[„El face să devină”; verbul ebr. hawáh (a deveni) la forma cauzativă, imperfect]

Numele lui Dumnezeu (Is 42:8; 54:5). Deși lui Iehova îi sunt atribuite în Scripturi multe titluri descriptive, precum „Dumnezeu”, „Domn Suveran”, „Creator”, „Tată”, „Cel Atotputernic” și „Cel Preaînalt”, doar acest nume propriu exprimă pe deplin personalitatea și atributele sale – cine și ce este el (Ps 83:18).

Pronunția numelui divin. Forma cea mai cunoscută în limba română a numelui divin este „Iehova”, deși majoritatea ebraiștilor preferă forma „Yahweh”. În cele mai vechi manuscrise ebraice, numele apare sub forma a patru consoane, cunoscute ca Tetragrama (din gr. tetra, „patru”, și grámma, „literă”). Aceste patru litere (scrise de la dreapta la stânga) sunt יהוה și pot fi transliterate în limba română YHWH (IHVH).

Așadar, consoanele care alcătuiesc numele divin se cunosc. Însă nu se știe ce vocale intră în componența acestui nume. În ebraică, semnele grafice care indică vocalele au început să fie folosite abia în a doua jumătate a mileniului I e.n. (Vezi EBRAICĂ [Alfabetul și scrierea ebraice].) Dar, din cauza unei superstiții religioase apărute cu câteva secole mai înainte, semnele vocalice din manuscrisele ebraice din această perioadă nu sunt de mare ajutor în identificarea vocalelor ce intrau în componența numelui divin.

Scos din uz din cauza unei superstiții. La un moment dat, printre evrei a apărut ideea superstițioasă că era greșit să se pronunțe numele divin (reprezentat de Tetragramă). Motivul ce a stat la baza eliminării numelui divin din uz nu se cunoaște exact. Unii cred că numele era considerat prea sacru pentru a fi rostit de buze imperfecte. Totuși, în Scripturile ebraice nu există niciun indiciu că vreun slujitor fidel al lui Dumnezeu s-ar fi reținut să rostească acest nume. Documente extrabiblice în ebraică, precum așa-numitele Scrisori din Lachiș, atestă că în a doua jumătate a secolului al VII-lea î.e.n. numele divin era folosit în Palestina în corespondența curentă.

Alții susțin că evreii n-au mai folosit numele divin ca nu cumva să-l afle neevreii și să-l folosească în mod greșit. Totuși, Iehova însuși a spus că ‘numele său avea să fie proclamat pe tot pământul’ (Ex 9:16; compară cu 1Cr 16:23, 24; Ps 113:3; Mal 1:11, 14) pentru a fi cunoscut chiar și de dușmanii săi (Is 64:2). De fapt, numele divin a fost cunoscut și folosit de națiuni păgâne și înaintea erei noastre, și în primele secole ale erei noastre (The Jewish Encyclopedia, 1976, vol. XII, p. 119). Iar alții consideră că numele a fost scos din uz pentru a nu fi folosit în ritualuri oculte. Dacă acesta a fost motivul, atunci raționamentul evreilor nu a fost deloc logic, deoarece cu cât numele divin ar fi fost mai învăluit în mister prin nefolosire, cu atât ar fi fost considerat mai potrivit pentru astfel de ritualuri de către cei ce practicau magia.

Când s-a înrădăcinat această superstiție în mentalitatea evreilor? Așa cum nu se știe sigur motivul pentru care numele divin nu a mai fost folosit, tot așa nu se știe sigur când s-a înrădăcinat această superstiție în mentalitatea evreilor. Unii susțin că acest lucru s-a întâmplat după exilul babilonian (607-537 î.e.n.), argumentul lor fiind acela că scriitorii de mai târziu ai Scripturilor ebraice ar fi folosit mai puțin numele divin. Însă, la o analiză mai atentă, argumentul lor se dovedește a fi neconcludent. De exemplu, în cartea Maleahi, care este una dintre ultimele cărți scrise ale Scripturilor ebraice (a doua jumătate a sec. al V-lea î.e.n.), numele divin apare frecvent.

În multe lucrări de referință s-a sugerat că numele divin a încetat să fie folosit în jurul anului 300 î.e.n. Ca dovadă s-a invocat absența Tetragramei (sau a transliterării ei) din Septuaginta, traducerea în greacă a Scripturilor ebraice, care a început să fie realizată în aproximativ 280 î.e.n. Este adevărat, în cele mai complete manuscrise ale Septuagintei cunoscute în prezent s-a urmat cu consecvență practica substituirii Tetragramei cu termenii grecești Kýrios (Domnul) sau Theós (Dumnezeu). Dar aceste manuscrise datează din secolele al IV-lea și al V-lea e.n. Între timp s-au descoperit fragmente de manuscrise mai vechi, care dovedesc că primele copii ale Septuagintei conțineau numele divin.

Unul dintre acestea este un fragment dintr-un sul de papirus ce conține un pasaj din Deuteronomul, inventariat ca P. Fouad 266 (IMAGINE, vol. 1, p. 326, engl.). În acest fragment, Tetragrama, scrisă cu caractere ebraice pătratice, apare în toate locurile în care se găsește în textul ebraic. Acest papirus datează din secolul I î.e.n., ceea ce înseamnă că a fost scris cu patru sau cinci secole înaintea manuscriselor menționate anterior. (Vezi Rbi8-E, apendice, p. 1562-1564.)

Când au încetat evreii în general să pronunțe numele lui Dumnezeu?

Așadar, nu există dovezi concludente că numele divin, cel puțin în formă scrisă, a fost scos din uz înaintea erei noastre. Primele semne ale unei atitudini superstițioase față de acest nume apar în secolul I e.n. Făcând referire la episodul în care Dumnezeu i s-a arătat lui Moise la tufa de mărăcini, istoricul evreu Josephus, care provenea dintr-o familie preoțească, a spus: „Atunci Dumnezeu și-a rostit numele său, care nu mai fusese dezvăluit nici unui om până atunci; nu-mi este îngăduit să-l rostesc” (Antichități iudaice, II, XII, 4). Însă afirmația lui Josephus, pe lângă faptul că este inexactă când sugerează că numele divin nu era cunoscut înainte de Moise, este vagă și nu arată clar care era concepția generală în secolul I cu privire la pronunțarea sau folosirea numelui divin.

Mișna, o culegere evreiască de învățături și tradiții rabinice, oferă oarecum mai multe indicii. Compilarea ei este atribuită unui rabin cunoscut ca Iuda Prințul, care a trăit în secolele II-III e.n. Unele părți din Mișna fac clar referire la situații de dinaintea distrugerii Ierusalimului și a templului, în 70 e.n. Însă iată ce spune un erudit despre Mișna: „Este extrem de dificil să stabilim valoarea istorică a tradițiilor consemnate în Mișna. Timpul îndelungat care s-a scurs și care ar fi putut estompa sau distorsiona amintirea unor epoci atât de diferite; tulburările politice, schimbările și haosul generate de două răscoale și două cuceriri romane; preceptele grupării fariseilor (ale căror puncte de vedere sunt consemnate în Mișna), care nu coincideau cu cele ale grupării saducheilor . . . – sunt factori ce trebuie luați în considerare când evaluăm caracterul afirmațiilor Mișnei. Mai mult decât atât, o mare parte din conținutul Mișnei constituie mai degrabă subiecte de dezbateri pur intelectuale, fără pretenția (cel puțin așa pare) de a reflecta realități istorice” (Mișna, tradusă în engleză de H. Danby, Londra, 1954, p. xiv, xv). Să vedem în continuare unele dintre tradițiile menționate în Mișna referitoare la pronunțarea numelui divin.

În cartea Talmudul, de A. Cohen (ed. Hasefer, trad. de C. Litman, I, XI), se arată ce se spunea în Mișna în legătură cu Ziua Ispășirii, ținută anual: „Și când preoții și poporul care stăteau în piața din fața Templului auzeau Numele slăvit și venerat rostit liber de către vocea marelui preot, cu sfințenie și puritate, cădeau în genunchi, se prosternau cu fața la pământ și strigau: «Binecuvântat să fie Numele Său slăvit și suveran pentru totdeauna și în veșnicie!»“ (Ioma, 6, 2). Referitor la binecuvântările pe care le rosteau zilnic preoții, se spune: „În sanctuar, Numele era rostit așa cum este scris, dar în afara incintei sacre i se substituia alt nume” (Sota, 7, 6). Iar în Sanhedrin, 7, 5, se spune că un blasfemator nu era vinovat „decât dacă pronunța Numele” și că într-un proces în care se judeca o blasfemie se folosea un nume substitutiv până când se audiau toate dovezile; apoi, martorul principal era luat deoparte și i se cerea „să spună exact ce a auzit”, ceea ce presupunea, probabil, să folosească numele divin. În Sanhedrin, 10, 1, se arată că „printre cei care nu vor avea moștenire în lumea care va să vină” se află și „cel care rostește Numele conform cu înfățișarea sa literală”. Totuși, în pofida acestor comentarii care indică anumite restricții în ce privește folosirea numelui divin, în prima parte a Mișnei se găsește următorul îndemn: „Fiecare să-și salute prietenii, menționând Numele” (Berakhot, 9, 5); apoi este amintit exemplul lui Boaz (Rut 2:4).

În măsura în care au relevanță istorică, aceste concepții tradiționale ar putea arăta că o tendință superstițioasă de a evita folosirea numelui divin a existat cu ceva timp înainte de distrugerea templului din Ierusalim în 70 e.n. Dar chiar și în această perioadă, cei despre care se spune concret că foloseau un alt nume în locul numelui divin erau în principal preoții, arătându-se totodată că ei făceau aceasta doar în afara incintei templului. În plus, valoarea istorică a tradițiilor consemnate în Mișna este, așa cum am văzut, discutabilă.

Prin urmare, nu există motive întemeiate să credem că superstiția potrivit căreia numele divin nu trebuia folosit s-a răspândit mai devreme de secolele I-II e.n. Cu toate acestea, a venit și vremea când evreii care citeau Scripturile ebraice în limba originară au încetat să pronunțe numele divin, reprezentat de Tetragramă, și l-au substituit cu ʼAdonái (Domn Suveran) sau cu ʼElohím (Dumnezeu). Aceasta se observă din faptul că, în a doua jumătate a mileniului I e.n., când s-au introdus semnele vocalice, copiștii evrei au inserat în Tetragramă semnele vocalice fie de la ʼAdonái, fie de la ʼElohím, din câte se pare pentru a atenționa cititorul să rostească aceste cuvinte în locul numelui divin. Dacă cititorul folosea o copie a Septuagintei (traducerea în greacă a Scripturilor ebraice) din perioada mai târzie, el găsea peste tot în locul Tetragramei cuvintele Kýrios și Theós. (Vezi DOMN.)

Traducerile în alte limbi, de exemplu Vulgata (în latină), au urmat modelul acestor copii târzii ale Septuagintei. Și în majoritatea versiunilor din limba română s-a urmat această practică de substituire a numelui divin.

Care este pronunția corectă a numelui lui Dumnezeu?

În a doua jumătate a mileniului I e.n., erudiții evrei au elaborat un sistem de semne pentru a marca vocalele în textul ebraic consonantic. În cazul numelui divin, în loc să insereze semnele corespunzătoare vocalelor din acest nume, ei au introdus alte semne vocalice pentru a-i aminti cititorului că trebuia să citească ʼAdonái (Domn Suveran) sau ʼElohím (Dumnezeu).

