Un idol este o imagine, o reprezentare ori un simbol a ceva real sau imaginar, care este obiect de cult sau obiect al unei pasiuni extreme. În sens larg, idolatria este venerare, iubire sau adorare a idolilor, închinare la idoli. Este practicată de obicei în legătură cu o putere superioară, reală sau presupusă, fie că este vorba de ceva animat (de exemplu, un om, un animal sau o organizație), fie că este vorba de ceva inanimat (de exemplu, o forță, un element al naturii sau un obiect). Idolatria implică, de regulă, ceremonii sau ritualuri.

Termenii ebraici pentru idoli fac referire deseori la modul în care sunt făcuți și la lipsa lor de valoare sau sunt termeni peiorativi, care exprimă disprețul. Unii dintre aceștia sunt redați prin „chip cioplit” (lit. „ceva cioplit”); „statuie, chip sau idol turnat” (lit. „ceva turnat sau vărsat”); „idol dezgustător”, „idol deșert” (lit. „deșertăciune”); și „idol de baligă”. Cuvântul grecesc pentru „idol” este eídōlon.

Nu toate imaginile sunt idoli. Legea prin care Dumnezeu le interzicea israeliților să-și facă chipuri cioplite (Ex 20:4, 5) nu interzicea orice reprezentare de lucruri sau confecționarea de statui. Drept dovadă, mai târziu, Iehova a poruncit să fie făcuți doi heruvimi de aur pe capacul Arcei și să fie brodate reprezentări de heruvimi pe cele zece pânze de cort ce formau învelitoarea interioară a tabernacolului, precum și pe perdeaua care separa Sfânta de Sfânta Sfintelor. (Ex 25:18; 26:1, 31, 33) În mod asemănător, în templul lui Solomon, al cărui plan fusese primit de David prin inspirație divină (1Cr 28:11, 12), pereții interiori erau bogat ornamentați cu sculpturi reprezentând heruvimi, palmieri și flori. În Sfânta Sfintelor erau doi heruvimi din lemn de arbore de ulei acoperit cu aur. (1Re 6:23, 28, 29) Marea turnată stătea pe doisprezece tauri de aramă, iar tăbliile laterale ale cărucioarelor de aramă folosite la templu erau decorate cu lei, tauri și heruvimi. (1Re 7:25, 28, 29) Treptele ce duceau la tronul lui Solomon erau străjuite de doisprezece lei. (2Cr 9:17-19)

Totuși, aceste reprezentări nu erau idoli folosiți în închinare. Doar preoții care slujeau le vedeau în interiorul tabernacolului, iar, mai târziu, în templu. Numai marele preot intra în Sfânta Sfintelor, o dată pe an, în Ziua Ispășirii. (Ev 9:7) Astfel, nu exista pericolul ca israeliții să cadă în capcana de a idolatriza heruvimii de aur din sanctuar. Aceste reprezentări aveau în principal rolul de-a ilustra existența heruvimilor din cer. (Compară cu Ev 9:23, 24.) Având în vedere faptul că îngerilor nu trebuia să li se aducă închinare, este clar că ele nu trebuiau venerate. (Col 2:18; Re 19:10; 22:8, 9)

Desigur, unele reprezentări care inițial nu au fost obiecte de cult au devenit idoli. De exemplu, israeliții au ajuns să se închine șarpelui de aramă făcut de Moise în pustiu, motiv pentru care fidelul rege Ezechia l-a sfărâmat în bucăți. (Nu 21:9; 2Re 18:1, 4) Iar efodul făcut de judecătorul Ghedeon a ajuns o „cursă” pentru el și casa lui. (Ju 8:27)

Folosirea imaginilor în închinare. Scripturile nu aprobă folosirea imaginilor pentru a adresa rugăciuni lui Dumnezeu. O astfel de practică este în contradicție cu principiul potrivit căruia cei ce vor să-i slujească lui Dumnezeu trebuie să i se închine cu spirit și cu adevăr. (Ioa 4:24; 2Co 4:18; 5:6, 7) Iehova nu tolerează practicile idolatre în cadrul închinării adevărate. El a condamnat închinarea la vițel, chiar dacă, cu acea ocazie, israeliții au invocat numele său. (Ex 32:3-10) Iehova nu dă gloria sa chipurilor cioplite. (Is 42:8)

