonstra, conform criticilor, existența mai multor scriitori. Totuși, această opinie nu este plauzibilă, deoarece într-un anumit fragment din Geneza, deși scurt, apar următoarele titluri: „Dumnezeul Preaînalt” (ʼEl ʽElyốn, Ge 14:18); Cel „care a făcut cerul și pământul” (14:19); „Domn Suveran” (ʼAdonái, 15:2); „un Dumnezeu care vede” (16:13); „Dumnezeul Atotputernic” (ʼEl Şaddái, 17:1); „Dumnezeu” (ʼElohím, 17:3); „adevăratul Dumnezeu” (haʼElohím, 17:18); „Judecătorul întregului pământ” (18:25). Încercarea de a atribui fiecare dintre aceste pasaje unui scriitor diferit ar fi absurdă și ar ridica dificultăți insurmontabile. Realitatea este că în Geneza sunt folosite multe titluri ale lui Dumnezeu în funcție de semnificația lor. Acestea ni-l dezvăluie pe Iehova în diferite roluri ale sale, în diferite activități și în relațiile sale cu poporul său.

Criticii mai afirmă că Geneza 1:1 ar aparține așa-numitei surse „P”, deoarece în acest verset apare termenul baráʼ („creat”). Însă același termen apare și în Geneza 6:7, care se presupune că ar aparține sursei „J”. Expresia „țara Canaanului” apare în mai multe versete (printre care Ge 12:5; 13:12a; 16:3; 17:8) și se spune că este o particularitate a scriitorului numit „P”, iar criticii susțin, în consecință, că „P” a scris aceste pasaje. Însă expresia apare și în capitolele 42, 44, 47 și 50, scrieri atribuite de critici lui „J” sau „E”. Astfel, deși criticii susțin că teoriile lor sunt necesare pentru a explica presupuse neconcordanțe din Geneza, o examinare atentă arată că tocmai aceste teorii sunt neconcordante.

Dacă materialul atribuit fiecărei surse ipotetice ar fi extras fragment cu fragment și propoziție cu propoziție din cartea Geneza și apoi ar fi pus laolaltă, ar rezulta mai multe relatări, fiecare fiind ilogică și incoerentă. Dacă am considera că aceste surse diferite au fost compilate mai târziu de cineva, am fi nevoiți să credem că națiunea Israel a folosit și a acceptat secole la rând aceste relatări incoerente ca fiind istorice, înainte de a fi compilate într-un singur text. Dar ce scriitor, cu atât mai mult un istoric, ar fi scris niște relatări atât de incoerente, iar dacă ar fi făcut-o, ce popor le-ar fi acceptat ca istorie națională?

Absurditatea „teoriei documentare” este ilustrată de afirmația egiptologului K. A. Kitchen: „Criticii Pentateuhului obișnuiesc de mult timp să împartă întregul în documente separate, sau «mâini» diferite. . . . Însă obiceiul criticilor Vechiului Testament de a atribui aceste caracteristici unor «mâini», sau documente, diferite devine cu totul absurd când este aplicat altor scrieri orientale antice, care prezintă aceleași caracteristici”. Apoi el menționează ca exemplu o biografie egipteană, care ar trebui să fie rezultatul unor „mâini” diferite, dacă ar fi trecută prin filtrul teoriei criticilor Genezei; însă, în ce privește acea biografie, dovezile arată că „a fost concepută, compusă, scrisă și gravată în câteva luni, săptămâni sau mai puțin. Stilul acelui text nu poate fi atribuit unor «mâini» diferite; stilul variază pur și simplu în funcție de subiect și de tratarea lui contextuală”. (The New Bible Dictionary, editat de J. Douglas, 1980, p. 349) Lipsa de fundament a teoriilor criticilor întărește ideea că un singur scriitor, Moise, a consemnat relatarea logică și coerentă din cartea Geneza, fiind inspirat de Dumnezeu.

Caracterul istoric al cărții Geneza. Geneza este singura sursă cunoscută care oferă o relatare istorică logică, coerentă, pornind de la începuturi. Fără consemnarea realistă din Geneza referitoare la primul bărbat și prima femeie, am avea doar povestirile fanteziste și explicațiile alegorice despre originea omului din legendele despre creație ale națiunilor păgâne. Comparând cartea Geneza cu relatările păgâne despre creație, se observă clar superioritatea relatării biblice.