Semnele vocalice din Codex Leningrad B 19^A (sec. al XI-lea e.n.) indică pentru Tetragramă pronunțiile Yehwáh, Yehwíh și Yehowáh. Semnele vocalice din ediția Ginsburg a textului masoretic indică pronunția Yehowáh. Ebraiștii sunt de părere că pronunția cea mai verosimilă este „Yahweh”, argumentând că forma abreviată a numelui este Yah (forma latinizată Iah), ca în Psalmul 89:8 și în expresia Halelû-Yáh (care înseamnă „Lăudați-l pe Iah!”) (Ps 104:35; 150:1, 6). De asemenea, de la Yahweh pot deriva formele Yehố, Yoh, Yah și Yáhu, care intră în grafia ebraică a numelor Iosafat, Ioșafat, Șefatia și altele. Aceeași pronunție este indicată și de transliterările în greacă ale numelui divin, Iabé și Iaoué, făcute de primii scriitori creștini; pronunția în greacă a acestor transliterări seamănă cu pronunția lui Yahweh. Totuși, erudiții sunt departe de a ajunge la un consens cu privire la acest subiect, unii susținând și alte pronunții precum „Yahuwa”, „Yahuah” sau „Yehuah”.

Întrucât nu se poate stabili cu certitudine care era pronunția exactă a numelui divin, nu există o bază pentru a se renunța la forma bine cunoscută „Iehova” și a se adopta vreuna dintre celelalte forme sugerate. Dacă s-ar adopta o altă formă, atunci, pentru consecvență, ar trebui să se schimbe grafia și pronunția multor altor nume din Scripturi: Ieremia ar deveni Yirmeyáh, Isaia ar deveni Yeșaʽyáhû, iar Isus ar deveni fie Yehôșúaʽ (ca în ebraică), fie Iēsoús (ca în greacă). Cuvintele au rolul de a transmite idei; în limba română, numele „Iehova” îl identifică pe adevăratul Dumnezeu mai bine decât oricare dintre formele propuse.

Importanța numelui divin. Mulți traducători ai Bibliei și erudiți din zilele noastre susțin practica tradițională de a substitui numele distinctiv al lui Dumnezeu. Ei consideră că această practică este justificată nu numai pentru că nu se cunoaște pronunția exactă a numelui divin, ci și pentru că, în opinia lor, Dumnezeu, fiind unic și suprem, nu are nevoie de un nume propriu. Însă acest punct de vedere nu este în armonie cu Scripturile inspirate – nici cu Scripturile ebraice, scrise în era precreștină, nici cu Scripturile grecești creștine.

Tetragrama apare de 6 828 de ori în textul ebraic din Biblia Hebraica și Biblia Hebraica Stuttgartensia. În Traducerea lumii noi, numele divin apare de 6 979 de ori în Scripturile ebraice, deoarece traducătorii au avut în vedere, printre altele, faptul că în unele locuri scribii au înlocuit numele divin cu ʼAdonái sau ʼElohím. (Vezi Rbi8-E, apendice, p. 1561, 1562.) Numărul foarte mare de ocurențe ale numelui divin dovedește cât de important este acesta pentru Autorul Bibliei. În Scripturi, numele apare de mult mai multe ori decât orice titlu, precum „Domn Suveran” sau „Dumnezeu”.

Nu trebuie să pierdem din vedere nici însemnătatea pe care o aveau numele în Scripturile ebraice și la popoarele semitice. Profesorul G. T. Manley spune: „Un studiu al termenului «nume» în V[echiul] T[estament] arată ce semnificație bogată avea el pentru evrei. Numele nu este o simplă etichetă, ci reprezintă personalitatea reală a celui care-l poartă. . . . Când un om își pune «numele» pe un lucru sau pe o altă persoană, lucrul sau persoana aceea intră sub influența și protecția lui” (Dicționar biblic, editat de J. D. Douglas, ed. „Cartea creștină”, Oradea, 1995, p. 359-360; compară cu Talmudul, de A. Cohen, ed. Hasefer, 2000, I, XI; Ge 27:36; 1Sa 25:25; Ps 20:1; Pr 22:1; vezi NUME).

„Dumnezeu” și „Tată” sunt titluri generice. „Dumnezeu” nu este un nume propriu și nici un titlu care identifică exclusiv pe cineva sau ceva (chiar și pântecele poate fi un dumnezeu pentru unii; Flp 3:19). În Scripturile ebraice, termenul ʼElohím este folosit și cu referire la Iehova, adevăratul Dumnezeu, și cu referire la dumnezei falși, precum zeul filistean Dagon (Ju 16:23, 24; 1Sa 5:7) și zeul asirian Nisroc (2Re 19:37). Dacă un evreu i-ar fi spus unui filistean sau unui asirian că i se închină lui „Dumnezeu [ʼElohím]” este clar că acest termen n-ar fi fost suficient pentru a-l identifica pe Cel căruia îi aducea închinare.

Diferența dintre termenul ʼElohím (Dumnezeu) și numele „Iehova” este foarte bine explicată în articolele despre Iehova din The Imperial Bible-Dictionary. Aici se spune: „[Iehova] este întotdeauna un nume propriu, care îl identifică exclusiv pe Dumnezeu; în schimb Elohim are mai mult caracteristicile unui substantiv comun, care, este adevărat, de obicei îl desemnează pe Cel Suprem, dar nu neapărat și nu întotdeauna. . . . Evreul ar putea folosi cuvântul Elohim cu articol hotărât pentru a-l diferenția pe adevăratul Dumnezeu de toți dumnezeii falșii; însă el nu va folosi niciodată numele Iehova cu articol hotărât, întrucât Iehova este doar numele adevăratului Dumnezeu. El spune de repetate ori Dumnezeul meu . . .; dar niciodată Iehova al meu, întrucât, când spune Dumnezeul meu, el se referă la Iehova. El vorbește despre Dumnezeul lui Israel, dar nu spune niciodată Iehova al lui Israel, întrucât nu există un alt Iehova. El vorbește despre Dumnezeul cel viu, dar nu spune niciodată Iehova cel viu, întrucât el nu concepe că Iehova este altfel decât viu” (editat de P. Fairbairn, Londra, 1874, vol. I, p. 856).

La fel stau lucrurile și cu termenul grecesc Theós (Dumnezeu). Acesta a fost folosit atât cu referire la adevăratul Dumnezeu, cât și cu referire la zei păgâni, precum Zeus și Hermes (la romani: Jupiter și Mercur). (Compară cu Fa 14:11-15.) În 1 Corinteni 8:4-6, Pavel explică: „Căci, chiar dacă ar exista cei ce sunt numiți «dumnezei», fie în cer, fie pe pământ, așa cum și există mulți «dumnezei» și mulți «domni», pentru noi există un singur Dumnezeu, Tatăl, de la care sunt toate lucrurile, și noi pentru el”. Credința în mai mulți dumnezei, care face necesară diferențierea adevăratului Dumnezeu de aceștia, n-a dispărut nici în secolul al XXI-lea.

Faptul că Pavel îl numește pe Dumnezeu „Tatăl” nu înseamnă că numele adevăratului Dumnezeu este „Tatăl”, întrucât apelativul „tată” este folosit cu privire la orice bărbat care are copii sau care este tată în alt sens (Ro 4:11, 16; 1Co 4:15). Mesia este numit „Tată Etern” (Is 9:6). Isus îl numește pe Satan „tatăl” unor împotrivitori care au vrut să-l omoare (Ioa 8:44). Termenul a fost folosit și cu privire la dumnezeii națiunilor, zeul grec Zeus fiind considerat marele dumnezeu-tată în poemele homerice. Faptul că „Dumnezeu Tatăl” are un nume, diferit de cel al Fiului, reiese din numeroase versete biblice (Mt 28:19; Re 3:12; 14:1). Pavel cunoștea numele propriu al lui Dumnezeu, Iehova, care se găsește și în relatarea despre creare, din Geneza, de unde Pavel a citat în scrierile sale. Acest nume, Iehova, îl diferențiază pe „Dumnezeu Tatăl” (compară cu Is 64:8) de toți cei cărora le este atribuit titlul „dumnezeu” sau titlul „tată” și nu permite să fie identificat sau confundat cu vreunul dintre ei.

Nu este numele unei zeități tribale. Iehova este numit „Dumnezeul lui Israel” și „Dumnezeul strămoșilor [israeliților]” (1Cr 17:24; Ex 3:16). Totuși, relațiile sale strânse cu evreii și cu națiunea Israel nu sunt un motiv pentru a crede că „Iehova” este numele unei zeități tribale, așa cum consideră unii. Apostolul creștin Pavel a scris: „Este el numai Dumnezeul iudeilor? Nu este și al oamenilor din națiuni? Ba da, este și al oamenilor din națiuni” (Ro 3:29). Iehova este „Dumnezeul întregului pământ” (Is 54:5), ba mai mult, el este Dumnezeul universului, „Făuritorul cerului și al pământului” (Ps 124:8). Potrivit legământului lui Iehova cu Avraam, încheiat cu aproape 2 000 de ani înainte de zilele lui Pavel, le-au fost promise binecuvântări oamenilor din toate națiunile, ceea ce dovedește grija lui Dumnezeu pentru întreaga omenire (Ge 12:1-3; compară cu Fa 10:34, 35; 11:18).

Iehova Dumnezeu a respins în cele din urmă națiunea infidelă a Israelului carnal. Dar numele său avea să rămână în mijlocul noii națiuni a Israelului spiritual, congregația creștină, chiar și după ce în această nouă națiune au fost acceptați neevrei. Când a prezidat o întrunire creștină la Ierusalim, discipolul Iacov a spus că Dumnezeu „și-a îndreptat atenția spre națiuni [neevrei] ca să scoată din ele un popor pentru numele său”. Iacov a citat atunci, ca dovadă că lucrul acesta fusese prezis, o profeție din cartea lui Amos în care apare numele lui Iehova (Fa 15:2, 12-14; Am 9:11, 12).

În Scripturile grecești creștine. Având în vedere aceste dovezi, este absolut surprinzător faptul că manuscrisele existente ale Scripturilor grecești creștine, copii ale textului original, nu conțin numele divin în forma sa întreagă. Drept urmare, numele lipsește cu desăvârșire și din majoritatea traducerilor Scripturilor grecești creștine. Totuși, numele divin apare în aceste traduceri în forma sa prescurtată în Revelația 19:1, 3, 4, 6, în expresia „Aleluia”, sau „Halleluiah” (BC, BS, BVA, NTP, NTR, SS, TLN). Această expresie, care înseamnă „Lăudați-l pe Iah” (NW) – o invitație adresată de fiii spirituali ai lui Dumnezeu –, arată clar că numele divin nu era scos din uz; el era la fel de important ca în perioada precreștină. Cum se explică atunci absența formei întregi a numelui divin din Scripturile grecești creștine?

De ce numele divin în forma sa întreagă nu apare în niciunul dintre manuscrisele antice disponibile în prezent ale Scripturilor grecești creștine?

Mult timp s-a adus ca argument faptul că scriitorii inspirați ai Scripturilor grecești creștine au folosit Septuaginta când au citat din Scripturile ebraice și că, întrucât în Septuaginta Tetragrama era înlocuită cu termenii Kýrios sau Theós, acești scriitori nu au folosit numele „Iehova”. Dar, așa cum s-a arătat mai înainte, acest argument nu este valabil. Cele mai vechi manuscrise ale Septuagintei conțin forma ebraică a numelui divin. Referitor la acest lucru, dr. P. Kahle spune: „Acum știm că în textul biblic în greacă [Septuaginta], cât timp acest text a fost scris de evrei pentru evrei, numele Divin nu era tradus prin kyrios; în astfel de MSS [manuscrise] apărea Tetragrama, scrisă cu caractere ebraice sau transcrisă cu litere grecești. Creștinii au fost cei care au înlocuit Tetragrama cu kyrios, când numele divin scris cu caractere ebraice nu a mai fost înțeles” (The Cairo Geniza, Oxford, 1959, p. 222). Când s-a produs această schimbare în traducerile în greacă ale Scripturilor ebraice?