Nicăieri în Scripturi nu găsim indicii că slujitorii fideli ai lui Iehova ar fi apelat la mijloace vizuale pentru a se ruga sau că ar fi practicat vreo formă de închinare relativă. Desigur, unii ar putea cita Evrei 11:21, redat astfel în Douay Version, o traducere catolică: „Prin credință, Iacob, când era pe moarte, i-a binecuvântat pe fiecare dintre fiii lui Iosif și s-a închinat vârfului toiagului său”. Într-o notă de subsol a acestui verset se spune că Iacob a arătat o onoare sau venerație relativă vârfului toiagului lui Iosif, adăugând că: „Unii traducători care nu acceptă ideea de onoare relativă au denaturat textul, redându-l astfel: s-a închinat, rezemându-se pe vârful toiagului său”. Însă, departe de a fi o denaturare a textului, așa cum susține nota de subsol respectivă, această redare și altele asemănătoare sunt în armonie cu sensul textului ebraic din Geneza 47:31. În plus, ea apare chiar și în alte traduceri catolice, printre care The Jerusalem Bible.

Forme de idolatrie. Unele acte de idolatrie menționate de Biblie includeau practici revoltătoare precum prostituția ceremonială, sacrificarea copiilor, beția și automutilarea sângeroasă. (1Re 14:24; 18:28; Ier 19:3-5; Os 4:13, 14; Am 2:8) Închinarea la idoli consta și în a mânca și bea la sărbători sau în cadrul unor ceremonii ținute în cinstea idolilor (Ex 32:6; 1Co 8:10), a face plecăciuni înaintea idolilor și a le aduce jertfe, a cânta și a dansa înaintea lor ori chiar a-i săruta. (Ex 32:8, 18, 19; 1Re 19:18; Os 13:2) Alți idolatri pregăteau mese în cinstea dumnezeilor falși (Is 65:11), aduceau ofrande de băutură și turte, făceau să se înalțe fum de jertfă (Ier 7:18; 44:17) sau plângeau în cadrul unor ceremonii religioase. (Eze 8:14) Se pare că unele practici, precum tatuarea, tăieturile în carne, rasul sprâncenelor, tunderea părului pe părțile laterale ale capului, ciuntirea marginilor bărbii, au fost interzise de Lege deoarece aveau legătură cu practicile idolatre ale națiunilor din jur. (Le 19:26-28; De 14:1)

Însă există și forme mai subtile de idolatrie. De exemplu, lăcomia este idolatrie (Col 3:5) întrucât lucrul pe care omul și-l dorește cu nesaț îi distrage atenția de la iubirea pentru Creator, devenind astfel un idol. În loc să-i slujească lui Iehova Dumnezeu cu fidelitate, cineva poate ajunge sclavul pântecelui, adică al poftei sau al dorințelor cărnii, „pântecele” devenind dumnezeul lui. (Ro 16:18; Flp 3:18, 19) De asemenea, întrucât iubirea față de Creator se dovedește prin ascultare (1Io 5:3), răzvrătirea și faptul de-a o lua înainte cu înfumurare sunt la fel de grave ca actele de idolatrie. (1Sa 15:22, 23)

Idolatria înainte de Potop. Idolatria a început nu în lumea vizibilă, ci în lumea invizibilă. O creatură spirituală cu mari privilegii a nutrit cu invidie dorința de a fi egală cu Cel Preaînalt. Dorința acestui înger a devenit atât de puternică, încât el s-a îndepărtat de Dumnezeul său, Iehova, idolatria ducându-l la răzvrătire. (Iov 1:6-11; 1Ti 3:6; compară cu Is 14:12-14; Eze 28:13-15, 17.)