De exemplu, potrivit celui mai cunoscut mit babilonian, Marduk, zeul suprem al babilonienilor, a ucis-o pe zeița Tiamat, i-a luat cadavrul, „l-a despicat în două, ca pe un crustaceu, și o jumătate a înălțat-o, creând din ea bolta cerească”. Astfel, au apărut cerul și pământul. Referitor la crearea omului, mitul susține că zeii l-au prins pe zeul Kingu, „l-au găsit vinovat și i-au tăiat venele. Din sângele lui au plăsmuit omenirea”. (Ancient Near Eastern Texts, editat de James Pritchard, 1974, p. 67, 68) Și miturile egiptene referitoare la creație descriu acțiunile mai multor zei, însă se contrazic cu privire la orașul (Memfis sau Teba) din care provenea zeul creator. Un mit egiptean susține că zeul-soare Ra a creat omenirea din lacrimile sale. Miturile grecești se aseamănă cu cele babiloniene. Consemnările antice chinezești sunt în mare parte calendare și calcule cronologice sau documente de interes strict local, vizând perioadele respective.

Niciuna dintre aceste surse antice nu ne dezvăluie informațiile de natură istorică, genealogică și cronologică prezentate în cartea Geneza. Consemnările națiunilor antice vădesc, în general, incertitudine și confuzie cu privire la identitatea fondatorilor lor. Spre deosebire de ele, istoria anticului Israel este exactă și detaliată. De fapt, nici nu ne putem aștepta la altceva, având în vedere scopul lui Dumnezeu referitor la poporul său. Din Biblie aflăm că națiunea Israel a fost condusă direct de Dumnezeu și că el a comunicat cu strămoșii israeliților, îndeosebi cu Avraam, Isaac și Iacob. Apoi Dumnezeu l-a folosit pe Moise într-un mod cu totul special. Prin intermediul lui, Iehova le-a transmis israeliților Legea, în baza căreia a fost întemeiată națiunea. Istoria Israelului nu a fost consemnată doar spre folosul națiunii Israel, ci spre folosul tuturor celor ce doresc să cunoască modul de a acționa al Dumnezeului adevărat și vor să-i slujească.

Unii resping anumite pasaje din Geneza, considerându-le legende sau creații folclorice; însă Wilhelm Möller combate această idee, spunând: „Nu consider pertinentă concluzia că, odată cu trecerea timpului, legendele și miturile unui popor ajung să fie considerate întâmplări reale. Dacă așa ar sta lucrurile, ar trebui, probabil, să acceptăm drept adevăruri istorice și «Cântecul Nibelungilor» și «Scufița roșie». Conform criticilor, așa au stat lucrurile în Israel”. (The International Standard Bible Encyclopaedia, editată de J. Orr, 1960, Vol. II, p. 1209) În continuare, Möller arată că profeții au considerat adevărată relatarea despre distrugerea Sodomei și Gomorei (Is 1:9; Am 4:11), iar pe Avraam, Isaac, Iacob și Iosif, persoane reale. (Is 29:22; Mi 7:20) Mai mult, Avraam este menționat deseori în Scripturile grecești creștine; în Matei 22:32, chiar Isus face referire la el, când vorbește despre înviere. Dacă Avraam, Isaac și Iacob nu ar fi existat în realitate, Isus ar fi dat alt exemplu. (Mt 22:31-33)

Valoarea cărții. Geneza ne dezvăluie cum a venit în existență Universul. Ea descrie în mod realist minunile creării, fără să pună în umbră scopul principal al cărții. Astfel, Geneza diferă de relatările păgâne despre creare, care pun accentul pe miracole și prezintă idei absurde și falsități evidente pentru a le sublinia. Geneza vorbește despre lucrarea de creare și dezvăluie scopul cu care Dumnezeu a creat omul, relația dintre om și Dumnezeu, precum și relația omului cu animalele. Din Geneza aflăm motivul pentru care au apărut moartea și problemele omenirii. Tot ea ne dezvăluie și speranța eliberării. Cartea scoate în evidență că toți oamenii se trag dintr-un singur om, Adam, care a păcătuit și a pierdut dreptul la viață al descendenților săi. Astfel, înțelegem cum poate jertfa de răscumpărare a unui singur om, Isus Cristos, să ispășească păcatele omenirii. Cartea Geneza ne ajută să înțelegem cum șarpele simbolic, Satan Diavolul, a dat naștere controversei referitoare la legitimitatea suveranității lui Dumnezeu. Ea ne oferă speranța sigură că Satan va fi distrus, iar omenirea, eliberată. Prezintă originea Babilonului și, prin urmare, a tuturor religiilor false de după Potop, contribuind la identificarea Babilonului cel Mare, despre care se vorbește în cartea Revelația. (Vezi BABILONUL CEL MARE.)