Schimbarea s-a produs, fără îndoială, în secolele care au urmat după moartea lui Isus și a apostolilor. În traducerea în greacă a lui Aquila, ce datează din secolul al II-lea e.n., Tetragrama încă apărea cu caractere ebraice. În jurul anului 245 e.n., Origene, un renumit erudit, a realizat Hexapla, o lucrare ce conține textul inspirat al Scripturilor ebraice dispus pe șase coloane, după cum urmează: 1) textul în limbile originare ebraică și aramaică, 2) textul transliterat în greacă, 3) traducerea în greacă a lui Aquila, 4) traducerea în greacă a lui Symmachus, 5) traducerea Septuaginta și 6) traducerea în greacă a lui Theodotion. În urma analizării fragmentelor disponibile în prezent ale acestei lucrări, profesorul W. G. Waddell a spus: „În Hexapla lui Origene, . . . versiunile în greacă a lui Aquila, a lui Symmachus și LXX [Septuaginta] redau toate JHWH prin ΠΙΠΙ; în coloana a doua din Hexapla, Tetragrama era scrisă cu caractere ebraice” (The Journal of Theological Studies, Oxford, vol. XLV, 1944, p. 158, 159). Alții consideră că în Hexapla lui Origene, în textul original, Tetragrama apărea scrisă cu caractere ebraice în toate coloanele. Însuși Origene, în comentariul său la Psalmul 2:2, spunea că „în cele mai fidele manuscrise, NUMELE apare cu caractere ebraice, totuși nu cu [caractere] ebraice din zilele noastre, ci cu [caracterele] cele mai vechi” (Patrologia Graeca, Paris, 1862, vol. XII, col. 1104).

În secolul al IV-lea e.n., Ieronim, traducătorul Vulgatei (în latină), spune în prologul la cărțile Samuel și Regi: „În unele cărți în greacă găsim chiar și azi numele lui Dumnezeu, Tetragrama [adică יהוה], redat cu caractere vechi”. Într-o scrisoare scrisă la Roma în 384 e.n., în care enumeră zece nume atribuite lui Dumnezeu în Scripturile ebraice, Ieronim spune: „Al nouălea [nume] este Tetragrama – pe care ei o consideră anekphṓnēton, adică de nerostit – și este scris cu literele iod, he, vav, he. Din cauza asemănării acestor litere cu cele grecești, unii necunoscători, când întâlneau numele în cărțile în greacă, îl citeau ΠΙΠΙ [literele grecești ce corespund literelor PIPI din alfabetul latin]” (Papyrus Grecs Bibliques, de F. Dunand, Cairo, 1966, p. 47, n.s. 4).

Prin urmare, așa-zișii creștini care „au înlocuit Tetragrama cu kýrios” în copiile Septuagintei nu au fost discipoli ai lui Isus din perioada de început a creștinismului, ci persoane care au trăit în secolele ulterioare, când prezisa apostazie deja luase amploare și alterase învățăturile pure ale creștinismului (2Te 2:3; 1Ti 4:1).

Folosit de Isus și de discipolii săi. Așadar, nu încape îndoială că, în zilele lui Isus și ale discipolilor săi, numele divin apărea în copiile Scripturilor, atât în manuscrisele ebraice, cât și în cele grecești. Au folosit Isus și discipolii săi numele divin în vorbire și în scris? Având în vedere că Isus a condamnat tradițiile fariseilor (Mt 15:1-9), ar fi ilogic să credem că el și discipolii săi s-au lăsat influențați de ideile fariseilor (precum cele consemnate în Mișna) în ce privește numele divin. Chiar numele „Isus” înseamnă „Iehova este salvare”. Isus a spus: „Am venit în numele Tatălui meu” (Ioa 5:43); el i-a învățat pe continuatorii săi se roage astfel: „Tatăl nostru care ești în ceruri, să fie sfințit numele tău” (Mt 6:9); el a spus că a făcut lucrări „în numele Tatălui” său (Ioa 10:25); iar într-o rugăciune rostită în noaptea dinaintea morții sale a spus că le dezvăluise discipolilor numele Tatălui său și a cerut: „Tată sfânt, veghează asupra lor datorită numelui tău” (Ioa 17:6, 11, 12, 26). Având în vedere toate acestea, nu există nicio îndoială că Isus a folosit numele divin, Iehova, când a citat sau a citit din Scripturile ebraice (compară Mt 4:4, 7, 10 cu De 8:3; 6:16; 6:13; de asemenea, Mt 22:37 cu De 6:5; Mt 22:44 cu Ps 110:1; și Lu 4:16-21 cu Is 61:1, 2). Cu certitudine, discipolii săi, inclusiv scriitorii inspirați ai Scripturilor grecești creștine, i-au urmat exemplul în această privință.

Atunci de ce lipsește numele divin din manuscrisele disponibile azi ale Scripturilor grecești creștine, sau Noul Testament? Deoarece se pare că, la vremea când au fost realizate aceste manuscrise (începând din secolul al III-lea e.n.), textul original al scrierilor apostolilor și ale discipolilor era deja alterat. Nu există deci nicio îndoială că numele divin – Tetragrama – a fost înlocuit la un moment dat de copiști cu Kýrios și Theós (IMAGINE, vol. 1, p. 324, engl.), exact așa cum, potrivit dovezilor, s-a întâmplat în copiile ulterioare ale Septuagintei, traducerea în greacă a Scripturilor ebraice.

Restabilirea numelui divin în traduceri. Înțelegând cum au stat lucrurile, unii traducători au introdus numele „Iehova” în traducerile Scripturilor grecești creștine realizate de ei. În The Emphatic Diaglott, traducere realizată de Benjamin Wilson în secolul al XIX-lea, numele „Iehova” apare de câteva ori, îndeosebi în pasajele în care scriitorii creștini au citat din Scripturile ebraice. Însă Tetragrama a început să fie introdusă în traducerea în ebraică a Scripturilor creștine încă din secolul al XVI-lea, de exemplu în traducerea realizată de Anton Margaritha, în 1533. De atunci încoace, mulți traducători au procedat astfel când au tradus Scripturile creștine în ebraică. Ei au folosit Tetragrama în locurile în care scriitorul inspirat a citat un pasaj din Scripturile ebraice care conține numele divin.

În ce privește corectitudinea acestei practici, să remarcăm ce a spus R. B. Girdlestone, fost director al Wycliffe Hall, Oxford. El și-a exprimat punctul de vedere înainte să se descopere manuscrisele care dovedesc că în Septuaginta (în greacă) apărea inițial numele „Iehova”. Iată ce a spus el: „Dacă în această versiune [Septuaginta] s-ar fi păstrat cuvântul [Iehova] sau s-ar fi folosit un cuvânt grecesc pentru Iehova și un alt cuvânt pentru Adonai, o astfel de practică ar fi fost, fără îndoială, urmată în predicile și argumentațiile consemnate în N.T. Astfel, Domnul nostru, când a citat Psalmul 110, în loc să spună «Domnul a zis Domnului meu», probabil ar fi spus «Iehova i-a zis lui Adoni»”.

Continuând raționamentul (bazat pe o ipoteză care este acum un fapt dovedit), el adaugă: „În cazul în care un învățat creștin ar traduce Testamentul grecesc în ebraică, el ar trebui, de fiecare dată când ar întâlni cuvântul Κύριος, să verifice dacă în context există vreun indiciu care să-l ajute să stabilească corespondentul ebraic corect; iar aceste eforturi ar fi necesare când se traduce N.T. în orice limbă dacă titlul Iehova ar fi fost păstrat în [traducerea Septuaginta a] V.T. Scripturile ebraice ar fi un ghid în multe pasaje: astfel, ori de câte ori apare expresia «îngerul Domnului», știm că termenul «Domnul» se referă la Iehova; la aceeași concluzie s-ar ajunge și în cazul expresiei «cuvântul Domnului» dacă s-ar urma precedentul stabilit de V.T.; același lucru e valabil și în cazul titlului «Domnul Oștirilor». În schimb, de fiecare dată când apare expresia «Domnul Meu» sau «Domnul Nostru», am ști că nu trebuie folosit cuvântul Iehova, ci Adonai sau Adoni” (Synonyms of the Old Testament, 1897, p. 43). Astfel de considerente au stat la baza deciziei de a se folosi numele „Iehova” în traducerile Scripturilor grecești la care s-a făcut referire anterior.

În această privință însă se remarcă Traducerea lumii noi, din care se citează în publicația de față. În Traducerea lumii noi, numele divin, sub forma „Iehova”, apare de 237 de ori în Scripturile grecești creștine. Așa cum s-a arătat, introducerea numelui divin este pe deplin justificată.

Folosirea numelui divin în timpurile antice și semnificația lui. Deseori versetele din Exodul 3:13-16 și 6:3 sunt aduse în mod greșit ca argument pentru a susține ideea că Moise a fost primul căruia Dumnezeu i-a dezvăluit numele său, cu puțin timp înainte de exodul din Egipt. Este adevărat, Moise a pus întrebarea: „Să zicem că mă duc acum la fiii lui Israel și le spun: «Dumnezeul strămoșilor voștri m-a trimis la voi», iar ei îmi zic: «Care este numele lui?» Eu ce să le spun?”. Dar aceasta nu înseamnă că Moise sau israeliții nu cunoșteau numele lui Dumnezeu, „Iehova”. Din câte se pare, chiar numele mamei lui Moise, Iochebed, însemna „Iehova este glorie” (Ex 6:20). Întrebarea lui Moise avea mai degrabă legătură cu situația în care se aflau atunci israeliții. Ei erau sclavi de zeci de ani și nu se întrevedea nicio speranță de eliberare. Cu siguranță, unii dintre ei căzuseră pradă îndoielii și descurajării și nu mai credeau în puterea și în scopul lui Dumnezeu de a-i elibera. (Vezi și Eze 20:7, 8.) Prin urmare, pentru israeliții aflați în suferință n-ar fi însemnat prea mult dacă Moise le-ar fi spus doar că vine în numele lui „Dumnezeu” (ʼElohím) sau al „Domnului Suveran” (ʼAdonái). Și egiptenii aveau dumnezeii și domnii lor și, fără îndoială, îi batjocoreau pe israeliți spunându-le că dumnezeii Egiptului erau mai puternici decât Dumnezeul lor.

De asemenea, nu trebuie să pierdem din vedere faptul că, la acea vreme, numele aveau realmente o semnificație; ele nu erau doar cuvinte prin care se identifică o persoană, un fel de „etichete”, cum sunt în prezent. Moise știa că numele lui Avram („Tatăl este înălțat”) fusese schimbat în „Avraam” („Tatăl unei mulțimi”), motivul acestei schimbări având legătură cu scopul lui Dumnezeu cu Avraam. La fel și numele lui Sarai fusese schimbat în „Sara”, iar cel al lui Iacob, în „Israel”; în fiecare caz, schimbarea numelui dezvăluia un aspect fundamental și profetic legat de scopul lui Dumnezeu cu acea persoană. Poate că Moise s-a întrebat dacă Iehova avea să se dezvăluie cu acea ocazie sub un nume nou, prin care să aducă lumină asupra scopului său cu privire la Israel. Faptul că Moise se prezenta în fața israeliților în „numele” Celui ce l-a trimis însemna că era reprezentantul Lui, iar măsura de autoritate cu care avea să le vorbească depindea de măreția numelui Celui ce l-a trimis și de tot ceea ce reprezenta acest nume. (Compară cu Ex 23:20, 21; 1Sa 17:45.) Având în vedere toate acestea, înțelegem că întrebarea lui Moise avea un sens profund.