În mod asemănător, Eva a fost prima ființă umană idolatră, dorindu-și fructul interzis. Această dorință greșită a determinat-o să încalce porunca lui Dumnezeu. Și Adam s-a făcut vinovat de idolatrie permițând ca o dorință egoistă să ia locul iubirii pentru Iehova și să-l facă să nu mai asculte de el. (Ge 3:6, 17)

De la răzvrătirea din Eden, relativ puțini oameni nu s-au făcut vinovați de idolatrie. În timpul vieții lui Enos, nepotul lui Adam, se pare că oamenii practicau o formă de idolatrie. În Geneza 4:26 citim: „În timpul acela a început să fie chemat numele lui Iehova”. Se pare însă că oamenii nu-l chemau pe Iehova cu credință, cum făcuse, de exemplu, dreptul Abel cu mult timp înainte, motiv pentru care a fost ucis de fratele său Cain. (Ge 4:4, 5, 8) După cât se pare, în zilele lui Enos, oamenii au creat o formă de închinare falsă în cadrul căreia numele lui Iehova era folosit în mod greșit sau nepotrivit. Este posibil ca unii să-și fi dat lor înșiși numele Iehova, să li-l fi dat altora (prin intermediul cărora considerau că se apropiau de Dumnezeu în închinare) ori să fi numit cu numele divin unele obiecte de idolatrie (considerate a fi mijloace vizibile, tangibile, prin care se închinau la Dumnezeul invizibil).

Biblia nu arată în ce măsură s-a practicat idolatria din zilele lui Enos până la Potop. Situația trebuie să se fi degradat treptat, întrucât în zilele lui Noe „Iehova a văzut că răutatea omului era foarte mare pe pământ și că orice înclinație a gândurilor inimii lui era tot timpul numai spre rău”. Pe lângă înclinația păcătoasă moștenită de oameni, îngerii care s-au materializat și au avut relații cu fiicele oamenilor, precum și nefilimii, urmașii hibrizi ce au rezultat din aceste relații, au avut o puternică influență negativă asupra lumii de atunci. (Ge 6:4, 5)

Idolatria în timpul patriarhilor. La Potop au fost distruși toți cei ce practicau idolatria. Însă idolatria a luat un nou avânt în timpul lui Nimrod, „un vânător puternic în opoziție cu Iehova”. (Ge 10:9) Fără îndoială că sub conducerea lui Nimrod s-a început construirea Babelului și a turnului său (foarte probabil un zigurat destinat închinării la idoli). Iehova a zădărnicit planurile constructorilor încurcându-le limba. Nemaiputând să se înțeleagă unii cu alții, aceștia au abandonat rând pe rând lucrările și s-au răspândit pe pământ. Însă idolatria care a început în Babel nu a luat sfârșit. Constructorii au dus cu ei concepțiile religioase false în toate locurile unde s-au răspândit. (Ge 11:1-9; vezi DUMNEZEI; ZEI ȘI ZEIȚE.)

Nici în Ur, din Caldeea, următorul oraș menționat în Scripturi, nu se practica închinarea la adevăratul Dumnezeu, Iehova. Săpăturile arheologice au dezvăluit că protectorul orașului era zeul-lună Sin. În Ur a locuit Terah, tatăl lui Avram (Avraam). (Ge 11:27, 28) Trăind într-un mediu idolatru, e posibil ca și Terah să se fi angajat în acte de idolatrie, fapt ce reiese din ceea ce le-a zis Iosua israeliților secole mai târziu: „Strămoșii voștri, Terah, tatăl lui Avraam și tatăl lui Nahor, locuiau odinioară dincolo de Fluviu [Eufrat] și le slujeau altor dumnezei”. (Ios 24:2) Dar Avraam a manifestat credință în adevăratul Dumnezeu, Iehova.

