În lumea păgână din secolul I e.n., practica de a aduce ofrande de carne idolilor era larg răspândită. Când se aduceau astfel de ofrande, se puneau pe altarul idolului anumite părți din animalul sacrificat. Unele dintre ele le reveneau preoților, iar altele celor care aduceau ofranda. Aceștia consumau apoi carnea la masă sau la un ospăț, în templu ori acasă. Deseori, însă, o parte din carnea jertfită idolilor ajungea să fie vândută în mákellon, sau măcelării.

Mulți, înainte de a deveni creștini, mâncaseră carne jertfită idolilor, cu un sentiment de venerație față de idol. (1Co 8:7) Făcând acest lucru, ei fuseseră „în părtășie cu demonii”, reprezentați de idoli. (1Co 10:20) Iată de ce, printr-o scrisoare oficială scrisă sub îndrumarea spiritului sfânt, corpul de guvernare al congregației creștine din secolul I, aflat la Ierusalim, a interzis consumarea în cadrul unor ritualuri religioase a cărnii jertfite idolilor. Astfel, creștinii erau ocrotiți de această formă de idolatrie. (Fa 15:19-23, 28, 29)

Unii creștini, precum cei care locuiau în orașul păgân Corint, aveau unele întrebări în această privință: Puteau ei, fără să-și păteze conștiința, să meargă în templul unui idol și să consume carne dacă nu aveau nicio intenție de a venera idolul respectiv? Era potrivit să cumpere de la mákellon carne ce fusese oferită idolilor în cadrul unui ritual? Și cum trebuiau să procedeze când cineva îi invita la masă și le servea astfel de carne?

Sub inspirație divină, Pavel le-a dat creștinilor din Corint îndrumări oportune pentru a-i ajuta să ia decizii corecte. Este adevărat, „un idol nu este nimic”. Totuși, nu ar fi fost potrivit ca un creștin să mănânce carne în templul unui idol (chiar dacă el nu considera că participa la un ritual religios) deoarece lucrul acesta le-ar fi putut lăsa o impresie greșită celor mai slabi în credință. Ei ar fi putut crede că acel creștin îi aducea închinare idolului respectiv și s-ar fi putut poticni. Unii chiar ar fi putut ajunge să mănânce carne jertfită idolilor în cadrul unor ritualuri religioase, încălcând astfel în mod flagrant directiva corpului de guvernare. De asemenea, chiar creștinul ar fi fost în pericolul de a-și încălca conștiința și de a cădea în capcana închinării la idoli. (1Co 8:1-13)

Având în vedere că folosirea ei într-un ritual nu afecta cu nimic carnea în sine, creștinii puteau cu conștiința curată să cumpere carne de la o măcelărie în care se vindea și carne adusă de la templele religioase. Această carne își pierduse semnificația „sacră”. Era la fel ca oricare alta, iar creștinul nu avea obligația să se intereseze de proveniența ei. (1Co 10:25, 26)

Mai mult decât atât, când era invitat la masă, creștinul nu trebuia să pună întrebări legate de proveniența cărnii, putând să o mănânce cu o conștiință curată. Totuși, dacă o persoană de la masă avea să aducă în atenție că acea carne fusese ‘oferită ca jertfă’, atunci creștinul nu trebuia să mănânce din ea pentru a nu-i poticni pe alții. (1Co 10:27-29)

Cuvintele pe care Isus Cristos, aflat în glorie cerească, i le-a adresat lui Ioan cu privire la congregațiile creștine din Pergam și Tiatira arată că unii ajunseseră să încalce directiva apostolică de a se păstra curați în ce privește lucrurile jertfite idolilor. (Re 2:12, 14, 18, 20)