În ebraică, răspunsul lui Dumnezeu a fost: ʼEhyéh ʼAșér ʼEhyéh. În unele traduceri, expresia este redată prin „EU SUNT CEL CE SUNT”. Totuși, trebuie să remarcăm că verbul ebraic hayáh, din care provine termenul ʼEhyéh, nu înseamnă pur și simplu „a fi”, ci „a deveni” sau „a se dovedi a fi”. Așadar, expresia nu face referire la existența prin sine a lui Dumnezeu, ci la ceea ce își propune el să devină în legătură cu alții. Prin urmare, Traducerea lumii noi redă corect expresia ebraică prin „EU VOI DEVENI CE VOI VREA SĂ DEVIN”. Iehova a adăugat: „Iată ce să le spui fiilor lui Israel: «EU VOI DEVENI m-a trimis la voi»” (Ex 3:14, n.s.).

Faptul că acest răspuns nu indica o schimbare a numelui lui Dumnezeu, ci doar dezvăluia un alt aspect al personalității sale reiese din cuvintele pe care Iehova le-a rostit în continuare: „Iată ce să le spui fiilor lui Israel: «Iehova, Dumnezeul strămoșilor voștri, Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac și Dumnezeul lui Iacob, m-a trimis la voi». Acesta este numele meu pe veșnicie și prin el își vor aduce aminte de mine din generație în generație” (Ex 3:15; compară cu Ps 135:13; Os 12:5). Numele „Iehova” provine dintr-un verb ebraic care înseamnă „a deveni”, iar unii erudiți sunt de părere că numele înseamnă „El face să devină”. Această definiție se potrivește foarte bine cu rolul lui Iehova de Creator al tuturor lucrurilor și de Împlinitor al scopului său. Doar adevăratul Dumnezeu este îndreptățit să poarte un astfel de nume.

Aceste informații ne ajută să înțelegem cuvintele pe care Iehova i le-a adresat mai târziu lui Moise: „Eu sunt Iehova. Eu m-am arătat lui Avraam, lui Isaac și lui Iacob ca Dumnezeu Atotputernic, dar nu m-am făcut cunoscut lor sub numele meu Iehova” (Ex 6:2, 3). Având în vedere că patriarhii, strămoșii lui Moise, folosiseră de multe ori numele „Iehova”, este evident că Dumnezeu a vrut să spună că li se dezvăluise ca Iehova doar într-o măsură limitată. Să ne gândim la un exemplu. Despre cei care l-au cunoscut pe Avram în perioada în care avea un singur fiu, pe Ismael, nu se putea spune că îl cunoșteau ca Avraam („Tatăl unei mulțimi”). Dar, când i s-au născut Isaac și alți fii, iar aceștia, la rândul lor, au avut urmași, semnificația numelui „Avraam” a fost înțeleasă mai bine. În mod asemănător, acum israeliții aveau să înțeleagă mai bine semnificația numelui „Iehova”.

Astfel, „a cunoaște” nu înseamnă doar a ști de existența a ceva sau a cuiva sau a avea unele informații despre ceva sau cineva. Nabal cunoștea numele lui David și totuși a întrebat „Cine este David?”, vrând să spună prin aceasta că David nu avea nicio valoare în ochii lui (1Sa 25:9-11; compară cu 2Sa 8:13). La fel, faraonul îl întrebase pe Moise: „Cine este Iehova, ca să ascult de glasul lui și să-l las pe Israel să plece? Eu nu-l cunosc pe Iehova și nu-l voi lăsa pe Israel să plece” (Ex 5:1, 2). Evident, prin aceste cuvinte, faraonul a vrut să spună că nu-l cunoștea pe Iehova ca Dumnezeul adevărat, care are autoritate asupra regelui Egiptului și a acțiunilor lui sau care are putere să-și îndeplinească voința exprimată prin Moise și Aaron. Dar acum faraonul și tot Egiptul, precum și israeliții, aveau să cunoască cu adevărat semnificația numelui „Iehova”, să înțeleagă cine era Cel care îl purta. După cum i-a spus Iehova lui Moise, ei aveau să înțeleagă acest lucru pe măsură ce vedeau cum Dumnezeu își ducea la îndeplinire scopul cu privire la israeliți, eliberându-i și dându-le Țara Promisă și, astfel, îndeplinindu-și legământul încheiat cu strămoșii lor. Acesta este sensul cuvintelor pe care Iehova li le-a spus israeliților: „Veți ști că eu sunt Iehova, Dumnezeul vostru” (Ex 6:4-8; vezi ATOTPUTERNIC).

Profesorul de ebraică D. H. Weir a spus pe bună dreptate că aceia care susțin că Exodul 6:2, 3 marchează prima revelare a numelui divin „nu au studiat [aceste versete] în lumina altor pasaje din Scripturi; altminteri, și-ar fi dat seama că aici cuvântul «nume» nu se referă la cele două silabe care alcătuiesc cuvântul Iehova, ci la ideea pe care o exprimă. Când citim în Isaia, cap. lii. 6, «De aceea poporul meu va cunoaște numele meu» sau în Ieremia, cap. xvi. 21, «Vor cunoaște că numele meu este Iehova» sau în Psalmi, Ps. ix. [10, 16], «În tine se încred cei ce cunosc numele tău» înțelegem imediat că a cunoaște numele Iehova înseamnă cu totul altceva decât a cunoaște cele patru litere care-l alcătuiesc. Înseamnă a cunoaște prin experiență că Iehova este realmente ceea ce exprimă numele său. (Compară cu Is. xix. 20, 21; Eze. xx. 5, 9; xxxix. 6, 7; Ps. lxxxiii. [18]; lxxxix. [16]; 2 Cr. vi. 33.)”​—⁠The Imperial Bible-Dictionary, vol. I, p. 856, 857.

Cunoscut de prima pereche umană. Moise nu a fost primul om căruia i s-a dezvăluit numele divin, întrucât Adam îl cunoștea cu certitudine. Numele „Iehova” apare pentru prima dată în relatarea inspirată de Dumnezeu în Geneza 2:4, după ce sunt descrise lucrările de creație ale lui Dumnezeu. În acest verset, Creatorul cerurilor și al pământului este identificat ca „Iehova Dumnezeu”. Este logic să credem că Iehova Dumnezeu i-a făcut cunoscută lui Adam relatarea despre creare. E adevărat, în cartea Geneza nu este menționat acest lucru, dar nu este menționat nici faptul că Iehova i-a spus lui Adam, după ce acesta s-a trezit din somn, cum a creat-o pe Eva. Totuși, din cuvintele lui Adam rostite la vederea Evei reiese clar că Dumnezeu îi spusese că o făcuse din corpul lui (Ge 2:21-23). Fără îndoială, Iehova a vorbit cu fiul său pământesc despre multe lucruri care nu sunt consemnate în scurta relatare din cartea Geneza.

Eva este primul om despre care se menționează concret că a folosit numele divin (Ge 4:1). Evident, ea a aflat acest nume de la soțul și capul ei, Adam, de la care a aflat și porunca lui Dumnezeu cu privire la pomul cunoașterii binelui și răului (deși relatarea nu menționează concret nici că Adam i-a transmis această informație) (Ge 2:16, 17; 3:2, 3).

Biblia spune că în zilele lui Enos, nepotul lui Adam, „a început să fie chemat numele lui Iehova”. Însă, așa cum se arată în articolul ENOS, această afirmație nu se referă la invocarea lui Iehova cu credință, într-un mod aprobat de el. Drept dovadă, dintre toți cei care au trăit de la Abel până la Noe, doar despre Enoh (nu Enos), fiul lui Iared, se spune că „a umblat cu adevăratul Dumnezeu” prin credință (Ge 4:26; 5:18, 22-24; Ev 11:4-7). Datorită lui Noe și familiei lui, numele divin a fost cunoscut și după Potop, precum și după ce oamenii au fost împrăștiați pe fața pământului de la Turnul Babel, ajungând să fie cunoscut și de patriarhul Avraam și de descendenții săi (Ge 9:26; 12:7, 8).

Persoana care poartă acest nume. Iehova este Creatorul tuturor lucrurilor, Cauza Primă; așadar, el nu este creat, nu are început (Re 4:11). „Numărul anilor lui este imposibil de cercetat.” (Iov 36:26) Lui Dumnezeu nu i se poate stabili o vârstă, întrucât nu există un moment de la care să i se numere anii. Deși nu are vârstă, Dumnezeu este numit în mod potrivit „Cel Bătrân de Zile”, deoarece existența sa este infinită în trecut (Da 7:9, 13). Infinit este și viitorul său (Re 10:6), Dumnezeu fiind nepieritor, nemuritor. Astfel, Dumnezeu este numit „Regele eternității” (1Ti 1:17); pentru el, o mie de ani sunt ca o strajă de noapte, ce durează câteva ore (Ps 90:2, 4; Ier 10:10; Hab 1:12; Re 15:3).

Chiar dacă Iehova este mai presus de timp, el este un Dumnezeu cât se poate de real, a cărui existență este asociată cu repere clare în istorie: date și evenimente, oameni și locuri. În relațiile sale cu oamenii, el a acționat mereu potrivit unui calendar precis (Ge 15:13, 16; 17:21; Ex 12:6-12; Ga 4:4). Existența sa eternă este o realitate incontestabilă, de importanță supremă în univers. De aceea, el a jurat pe însăși existența sa; cuvintele „Viu sunt eu” constituie o garanție absolută a împlinirii promisiunilor și profețiilor sale (Ier 22:24; Țe 2:9; Nu 14:21, 28; Is 49:18). Și unii oameni au jurat făcând referire la certitudinea existenței lui Iehova (Ju 8:19; Rut 3:13). Numai „nebunul” spune: „Nu există Iehova” (Ps 14:1; 10:4).

Descrieri ale prezenței sale. Întrucât Dumnezeu este Spirit, invizibil ochiului uman (Ioa 4:24), orice descriere a înfățișării sale în termeni omenești transmite doar o idee vagă despre gloria sa fără seamăn (Is 40:25, 26). Niciun om nu l-a văzut literalmente pe Creator (Ioa 1:18); totuși, unii slujitori ai săi au primit sub inspirație viziuni ale curților cerești. Descrierea pe care ei au făcut-o prezenței sale transmite atât ideea de extraordinară măreție și splendoare, cât și ideea de pace, liniște, ordine și frumusețe (Ex 24:9-11; Is 6:1; Eze 1:26-28; Da 7:9; Re 4:1-3; vezi și Ps 96:4-6).

După cum se poate observa, aceste descrieri conțin metafore și comparații, înfățișarea lui Iehova fiind asemănată cu lucruri cunoscute oamenilor: pietre prețioase, foc, curcubeu. El chiar este descris ca și cum ar avea unele caracteristici umane. De exemplu, Biblia vorbește despre „ochii”, „urechile”, „fața” (1Pe 3:12), „brațul” (Eze 20:33) și „[mâna] dreaptă” (Ex 15:6) ale lui Dumnezeu. Deși acești termeni, numiți de erudiți antropomorfici, constituie subiectul unor ample dezbateri, este clar că ei sunt folosiți în Biblie doar pentru ca Dumnezeu să fie descris pe înțelesul oamenilor. Dacă Iehova Dumnezeu ar fi făcut o descriere a sa în termeni ce țin de domeniul spiritual, ar fi fost ca și cum i s-ar vorbi despre ecuații complicate unei persoane ce are doar cunoștințe elementare de matematică sau ca și cum i s-ar explica ce sunt culorile unui orb din naștere (Iov 37:23, 24).