În toate locurile pe unde au umblat Avraam și urmașii lui, se practica idolatria, ca urmare a apostaziei pornite din Babel. Exista, așadar, un pericol permanent de contaminare. Chiar și rudele lui Avraam aveau idoli. Laban, care i-a fost socru lui Iacob, nepotul lui Avraam, deținea terafimi, sau dumnezei ai familiei. (Ge 31:19, 31, 32) Chiar Iacob a trebuit să le poruncească celor din casa lui să îndepărteze toți dumnezeii străini pe care îi aveau. El a luat apoi acești idoli și i-a îngropat (Ge 35:2-4), probabil pentru ca nimeni din familie să nu poată refolosi metalul din care fuseseră confecționați, considerându-l în vreun fel prețios datorită utilizării lui inițiale. Relatarea nu precizează dacă, înainte de a-i îngropa, Iacob a topit sau a sfărâmat idolii.

Idolatria și poporul de legământ al lui Dumnezeu. Așa cum îi spusese Iehova lui Avraam, urmașii săi, israeliții, au ajuns locuitori străini într-o țară care nu era a lor, în Egipt, unde au fost asupriți. (Ge 15:13) Aici, idolatria întrecea orice limită, întrucât cei ce confecționau idoli dădeau frâu liber imaginației lor. Multe zeități venerate acolo aveau corp de om și cap de animal. De exemplu, Bast avea cap de pisică; Hathor, cap de vacă; Horus, cap de șoim; Anubis, cap de șacal (IMAGINE, vol. 1, p. 946, engl.); și Thot, cap de ibis , ca să enumerăm doar câteva. Egiptenii venerau creaturi terestre, marine și zburătoare, iar animalele considerate „sacre” erau la moarte mumificate.

Legea dată de Iehova poporului său după eliberarea din Egipt interzicea în mod explicit practicile idolatre atât de răspândite în vechime. A doua dintre Cele zece porunci interzicea în mod expres să se confecționeze în vederea închinării chipuri cioplite sau imagini ale vreunui lucru din ceruri, de pe pământ sau din ape. (Ex 20:4, 5; De 5:8, 9) Când le-a dat israeliților ultimele instrucțiuni, Moise a subliniat că adevăratul Dumnezeu nu poate fi înfățișat și a avertizat cu privire la capcana idolatriei. (De 4:15-19) Pentru a-i feri de idolatrie, Iehova le-a poruncit să nu încheie niciun legământ cu locuitorii păgâni ai țării în care urmau să intre și nici să nu încheie căsătorii cu ei, ci să-i distrugă. Tot ce avea legătură cu idolatria – altare, coloane sacre, stâlpi sacri, chipuri cioplite – trebuia distrus. (De 7:2-5)

Iosua, succesorul lui Moise, a adunat toate triburile lui Israel la Sihem și le-a îndemnat să îndepărteze dumnezeii falși și să-i slujească cu fidelitate lui Iehova. Poporul și-a exprimat acordul și a continuat să-i slujească lui Iehova în timpul vieții lui Iosua și a bătrânilor care au mai trăit după Iosua. (Ios 24:14-16, 31) Dar apoi tot poporul s-a cufundat în apostazie. Israeliții au început să se închine la zeii canaaniților – la Baal, la Aștoret și la stâlpul sacru, sau Așera. De aceea, Iehova i-a lăsat pradă dușmanilor. Totuși, când s-au căit, plin de îndurare, el le-a ridicat judecători ca să-i elibereze. (Ju 2:11-19; 3:7; vezi AȘTORET; BAAL Nr. 4; COLOANĂ SACRĂ; STÂLP SACRU.)

Sub domnia regilor. În timpul domniei lui Saul, primul rege al Israelului, a lui Iș-Boșet, fiul său, și a lui David, nu există nicio mențiune că idolatria ar fi fost practicată pe scară largă printre israeliți. Totuși, există indicii că ea nu dispăruse din Israel. De exemplu, chiar fiica lui Saul, Mical, avea un terafim. (1Sa 19:13; vezi TERAFIM.) Însă spre sfârșitul domniei lui Solomon, fiul lui David, idolatria a început să se practice în mod deschis. Solomon însuși, influențat de numeroasele soții străine, a contribuit la răspândirea ei autorizând-o. Atunci au fost construite locuri înalte pentru Aștoret, Chemoș și Milcom, sau Moloh. Poporul a început să practice închinarea falsă și să se plece înaintea acestor dumnezei-idoli. (1Re 11:3-8, 33; 2Re 23:13; vezi CHEMOȘ; MOLOH.)