Isus a spus că cine i se închină lui Dumnezeu trebuie să i se închine cu spirit și adevăr. (Ioa 4:24) Consemnarea din Geneza prezintă adevărul despre originea omului și despre relația sa cu Dumnezeu. De vreme ce tot conținutul Genezei nu este un mit, din ea putem afla adevărul despre istoria omului. În plus, înțelegem că, până la Potop, oamenii cunoșteau cu siguranță adevărul despre ceea ce se întâmplase în grădina Edenului, deoarece grădina încă exista, iar la poarta ei se aflau heruvimii și sabia în flăcări. (Ge 3:24) Însă cei care au dorit să își urmeze propriile dorințe au ignorat realități vizibile. În schimb, conform relatării istorice adevărate, Noe i-a slujit lui Dumnezeu așa cum omul fusese creat să-i slujească. Deși, după Potop, Nimrod a fost promotorul unei răzvrătiri împotriva lui Dumnezeu la Turnul Babel, patriarhii din linia genealogică a lui Sem au continuat să umble pe calea vieții. Când Dumnezeu a considerat că este momentul să organizeze Israelul ca națiune și să îi dea Legea, în viața israeliților nu a survenit o schimbare radicală, deoarece în societatea patriarhală ei deja trăiseră în armonie cu multe dintre principiile Legii. În lucrarea Cyclopædia (1881, vol. III, p. 782) de M’Clintock și Strong, se spune: „Un astfel de sistem teocratic nu putea să-și facă intrarea în istorie fără o pregătire prealabilă. Evenimentele care au condus la instaurarea teocrației sunt consemnate în relatarea din Geneza”.

Legea, la rândul ei, a pregătit calea pentru Mesia și pentru apariția creștinismului. Când a sosit Isus Cristos, cei care se străduiau să trăiască conform Legii au reușit să-l identifice în scurt timp. El nu a apărut pe neașteptate, prezentându-se drept un mare salvator și conducător, fără origini cunoscute și fără referințe istorice. Originile lui au fost dezvăluite începând chiar cu cartea Geneza, ceea ce le-a dat posibilitatea celor cu inima sinceră să-l recunoască și să-l urmeze. Astfel, creștinii iudei au format nucleul unei organizații puternice, fiind pregătiți să transmită națiunilor un mesaj evanghelic convingător. Strămoșii popoarelor păgâne le îndepărtaseră de adevăr. Acestea erau ʻînstrăinate de poporul Israel și străine de legămintele promisiunii, . . . nu aveau speranță și erau fără Dumnezeu în lumeʼ. (Ef 2:12) De aceea, înainte de a deveni creștini, membrii acestora trebuiau să învețe principiile lui Dumnezeu încă de la începuturi.

Prin urmare, Geneza constituie o bază valoroasă în înțelegerea celorlalte cărți biblice și este esențială în creștinism. Ea stabilește tema Bibliei, respectiv justificarea suveranității lui Iehova și împlinirea finală a scopului său referitor la pământ, prin intermediul Regatului, condus de Sămânța promisă. Pe lângă prima profeție biblică, una esențială (Geneza 3:15), cartea conține numeroase alte profeții, dintre care multe s-au împlinit deja.

[Chenarul de la pagina ]

IDEI IMPORTANTE DIN GENEZA

O relatare despre modul în care Dumnezeu a creat și a pregătit pământul pentru a fi locuit de om, despre rolul omenirii în scopul lui Dumnezeu și despre modul în care el a tratat cu oamenii pe parcursul primilor 2 300 de ani ai istoriei umane

Cartea se referă la perioada cuprinsă între începutul creației fizice și moartea lui Iosif în Egipt (1657 î.e.n.)