Prin urmare, termenii antropomorfici nu trebuie înțeleși literalmente, așa cum nu trebuie înțelese literalmente nici metaforele care îl prezintă pe Dumnezeu drept „Stâncă”, „soare” sau „scut” (De 32:4, 31; Ps 84:11). Văzul lui Dumnezeu (Ge 16:13), spre deosebire de văzul oamenilor, nu depinde de razele luminoase; Dumnezeu vede și faptele săvârșite în întuneric (Ps 139:1, 7-12; Ev 4:13). El poate cuprinde cu privirea tot pământul (Pr 15:3) și nu are nevoie de vreun echipament special ca să vadă un embrion ce se dezvoltă în uterul mamei (Ps 139:15, 16). Auzul său nu depinde de undele sonore ce se propagă în atmosferă; el poate să „audă” chiar și ce spune omul în inima lui (Ps 19:14). Cât despre locul unde se află Dumnezeu, el nu poate fi cuprins de universul fizic – care este atât de vast, încât omul nu e capabil să-l măsoare –, cu atât mai puțin ar putea fi cuprins de o casă sau de un templu de pe pământ (1Re 8:27; Ps 148:13). Prin intermediul lui Moise, Iehova a avertizat în mod expres națiunea Israel să nu-i facă vreo imagine, reprezentarea vreunui bărbat sau a vreunui lucru creat (De 4:15-18). Când Isus, așa cum se arată în relatarea lui Luca, a spus că scoate demonii „cu degetul lui Dumnezeu”, el s-a referit, așa cum se arată în relatarea lui Matei, la „spiritul lui Dumnezeu”, sau forța sa activă (Lu 11:20; Mt 12:28; compară cu Ier 27:5 și Ge 1:2).

Calitățile sale dezvăluite în creație. Unele fațete ale personalității lui Iehova au fost dezvăluite prin lucrările sale de creație încă dinainte ca omul să fie adus în existență (Ro 1:20). Chiar actul creării este o dovadă a iubirii sale, având în vedere că lui Iehova nu-i lipsește nimic, că el este complet în sine însuși și nu depinde de nimeni. Astfel, deși a creat sute de milioane de fii spirituali, niciunul dintre ei nu a putut adăuga nimic la cunoștințele sale, nici nu a putut veni cu ceva în plus în ce privește vreo calitate sau trăsătură de personalitate – ceva ce el să nu aibă deja în măsură deplină (Da 7:9, 10; Ev 12:22; Is 40:13, 14; Ro 11:33, 34).

Desigur, aceasta nu înseamnă că Iehova nu găsește plăcere în creaturile sale. Omul a fost creat „după chipul lui Dumnezeu” (Ge 1:27), astfel că bucuria pe care o găsește un tată uman în copilul său, mai ales dacă acesta dovedește iubire și înțelepciune, este o reflectare a bucuriei pe care o găsește Iehova în creaturile sale inteligente care îl iubesc și dovedesc înțelepciune slujindu-i (Pr 27:11; Mt 3:17; 12:18). Această bucurie nu vine din faptul că Dumnezeu ar avea vreun câștig material sau fizic, ci din faptul că ființele create de el susțin de bunăvoie normele sale drepte și manifestă altruism și generozitate (1Cr 29:14-17; Ps 50:7-15; 147:10, 11; Ev 13:16). Însă cei care o iau pe căi greșite și disprețuiesc iubirea lui Iehova, care aduc oprobriu asupra numelui său și le provoacă suferințe altora îi produc mâhnire (Ge 6:5-8; Ps 78:36-41; Ev 10:38).

Totodată, Iehova găsește satisfacție în a-și folosi puterea – pentru a crea sau pentru a face alte lucruri; el acționează întotdeauna cu un scop clar și cu o motivație bună (Ps 135:3-6; Is 46:10, 11; 55:10, 11). Fiind Cel ce oferă „orice dar bun și orice cadou perfect”, el găsește plăcere în faptul de a-i răsplăti și de a-i binecuvânta pe copiii săi fideli (Iac 1:5, 17; Ps 35:27; 84:11, 12; 149:4). Totuși, chiar dacă este un Dumnezeu plin de afecțiune și de sensibilitate, fericirea lui nu depinde de creaturile sale și, în niciun caz, el nu-și încalcă vreodată principiile drepte din sentimentalism.

Iehova a arătat iubire și prin faptul că i-a acordat primului său Fiu spiritual privilegiul de a participa alături de el la toate celelalte lucrări de creație, spirituale și materiale. În plus, plin de bunătate, el a dezvăluit lucrul acesta, spre onoarea Fiului (Ge 1:26; Col 1:15-17). Lui Iehova nu i-a fost teamă de o posibilă rivalitate; dimpotrivă, el a dovedit o siguranță deplină în ce privește suveranitatea sa legitimă (Ex 15:11), precum și o încredere totală în loialitatea și devotamentul Fiului său. El le-a acordat fiilor săi spirituali libertate relativă în îndeplinirea sarcinilor lor, uneori chiar permițându-le să vină cu sugestii privind modul în care puteau să se achite de o anumită însărcinare (1Re 22:19-22).

Așa cum a subliniat apostolul Pavel, calitățile invizibile ale lui Iehova sunt dezvăluite și în creația materială (Ro 1:19, 20). Puterea sa nemărginită întrece orice imaginație, uriașele galaxii cu miliarde de stele nefiind decât ʻlucrarea degetelor saleʼ (Ps 8:1, 3, 4; 19:1). Înțelepciunea sa este atât de mare, încât, chiar și după mii de ani de studiu și cercetare, ceea ce a reușit omul să înțeleagă din creația fizică reprezintă ‘o șoaptă’ în comparație cu un tunet asurzitor (Iov 26:14; Ps 92:5; Ec 3:11). Tot ce a creat Iehova cu privire la Pământ a fost făcut într-o ordine logică, după un plan bine definit (Ge 1:2-31), astfel că pământul a devenit, așa cum s-au exprimat unii astronauți din secolul al XX-lea, un giuvaer în spațiu.

Așa cum s-a dezvăluit omului în Eden. Iehova le-a dezvăluit primilor săi copii umani minunata sa personalitate. În mod sigur, Adam, care era perfect, ar fi fost de acord cu cuvintele spuse milenii mai târziu de psalmist: „Te voi lăuda pentru că sunt făcut într-un mod înfricoșător și minunat. Minunate sunt lucrările tale și cât de bine știe sufletul meu lucrul acesta!” (Ps 139:14). Observând propriul său corp – înzestrat cu multe și variate capacități în comparație cu corpul celorlalte creaturi – și lucrurile din jurul său, omul avea toate motivele să simtă un respect profund față de Creatorul său. Fiecare nouă pasăre, animal și pește, fiecare plantă, floare și copac, fiecare câmp, pădure, deal, vale și curs de apă pe care le vedea îl conștientizau de profunzimea înțelepciunii Tatălui său și de frumusețea personalității lui Iehova, reflectate în marea varietate a lucrărilor sale de creație (Ge 2:7-9; compară cu Ps 104:8-24). Omul, înzestrat cu o minte receptivă, percepea cu toate simțurile sale – văz, auz, gust, miros și pipăit – dovezi ale generozității și grijii Creatorului său.

Tatăl său i-a satisfăcut lui Adam și necesitățile intelectuale – precum nevoia de comunicare și nevoia de companie –, dăruindu-i o parteneră inteligentă, femeia (Ge 2:18-23). Amândoi puteau să-i înalțe cântări lui Iehova, asemenea psalmistului care a spus: „Înaintea feței tale este belșug de bucurie, la dreapta ta sunt desfătări eterne” (Ps 16:8, 11). Primind atât de multă iubire, Adam și Eva au înțeles cu siguranță că „Dumnezeu este iubire”, sursa iubirii și exemplul suprem de manifestare a acestei calități (1Io 4:16, 19).

Dar cel mai important, Iehova Dumnezeu i-a satisfăcut omului necesitățile spirituale. Ca Tată, el i s-a revelat fiului său uman, comunicând cu el și încredințându-i anumite sarcini. Îndeplinirea acestor sarcini cu un spirit ascultător constituia o parte importantă a închinării omului (Ge 1:27-30; 2:15-17; compară cu Am 4:13).

Un Dumnezeu cu norme morale. Omul a ajuns în scurt timp să înțeleagă că Iehova este nu doar un Dumnezeu înțelept și generos, ci și un Dumnezeu cu valori morale, care are norme clare în ce privește binele și răul. Dacă, așa cum s-a menționat anterior, Adam știa cum fusese adusă în existență creația fizică, atunci știa și că Iehova avea anumite norme, sau standarde, întrucât relatarea biblică arată că Iehova și-a evaluat lucrările de creație ca fiind ʻfoarte buneʼ, cu alte cuvinte a văzut că ele corespundeau normelor sale perfecte (Ge 1:3, 4, 12, 25, 31; compară cu De 32:3, 4).

Fără existența unor norme, sau standarde, ar fi imposibil să se determine sau să se judece dacă ceva e bun sau rău ori să se evalueze calitatea și gradul de precizie. Este interesant ce se spune în această privință în Encyclopædia Britannica:

„Ceea ce a realizat omul [în ce privește stabilirea de norme și standarde] . . . nici nu se compară cu legile și standardele existente în natură. Constelațiile, orbitele planetelor, proprietățile imuabile ale materialelor, precum conductivitatea, ductilitatea, elasticitatea, duritatea, permeabilitatea, refringența, rezistența și vâscozitatea, . . . sau structura celulelor sunt doar câteva exemple care atestă uluitoarea standardizare ce există în natură” (1959, vol. 21, p. 306, 307).

Arătând importanța legilor și a normelor ce guvernează creația materială, în aceeași enciclopedie se spune: „Doar datorită standardizării existente în natură este posibil să se identifice și să se clasifice . . . numeroasele specii de plante, pești, păsări sau animale. În cadrul fiecărei specii, indivizii se aseamănă în cele mai mici detalii în ce privește structura, funcționarea și comportamentul specific. [Compară cu Ge 1:11, 12, 21, 24, 25.] Dacă n-ar exista o astfel de standardizare și în ce privește organismul uman, medicii nu ar putea ști dacă un individ are anumite organe și unde să le găsească . . . . De fapt, fără normele și legile existente în natură, n-ar putea exista nici societate organizată, nici învățământ, nici medicină; totul depinde de aceste asemănări fundamentale”.

Adam a văzut o extraordinară stabilitate, o constanță, în lucrările de creație ale lui Iehova: alternanța zi-noapte, curgerea continuă în aval a apei fluviului din Eden sub acțiunea gravitației, precum și nenumărate alte lucruri care dovedeau că Creatorul pământului nu este un Dumnezeu al haosului, ci al ordinii (Ge 1:16-18; 2:10; Ec 1:5-7; Ier 31:35, 36; 1Co 14:33). Această ordine l-a ajutat fără îndoială pe om să-și îndeplinească sarcinile încredințate (Ge 1:28; 2:15); el a putut să-și planifice activitățile și să lucreze cu un sentiment de siguranță, fără teamă de imprevizibil.