Din cauza idolatriei, Iehova „a rupt” zece triburi de la Roboam, fiul lui Solomon, și i le-a dat lui Ieroboam. (1Re 11:31-35; 12:19-24) Iehova l-a asigurat pe acesta că, dacă va continua să-i slujească cu fidelitate, regatul său va dăinui. Cu toate acestea, când a devenit rege, Ieroboam a instituit închinarea la vițel, de teamă că poporul avea să se răzvrătească împotriva domniei lui dacă ar fi continuat să meargă la Ierusalim pentru închinare. (1Re 11:38; 12:26-33) Pe toată durata existenței sale, în regatul celor zece triburi s-a practicat închinarea la vițel. În timpul domniei lui Ahab, în regat a fost introdusă și închinarea la Baal, care era practicată în Tir. (1Re 16:30-33) Însă nu toți israeliții au devenit apostați. În timpul lui Ahab – când profeții lui Iehova erau omorâți cu sabia, fără îndoială la porunca Izabelei, soția lui Ahab –, în regat existau 7 000 de bărbați „care nu și-au plecat genunchii înaintea lui Baal” și „nu l-au sărutat” (1Re 19:1, 2, 14, 18; Ro 11:4; vezi VIȚEL [Închinarea la vițel].)

Cu excepția măsurilor luate de Iehu pentru a eradica închinarea la Baal (2Re 10:20-28), nu există dovezi că vreun rege al regatului celor zece triburi ar fi întreprins vreo reformă religioasă. Poporul și conducătorii regatului de nord nu au dat atenție profeților trimiși de Iehova în repetate rânduri. În cele din urmă, din cauza idolatriei lor nerușinate, Cel Atotputernic i-a dat pe israeliți în mâinile asirienilor. (2Re 17:7-23)

Nici în regatul lui Iuda situația nu a fost cu mult diferită, cu excepția reformelor întreprinse de unii regi. Deși divizarea regatului a fost o consecință directă a idolatriei, Roboam, fiul lui Solomon, nu a luat în serios disciplinarea din partea lui Iehova și nu a evitat idolatria. De îndată ce și-a întărit poziția, atât el, cât și întregul regat al lui Iuda au căzut în apostazie. (2Cr 12:1) Poporul a construit locuri înalte, cu coloane și stâlpi sacri, și a început să practice prostituția ceremonială. (1Re 14:23, 24) Cu toate că Abiiam (Abiia) și-a exprimat credința în Iehova când a luptat împotriva lui Ieroboam și a fost binecuvântat cu victorie, în general, el a urmat calea păcătoasă a tatălui său, Roboam, căruia i-a succedat la tron. (1Re 15:1, 3; 2Cr 13:3-18)

Următorii doi regi ai lui Iuda, Asa și Iosafat, i-au slujit cu fidelitate lui Iehova și s-au străduit să înlăture idolatria din țară. Dar închinarea pe locurile înalte era atât de înrădăcinată în Iuda, încât, în pofida eforturilor acestor regi de a le distruge, poporul fie le-a reconstruit, fie a continuat să le folosească în secret. (1Re 15:11-14; 22:42, 43; 2Cr 14:2-5; 17:5, 6; 20:31-33)

Următorului rege al lui Iuda a fost Ioram. Domnia lui, care a început cu vărsare de sânge, a deschis un nou capitol în istoria idolatriei lui Iuda, și aceasta deoarece Ioram era căsătorit cu Atalia, fiica lui Ahab. (2Cr 21:1-4, 6, 11) Ca regină-mamă, Atalia a fost și consiliera lui Ahazia, fiul lui Ioram. Astfel, în timpul domniei lui Ahazia și a reginei uzurpatoare Atalia, idolatria s-a practicat cu sprijinul casei regale. (2Cr 22:1-3, 12)