Crearea cerului fizic și a pământului și pregătirea pământului pentru a fi locuit de om (1:1–2:25)

Păcatul și moartea intră în lume; este promisă o „sămânță” ce va aduce eliberarea (3:1–5:5)

Șarpele o înșală pe femeie; ea și Adam mănâncă din fructul interzis

Șarpele, femeia și Adam sunt condamnați; sămânța femeii va zdrobi șarpele

Cain, fiul întâi născut al lui Adam și al Evei, își ucide fratele, pe Abel

Ca împlinire a sentinței lui Dumnezeu, Adam moare, la 930 de ani

Oamenii și îngerii răi distrug pământul; Dumnezeu aduce un potop global (5:6–11:9)

Noe se naște din linia genealogică a lui Set, fiul lui Adam; în zilele lui, îngeri răzvrătiți se căsătoresc cu femei, iar nefilimii, urmașii lor, practică violența

Iehova decretează distrugerea lumii printr-un diluviu, însă îi dă lui Noe instrucțiuni pentru construirea unei arce în vederea salvării familiei sale și a principalelor specii de animale

Apele Potopului cuprind întreg pământul; pier toți oamenii, toate creaturile zburătoare și animalele terestre din afara arcei

După Potop, Iehova interzice consumul de sânge, autorizează pedeapsa cu moartea pentru crimă și încheie legământul curcubeului, promițând să nu mai aducă alt potop

În timpul celei de-a doua generații născute după Potop, oamenii încep să construiască un turn, sfidând scopul lui Dumnezeu ca oamenii să se răspândească pe pământ; Iehova le încurcă limbile, risipindu-i

Interacțiunile lui Iehova cu Avraam (11:10–25:26)

Avram, un urmaș al lui Sem, se supune lui Dumnezeu și părăsește Urul

În Canaan, lui Avram i se promite că sămânța lui va primi țara

Lot se desparte de unchiul său Avram, se stabilește lângă Sodoma și este luat captiv; apoi este eliberat de Avram; Melchisedec îl binecuvântează pe Avram

Agar devine concubina lui Avram și îl naște pe Ismael

Iehova schimbă numele lui Avram în „Avraam” și al lui Sarai, în „Sara”; este încheiat legământul circumciziei

Îngerul lui Iehova îl anunță pe Avraam că Sara va avea un fiu, pe Isaac

Când aude despre judecata împotriva Sodomei, Avraam pledează pentru cei drepți

Îngerii îi îndeamnă pe Lot și pe familia lui să părăsească Sodoma; soția lui Lot moare din cauza neascultării

Se naște Isaac; Ismael este alungat deoarece îl batjocorește pe Isaac când acesta este înțărcat

Ascultând de Dumnezeu, Avraam încearcă să îl sacrifice pe Isaac și primește asigurarea că promisiunile legământului se vor împlini

După moartea Sarei, Avraam îi caută o soție lui Isaac

Rebeca, soția lui Isaac, îi naște pe Esau și pe Iacob

Iacob (Israel) și cei 12 fii ai săi; călătoria în Egipt pentru a supraviețui (25:27–50:26)

Iacob cumpără de la Esau dreptul de întâi născut în schimbul unei mâncări; mai târziu, la îndemnul Rebecăi, obține de la Isaac binecuvântarea ce îi revenea lui Esau, apoi pleacă spre Padan-Aram pentru a-și căuta o soție

Laban, fratele Rebecăi, îl înșală pe Iacob dându-i-o în căsătorie pe Lea; mai târziu Iacob se căsătorește cu Rahela; înainte de a pleca din Padan-Aram cu întreaga familie, Iacob ajunge să aibă de la Lea, Rahela și cele două servitoare ale lor 11 fii și o fiică, pe Dina

În lupta cu un înger, Iacob își scrântește încheietura șoldului; el se ține cu disperare de înger pentru a primi o binecuvântare, iar numele îi este schimbat în „Israel”

După o întâlnire pașnică cu Esau, Iacob locuiește o vreme la Sucot, apoi la Sihem, unde Dina este violată

Rahela moare în timp ce-l naște pe Beniamin, al doisprezecelea fiu al lui Iacob

Din ură față de Iosif, întâiul născut al Rahelei, frații săi vitregi îl vând; el ajunge sclavul lui Potifar, în Egipt

Iosif este închis în baza unor acuzații false, dar capacitatea sa de a interpreta vise ajunge în atenția faraonului

Iosif interpretează visele faraonului legate de o foamete și este numit al doilea la conducerea Egiptului

Foametea din Canaan îi obligă pe fiii lui Iacob să meargă în Egipt pentru hrană; după un timp, Iosif își dezvăluie identitatea în fața fraților săi vitregi

Iacob și casa lui se mută în Egipt; Iosif se îngrijește de ei

Iacob moare în Egipt, după ce rostește binecuvântări profetice pentru cei 12 fii ai săi și pentru fiii lui Iosif, Efraim și Manase