Având în vedere toate acestea, fără îndoială că omului, dotat cu inteligență, nu i s-a părut neobișnuit ca Iehova să stabilească norme și legi și în ce privește conduita sa și relațiile cu Creatorul său. Minunatele lucrări de creație ale lui Iehova au constituit un model pentru Adam în îndeplinirea sarcinii de a cultiva și îngriji grădina Edenului (Ge 2:15; 1:31). De asemenea, Adam a aflat care este norma lui Dumnezeu cu privire la căsătorie – monogamia – și la relațiile de familie (Ge 2:24). O atenție deosebită a fost acordată normei de care depindea însăși viața omului: ascultarea de poruncile lui Dumnezeu. Întrucât Adam era un om perfect, norma stabilită de Iehova pentru el era ascultarea perfectă. Iehova i-a dat fiului său pământesc posibilitatea de a-și demonstra iubirea și devoțiunea prin ascultarea de porunca de a nu mânca din unul dintre nenumărații pomi din Eden (Ge 2:16, 17). Lui i s-a cerut un lucru simplu. Dar și viața lui Adam era simplă: el nu se confrunta cu confuzia și problemele complexe cu care se confruntă de atunci omenirea. Înțelepciunea lui Iehova reflectată în acest test simplu a fost subliniată de cuvintele lui Isus Cristos, rostite aproximativ 4 000 de ani mai târziu: „Cine este fidel în foarte puțin este fidel și în mult și cine este nedrept în foarte puțin este nedrept și în mult” (Lu 16:10).

Această ordine, precum și normele și legile stabilite de Dumnezeu nu-l împiedicau pe om să se bucure de viață; dimpotrivă, contribuiau la fericirea lui. În articolul „Standardizare” din Encyclopædia Britannica se spune referitor la creația fizică: „În pofida tuturor dovezilor că în natură există o standardizare, nimeni nu acuză natura de monotonie. Deși au la bază doar un spectru îngust al lungimilor de undă, variațiile și combinațiile de culori care încântă ochiul sunt practic infinite. La fel stau lucrurile și cu muzica: toată splendoarea ei este transmisă urechii printr-un grup mic de frecvențe” (vol. 21, p. 307). Tot la fel, cerințele lui Dumnezeu îi permiteau primului cuplu uman să se bucure de toată libertatea pe care și-o putea dori un om cu inima dreaptă. Nu era nevoie ca ei să fie îngrădiți de o mulțime de legi și reguli. Exemplul de iubire dat de Creatorul lor, precum și respectul și iubirea lor pentru el aveau să-i ajute să nu depășească limitele rezonabile ale libertății lor. (Compară cu 1Ti 1:9, 10; Ro 6:15-18; 13:8-10; 2Co 3:17.)

Prin urmare, Iehova Dumnezeu – prin însăși Persoana sa, modul său de a acționa și cuvintele sale – a fost și este Norma Supremă pentru întregul univers, întruchiparea a tot ce este frumos și bun. De aceea, Fiul său, când a fost pe pământ, i-a spus unui om: „De ce mă numești bun? Nimeni nu este bun, în afară de unul singur: Dumnezeu” (Mr 10:17, 18; vezi și Mt 19:17; 5:48).

Suveranitatea trebuie să fie justificată, iar numele, sfințit. Tot ce are legătură cu persoana lui Dumnezeu este sfânt; numele său, Iehova, este sfânt și, de aceea, trebuie sfințit (Le 22:32). „A sfinți” înseamnă „a face sfânt, a pune deoparte sau a păstra ceva ca fiind sacru” și, prin urmare, a nu-l folosi ca pe ceva obișnuit (Is 6:1-3; Lu 1:49; Re 4:8; vezi SFINȚIRE). Având în vedere cine este Cel care îl poartă, numele lui Iehova este „mare și de temut” (Ps 99:3, 5), „măreț” și „nespus de înalt” (Ps 8:1; 148:13), demn de o teamă plină de respect (Is 29:23).

Profanarea numelui. Numelui lui Iehova i s-a acordat respectul cuvenit până când evenimentele din grădina Edenului au dus la profanarea lui. Răzvrătirea lui Satan a semănat îndoieli cu privire la reputația lui Dumnezeu. Când i-a vorbit Evei, Satan i-a dat acesteia impresia că îi vorbește în numele lui Dumnezeu și îi spune ceea ce ʻDumnezeu știaʼ, în același timp punând la îndoială porunca dată lui Adam cu privire la pomul cunoașterii binelui și răului (Ge 3:1-5). Cât despre Adam, el era reprezentantul lui Iehova pe pământ, întrucât primise autoritate de la Dumnezeu și era capul familiei umane, cel prin care Dumnezeu își transmitea instrucțiunile (Ge 1:26, 28; 2:15-17; 1Co 11:3). Cei care slujesc ca reprezentanți ai săi ʻslujesc în numele lui Iehovaʼ și ʻvorbesc în numele săuʼ (De 18:5, 18, 19; Iac 5:10). Astfel, deși Eva profanase deja numele lui Iehova prin neascultarea ei, Adam a dovedit prin actul său de neascultare o și mai mare lipsă de respect; având în vedere că el reprezenta acest nume, fapta sa a fost și mai condamnabilă. (Compară cu 1Sa 15:22, 23.)

O controversă de natură morală. Este evident că fiul spiritual care a devenit Satan știa că Iehova este un Dumnezeu cu norme morale, nu o persoană schimbătoare, care acționează în mod arbitrar. Dacă l-ar fi cunoscut pe Iehova ca pe un Dumnezeu impulsiv, cu reacții violente, Satan s-ar fi așteptat fără doar și poate să fie distrus pe loc pentru răzvrătirea sa. Prin urmare, controversa ridicată de el în Eden nu viza puterea lui Iehova, capacitatea sa de a distruge. Mai degrabă era o controversă de natură morală: Satan a contestat dreptul moral al lui Dumnezeu de a exercita suveranitate universală și de a pretinde ascultare și devoțiune din partea tuturor creaturilor sale. Acest lucru reiese din cuvintele pe care Satan i le-a adresat Evei (Ge 3:1-6). În plus, cartea Iov arată că Iehova a dezvăluit înaintea tuturor fiilor săi îngerești până unde a mers Dușmanul său cu acuzațiile. Satan a pretins că loialitatea lui Iov față de Iehova (și, implicit, a oricărei ființe inteligente create de Dumnezeu) nu era sinceră, nu era motivată de o devoțiune și o iubire autentice (Iov 1:6-22; 2:1-8).

Problema integrității creaturilor inteligente era o controversă secundară, ce decurgea din controversa principală referitoare la dreptul lui Dumnezeu de a exercita suveranitate universală. Era nevoie de timp pentru a se demonstra dacă acuzațiile aduse de Satan erau adevărate sau false, pentru a se vedea atitudinea inimii creaturilor lui Dumnezeu și, astfel, pentru a se rezolva definitiv controversa apărută în Eden. (Compară cu Iov 23:10; 31:5, 6; Ec 8:11-13; Ev 5:7-9; vezi INTEGRITATE; RĂUTATE.) De aceea, Iehova nu i-a distrus imediat pe primii doi oameni, care s-au răzvrătit, și nici pe fiul spiritual care a ridicat controversa. Drept urmare, au venit în existență „sămânța” femeii și „sămânța” șarpelui, care reprezintă părțile opuse în controversă (Ge 3:15).

Această controversă exista și pe vremea când Isus Cristos a fost pe pământ, fapt ce reiese din confruntarea sa cu Satan în pustiu, după ce postise 40 de zile. Satan, Dușmanul lui Iehova, a încercat să-l ispitească pe Fiul lui Dumnezeu folosind aceleași tactici viclene pe care le folosise cu aproximativ 4 000 de ani în urmă în Eden. Faptul că el i-a oferit lui Isus guvernarea peste regatele pământului arată clar că controversa referitoare la suveranitatea universală era încă deschisă (Mt 4:1-10). Cartea Revelația dezvăluie că ea va continua până când Iehova Dumnezeu va declara cazul închis (compară cu Ps 74:10, 22, 23) și va executa judecata dreaptă asupra tuturor împotrivitorilor săi; prin intermediul guvernării drepte a Regatului, el își va justifica în mod deplin suveranitatea și, astfel, își va sfinți numele sfânt (Re 11:17, 18; 12:17; 14:6, 7; 15:3, 4; 19:1-3, 11-21; 20:1-10, 14).

De ce sfințirea numelui lui Dumnezeu este de primă importanță?

Tot ce este consemnat în Biblie are strânsă legătură cu justificarea suveranității lui Iehova, ceea ce arată că scopul principal al lui Iehova Dumnezeu este sfințirea numelui său. Sfințirea numelui presupune curățarea lui de orice oprobriu. Dar, și mai important, presupune ca toate ființele inteligente din cer și de pe pământ să-l onoreze, considerându-l sacru. Aceasta înseamnă ca ele să recunoască și să respecte de bunăvoie poziția de suveran a lui Iehova, să dorească să-i slujească și să-și găsească plăcerea în înfăptuirea voinței sale, având ca motivație iubirea. Rugăciunea lui David către Iehova consemnată în Psalmul 40:5-10 reflectă o astfel de atitudine și arată ce înseamnă cu adevărat a sfinți numele lui Iehova. (Este demn de remarcat faptul că apostolul Pavel a aplicat pasaje din acest psalm la persoana lui Isus Cristos în Ev 10:5-10.)

De sfințirea numelui lui Iehova depind, așadar, pacea și armonia din întregul univers și fericirea locuitorilor săi. Fiul lui Dumnezeu a arătat acest lucru, indicând totodată mijlocul prin care Iehova își va realiza scopul, când i-a învățat pe discipolii săi să se roage: „Să fie sfințit numele tău. Să vină regatul tău. Să se facă voința ta, precum în cer, așa și pe pământ” (Mt 6:9, 10). Cunoașterea scopului principal al lui Iehova ne ajută să înțelegem motivul ce a stat la baza acțiunilor lui Dumnezeu și a modului în care a tratat cu creaturile sale pe tot parcursul istoriei biblice.

Astfel, înțelegem că națiunea Israel, a cărei istorie constituie o mare parte a relatării biblice, a fost aleasă ca ʻpopor pentru numeleʼ lui Iehova (De 28:9, 10; 2Cr 7:14; Is 43:1, 3, 6, 7). Legământul Legii, încheiat de Iehova cu israeliții, punea accent în primul rând pe faptul de a-i acorda devoțiune exclusivă lui Iehova ca Dumnezeu și de a nu folosi în mod nedemn numele său; Legea avertiza că „Iehova nu-l va lăsa nepedepsit pe cel ce folosește numele său în mod nedemn” (Ex 20:1-7; compară cu Le 19:12; 24:10-23). Întrucât Iehova și-a manifestat puterea de a salva și puterea de a distruge când i-a eliberat pe israeliți din Egipt, numele său a fost „proclamat pe tot pământul”; faima numelui său a ajuns în Țara Promisă înainte ca poporul să ajungă acolo (Ex 9:15, 16; 15:1-3, 11-17; 2Sa 7:23; Ier 32:20, 21). Profetul Isaia a spus: „Așa l-ai condus pe poporul tău ca să-ți faci un nume măreț” (Is 63:11-14). Când israeliții s-au răzvrătit în pustiu, Iehova a fost îndurător cu ei și nu i-a abandonat. Însă el a arătat care a fost motivul principal pentru care a procedat astfel: „Am acționat de dragul numelui meu, ca el să nu fie profanat sub ochii națiunilor” (Eze 20:8-10).