La începutul domniei lui Ioas, după uciderea Ataliei, în Iuda a fost reinstaurată închinarea adevărată. Însă, după moartea marelui preot Iehoiada, s-a revenit la închinarea la idoli la îndemnul prinților lui Iuda. (2Re 12:2, 3; 2Cr 24:17, 18) Drept urmare, Iehova a dat armata lui Iuda în mâna invadatorilor sirieni, iar Ioas a fost omorât de propriii slujitori. (2Cr 24:23-25)

Fără îndoială, executarea judecății divine asupra națiunii și moartea violentă a tatălui său, Ioas, au lăsat o impresie adâncă asupra lui Amația, care, la început, a făcut ce era drept în ochii lui Iehova. (2Cr 25:1-4) Însă, după ce i-a înfrânt pe edomiți, el le-a luat idolii și a început să se închine la ei, deși erau dumnezeii unor dușmani pe care el îi zdrobise. (2Cr 25:14) Pentru această infidelitate, regatul lui Iuda a fost pedepsit când a fost învins de regatul celor zece triburi, iar regele Amația, când a fost omorât de conspiratori. (2Cr 25:20-24, 27) Despre Azaria (Ozia) și fiul său Iotam se spune că, în general, au făcut ce era drept în ochii lui Iehova, totuși, poporul a continuat să practice idolatria pe locurile înalte. (2Re 15:1-4, 32-35; 2Cr 26:3, 4, 16-18; 27:1, 2)

În timpul domniei lui Ahaz, fiul lui Iotam, starea spirituală a poporului lui Iuda s-a agravat și mai mult. Ahaz a început să practice idolatria la o scară fără precedent în țară, fiind primul rege din Iuda care și-a sacrificat fiii în foc în cadrul închinării false. (2Re 16:1-4; 2Cr 28:1-4) Iehova a pedepsit aspru națiunea lui Iuda dând-o în mâna dușmanilor. În loc să se căiască, Ahaz a tras concluzia că victoria regilor Siriei se datora dumnezeilor lor și a decis să le aducă jertfe ca să-l ajute și pe el. (2Cr 28:5, 23) Mai mult, ușile templului lui Iehova au fost închise, iar ustensilele din el au fost sfărâmate. (2Cr 28:24)

Deși Ahaz nu a învățat nimic din disciplinarea lui Iehova, Ezechia, fiul său, a învățat. (2Cr 29:1, 5-11) Chiar din primul an de domnie, Ezechia a restabilit adevărata închinare la Iehova. (2Cr 29:3) Sub domnia sa a fost distrusă orice urmă a religiei false atât în Iuda și Beniamin, cât și în Efraim și Manase. (2Cr 31:1)

Însă Manase, fiul lui Ezechia, a făcut ca idolatria să prolifereze din nou. (2Re 21:1-7; 2Cr 33:1-7) Biblia nu menționează de ce a acționat el astfel. Urcând pe tron la vârsta de 12 ani, probabil că Manase a fost îndrumat greșit de sfătuitori și prinți care nu-i acordau lui Iehova devoțiune exclusivă. Totuși, spre deosebire de Ahaz, când Manase a fost aspru disciplinat de Iehova și dus captiv în Babilon, s-a căit, iar când s-a întors la Ierusalim, a luat măsuri pentru restabilirea închinării adevărate. (2Cr 33:10-16) Din nefericire, fiul său Amon a început din nou să aducă jertfe chipurilor cioplite. (2Cr 33:21-24)

Următorul rege, Iosia, a inițiat o amplă campanie de înlăturare a idolatriei din Iuda. Locurile unde se practica închinarea falsă au fost profanate atât în Iuda, cât și în orașele Samariei. Preoții dumnezeilor străini și cei ce făceau să se înalțe fum de jertfă lui Baal, soarelui, lunii, constelațiilor zodiacului și întregii armate a cerurilor au fost înlăturați. (2Re 23:4-27; 2Cr 34:1-5) Totuși, această vastă campanie împotriva idolatriei nu a avut rezultate de durată, întrucât ultimii patru regi ai lui Iuda – Ioahaz, Ioiachim, Ioiachin și Zedechia – au continuat să practice idolatria. (2Re 23:31, 32, 36, 37; 24:8, 9, 18, 19; vezi ASTROLOGI; LOCURI ÎNALTE; ZODIAC.)