Pe tot parcursul istoriei națiunii Israel, Iehova a adus mereu în atenția poporului importanța numelui său sacru. Capitala, Ierusalimul, în care se afla muntele Sion, era locul ales de Iehova „ca să-și pună numele acolo și să-l facă să locuiască acolo” (De 12:5, 11; 14:24, 25; Is 18:7; Ier 3:17). Templul construit în acest oraș era „o casă pentru numele lui Iehova” (1Cr 29:13-16; 1Re 8:15-21, 41-43). Ceea ce se făcea în templu sau în Ierusalim, bine sau rău, se răsfrângea în mod inevitabil asupra numelui lui Iehova și era privit cu viu interes de el (1Re 8:29; 9:3; 2Re 21:4-7). Profanarea numelui lui Iehova în aceste locuri avea să ducă la distrugerea orașului și la abandonarea templului (1Re 9:6-8; Ier 25:29; 7:8-15; vezi cuvintele și acțiunile lui Isus consemnate în Mt 21:12, 13; 23:38). De aceea, când au făcut implorări în favoarea poporului și a orașului, Ieremia și Daniel l-au rugat pe Iehova să arate îndurare și să acorde ajutor de dragul numelui său (Ier 14:9; Da 9:15-19).

Când a prezis că poporul care îi purta numele avea să se întoarcă în Iuda și să fie purificat, Iehova a arătat din nou care era principala sa preocupare, spunând: „Însă voi arăta compasiune pentru sfântul meu nume”. „«Nu pentru voi fac lucrul acesta, casă a lui Israel, ci pentru sfântul meu nume, pe care voi l-ați profanat printre națiunile la care v-ați dus». «Voi sfinți numele meu cel mare, care era profanat . . .; și națiunile vor ști cu siguranță că eu sunt Iehova», zice Domnul Suveran Iehova, «când voi fi sfințit printre voi sub ochii lor».” (Eze 36:20-27, 32)

Aceste versete și altele arată că Iehova nu-i acordă omului o importanță mai mare decât e cazul. Toți oamenii sunt păcătoși și merită să moară; doar datorită bunătății nemeritate și îndurării lui Dumnezeu obține cineva viață (Ro 5:12, 21; 1Io 4:9, 10). Iehova nu-i datorează nimic omului; viața veșnică este un dar, nu o plată pe care acesta o câștigă (Ro 5:15; 6:23; Tit 3:4, 5). Este adevărat, Dumnezeu a demonstrat o iubire fără egal față de omenire (Ioa 3:16; Ro 5:7, 8). Dar faptul de a considera că salvarea omului este chestiunea cea mai importantă sau criteriul după care se evaluează dreptatea și sfințenia lui Iehova înseamnă a privi lucrurile dintr-o perspectivă greșită, contrară adevărului biblic. Perspectiva corectă este exprimată de cuvintele psalmistului, care a spus cu umilință și admirație: „O, Iehova, Domnul nostru, cât de măreț este numele tău pe tot pământul, tu, despre a cărui demnitate se vorbește mai presus de ceruri! . . . Când văd cerurile tale, lucrările degetelor tale, luna și stelele pe care le-ai făcut, îmi spun: Ce este omul muritor ca să-ți amintești de el și fiul omului pământean ca să te îngrijești de el?” (Ps 8:1, 3, 4; 144:3; compară cu Is 45:9; 64:8). Pe bună dreptate, sfințirea numelui lui Iehova Dumnezeu e mai importantă decât viața tuturor oamenilor. De aceea, așa cum a arătat Fiul lui Dumnezeu, omul trebuie să-și iubească aproapele ca pe sine însuși, dar pe Dumnezeu trebuie să-l iubească cu toată inima, cu toată mintea, cu tot sufletul și cu toată forța sa (Mr 12:29-31). Aceasta înseamnă să-l iubească pe Iehova Dumnezeu mai mult decât își iubește membrii familiei, prietenii sau chiar propria viață (De 13:6-10; Re 12:11; vezi și atitudinea celor trei evrei din Da 3:16-18; vezi GELOS, GELOZIE).

Această perspectivă biblică nu ar trebui să ne îndepărteze de adevăratul Dumnezeu, ci, dimpotrivă, să ne facă să-l apreciem și mai mult. Întrucât Iehova ar putea pe bună dreptate să distrugă întreaga omenire păcătoasă, faptul că îi salvează pe unii evidențiază și mai mult marea sa îndurare și bunătate nemeritată (Ioa 3:36). El nu-și găsește plăcerea în moartea celui rău (Eze 18:23, 32; 33:11), dar nici nu-l va lăsa pe cel rău să scape de judecata sa (Am 9:2-4; Ro 2:2-9). El manifestă îndelungă răbdare ca să-i salveze pe cei ascultători (2Pe 3:8-10), dar nu va tolera la nesfârșit o situație care aduce oprobriu asupra mărețului său nume (Ps 74:10, 22, 23; Is 65:6, 7; 2Pe 2:3). El arată compasiune și înțelegere față de slăbiciunile oamenilor, îi iartă „cu larghețe” pe cei ce se căiesc (Ps 103:10-14; 130:3, 4; Is 55:6, 7), dar nu-i scutește pe oameni de responsabilitatea pe care o au pentru faptele lor și nici de consecințele pe care aceste fapte le au asupra lor și a familiei lor. Ei seceră ce au semănat (De 30:19, 20; Ga 6:5, 7, 8). Astfel, Iehova dă dovadă de un minunat și perfect echilibru între dreptate și îndurare. Cei care își însușesc perspectiva corectă asupra lucrurilor, așa cum este revelată în Cuvântul său (Is 55:8, 9; Eze 18:25, 29-31), nu vor comite grava greșeală de a disprețui bunătatea sa nemeritată sau ʻde a-i rata scopulʼ (2Co 6:1; Ev 10:26-31; 12:29).

Calitățile și normele sale sunt neschimbătoare. Iehova i-a spus poporului său Israel: „Eu sunt Iehova, eu nu mă schimb” (Mal 3:6). Dumnezeu a făcut această afirmație la aproximativ 3 500 de ani de la crearea omului și la aproximativ 1 500 de ani de la încheierea legământului avraamic. Deși unii susțin că Dumnezeul revelat în Scripturile ebraice e diferit de Dumnezeul revelat de Isus Cristos și de scriitorii Scripturilor grecești creștine, o analiză atentă arată că o asemenea concepție este total nefondată. Discipolul Iacov a spus pe bună dreptate despre Dumnezeu: „La el nu este schimbare — el nu se întoarce ca umbra” (Iac 1:17). Personalitatea lui Iehova Dumnezeu nu s-a îmbunătățit cu trecerea timpului, întrucât nici nu avea nevoie de vreo îmbunătățire. Dumnezeu, așa cum este prezentat în Scripturile grecești creștine, nu este nici mai puțin sever și nici mai iubitor decât a fost la începutul relațiilor sale cu oamenii în Eden.

Aparentele schimbări pe care le observăm în personalitatea sa sunt în realitate fațete ale aceleiași personalități neschimbătoare. Situații sau persoane diferite impun atitudini sau moduri de acțiune diferite. (Compară cu Is 59:1-4.) Nu Iehova, ci Adam și Eva s-au schimbat; din cauza modului lor de acțiune, Iehova, care își respectă normele drepte și neschimbătoare, nu a mai putut să-i trateze ca membri ai familiei sale universale, mult iubite. Fiind perfecți, erau întru totul răspunzători de păcatul lor deliberat (Ro 5:14) și deci nu puteau beneficia de îndurare divină. Totuși, chiar și în acest caz, Iehova le-a arătat bunătate nemeritată făcându-le haine, lăsându-i să trăiască sute de ani în afara grădinii Edenului și permițându-le să dea naștere la urmași înainte să moară din cauza conduitei lor păcătoase (Ge 3:8-24). După alungarea lor din Eden, se pare că Dumnezeu a încetat să comunice cu Adam și Eva.

De ce poate el să trateze cu oameni imperfecți. Normele drepte ale lui Iehova i-au permis să-i trateze diferit pe urmașii lui Adam și ai Evei. De ce? Deoarece urmașii lui Adam au moștenit păcatul, venind în existență fără voia lor ca ființe imperfecte, cu înclinația înnăscută de a păcătui (Ps 51:5; Ro 5:12). Astfel, exista o bază pentru a li se arăta îndurare. Prima profeție a lui Iehova (Ge 3:15), rostită când a pronunțat judecata în Eden, arăta că răzvrătirea primilor săi copii umani (precum și răzvrătirea unuia dintre fiii săi spirituali) nu l-a umplut de amărăciune pe Iehova și nu l-a împiedicat să continue să manifeste iubire. Profeția – a cărei semnificație deplină a fost dezvăluită milenii mai târziu – indica în termeni simbolici că situația creată de răzvrătire avea să fie îndreptată și că aveau să fie restabilite condițiile inițiale perfecte. (Vezi semnificația termenilor simbolici „șarpe”, „femeie” și „sămânță” din Re 12:9, 17; Ga 3:16, 29; 4:26, 27.)

Iehova le permite de mii de ani descendenților lui Adam să continue să trăiască pe pământ, deși sunt imperfecți și sub sentința morții, incapabili să se elibereze singuri de păcat, care duce inevitabil la moarte. Apostolul creștin Pavel a explicat motivul pentru care Iehova permite lucrul acesta; el spune: „Deoarece creația a fost supusă inutilității nu din proprie voință, ci prin cel ce a supus-o [adică Iehova Dumnezeu], pe baza speranței că și creația va fi eliberată din sclavia stricăciunii și va avea glorioasa libertate a copiilor lui Dumnezeu. Căci știm că toată creația continuă să geamă împreună și să sufere împreună, până acum” (Ro 8:20-22). Așa cum se arată în articolul PREȘTIINȚĂ, ALEGERE (HOTĂRÂRE) DINAINTE, nimic nu lasă să se înțeleagă că Iehova a ales să-și folosească în vreun fel capacitatea de a cunoaște viitorul pentru a prevedea păcatul primei perechi umane. Totuși, când ei au păcătuit, Iehova a stabilit mijlocul prin care avea să îndrepte situația (Ef 1:9-11). Acest secret sacru, ascuns inițial în profeția rostită în Eden în termeni simbolici, a fost în cele din urmă pe deplin dezvăluit în persoana Fiului unic-născut al lui Iehova; el a fost trimis pe pământ ʻca să depună mărturie despre adevărʼ și ca, „prin bunătatea nemeritată a lui Dumnezeu, să guste moartea pentru fiecare om” (Ioa 18:37; Ev 2:9; vezi RĂSCUMPĂRARE).

Prin urmare, faptul că Dumnezeu a fost în relații bune cu unii descendenți ai păcătosului Adam și i-a binecuvântat nu înseamnă că Iehova și-a schimbat normele de dreptate perfectă sau că a fost de acord cu starea lor păcătoasă. Întrucât este absolut sigur că scopurile sale se împlinesc, Iehova „cheamă lucrurile care nu sunt ca și cum ar fi” (de exemplu, el l-a numit pe Avram „Avraam”, adică „Tatăl unei mulțimi”, când acesta și Sara încă nu aveau copii) (Ro 4:17). Știind că la timpul fixat (Ga 4:4) avea să ofere o răscumpărare – mijlocul legal pentru iertarea păcatelor și înlăturarea imperfecțiunii (Is 53:11, 12; Mt 20:28; 1Pe 2:24) –, Iehova a putut întotdeauna, fără să-și încalce normele, să trateze cu oameni imperfecți, care au moștenit păcatul, și să-i folosească în serviciul său. El putea să-i „socotească”, sau să-i considere, drepți datorită credinței lor în promisiunile sale și apoi în împlinirea acestor promisiuni în Cristos Isus, care a oferit jertfa perfectă pentru păcate (Iac 2:23; Ro 4:20-25). Astfel, răscumpărarea oferită de Iehova și foloasele care sunt posibile datorită ei dovedesc în mod incontestabil nu doar iubirea și îndurarea lui Iehova, ci și fidelitatea sa față de normele sale înalte de dreptate. Într-adevăr, prin răscumpărare, el își arată „dreptatea în perioada actuală ca să fie drept și când îl declară drept pe cel ce [deși imperfect] are credință în Isus” (Ro 3:21-26; compară cu Is 42:21; vezi DECLARA DREPT.)