Din scrierile profeților, care fac referire și la idolatrie, aflăm ce s-a întâmplat în ultimii ani ai regatului lui Iuda. Locurile unde se practica idolatria, prostituția ceremonială și jertfirea copiilor au continuat să existe. (Ier 3:6; 17:1-3; 19:2-5; 32:29, 35; Eze 6:3, 4) Până și leviții s-au făcut vinovați de idolatrie. (Eze 44:10, 12, 13) Într-o viziune, Ezechiel a văzut în templul din Ierusalim un idol detestabil, ‘simbolul geloziei’, și pe cei care venerau reprezentări a tot felul de târâtoare și de fiare respingătoare, în timp ce alții le aduceau închinare dumnezeului fals Tamuz și soarelui. (Eze 8:3, 7-16)

Deși ajunseseră până acolo încât își jertfeau copiii idolilor, israeliții i se închinau de formă și lui Iehova, gândidu-se că, astfel, nu-i va ajunge nicio nenorocire. (Ier 7:4, 8-12; Eze 23:36-39) Idolatria le întunecase atât de mult mintea încât, atunci când s-a împlinit cuvântul lui Iehova și Ierusalimul a fost distrus de babilonieni în 607 î.e.n., ei au considerat că nenorocirea s-a abătut asupra lor deoarece încetaseră să mai înalțe fum de jertfă și să toarne ofrande de băutură pentru „regina cerurilor”. (Ier 44:15-18; vezi REGINA CERURILOR.)

Cum au ajuns israeliții să practice idolatria. Pot fi identificați mai mulți factori din cauza cărora, în repetate rânduri, atât de mulți israeliți au abandonat închinarea adevărată. Fiind una dintre lucrările cărnii, idolatria apelează la dorințele cărnii. (Ga 5:19-21) Odată stabiliți în Țara Promisă, probabil că israeliții au observat că vecinii lor păgâni, pe care nu-i alungaseră din țară, obțineau recolte bogate, aceasta desigur deoarece aveau mai multă experiență în cultivarea pământului. Poate că mulți au pus întrebări, iar apoi au urmat sfaturile vecinilor lor canaaniți despre ce trebuiau să facă pentru a-l îmbuna pe Baalul, sau „stăpânul”, fiecărui ogor. (Ps 106:34-39)

Căsătoria cu închinători la idoli a fost un alt factor ce i-a împins pe israelți spre apostazie. (Ju 3:5, 6) Relațiile sexuale libertine asociate cu idolatria s-au dovedit a fi o mare tentație. De exemplu, la Sitim, în câmpiile Moabului, mii de israeliți au căzut în capcana imoralității și au luat parte la închinarea falsă. (Nu 22:1; 25:1-3) Probabil că altora li s-a părut tentant să bea fără măsură în sanctuarele unor dumnezei falși. (Am 2:8)

Alții au căzut în capcana idolatriei atrași de dorința de a cunoaște viitorul, de a se asigura că totul va fi bine. De exemplu, Saul a consultat un medium, iar Ahazia a trimis să fie întrebat Baal-Zebub, dumnezeul Ecronului. (1Sa 28:6-11; 2Re 1:2, 3)

Închinarea la idoli este o nebunie. Scripturile amintesc de nenumărate ori că este o nebunie să ne punem încrederea în dumnezei de lemn, de piatră sau de metal. Isaia descrie cum se face un idol și arată cât de irațional este omul care folosește o parte din lemnul unui copac pentru a-și pregăti mâncarea și a se încălzi, iar cealaltă pentru a-și face un dumnezeu pe care îl cheamă în ajutor. (Is 44:9-20) În ziua mâniei lui Iehova, a scris Isaia, închinătorii falși își vor arunca idolii fără valoare la chițcani și la lilieci. (Is 2:19-21) „Vai de cel care-i spune unei bucăți de lemn: «O, trezește-te!» și unei pietre mute: «O, scoală-te!».” (Hab 2:19) Cei care fac idoli muți vor ajunge asemenea lor, adică fără viață. (Ps 115:4-8; 135:15-18; vezi Re 9:20.)

Cum trebuie privită idolatria. Slujitorii fideli ai lui Iehova au avut întotdeauna aversiune față de idoli. Scripturile fac referire în mod repetat la idoli și la dumnezei falși folosind termeni disprețuitori pentru a arăta că sunt ceva fără valoare (1Cr 16:26; Ps 96:5; 97:7), dezgustător (1Re 15:13; 2Cr 15:16) și rușinos (Ier 11:13; Os 9:10). Un termen ebraic des întâlnit este ghillûlím, care este înrudit cu un cuvânt ce înseamnă „baligă”. (1Re 14:10; Țef 1:17) Acest termen disprețuitor, care apare pentru prima dată în Leviticul 26:30, este folosit în cartea Ezechiel de aproape 40 de ori, începând cu capitolul 6, versetul 4.

Fidelul Iov a recunoscut că, dacă inima lui s-ar fi lăsat ademenită în ascuns la vederea corpurilor cerești, precum luna, și ‘mâna i s-ar fi ridicat la gură pentru un sărut’ (după cât se pare, un gest idolatru ce consta în a trimite o sărutare cu mâna), aceasta ar fi însemnat renegarea lui Dumnezeu, deci idolatrie. (Iov 31:26-28; compară cu De 4:15, 19.) Prin profetul Ezechiel, Iehova a spus despre cel ce practica dreptatea că „nu și-a ridicat ochii spre idolii de baligă ai casei lui Israel”, pentru a-i implora sau pentru a aștepta ajutor din partea lor. (Eze 18:5, 6)

Un alt exemplu excelent de slujitori care au respins idolatria au fost cei trei evrei, Șadrac, Meșac și Abed-Nego. Ei au refuzat să se plece înaintea chipului de aur înălțat în câmpia Dura de regele Nebucadnețar, în pofida amenințării cu moartea în cuptorul încins. (Da 3)

Primii creștini au dat ascultare sfatului inspirat: „Fugiți de idolatrie!”. (1Co 10:14) Meșteșugarii de idoli îi considerau pe creștini o amenințare pentru afacerea lor profitabilă. (Fa 19:23-27) Din consemnările istorice aflăm că, deseori, faptul de a se feri de idolatrie îi punea pe creștinii ce trăiau sub Imperiul Roman într-o situație similară cu cea a celor trei evrei. Ei ar fi putut scăpa de pedeapsa cu moartea dacă, în semn de recunoaștere a divinității împăratului, în calitate de conducător al statului, ar fi ars niște tămâie. Puțini au făcut însă compromis. Ei știau bine că întoarcerea lor la idolatrie după ce renunțaseră la idoli pentru a-i sluji adevăratului Dumnezeu (1Te 1:9) însemna să nu mai fie primiți în Noul Ierusalim și să piardă premiul vieții. (Re 21:8; 22:14, 15)

Și în prezent slujitorii lui Iehova trebuie să se păzească de idoli. (1Io 5:21) Biblia a prezis că toți locuitorii pământului vor fi supuși la mari presiuni pentru a se închina „fiarei” simbolice și „imaginii” ei. Nimeni care continuă să practice idolatria nu va primi de la Dumnezeu darul vieții veșnice. „Aici este nevoie de perseverența sfinților.” (Re 13:15-17; 14:9-12; vezi LUCRU DEZGUSTĂTOR, LUCRU RESPINGĂTOR.)