De ce luptă ʻDumnezeul păciiʼ. În Eden, Iehova a spus că avea să pună dușmănie între sămânța Împotrivitorului său și sămânța „femeii”. Dar să înțelegem din cuvintele sale că el nu a mai fost un ʻDumnezeu al păciiʼ? (Ge 3:15; Ro 16:20; 1Co 14:33) Nicidecum. O situație similară a existat și pe vremea când Fiul său, Isus Cristos, a venit pe pământ. Isus a spus: „Să nu credeți că am venit să aduc pacea pe pământ; n-am venit să aduc pace, ci sabie” (Mt 10:32-40). Activitatea lui Isus a provocat dezbinare, chiar și în sânul familiilor (Lu 12:51-53), și aceasta pentru că Isus a susținut și a predicat adevărul și normele drepte ale lui Dumnezeu. Unii au acceptat aceste adevăruri, însă mulți și-au împietrit inima și nu le-au acceptat, ceea ce a creat dezbinare (Ioa 8:40, 44-47; 15:22-25; 17:14). Respectarea principiilor divine a dus în mod inevitabil la această situație; însă vina le-a aparținut în întregime celor care au respins ceea ce este drept.

În mod asemănător, dușmănia prezisă în Geneza 3:15 avea să apară deoarece normele perfecte ale lui Iehova nu permiteau tolerarea atitudinii răzvrătite și a nelegiuirilor „seminței” lui Satan. Faptul că Dumnezeu îi dezaprobă pe cei răzvrătiți și îi binecuvântează pe cei ce au o conduită dreaptă avea să creeze dezbinare (Ioa 15:18-21; Iac 4:4), așa cum s-a întâmplat în cazul lui Cain și Abel (Ge 4:2-8; Ev 11:4; 1Io 3:12; Iuda 10, 11; vezi CAIN).

Răzvrătirea oamenilor și a îngerilor răi a constituit o sfidare la adresa suveranității legitime a lui Iehova și o amenințare la adresa ordinii și armoniei din întregul univers. Pentru a rezolva această situație, Iehova a trebuit să devină „un războinic viteaz” (Ex 15:3-7); el a trebuit să-și apere bunul nume și normele de dreptate, să lupte pentru cei care îl iubesc și îi slujesc și să aducă judecata asupra celor care merită să fie distruși (1Sa 17:45; 2Cr 14:11; Is 30:27-31; 42:13). El nu se reține să-și folosească puterea nemărginită – uneori într-un mod distructiv, cum a făcut, de pildă, când a adus Potopul, când a distrus Sodoma și Gomora și când i-a eliberat pe israeliți din Egipt (De 7:9, 10). El nu se teme să facă cunoscute toate detaliile luptelor sale drepte; el nu are de ce să-și ceară scuze și nici de ce să-i fie rușine (Iov 34:10-15; 36:22-24; 37:23, 24; 40:1-8; Ro 3:4). El acționează din respect pentru numele său și pentru dreptatea pe care o reprezintă acest nume, precum și din iubire pentru cei ce îl iubesc (Is 48:11; 57:21; 59:15-19; Re 16:5-7).

Scripturile grecești creștine îl prezintă pe Dumnezeu în mod asemănător. Apostolul Pavel i-a încurajat pe colaboratorii săi creștini spunând: „Dumnezeul care dă pacea îl va zdrobi în curând pe Satan sub picioarele voastre” (Ro 16:20; compară cu Ge 3:15). De asemenea, el arată că este drept ca Dumnezeu să-i răsplătească cu necaz pe cei care le provoacă necaz slujitorilor săi și să-i pedepsească pe acești împotrivitori distrugându-i pentru totdeauna (2Te 1:6-9). Cuvintele lui Pavel sunt în armonie cu învățăturile Fiului lui Dumnezeu. Isus a arătat clar că Tatăl său este ferm hotărât să-și folosească puterea pentru a pune capăt răutății și pentru a-i distruge pe cei ce o practică (Mt 13:30, 38-42; 21:42-44; 23:33; Lu 17:26-30; 19:27). În cartea Revelația sunt descrise multe acțiuni războinice care au loc la porunca lui Dumnezeu și cu aprobarea sa. Însă, grație înțelepciunii lui Iehova, toate aceste acțiuni vor duce în cele din urmă la instaurarea unei păci universale, durabile, ferm întemeiate pe dreptate (Is 9:6, 7; 2Pe 3:13).

Relațiile sale cu Israelul carnal și cu Israelul spiritual. Diferența dintre modul în care e prezentat Dumnezeu în Scripturile ebraice și modul în care e prezentat în Scripturile grecești creștine se datorează faptului că Scripturile ebraice descriu în principal relațiile lui Dumnezeu cu Israelul carnal, în timp ce Scripturile grecești descriu în principal relațiile sale cu Israelul spiritual, congregația creștină. Astfel, în prima parte a Bibliei citim despre o națiune alcătuită din milioane de oameni, buni și răi deopotrivă, care erau membri ai acestei națiuni exclusiv prin naștere. Iar în a doua parte a Bibliei citim despre o națiune spirituală, alcătuită din oameni pe care Dumnezeu i-a atras la el prin Isus Cristos, care iubesc dreptatea și adevărul și care s-au dedicat de bunăvoie lui Iehova ca să înfăptuiască voința sa. Este logic, așadar, ca Dumnezeu să trateze în mod diferit cu cele două grupuri, primul grup atrăgându-și mânia și severitatea lui Dumnezeu într-o măsură mult mai mare.

Totuși, ar fi o mare greșeală să ignorăm lucrurile minunate și încurajatoare pe care le aflăm despre personalitatea lui Iehova analizând relațiile sale cu Israelul carnal. Există nenumărate exemple ce atestă că Iehova este exact așa cum i s-a descris el însuși lui Moise: „Iehova, Iehova, un Dumnezeu îndurător și binevoitor, încet la mânie și bogat în bunătate iubitoare și adevăr, care păstrează bunătatea iubitoare pentru mii, care iartă nelegiuirea, fărădelegile și păcatul, dar care nicidecum nu va acorda scutire de pedeapsă, ci îi va pedepsi pentru nelegiuirea taților pe fii și pe nepoți, pe cea de-a treia generație și pe cea de-a patra generație!” (Ex 34:4-7; compară cu Ex 20:5).

Iehova este un Dumnezeu drept. Însă fațetele personalității sale care ies în mod pregnant în evidență de-a lungul istoriei poporului Israel – un popor extrem de privilegiat, care de cele mai multe ori s-a dovedit a fi „cu gâtul țeapăn” și cu „inima împietrită” față de Creator – sunt iubirea și îndelunga răbdare (Ex 34:8, 9; Ne 9:16, 17; Ier 7:21-26; Eze 3:7). Acuzațiile și condamnările energice rostite în mod repetat împotriva israeliților de către Iehova prin profeții săi nu fac altceva decât să evidențieze marea sa îndurare și extraordinara sa îndelungă răbdare. După ce i-a suportat pe israeliți mai bine de 1 500 de ani și chiar și după ce aceștia l-au ucis pe Fiul său la instigarea conducătorilor religioși, Iehova a continuat să le arate favoare încă trei ani și jumătate. Plin de îndurare, el a hotărât ca în acest timp vestea bună să le fie predicată doar lor, acordându-le astfel încă o ocazie de a primi privilegiul să domnească împreună cu Fiul său – ocazie de care au profitat mii de evrei penitenți (Fa 2:1-5, 14-41; 10:24-28, 34-48; vezi ȘAPTEZECI DE SĂPTĂMÂNI).

Se pare că Isus Cristos a făcut referire la cuvintele lui Iehova citate anterior, potrivit cărora Iehova ʻîi va pedepsi pe urmași pentru nelegiuirea tațilorʼ, când le-a spus fariseilor și scribilor ipocriți: „[Voi] ziceți: «Dacă am fi fost noi în zilele strămoșilor noștri, n-am fi fost părtași cu ei la vărsarea sângelui profeților!» Astfel, voi mărturisiți împotriva voastră că sunteți fiii celor care i-au ucis pe profeți. Voi umpleți deci măsura strămoșilor voștri” (Mt 23:29-32). Indiferent ce pretindeau, scribii și fariseii arătau prin modul lor de acțiune că aprobau faptele rele ale strămoșilor lor și că ei înșiși se numărau printre cei ʻce-l urau pe Iehovaʼ (Ex 20:5; Mt 23:33-36; Ioa 15:23, 24). Așadar, spre deosebire de evreii care s-au căit și au dat ascultare cuvintelor Fiului lui Dumnezeu, ei au suferit judecata lui Dumnezeu când, ani mai târziu, Ierusalimul a fost asediat și distrus, iar majoritatea locuitorilor lui au fost uciși. Ei s-ar fi putut salva, dar au ales să respingă îndurarea lui Iehova (Lu 21:20-24; compară cu Da 9:10, 13-15).

Personalitatea sa reflectată de Fiul său. În toate privințele, Isus Cristos a reflectat în mod fidel minunata personalitate a Tatălui său, Iehova Dumnezeu, în numele căruia a venit (Ioa 1:18; Mt 21:9; Ioa 12:12, 13; compară cu Ps 118:26). Isus a spus: „Fiul nu poate face nimic de la sine, ci numai ce îl vede pe Tatăl făcând. Pentru că lucrurile pe care le face El, pe acestea le face întocmai și Fiul” (Ioa 5:19). Înțelegem deci că bunătatea și compasiunea, blândețea și căldura, precum și iubirea fierbinte pentru dreptate și ura pentru nelegiuire pe care le-a manifestat Isus (Ev 1:8, 9) sunt toate calități pe care Fiul le-a văzut la Tatăl său, Iehova Dumnezeu. (Compară Mt 9:35, 36 cu Ps 23:1-6 și Is 40:10, 11; Mt 11:27-30 cu Is 40:28-31 și Is 57:15, 16; Lu 15:11-24 cu Ps 103:8-14; Lu 19:41-44 cu Eze 18:31, 32; Eze 33:11.)

Prin urmare, toți cei care iubesc dreptatea, care citesc Scripturile inspirate și ajung să cunoască și să înțeleagă semnificația deplină a numelui lui Iehova (Ps 9:9, 10; 91:14; Ier 16:21) au toate motivele să iubească și să binecuvânteze acest nume (Ps 72:18-20; 119:132; Ev 6:10), să-l laude și să-l preamărească (Ps 7:17; Is 25:1; Ev 13:15), să se teamă de el și să-l sfințească (Ne 1:11; Mal 2:4-6; 3:16-18; Mt 6:9), să se încreadă în el (Ps 33:21; Pr 18:10), spunând asemenea psalmistului: „Îi voi cânta lui Iehova toată viața, îi voi cânta melodii Dumnezeului meu cât voi trăi. Să-i fie plăcută cugetarea mea despre el! Eu mă voi bucura în Iehova. Păcătoșii vor pieri de pe pământ, iar cei răi nu vor mai fi. Binecuvântează-l pe Iehova, suflete al meu! Lăudați-l pe Iah!” (Ps 104:33-35).